Italo Calvino ziarist si scriitor italian

Cavalerul inexistent de Italo Calvino [Strabunii nostri] 03   I Sub zidurile roşii ale Parisului era aliniată armata Franciei. Carol cel Mare trebuia să treacă în revistă paladinii. De mai bine de trei ceasuri se aflau acolo; era o după-amiază caldă de început de vară, cam închisă, înnourată; fierbeau în armuri ca în nişte cazane ţinute la foc domol. Nici vorbă că în acel şir neclintit de cavaleri, cîte unul îşi mai pierdea cunoştinţa ori mai aţipea, însă armura îi ţinea pe toţi la fel de înţepeniţi în şa. Deodată trei sunete de goarnă; penele panaşurilor fremătară în aerul liniştit, ca la o pală de vînt, iar acel soi de vuiet marin care se auzise pînă atunci, şi era pesemne sforăitul războinicilor stins în gîtlejurile metalice ale coifurilor, se curmă brusc. În sfîrşit, iată, îl zăreau cum venea de departe: Carol cel Mare, pe un cal ce părea mai trupeş decît e în firea lucrurilor, cu barba pe piept, cu mîinile pe oblîncul şeii. Tot domnind şi războindu-se, războindu-se şi domnind, haida-hai, părea ceva mai îmbătrînit decît ultima oară cînd îl văzuseră ostaşii. Îşi oprea calul în dreptul fiecărui ofiţer şi se întorcea să-l privească de sus pînă jos. ― Şi tu cine eşti, paladin al Franciei? ― Solomon de Bretania, sire! răspundea acela cu glas puternic, ridicînd viziera şi dînd la iveală chipul încălzit; şi adăuga cîte o lămurire practică, cum ar fi: Cinci mii de călăraşi, trei mii cinci sute de pedestraşi, o mie opt sute de servicii prestate, cinci ani de campanie. ― Înainte cu bretonii, paladine! zicea Carol, şi trap-trap, trap-trap, ajungea la alt comandant de escadron. ― Şi tu cine eşti, paladin al Franciei? întreba iar. ― Olivier de Viena, sire! scandau buzele de cum se ridica grătarul vizierei. Şi pe dată: Trei mii de călăraşi aleşi, şapte mii – trupa, douăzeci de maşini de asediu. Învingător al păgînului Fierabraccia, pentru slava lui Dumnezeu şi gloria lui Carol, rege al francilor! ― Prea bine, straşnic vienezul, zicea Carol, iar către ofiţerii din suită: Cam slăbănogi caii ăştia, măriţi-le raţia. Şi pornea înainte: Şitucineeşti, paladin al Franciei? repeta mereu cu aceeaşi cadenţă: „Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…” ― Bernard de Mompolier, sire! învingător al lui Brunamonte şi al lui Galiferno! ― Frumos oraş Mompolier! Oraşul femeilor frumoase! iar către suită: Vezi, poate-l înaintăm în grad. Tot lucruri care, spuse de rege, fac plăcere, dar mereu, de ani de zile, vorbele lui de duh erau aceleaşi: ― Şitucineeşti, cu stema asta pe care o cunosc? Îi cunoştea pe toţi după emblema pe care o purtau pe scut, chiar dacă ei n-ar fi spus nimic, dar aşa era obiceiul ca paladinii înşişi să-şi dezvăluie numele şi faţa. Poate pentru că altfel, vreunul avînd ceva mai bun de făcut decît să vină la trecerea în revistă a trupelor, ar fi putut să-şi trimită acolo armura cu altcineva înăuntru. ― Alard de Dordogne, al ducelui Amon… ― Nu te lăsa Alard, ce mai zice tata, şi aşa mai departe. „Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…” ― Gualfred de Mongioia! Călăraşi opt mii, başca cei morţi. Panaşurile unduiau. „Uggeri Danezul! Namo din Bavaria! Palmerin din Anglia!