Posts
Studiu introductiv   „Shakespeare nu trebuie cetit, ci studiat”. M. Eminescu, Repertoriul nostru teatral, în „Familia”, Pesta, nr. 3/1870.   I Documentar   1 Biografia „externă” şi „internă”. Controversa shakespeariană   În acest amurg de secol ştim cam tot atât cât se ştia în zorii lui despre viaţa scriitorului căruia i se atribuie îndeobşte cea mai grandioasă creaţie dramatică-poetică a lumii. Numeroase lucrări biografice publicate între timp impresionează prin interpretări ingenioase, dar faptele certe cuprinse în ele sunt tot cele de altădată[1]. Acestea sunt numeroase, totuşi atât de puţine dintre ele sunt cât de cât semnificative, încât imaginea globală te poartă fără voie spre mobilierul sărăcăcios al casei din strada Henley, Stratford, unde se presupune că s-a născut Shakespeare sau spre decorul cvasi-inexistent al scenelor elisabetane. Lipsesc „epitetele”; ele sunt însă prezente în ecourile stârnite de creaţia literară a lui Shakespeare – ceea ce se va reflecta în scurta prezentare de mai jos, inevitabil selectivă.[2] Tatăl scriitorului, John Shakespeare, originar dintr-un sat vecin cu Stratford-upon/on-Avon, s-a stabilit în acest târg-orăşel şi a fost pe rând mănuşar, negustor de lână, piei şi vite. A deţinut unele posturi administrative de răspundere şi s-a căsătorit cu Mary Arden, fiica unui proprietar de pământ. John şi Mary au avut opt copii; William, cel de al treilea, s-a născut în aprilie 1564, după tradiţie la 23 ale lunii (în registrul de naşteri apare data de 26 aprilie) şi a fost botezat după ritualul anglican. Este aproape sigur că a studiat (câţiva ani) la „şcoala gramaticală” (Grammar School) din Stratford, structurată după sistemul medieval şi cuprinzând printre materiile de studiu gramatica latină şi greacă (cărţile de bază fiind Gramatica limbii engleze de John Lyly, Sententiae Pueriles de Leonhard Gilmann, texte din Esop, Cezar, Cicero, Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu; de asemenea tratate de retorică, astfel The Arte of Rhetorique de Thomas Wilson). Pentru perioada 1576-1582 nu există documente semnificative; iar ucenicia la un măcelar sau participarea la braconaje sunt ipotetice[3]. în 1582 Shakespeare s-a căsătorit cu Anne Hathaway, care se trăgea dintr-o familie de fermieri înstăriţi din satul Shottery şi era cu opt ani mai în vârstă decât soţul. Au avut trei copii, Susanna (1583) şi doi gemeni – un băiat, Hamnet, şi o fată, Judith (1585). Nu se ştie din ce motive, Shakespeare şi-a părăsit familia pentru a se stabili la Londra. Între 1589 şi 1592 au fost jucate la Londra cele trei părţi ale piesei istorice Henric al VI-lea. Un citat din Partea a IiI-a este folosit de dramaturgul Robert Greene în Green’s Groats-worth of Wit Bought With a Million of Repentance (Minte de un ban, cumpărată cu un milion de căinţe, 1592), pamflet care se adresa în termeni injurioşi lui Marlowe, Nash şi Peele şi arăta, printre altele: „Căci, iată, se află printre noi un parvenit, o cioară înfrumuseţată cu penele noastre, care cu a sa Inimă de tigru învelită într-o piele de actor, îşi închipuie că este în stare să scrie un vers alb bombastic asemenea celor mai buni dintre voi; şi fiind un desăvârşit Johannes fac totum, se socoteşte, cu înfumurare, singurul Shake-scene = (scutură-scenă, cf. Shakespeare = scutură-lance) dintr-o ţară”. (Richard al III-lea; Titus Andronicus). în 1593 s-a tipărit poemul Venus şi Adonis, dedicat contelui Henry Wriothesly de Southampton, un mecena al literelor, favorit al reginei Elisabeta şi prieten al contelui de Essex (autorul rebeliunii din Irlanda, 