Andrea Camilleri

Rabdarea paianjenului de Andrea Camilleri 1 Se trezi brusc, asudat, cu răsuflare groasă. Preţ de câteva secunde nu pricepu unde se afla, însă apoi respiraţia uşoară şi regulată a Liviei, lungită lângă el, îl readuse în dimensiunea atât de bine cunoscută şi liniştitoare. Era chiar acolo, în dormitorul lui de acasă, de la Marinella. Afară din lumea somnului îl trăsese un junghi rece ca o lamă de cuţit care-i străbătuse rana din umărul stâng. Nu trebuia să se uite la ceasul de pe noptieră ca să ştie că era ora trei şi jumătate noaptea; mai precis, trei, douăzeci şi şapte de minute şi patruzeci de secunde. De douăzeci de zile i se întâmpla treaba asta – atât trecuseră, douăzeci de zile, de la noaptea aceea în care Jamil Zarzis, traficantul de copii extracomunitari, îl împuşcase, rănindu-l, în vreme ce el ripostase împuşcându-l mortal; într-adevăr, trecuseră douăzeci de zile, însă curgerea timpului se blocase, nu se ştie cum, la acel moment precis: trei, douăzeci şi şapte de minute şi patruzeci de secunde. „Ţac” – aşa făcuse parcă un angrenaj în partea aceea a creierului său care se vede treaba că măsura trecerea orelor şi zilelor; atât, „ţac”, şi din acel moment, dacă dormea, se trezea, iar dacă în schimb era de veghe, i se-ntâmpla să asiste la un misterios şi aproape imperceptibil stop-cadru al obiectelor din jur. Ştia foarte bine că în timpul acelui fulgerător duel nu-i trecuse nici măcar prin anticamera cerebelului gândul să se uite la ceas; şi totuşi – iar de acest lucru îşi amintea perfect –, în clipa în care glonţul tras de Jamil Zarzis i se-nfigea în carne, o voce dinăuntrul său, impersonală, feminină, un pic metalică, precum vocile care se aud la difuzor în gări sau la supermarket, spusese: „Este ora trei, douăzeci şi şapte de minute, patruzeci de secunde.”   — Eraţi împreună cu domnul comisar? — Da, domnule. — Şi vă cheamă… cum? — Fazio, domnule. — Când a survenit rana? — Eh, domnule, conflictul a avut loc în jur de ora trei şi jumătate. Carevasăzică, în urmă cu ceva mai mult de jumătate de oră. Domnule doctor… — Da? — E grav? Zăcea lungit, nemişcat, cu ochii strâns închişi, ceea ce-i lăsa pe toţi să creadă că era inconştient şi că, prin urmare, puteau discuta fără fereală. De fapt, auzea şi înţelegea tot ce se spunea, era şi uluit, şi lucid în acelaşi timp, atât doar că n-avea nicio tragere de inimă să deschidă gura ca să răspundă singur la întrebările doctorului. Se vedea treaba că injecţiile pe care i le făcuseră ca să nu mai simtă durerea aveau efect asupra tuturor extremităţilor corpului. — Fii serios, domnule! Nu trebuie decât să extragem glonţul rămas înăuntru. — Oh, măiculiţă sfântă! — Nu vă mai agitaţi atât, zău aşa! E o nimica toată! În plus, nu cred ca glonţul să fi produs mari pagube; cu o perioadă de exerciţii de recuperare, braţul îşi va reveni sută la sută. Hm, scuzaţi-mi întrebarea, totuşi de ce continuaţi să fiţi atât de îngrijorat? — Vedeţi dumneavoastră, domnule doctor, acum câteva zile, domnul comisar s-a dus de unul singur să efectueze o operaţiune de supraveghere…   Şi acum, ca şi atunci, stă cu ochii strâns închişi. Însă nu mai aude cuvintele, acoperite de vuietul valurilor ce se sparg de ţărm. Trebuie că-i vântul: sub rafalele puternice, oblonul tremură din toate încheieturile, scoţând un soi de lamentaţie. Slavă Ălui de Sus că-i încă în convalescenţă, aşa că poate zăbovi sub pături după pofta inimii. La un asemenea gând, se simte ca eliberat de o povară şi se hotărăşte să-şi deschidă, mijit, ochii.   