“ Cobora seara. Între vizieră şi bărbia coifului, chipurile nici nu se mai desluşeau prea bine. Fiecare vorbă, fiecare gest, toate, puteau fi acum prevăzute dinainte, în acel război care ţinea de atîţia ani, fiecare ciocnire, fiecare duel condus mereu după aceleaşi reguli, încît se ştia de azi pe mîine cine avea să învingă, cine să piardă, cine va fi erou, cine mişel, cui îi venea rîndul să fie spintecat şi cine avea să se aleagă, scos din şa, doar cu o trîntă bună la pămînt. ― Şi tu? Regele ajunsese în faţa unui cavaler cu armura pe de-a-ntregul albă; doar o dunguliţă neagră şerpuia jur împrejur pe margini. Încolo era neprihănită, bine păstrată, fără o zgîrietură, frumos meşterită pe la toate încheieturile, cu coiful adumbrit de un penaj de la cine ştie ce soi oriental de cocoş, făcînd ape în toate culorile curcubeului. Pe scut era desenată o stemă între pulpanele unei mantii cu falduri bogate, iar înăuntrul stemei se desfăceau alte două pulpane de mantie cu o stemă mai mică la mijloc, care purta o altă stemă cu mantie încă şi mai mică. Cu desen tot mai mărunt  era înfăţişat un şir de mantii care se desfăceau unele în altele, iar în mijloc trebuie să fi fost cine ştie ce, dar nu se putea desluşi, de mărunt ce se făcea desenul. ― Şi tu de colo, cu înfăţişare atît de curată… zise Carol cel Mare căruia, cu cît se prelungea războiul, cu atît îi era dat să vadă la paladini mai puţină grijă pentru curăţenie. ― Eu sînt – vocea ieşea metalică din coiful închis, de parcă ar fi vibrat nu un gîtlej ci însăşi tabla armurii, cu un slab răsunet de ecou – Agilulf Emo Bertrandin din spiţa Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citerioară şi Fes! ― Aaa…, făcu Carol cel Mare şi din buza de jos, împinsă înainte, scoase un uşor şuierat, de parcă ar fi zis: „Dacă ar fi să ţin minte numele tuturor, ar fi vai de zilele mele!“ Dar deodată încruntă sprînceana. Şi de ce nu-ţi ridici viziera şi nu-ţi arăţi obrazul? Cavalerul nu făcu nici un gest; dreapta lui, îmbrăcată cu o mănuşă de fier bine prinsă, se strînse mai tare pe oblînc, în vreme ce braţul celălalt, care ţinea scutul, păru scuturat ca de un fior. ― Cu tine vorbesc, ei, paladine! insistă Carol cel Mare. Cum de nu-ţi arăţi chipul regelui tău? Vocea ieşi clară de sub vizieră. ― Pentru că eu nu exist, sire. ― Asta-i bună! exclamă împăratul. Acum avem în oaste şi un cavaler care nu există! Ia arată-te puţin. Agilulf păru să mai şovăie o clipă, apoi cu mînă sigură dar înceată ridică viziera. Coiful era gol. În armura albă cu panaşul pestriţ nu se afla nimeni. ― Măi, măi! Cîte se mai pot vedea pe lumea asta! spuse Carol cel Mare. Şi cum faci să-ţi îndeplineşti serviciul dacă nu exişti? ― Cu puterea voinţei, răspunse Agilulf, şi credinţa în sfînta noastră cauză! ― Aşa, aşa, bine zis, aşa trebuie să-şi facă fiecare datoria. Ei bravo, pentru unul care nu există, eşti destul de reuşit! Agilulf era ultimul din şir. Împăratul îi trecuse pe toţi în revistă; întoarse calul şi o luă către corturile regale. Era bătrîn şi căuta să-şi alunge din minte chestiunile complicate. Goarna sună semnalul de „rupeţi rîndurile”. Se petrecu obişnuita forfotă de cai, iar pădurea de lănci se înclină, se mişcă unduind ca un lan de grîu în bătaia vîntului. Cavalerii descălecau, îşi mişcau picioarele ca să şi le dezmorţească, scutierii duceau caii de frîu. Apoi, din învălmăşeală şi prăfărie se desprinseră paladinii, adunaţi în pîlcuri cu fîlfîitoarele lor panaşuri colorate, ca să se uşureze de nemişcarea forţată a acelor ceasuri prin glume şi lăudăroşii, prin flecăreli despre femei şi onoruri. Agilulf făcu cîţiva paşi spre unul din pîlcuri, apoi, fără nici un rost, trecu către altul, dar nu-şi făcu loc şi nimeni nu-l luă în seamă. Se oprea cam şovăielnic în spatele cîte unuia, fără să se amestece în