1601). (Comedia erorilor; Îmblânzirea îndărătnicei.) Dintr-o notă de plată pentru spectacole date la curte în 1594 aflăm că „William Kempe, William Shakespeare şi Richarde Burbage” erau „oameni/ slujitori ai Lordului Şambelan”, trupă în care Shakespeare avea să rămână până la sfârşitul carierei sale dramatice (sub Iacob I trupa a devenit „oamenii regelui”). Tot în 1594 a apărut Necinstirea Lucreţiei, poem dedicat din nou contelui de Southampton. (Doi tineri din Verona; Zadarnicele chinuri ale dragostei.) În 1595 John Weever scria în epigrama Ad Gulielmus Shakespeare: „Shakespeare, limbă de miere, când ţi-am văzut vlăstarele,/Am jurat că le-a zămislit Apolo însuşi…/ Bucălatul Adonis cu zulufii lui de ambră,/Frumoasa şi înflăcărata Venus căutând să-l farmece şi să-l facă s-o iubească,/Neprihănita Lucreţia cu veşmântul ei de fecioară,/ Tarquinius, mândru, pătimaş, încercând mereu s-o ispitească; Romea-Richard şi încă mulţi alţii ale căror nume nu le ştiu”. (Romeo şi Julieta; Richard al II-lea; Visul unei nopţi de vară.) în 1596 moare Hamnet. (Regele Ioan; Neguţătorul din Veneţia.) în 1597 Shakespeare dispune de mijloace suficiente pentru a-şi cumpăra o casă impunătoare la Stratford (New Place). (Cele două părţi ale piesei Henric al IV-lea.) în 1598, în Palladis Tamia, Francis Meres îi elogiază pe poeţii de frunte ai Greciei şi Romei şi afirmă: „Tot astfel şi limba engleză este nespus de mult îmbogăţită şi înveşmântată măreţ cu rare podoabe şi minunate întorsături de frază de către Sir Philip Sidney, Spencer, Daniel, Drayton, Warner, Shakespeare, Marlow şi Chapman. După cum s-a crezut că sufletul lui Euphorbus a trăit în Pitagora, şi sufletul neîntrecut şi plin de fantezie trăieşte în Shakespeare cel cu limba dulce ca mierea, dovadă Venus şi Adonis, Lucreţia, Sonetele sale curgătoare (cunoscute) printre prietenii lui apropiaţi etc. După cum Plaut şi Seneca sunt socotiţi a fi cei mai buni în comedie şi tragedie la romani, tot astfel Shakespeare între englezi este cel mai strălucit (excellent) în amândouă pentru scenă; pentru comedie, dovadă Domnii din Verona, Erorile, Zadarnicele chinuri ale dragostei, Răsplata chinurilor dragostei (Lave labours wonne), Visul unei nopţi de vară şi Neguţătorul din Veneţia; pentru tragedie, Richard al II-lea, Richard al III-lea, Henric al IV-lea, Regele Ioan, Titus Andronicus şi Romeo şi Julieta. Dacă, aşa cum spune Epius Stolo, muzele ar vorbi în limba lui Plaut, dacă ar vorbi latineşte, eu zic că dacă muzele ar vorbi englezeşte, ele ar folosi graiul frumos dăltuit al lui Shakespeare”. Cam în aceeaşi vreme, pentru Richard Barnfeild versurile lui Shakespeare din Venus şi Lucreţia „curg ca mierea”, „încântă lumea” şi aşează numele scriitorului „în nemuritoarea carte a Slavei”, (Poems in Divers humors). Dintr-o listă de actori reiese că Shakespeare a jucat în acest an în piesa lui Ben Jonson Fiecare cu toana lui. (Mult zgomot pentru nimic; Henric al V-lea; Nevestele vesele.) În 1599 Shakespeare a devenit acţionar al teatrului The Globe cu o participare de 1/10; reconstruit, teatrul era o clădire frumoasă, înzestrată cu recuzită modernă. The Passionate Pilgrim (Pelerinul înflăcărat), o culegere de douăzeci de poezii preluate din diverşi autori ai vremii, a fost atribuită integral lui Shakespeare, deşi, după aprecierea, generală, îi aparţin numai cinci lucrări. Este o dovadă a popularităţii scriitorului. (Iuliu Cezar; Cum vă place.) În 1600 întâlnim prima menţiune a numelui lui Shakespeare în Stationers’ Register (Registrul imprimărilor) care avea în exclusivitate dreptul de a tipări şi vinde o carte (contra unei sume de 4, apoi 6 pence); înregistrările se făceau la Stationers’ Company (Compania imprimărilor), organizaţie londoneză înfiinţată încă în 1404. în piesa anonimă The Return from Parnassus (întoarcerea din Parnas), Shakespeare este considerat cel mai mare poet englez, mai mare decât Chaucer sau Spenser. (Hamlet?) în 1601 a murit tatăl poetului. (Troilus şi Cresida.) 