Adicătelea de ce nu-l mai auzea pe Fazio vorbind? Îşi deschise, mijit, ochii. Ăi doi se dăduseră o ţâră-ntr-o parte, îndepărtându-se dinspre pat către fereastră. Fazio îi tot turuia din gură, în vreme ce doctorul în halat alb asculta serios foarte. Şi, brusc, ca-ntr-o străfulgerare, îşi dădu seama că nu avea nevoie să audă ce cuvinte rostea Fazio ca să-nţeleagă ce anume-i spunea doctorului. Fazio, prietenul său de suflet, Fazio, omul lui cel mai de încredere, Fazio al lui, carevasăzică, îl trăda precum Iuda, istorisindu-i de bună seamă doctorului episodul când el, Montalbano, se prăbuşise fără vlagă pe plajă, după ce o durere cruntă îl cuprinsese în piept pe când înota în mare… Acu’ să te ţii cu doctorii ăştia, când or auzi asemenea grozăvie! Probabil că, înainte să-i tragă afară blestematul de glonţ, o să-l treacă prin chinurile iadului, o să-l caute şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, o să-i dea găuri, o să-l belească de piele centimetru cu centimetru, ca să se dumirească ce poartă pe dedesubt…   Dormitorul său e acelaşi dintotdeauna. Ba nu, nu-i adevărat. E diferit, dar în acelaşi timp neschimbat. Diferit, pentru că acum pe masa de toaletă stau aliniate lucrurile Liviei – geanta, agrafele de păr, două flacoane mici. Iar pe scaunul din partea opusă se văd o bluză şi o fustă. Pe urmă, chiar dacă nu-i putea vedea, ştia că pe undeva, în preajma patului, zăcea o pereche de papucei de casă roz. Se înduioşează pe loc. Pe dinăuntru parcă se înmoaie, cu totul zici se topeşte şi ca lichidul greu se scurge-n jos… Mda, de douăzeci de zile i s-a fixat în minte metafora asta şi nu-i chip să scape de ea. Aşa cum stau lucrurile acum, chiar şi un gând banal are puterea să-l poarte pe marginea butoiului cu melancolie. Iar el, Montalbano, de o asemenea stare de fragilitate emoţională se ruşinează, se simte stânjenit, se vede obligat să elaboreze strategii complexe de apărare, în aşa fel încât ceilalţi să nu bage nimic de seamă. Însă cu Livia, nu, cu Livia n-a fost cale s-o scoată la capăt. Livia a hotărât să-l sprijine, să-i dea o mână de ajutor, tratându-l cu oarecare duritate ca să nu-i dea pretext să cedeze. Însă totul se dovedeşte inutil, căci chiar şi acest comportament grijuliu al Liviei îi provoacă un amestec de emoţie şi fericire. Căci da, e fericit pentru faptul că Livia şi-a mâncat tot concediul ca să aibă grijă de el; şi mai ştie ceva: că şi casa lui de la Marinella e fericită de când Livia e acolo. De când a sosit ea, dormitorul lui, ziua, pe lumină, arată ca şi cum şi-ar fi recăpătat culoarea, ca şi cum pereţii ar fi fost proaspăt zugrăviţi într-un alb luminos. Dat fiind că nu-i nimeni care să se holbeze la el, îşi şterge o lacrimă cu colţul cearşafului.   Totu-i alb de jur împrejur, în afară de pata maro (Nu cumva fusese roz odată? Cu câte veacuri în urmă?) a trupului său dezbrăcat. Albă-i şi sala în care i se face electrocardiograma. Doctorul scrutează de-a lungul benzii lungi de hârtie, apoi scutură din cap, a neîncredere. Îngrozit, Montalbano îşi închipuie că graficul la care se uită omul din faţa lui arată identic, bucăţică ruptă, cu urma trasată de seismograf în timpul cutremurului de la Messina, din 1908. Se întâmplase să-l vadă reprodus într-o revistă de istorie: un talmeş-balmeş disperat şi fără noimă, ca o tuşă trasă de o mână îngrozită de spaimă. „Hait, m-or descoperitără! – îşi spune în gând. S-or dumiritărăşi ei că ticăitoarea-mi funcţionează numa’ pe curent alternativ, când are chef, şi că probabil am avut la viaţa mea minimum-minimorum trei infarcturi.” Apoi, în cameră intră alt medic, în cămaşă albă şi el. Se uită la banda de hârtie, se uită la Montalbano, se uită la colegul său. — S-o refacem, zice el. Te pomeneşti că nu-şi cred ochilor, că nu pot pricepe cum se face că un om cu o asemenea electrocardiogramă stă încă într-un pat de spital şi nu pe o masă de marmură de la morgă. Cercetară apoi, obraz lângă obraz, banda cea nouă. — Să-i facem o radiografie toracică, pronunţară sentinţa cei doi, mai curând confuzi decât convinşi de ceea ce spun. Montalbano ar vrea, parcă, să le spună că, dacă tot stau lucrurile aşa, mai bine să nu-i mai tragă afară niciun glonţ. Să-l lase să-şi dea duhul în sfânta pace. Bine, dar – fir-ar şi iar fir-ar! – nu şi-a făcut testamentul! Uite, casa din Marinella, de exemplu, trebuie să meargă mort-copt la Livia, ca nu cumva să se trezească vreun verişor de-a şaptea spiţă să-şi revendice drepturile patrimoniale.