vorbă, apoi se trase la o parte. Era pe înnoptat; penele pestriţe ale panaşului său păreau acum de-o singură culoare nedesluşită; dar armura albă se desprindea singuratică pe pajişte. Ca şi cum s-ar fi simţit deodată gol, Agilulf dădu să-şi încrucişeze braţele, strîngînd din spete. Apoi îşi reveni şi, cu paşi mari, se îndreptă către grajduri. Ajuns acolo, găsi că îngrijirea cailor nu se îndeplinea după reguli, strigă la argaţi, îi pedepsi pe rîndaşi, inspectă toate schimburile de corvoadă, împărţi din nou sarcinile explicînd amănunţit fiecăruia cum trebuiau îndeplinite şi punîndu-i să repete ce spusese, ca să vadă dacă au înţeles bine. Şi cum în fiece clipă ieşeau la iveală neglijenţele în serviciu ale colegilor ofiţeri paladini, îi chema unul cîte unul, smulgîndu-i de la plăcutele taifasuri fluşturatice ale serii şi, cu discreţie dar cu neclintită precizie, îşi însemna lipsurile lor şi îi obliga să meargă care de gardă, care de strajă, care în patrulare, şi aşa mai departe. Avea întotdeauna dreptate, şi paladinii nu se puteau sustrage ordinelor lui, dar nu-şi ascundeau nemulţumirea. Agilulf Emo Bertran din din spiţa Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentranz şi Sura, cavaler de Selimpia Citerioară şi Fes era desigur un model de soldat; dar nimeni nu-l putea suferi.

Baronul din copaci de Italo Calvino [Strabunii nostri] 02 I              LA 15 IUNIE 1767, Cosimo Piovasco di Rondò, fratele meu, a stat pentru ultima oară la masă în mijlocul nostru. Mi-aduc aminte de parcă s-ar fi petrecut azi. Ne aflam în sufrageria vilei noastre din Ombrosa: ferestrele încadrau ramurile stufoase ale uriaşului gorun din parc. Era douăsprezece, ora la care familia noastră, după o veche tradiţie, stătea la masă, deşi printre nobili se încetăţenise moda, venită de la curtea nu prea matinală a Franţei, de a prânzi pe la jumătatea după-amiezii. Ţin minte că bătea vântul dinspre mare şi frunzele fremătau. Cosimo zise: — Am spus că nu vreau şi gata! şi împinse farfuria cu melci. Nici că se pomenise vreodată o nesupunere mai gravă. În capul mesei stătea tata, baronul Arminio Piovasco di Rondò, cu peruca lungă până peste urechi, ca pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, obicei anacronic, ca atâtea altele ale tatei. Între mine şi fratele meu se afla abatele Fauchelafleur, duhovnicul familiei şi preceptorul nostru, al băieţilor. În faţă o aveam pe mama, generăleasa Corradina di Rondò, şi pe sora noastră Battista, călugăriţă la domiciliu. La celălalt capăt al mesei, faţă-n faţă cu tata, şedea, îmbrăcat turceşte, cavalerul avocat Enea Silvio Carrega, administratorul şi hidrotehnicianul moşiilor noastre, unchiul nostru natural, fiind frate nelegitim al tatei. Cu câteva luni în urmă, după ce Cosimo împlinise doisprezece ani, fuseserăm primiţi la aceeaşi masă cu părinţii noştri; eu împlinisem numai opt, dar am beneficiat înainte de vreme de aceeaşi favoare ca şi fratele meu, deoarece n-au vrut să mă lase să manânc singur dincolo. Vorba vine că am beneficiat; de fapt, atât pentru Cosimo, cât şi pentru mine, se sfârşiseră zilele fericite şi regretam prânzurile din odăiţa noastră, numai noi doi cu abatele Fauchelafleur. Abatele, un bătrânel uscăţiv şi zbârcit, avea reputaţia de a fi jansenist, şi drept este că fugise din Dauphiné, locul său de baştină, ca să scape de un proces al Inchiziţiei. Dar caracterul său auster, îndeobşte atât de lăudat, ca şi atitudinea intransigentă, pe care şi-o impunea şi sieşi, dar şi altora, cedau