1602 (Totu-i bine când sfârşeşte bine; Othello.) în 1603 a jucat în tragedia Seianus de Ben Jonson. (Măsură pentru măsură.) în 1604, în prefaţa la poemul Daiphantus Anthony Scoloker vorbeşte despre „tragediile prietenosului Shakespeare, în care comedianul călăreşte atunci când tragedianul stă în vârful picioarelor” şi îşi exprimă dorinţa ca propria sa lucrare „să placă tuturor ca prinţul Hamlet”. (Timon din Atena.) 1606 (Antoniu şi Cleopatra.) în 1607 a avut loc căsătoria fiicei lui Shakespeare Susan cu doctorul John Hall. (Coriolan.) în 1608 Shakespeare a devenit acţionar al teatrului Blackfriars, cu o participare de 1/7. În acelaşi an a murit mama scriitorului. (Pericle.) în 1609 au fost publicate Sonetele, scrisă piesa Cymbeline şi tipărită Troilus şi Cresida, în a cărei prefaţă se face referire la Venus şi Adonis şi la comediile lui Shakespeare, atât de „ingenioase încât par… să se fi născut în marea care a zămislit-o pe Venus”. în jurul anului 1610 este probabil ca Shakespeare să se fi stabilit la Stratford, în New Place. Istoricul şi poetul Edmund Bolton scria următoarele într-o prezentare critică a autorilor contemporani: „cărţile în care găsim o limbă engleză de cea mai bună calitate nu sunt, după câte mi-aduc eu aminte, prea multe… Dar printre cele mai de seamă sau chiar cele mai de seamă sunt, după părerea mea… (ale lui) Shakespeare, Francis Beaumont şi nenumăraţi alţi autori dramatici”. (Poveste de iarnă.) în 1611 (?) poetul John Davies of Hereford şi-a dedicat Epigrama 159 „domnului William Shakespeare, Terenţiu englez al nostru”, făcând aluzie şi la faptul că poetul a fost şi actor. (Furtuna.) în 1612, în dedicaţia din Diavolul alb, dramaturgul John Webster a subliniat „fericita şi rodnica diligenţă (industry) a domnului Shakespeare”. (Henric al VIII-lea.) în 1613 Shakespeare şi-a cumpărat o casă la Londra (the Blackfriars Gatehouse). La 29 iunie, în timpul unei reprezentaţii a piesei Henric al VIII-lea, teatrul Globul a ars până în temelii. Incendiul a fost descris de Sir Henry Wotton într-o scrisoare datată 2 iulie: „A fost ziua fatală a acelei minunate clădiri, dar nu s-au prăpădit decât lemnul şi paiele, precum şi câteva haine uitate; unui singur om i s-au aprins pantalonii şi poate că acesta ar fi ars dacă n-ar fi avut fericita inspiraţie să stingă focul cu bere din sticle”. în 1615 scriitorul este menţionat ca acţionar al teatrului Globul. în februarie 1616 fiica mezină a lui Shakespeare, Judith, s-a căsătorit cu Thomas Queeny (despre care nu se ştie decât că a fost un om cu studii). La 23 aprilie Shakespeare a încetat din viaţă şi la 25 aprilie a fost înmormântat în biserica Trinity din Stratford. Moartea pare să fi survenit brusc, deoarece exact cu o lună în urmă scriitorul îşi redactase testamentul în care declara că este într-o stare perfectă „a sănătăţii şi memoriei”. într-o relatare neconfirmată, Ben Jonson ar fi întreprins în 1619 o călătorie pe jos de la Londra la Edimburg, unde, potrivit lui Rowe, i-ar fi povestit scriitorului scoţian William Drummond că a luat parte în 1616 la un chef de pomină împreună cu Shakespeare, care „a murit în urma febrei contractate”. Inscripţia de pe piatra de