Sunetul viorii de Andrea Camilleri 1 Că avea să fie o zi cât se poate de proastă comisarul Salvo Montalbano se convinse chiar din clipa în care deschise obloanele ferestrelor de la dormitor. Era încă noapte – probabil că avea să se crape de ziuă de-abia peste o oră, dacă nu şi mai bine –, totuşi întunericul parcă îşi pierduse din intensitate, suficient cât să lase să se întrezărească cerul gemând de nori burduşiţi cu apă; dincolo de fâşia alburie de plajă, marea părea un pechinez. Din ziua în care o piticanie din rasa cu pricina – tot muchilipsit cu funde şi fundiţe – îi încercase al dente pulpa, după o repriză de schelălăituri ce se voiau de fapt lătrat, Montalbano începuse să-i spună mării „câine pechinez” atunci când era brăzdată de rafale scurte şi reci, care stârneau miriade de valuri minuscule, încununate cu ciufuri ridicole de spumă. Cât despre umoare, aceasta era deja la pământ, având în vedere că primul lucru pe care îl avea de făcut dimineaţă nu era deloc plăcut: să participe la o înmormântare. De cu seară dăduse gata juma’ de kil de anşoa proaspete cumpărate de menajera Adelina, pe care le făcuse salată, cu mult suc de lămâie, ulei de măsline şi piper măcinat proaspăt. Un festin măreţ, ce mai la deal, la vale, însă primise un telefon care avusese darul să-i strice toată seara. — Alo, dom’le? Dom’le, ’mneavoastră personal în pirsoană sunteţi la tilifon, dom’le? — Eu însumi personal în însăşi persoana mea mi-s, Catarè. Poţi vorbi fără grijă. Hotărâse împreună cu ceilalţi din comisariat să-l posteze la centrală ca să răspundă la telefoane, crezând – eronat, după cum avea să se dovedească apoi – că acolo va face mai puţine stricăciuni decât oriunde altundeva. După câteva solemne crize de furie, Montalbano înţelesese că singura posibilitate de a avea cu el un dialog situat în limitele tolerabile ale vorbitului în dodii era să-şi însuşească limbajul lui. — Cer pardonanţă şi priinţă, dom’le. Aha. Cerea iertare şi îngăduinţă. Montalbano îşi ciuli urechile: dacă aşa-zisa limbă talienească a lui Catarella devenea ceremonioasă şi pompoasă, însemna că situaţiunea nu era deloc uşoară. — Vorbeşte cu încredere, fără ezitanţă, Catarè. — Acu’ trei zile în urmă v-or căutatără chiar pe ’mneavoastră personal în pirsoană, dom’le, ’mneavoastră nu eraţi vinit la secţie, pe urmă eu uitai să vă fac referinţă. — Şi de unde or sunatără? — Din Florida, dom’le. Montalbano înmărmuri literalmente. Într-o viziune nu mai lungă de o fracţiune de secundă, se văzu pe el însuşi în trening, făcând jogging împreună cu câţiva agenţi americani de la Narcotice, atletici, cu ţeasta rasă, implicaţi cu toţii într-un dosar complex de trafic de droguri. — Satisface-mi o curiozitate, Catarè: în ce limbă v-aţi vorbit? — Păi, în ce limbă să ne vorbim, dom’le? În talienească, altminterea cum? — Ţi-au zis ce vor? — Bine’nţeles, tot despre orişice lucru mi-or zisără. Or zisără aşa: că muri muierea vicechestorului Tamburrano. Scoase un suspin de uşurare: fusese peste puterile lui să şi-l reţină. Nu telefonaseră din Florida, ci de la comisariatul din Floridia, lângă Siracusa. Caterina Tamburrano era