la tot pasul înclinării sale fireşti spre indiferenţă şi delăsare, ca şi cum din îndelungatele-i meditaţii cu ochii pironiţi în gol nu s-ar fi ales decât cu o stare de mare plictiseală şi apatie, iar în orice dificultate întâmpinată, chiar neînsemnată, ar fi văzut semnul unei fatalităţi căreia n-avea rost să i se împotrivească. Mesele noastre în tovărăşia abatelui începeau după lungi rugăciuni; duceam lingura la gură cu mişcări corecte, rituale, în tăcere, şi vai de cel ce ridica ochii din farfurie sau făcea cel mai uşor zgomot sorbind supa; dar la sfârşitul primului fel, abatele era obosit, plictisit, privea în gol şi plescăia din limbă la fiece înghiţitură de vin, ca şi cum numai senzaţiile cele mai superficiale şi mai trecătoare ar mai fi izbutit să-l impresioneze; la felul doi, puteam să mâncăm şi cu mâinile, şi isprăveam masa aruncând unul într-altul cu cotoare de pere, în timp ce abatele exclama din când în când, apatic: „Ooo, bien!... Ooo, alors?“ Acum, însă, stând la masă cu părinţii, aveam de îndurat frecuşul familiei, trist capitol al copilăriei: tata şi mama, mereu prezenţi, în faţa noastră, şi folosirea obligatorie a tacâmurilor la pui, şi veşnic „stai drept!“ şi „jos coatele de pe masă!“ şi colac peste pupăză, nesuferita aia de Batistta, sora noastră. A început un şir de dojeni, împunsături, pedepse, împotriviri, până în ziua în care Cosimo a refuzat melcii şi s-a hotărât să-şi despartă soarta de a noastră. Abia mai târziu mi-am dat seama de această acumulare treptată de resentimente faţă de familie: pe atunci aveam opt ani, luam totul în joacă, iar războiul pe care noi, cei mici, îl duceam împotriva celor mari era cel obişnuit al tuturor copiilor: nu-mi dădeam seama că încăpăţânarea fratelui meu ascundea lucruri mai adânci. Tatăl nostru, baronul, era un om anost, fără-ndoială, dar rău nu era: anost, fiindcă viaţa îi era dominată de idei greşite, cum se întâmplă adesea în epocile de tranziţie. Sunt mulţi aceia cărora zbuciumul timpului le comunică nevoia de a se agita şi ei, dar taman invers, în contratimp. La fel şi tata: fără să aibă habar de frământările care mocneau în omenire, el ridica pretenţii la titlul de duce de Ombrosa şi nu se gândea decât la genealogii, la moşteniri, la rivalităţi sau la alianţe cu potentaţii apropiaţi sau depărtaţi. De aceea, traiul în casa noastră se desfăşura întotdeauna ca şi cum am fi fost la o repetiţie generală în vederea unei invitaţii la curte, nu ştiu dacă la aceea a împărătesei Austriei, a regelui Ludovic sau măcar a muntenilor din Torino. De pildă, se servea la masă un curcan; atunci tata era cu ochii pe noi să vadă dacă ştim să-l tăiem şi să-i desprindem carnea de pe os după toate regulile impuse la curtea regală, iar abatele aproape că nici nu gusta, ca să nu fie prins cu vreo greşeală, tocmai el, care avea îndatorirea să-i ţină tatălui meu isonul la dojeni. Cât despre cavalerul avocat Carrega, descoperisem că ascundea în adâncul sufletului multă ipocrizie; sub pulpanele anteriului său, turcesc, făcea să dispară hartane întregi, pentru a le mânca – mai bine zis a le înfuleca – apoi, cum îi plăcea lui, ascuns în vie; iar noi am fi putut să jurăm (deşi niciodată n-am reuşit să-l prindem asupra faptului, atât de iuţi îi erau mişcările) că venise la masă cu buzunarul plin de oscioare, gata curăţate de carne, spre a le lăsa în farfurie în locul sferturilor de curcan subtilizate integral. Cu mama noastră, generăleasa, nu aveam necazuri, fiindcă ea era milităroas.........