mormânt a scriitorului: „Bunule prieten, fereşte-te, pentru numele lui Hristos,/Să dezgropi ţărâna închisă aici;/Binecuvântat fie omul care cruţă aceste pietre/Şi blestemat cel ce-mi clinteşte osemintele.” între 1616-1623 în biserica Trinity a fost ridicat monumentul (bustul) lui Shakespeare; inscripţia începe cu următoarele două versuri: „Iudicio Pylium, genio Socratem, arte Maronem: Terra tergit, populus maeret, Olympus habet”. (Un Nestor prin judecată, un Socrate prin geniu, un Virgiliu prin artă; Pământul îl acopere, poporul îl jeleşte, Olimpul îl are.) Ben Jonson (1572?-1637), prietenul şi, totodată, rivalul lui Shakespeare în ale literaturii, ne-a lăsat câteva mărturii deosebit de preţioase privind arta shakespeariană, dincolo de simplele aprecieri encomiastice cu care ne-au deprins şi o seamă de citate de până acum, deşi lauda abundă atât în versurile pe care i le-a închinat în inscripţia de sub portretul lui Shakespeare – executat de Droeshout şi reprodus în „canon”, respectiv prima ediţie in-folio din 1623 a operelor: „O, dacă ţi-ar fi putut zugrăvi mintea/în bronz la fel de bine cum ţi-a zugrăvit/Faţa, chipul ar întrece/Tot ce a fost vreodată înscris în bronz” – precum şi în lungul poem cu care prefaţează volumul. Vorbesc de la sine, în primul rând, binecunoscutele versuri: „Suflet-al epocii!/Lauda, desfătarea, minunea scenei noastre!…/El nu a fost pentru o epocă, ci pentru toate timpurile!”[4] Jonson subliniază şi munca de elaborare a lui Shakespeare (v. cap. IV, 3). Reţin atenţia şi câteva fraze din prefaţa editorilor John Heminge şi Henry Condell: „A fost un fericit imitator al Naturii… Mintea şi mâna mergeau împreună… De aceea, citiţi-l din nou şi din nou. Iar dacă atunci nu o să vă placă, vă aflaţi de bună seamă într-o anume primejdie, aceea că nu-l înţelegeţi”. În sfârşit, într-un sonet care însoţeşte ediţia in-folio poetul Hugh Holland îl numeşte pe Shakespeare „poet scenic”, ale cărui piese „au făcut Globul să răsune de câte sunt în cer şi pe pământ”.   [1] Sidney Lee, A Life of William Shakespeare, final revision, 1925; E. K. Chambers, William Shakespeare: A Study of Facts and Problems, Oxford, 1930; G.E. Bentley, Shakespeare: A Biographical Handbook, New Haven, 1962; P. Quennell, Shakespeare: The Poet and His Background, 1963; S. Schoenbaum, William Shakespeare, A Documentary Life, Oxford University Press, London, 1975. Lucrări care pun un accent deosebit pe contextul epocii: John Dover Wilson, The Essential Shakespeare: A Biographical Adventure, Cambridge, 1932; E.I. Fripp, Shakespeare, Man and Artist, Oxford, 1938; Peter Alexander, Shakespeare’s Life and Art, 1938; Hazelton Spencer, The Art and Life of William Shakespeare, New York, 1940; Ivor Brown, Shakespeare, 1949; R.A. Sisson, The Young Shakespeare, 1959; Mihnea Gheorghiu, Scene din viaţa lui Shakespeare, 1964, BPT, Bucureşti, 1968. [2] Am folosit mai ales reproduceri din documentele oficiale, precum şi The Shakespeare Allusion Book (front 1591 to 1700), General Editor Prof. I. Gollanz, Oxford University Press, London, 1932. [3] Ca atâtea alte relatări pitoreşti, culese din auzite de primii biografi ai lui Shakespeare, John Aubrey (în Brief Life of Shakespeare, a doua jumătate a sec. al XVII-lea)sau Nicholas Rowe (în introducerea la ediţia operelor lui Shakespeare, 1709). [4] Poemul a fost tradus integral de Tudor Dorin în Shakespeare şi opera lui, EPLU, Bucureşti, 1964. Teatru radiofonic Wiliam Shakespeare gasiti aici............https://latimp.eu https://latimp.eu/henric-al-iv-lea-de-william-shakespeare-teatru-la-microfon1984-partea-1/