de multă vreme grav bolnavă, iar vestea că murise nu-l luă tocmai prin surprindere. — Dom’le, tot ’mneavoastră personal în pirsoană sunteţi la tilifon? — Tot eu personal sunt, Catarè, nu făcui schimb cu altu’. — Mai ziseră aşa: că servisu’ funeralier o să fie joi de dimineaţă, cam pe la nouă. — Joi? Adicătelea mâne dimineaţă? — Da, ’trăiţi, dom’le. Îl lega o prietenie prea veche de Michele Tamburrano ca să nu se ducă la înmormântare; în plus, i se oferea posibilitatea să remedieze cu demnitate faptul de a nu-i fi dat omului nici măcar un telefon în ultima vreme. Hm, de la Vigàta la Floridia erau trei ore şi jumătate de mers cu maşina. — Ascultă, Catarè, maşina mea-i la mecanic. Mâne dimineaţă, la cinci fix, o maşină de serviciu să fie aici, la mine, la Marinella. Pe urmă, îl anunţi pe domnul Augello că eu o să stau absent până după-amiază. Ai înţeles bine ce-ţi zisei?   Ieşi de sub duş cu pielea roşie ca de rac fiert: ca să contrabalanseze senzaţia de frig care îl încerca de când văzuse culoarea mării, abuzase de apa fierbinte. Începuse să-şi radă barba când auzi maşina de serviciu. De altfel, era foarte dificil să n-o audă cineva pe o rază de zece kilometri! Maşina se catapultă cu viteză supersonică pe tăpşanul din faţa casei, frână strident împrăştiind rafale de pietriş în toate direcţiile, apoi se auzi un vaiet deznădăjduit de motor ambalat la maximum, un strigăt sfâşietor al schimbătorului de viteze, un scrâşnet acut de cauciucuri şi o nouă rafală de pietriş. Care va să zică, şoferul făcuse o manevră de întoarcere, postându-se în poziţie de plecare. Când ieşi din casă, dădu cu ochii de Gallo, şoferul oficial al comisariatului, care jubila. — Ia uitaţi ici, dom’ comisar! Vedeţi ce urme lăsai? Tu, ce manevră-mi ieşi! În loc o-ntorsei, nu alta! — Felicitări, făcu Montalbano cu un aer trist. — Pun sirena? îl iscodi Gallo când urcară în maşină. — Da, în cur pune-ţi-o, îi răspunse comisarul, încruntat. Şi închise ochii să doarmă: n-avea chef de vorbă.   Înţelegând că superiorul său se pregătea să tragă un pui de somn, Gallo, care suferea de sindromul Indianapolis, acceleră din ce în ce mai tare, silindu-se să ajungă la o viteză pe măsura abilităţilor de şofer pe care credea că le are. Prin urmare, nu trecu niciun sfert de oră de când plecaseră la drum când surveni accidentul. Auzind scrâşnetul brusc al frânelor, Montalbano deschise ochii, dar nu văzu nimica-nimicuţa: mai întâi, ţeasta îi fu împinsă violent în faţă, apoi trasă la fel de violent înapoi de centura de siguranţă. Urmă un zgomot devastator de tablă contorsionată, după care se întronă din nou liniştea, o linişte de poveşti cu zâne, cu ciripit de păsărele şi lătrat de câini. — Eşti rănit? îl întrebă comisarul pe Gallo, observând că şoferul îşi masa pieptul. — Nu. Da’ ’mneavoastră? — N-am ni’ca. Da’ cum s-a-ntâmplat? — O gaddrina-mi tăie calea. — Cine a mai pomenit ca o găină să traverseze strada când trec maşini! Hai să vedem ce pagube avem. Coborâră. De jur împrejur, nici ţipenie. Urmele lungi, de frână, se întipăriseră pe asfalt: chiar în locul de unde începeau se putea observa o moviliţă întunecată.