Vicontele taiat in doua  de Italo Calvino [Strabunii nostri] 01 I   SE PORNISE un război cu turcii. Vicontele Medardo de Terralba, unchiul meu, călărea prin câmpia Boemiei spre tabăra creştinilor. Îl însoţea un scutier pe nume Curzio. Berzele zburau jos, în stoluri albe, străbătând văzduhul opac şi încremenit. — De ce atâtea berze? îl întrebă Medardo pe Curzio; încotro zboară? Unchiul meu era nou-sosit; abia atunci se înrolase ca să le facă pe plac unor duci, vecini de-ai noştri, care luau parte la războiul acela. Îşi făcuse rost de un cal şi de un scutier la ultimul castel aflat în mâini creştine şi se ducea să se înfăţişeze la cartierul imperial. — Zboară spre câmpul de luptă, spuse scutierul posomorât. Tot drumul au să se ţină după noi. Vicontele Medardo aflase că prin ţinuturile acelea zborul berzelor e semn de noroc; şi căuta să se arate bucuros că le vede. Dar, fără voia lui, se simţea tulburat. — De ce oare or fi atrase păsările acestea cu picioroange pe câmpul de luptă, Curzio? întrebă el. — Se hrănesc şi ele cu carne de om, răspunse scutierul, de când cu foametea care a uscat pământurile şi cu seceta care a secat fluviile. Pe unde sunt stârvuri, berzele, flamingii şi cocorii au înlocuit corbii şi vulturii. Unchiul meu era pe atunci în prima tinereţe: vârsta la care sentimentele se învălmăşesc toate într-o pornire tulbure, fără a se desluşi încă binele de rău; vârsta la care orice nouă experienţă, fie ea macabră şi inumană, e plină de freamăt şi de căldura dragostei de viaţă. — Şi corbii? Şi vulturii? întrebă. Şi celelalte răpitoare? Încotro s-au dus? Era alb la faţă, dar ochii îi sclipeau. Scutierul era un oştean negricios, cu mustăţi, care nu-şi ridica niciodată privirea. — Tot mâncându-i întruna pe cei care-au murit de ciumă, le-a răpus ciuma şi pe ele, şi arătă cu lancea nişte tufe negre care, privite mai cu luare-aminte, se dovedeau a fi făcute nu din crengi, ci din pene şi labe chircite de răpitoare. — Nici că se mai ştie cine-a răposat întâi, pasărea sau omul, şi care pe care s-a năpustit să-l sfâșie, spuse Curzio. Spre a scăpa de ciuma care extermina populaţia, familii întregi luaseră drumul satelor, iar agonia le prinsese acolo. În grămezile de schelete risipite pe întinsul pustiu al câmpiei, se vedeau trupuri despuiate de bărbaţi şi femei, sluţite de buboaie şi, lucru la început de neînţeles, acoperite cu pene, de parcă din subţiatele lor braţe şi ciolane ar fi crescut pene negre şi aripi. Erau hoituri de vulturi amestecate cu rămăşiţe omeneşti. Pe jos se vedeau, împrăştiate, tot mai multe semne ale trecutelor bătălii. Călăreţii înaintau acum mai încet, deoarece amândoi caii se poticneau în gunoaie şi în mormane de pene. — Ce-au păţit caii noştri? îl întrebă Medardo pe scutier. — Signore, răspunse acesta, pe cai nimic nu-i supără mai mult ca duhoarea maţelor lor. Într-adevăr, bucata de câmpie pe care o străbăteau acum era presărată cu stârvuri de cai, unele întinse pe spate, cu copitele în sus, altele aplecate în jos, cu botul înfipt în pământ. — De ce-or fi căzut atâția cai în locul ăsta, Curzio? întrebă Medardo. — Calul, când simte că e spintecat, îl lămuri Curzio, încearcă să-şi ţină măruntaiele. Unii se pun cu burta la pământ, alţii se răsucesc pe spate ca să nu li se bălăbănească maţele. Dar până la urmă-i culege moartea pe toţi. — Care va să zică, în războiul ăsta se prăpădesc mai cu seamă caii? — S-ar zice că iataganele turceşti sunt făcute înadins ca să le spintece burta dintr-o lovitură. Mai încolo o să vedeţi trupuri de oameni. Întâi vin la rând caii, şi după ei călăreţii. Dar uite şi tabăra. La marginea zării se înălţau vârfurile corturilor mai înalte, steagurile oastei imperiale, fumul. Galopând mai departe, văzură că cei căzuți în ultima bătălie fuseseră mai toţi căraţi şi îngropaţi. Pe câmp se mai zărea doar câte un mădular răzleţ, îndeosebi degete. — Mereu ne arată drumul câte un deget, spuse unchiul meu, Medardo. Ce tâlc o fi având? — Dumnezeu să-i ierte: cei vii le smulg morţilor degetele ca să le ia inelele. — Cine-i acolo? strigă o santinelă a cărei mantie se acoperise cu mucegai şi muşchi, ca o scoarţă de copac în bătaia vântului de miazănoapte. — Trăiască sfânta coroană imperială! strigă Curzio. — Şi moarte sultanului! răspunse santinela. Dar vă rog, când sosiţi la comandament, întrebaţi-i dacă n-au de gând să-mi trimită schimbul, că am prins rădăcini! Acum caii o luaseră iar la picior ca să scape de muscăria ce înconjura tabăra, bâzâind deasupra munţilor de materii fecale. — Excrementele de ieri ale multor viteji, observă Curzio, se mai află pe pământ, iar ei au şi ajuns în cer, şi îşi făcu semnul crucii. La intrarea în tabără merseră de-a lungul unui şir de baldachine, sub care femei cârlionțate şi dolofane, în lungi capoate de brocart şi cu sânii goi, îi întâmpinară zbierând şi hohotind. — Sunt corturile târfelor, spuse Curzio. Nici o altă oaste n-are târfe mai frumoase. Unchiul meu călărea cu faţa întoarsă înapoi ca să le poată privi. — Fiţi cu băgare de seamă, signore, adăugă scutierul, atâta sunt de spurcate şi de împuţite, că nici turcii nu s-ar încumeta să le ia că pradă de război. Nu ajunge că mişună pe ele gândacii, ploşniţele şi căpuşele, dar unde mai pui că pe spinarea lor îşi fac cuib scorpionii şi guşterii. Trecură prin faţa bateriilor taberei. Seara, artileriştii îşi puneau la fiert raţia de apă şi mahorcă pe bronzul mortierelor şi al tunurilor înroşite de bubuiala de peste zi. Soseau căruţe pline cu pământ şi artileriştii îl cerneau prin sită. — Începe să cam lipsească praful de puşcă, explică scutierul, dar a intrat atâta în pământul ăsta, unde s-a purtat bătălia, că poţi scoate din el câteva încărcături. Urmau la rând grajdurile cavaleriei, unde, printre roiurile de muşte, veterinarii, aflaţi tot timpul la treabă, cârpeau pieile patrupezilor cu tot soiul de cusături, bandaje şi cataplasme din smoală fierbinte, nechezând şi chelălăind cu toţii, până şi doctorii. Venea apoi la rând, pe o distanţă mai mare, cantonamentul infanteriei. Era pe la apusul soarelui şi, în faţa fiecărui cort, oştenii îşi muiau picioarele desculţe în lighene cu apă călduţă. Obişnuiţi cum erau să se dea pe neaşteptate alarma, ziua şi noaptea, chiar şi la ceasul băilor de picioare, stăteau cu coiful pe cap şi cu mâna pe lance. În corturi mai înalte şi drapate în formă de chioşc, ofiţerii se pudrau la subsuori şi-şi făceau vânt cu evantaie de dantelă. — Nu fac asta din sclifoseală, spuse Curzio, dimpotrivă: vor să arate că în asprimea vieţii ostăşeşti se simt cu totul la largul lor. Vicontele de Terralba fu introdus numaidecât la împărat. În pavilionul său ticsit de tapiserii şi trofee, suveranul examina pe hărţi planurile unor bătălii viitoare. Mesele erau pline cu hărţi desfăşurate; împăratul înfigea în ele ace cu gămălie, scoţându-le dintr-o perniţă pe care i-o întindea unul dintre mareşali. Hărţile erau în asemenea hal încărcate cu ace, că nu se mai pricepea nimic din ele şi, ca să te poţi lămuri cât de cât, trebuia să scoţi acele şi să le pui pe urmă la loc. Atâta le tot scoteau şi iar le înfigeau, încât împăratul şi mareşalii, ca să aibă mâinile libere, ajunseseră să ţină acele între buze şi nu puteau vorbi unii cu alţii decât mormăind. Văzîndu-l pe tânărul care se înclina în faţa lui, suveranul emise un mormăit interogativ şi îşi scoase iute acele din gură. — Un cavaler abia sosit din Italia, maiestate, îl prezentară, vicontele de Terralba, un neam dintre cele mai nobile din părţile Genovei. — Să fie făcut pe loc locotenent. Unchiul meu bătu din pinteni luând poziţie de drepţi, în vreme ce împăratul schiţa un larg gest regal, iar hărţile se făcură toate sul şi căzură pe jos.   În noaptea aceea, deşi ostenit, Medardo nu izbuti să adoarmă. Se tot foia încoace şi încolo pe lângă cortul său şi asculta apelurile santinelelor, nechezatul cailor şi vorbele bolborosite prin somn de vreun oştean. Privea pe cer stelele Boemiei, se gândea la noul său grad, la bătălia de a doua zi, la îndepărtata sa patrie, la foşnetul trestiilor pe malul nurilor, în suflet nu i se cuibărise nici urmă de dor, de şovăială sau teamă. Pentru el lucrurile mai erau încă întregi şi în afara oricărei îndoieli, şi tot astfel era şi el însuşi. Dacă ar fi putut întrezări cumplita soartă care-l aştepta, poate că ar fi socotit-o şi pe ea firească şi chiar s-ar fi împăcat cu ea, deşi era atât de dureroasă. Îşi îndreptă privirea spre marginea zării, unde ştia că se află tabăra vrăjmaşului şi, cu braţele încrucişate, îşi strânse spatele cu palmele, bucuros de a avea deopotrivă siguranţa unor îndepărtate şi deosebite realităţi, ca şi a propriei sale prezenţe în mijlocul lor. Simţi cum sângele acelui crâncen război, împrăştiat pe pământ în mii de pâraie, ajunge până la el, şi se lasă atins fără să simtă nici milă, nici mânie.