Andrea Camilleri

Sunetul viorii de Andrea Camilleri 1 Că avea să fie o zi cât se poate de proastă comisarul Salvo Montalbano se convinse chiar din clipa în care deschise obloanele ferestrelor de la dormitor. Era încă noapte – probabil că avea să se crape de ziuă de-abia peste o oră, dacă nu şi mai bine –, totuşi întunericul parcă îşi pierduse din intensitate, suficient cât să lase să se întrezărească cerul gemând de nori burduşiţi cu apă; dincolo de fâşia alburie de plajă, marea părea un pechinez. Din ziua în care o piticanie din rasa cu pricina – tot muchilipsit cu funde şi fundiţe – îi încercase al dente pulpa, după o repriză de schelălăituri ce se voiau de fapt lătrat, Montalbano începuse să-i spună mării „câine pechinez” atunci când era brăzdată de rafale scurte şi reci, care stârneau miriade de valuri minuscule, încununate cu ciufuri ridicole de spumă. Cât despre umoare, aceasta era deja la pământ, având în vedere că primul lucru pe care îl avea de făcut dimineaţă nu era deloc plăcut: să participe la o înmormântare. De cu seară dăduse gata juma’ de kil de anşoa proaspete cumpărate de menajera Adelina, pe care le făcuse salată, cu mult suc de lămâie, ulei de măsline şi piper măcinat proaspăt. Un festin măreţ, ce mai la deal, la vale, însă primise un telefon care avusese darul să-i strice toată seara. — Alo, dom’le? Dom’le, ’mneavoastră personal în pirsoană sunteţi la tilifon, dom’le? — Eu însumi personal în însăşi persoana mea mi-s, Catarè. Poţi vorbi fără grijă. Hotărâse împreună cu ceilalţi din comisariat să-l posteze la centrală ca să răspundă la telefoane, crezând – eronat, după cum avea să se dovedească apoi – că acolo va face mai puţine stricăciuni decât oriunde altundeva. După câteva solemne crize de furie, Montalbano înţelesese că singura posibilitate de a avea cu el un dialog situat în limitele tolerabile ale vorbitului în dodii era să-şi însuşească limbajul lui. — Cer pardonanţă şi priinţă, dom’le. Aha. Cerea iertare şi îngăduinţă. Montalbano îşi ciuli urechile: dacă aşa-zisa limbă talienească a lui Catarella devenea ceremonioasă şi pompoasă, însemna că situaţiunea nu era deloc uşoară. — Vorbeşte cu încredere, fără ezitanţă, Catarè. — Acu’ trei zile în urmă v-or căutatără chiar pe ’mneavoastră personal în pirsoană, dom’le, ’mneavoastră nu eraţi vinit la secţie, pe urmă eu uitai să vă fac referinţă. — Şi de unde or sunatără? — Din Florida, dom’le. Montalbano înmărmuri literalmente. Într-o viziune nu mai lungă de o fracţiune de secundă, se văzu pe el însuşi în trening, făcând jogging împreună cu câţiva agenţi americani de la Narcotice, atletici, cu ţeasta rasă, implicaţi cu toţii într-un dosar complex de trafic de droguri. — Satisface-mi o curiozitate, Catarè: în ce limbă v-aţi vorbit? — Păi, în ce limbă să ne vorbim, dom’le? În talienească, altminterea cum? — Ţi-au zis ce vor? — Bine’nţeles, tot despre orişice lucru mi-or zisără. Or zisără aşa: că muri muierea vicechestorului Tamburrano. Scoase un suspin de uşurare: fusese peste puterile lui să şi-l reţină. Nu telefonaseră din Florida, ci de la comisariatul din Floridia, lângă Siracusa. Caterina Tamburrano era de multă vreme grav bolnavă, iar vestea că murise nu-l luă tocmai prin surprindere. — Dom’le, tot ’mneavoastră personal în pirsoană sunteţi la tilifon? — Tot eu personal sunt, Catarè, nu făcui schimb cu altu’. — Mai ziseră aşa: că servisu’ funeralier o să fie joi de dimineaţă, cam pe la nouă. — Joi? Adicătelea mâne dimineaţă? — Da, ’trăiţi, dom’le. Îl lega o prietenie prea veche de Michele Tamburrano ca să nu se ducă la înmormântare; în plus, i se oferea posibilitatea să remedieze cu demnitate faptul de a nu-i fi dat omului nici măcar un telefon în ultima vreme. Hm, de la Vigàta la Floridia erau trei ore şi jumătate de mers cu maşina. — Ascultă, Catarè, maşina mea-i la mecanic. Mâne dimineaţă, la cinci fix, o maşină de serviciu să fie aici, la mine, la Marinella. Pe urmă, îl anunţi pe domnul Augello că eu o să stau absent până după-amiază. Ai înţeles bine ce-ţi zisei?   Ieşi de sub duş cu pielea roşie ca de rac fiert: ca să contrabalanseze senzaţia de frig care îl încerca de când văzuse culoarea mării, abuzase de apa fierbinte. Începuse să-şi radă barba când auzi maşina de serviciu. De altfel, era foarte dificil să n-o audă cineva pe o rază de zece kilometri! Maşina se catapultă cu viteză supersonică pe tăpşanul din faţa casei, frână strident împrăştiind rafale de pietriş în toate direcţiile, apoi se auzi un vaiet deznădăjduit de motor ambalat la maximum, un strigăt sfâşietor al schimbătorului de viteze, un scrâşnet acut de cauciucuri şi o nouă rafală de pietriş. Care va să zică, şoferul făcuse o manevră de întoarcere, postându-se în poziţie de plecare. Când ieşi din casă, dădu cu ochii de Gallo, şoferul oficial al comisariatului, care jubila. — Ia uitaţi ici, dom’ comisar! Vedeţi ce urme lăsai? Tu, ce manevră-mi ieşi! În loc o-ntorsei, nu alta! — Felicitări, făcu Montalbano cu un aer trist. — Pun sirena? îl iscodi Gallo când urcară în maşină. — Da, în cur pune-ţi-o, îi răspunse comisarul, încruntat. Şi închise ochii să doarmă: n-avea chef de vorbă.   Înţelegând că superiorul său se pregătea să tragă un pui de somn, Gallo, care suferea de sindromul Indianapolis, acceleră din ce în ce mai tare, silindu-se să ajungă la o viteză pe măsura abilităţilor de şofer pe care credea că le are. Prin urmare, nu trecu niciun sfert de oră de când plecaseră la drum când surveni accidentul. Auzind scrâşnetul brusc al frânelor, Montalbano deschise ochii, dar nu văzu nimica-nimicuţa: mai întâi, ţeasta îi fu împinsă violent în faţă, apoi trasă la fel de violent înapoi de centura de siguranţă. Urmă un zgomot devastator de tablă contorsionată, după care se întronă din nou liniştea, o linişte de poveşti cu zâne, cu ciripit de păsărele şi lătrat de câini. — Eşti rănit? îl întrebă comisarul pe Gallo, observând că şoferul îşi masa pieptul. — Nu. Da’ ’mneavoastră? — N-am ni’ca. Da’ cum s-a-ntâmplat? — O gaddrina-mi tăie calea. — Cine a mai pomenit ca o găină să traverseze strada când trec maşini! Hai să vedem ce pagube avem. Coborâră. De jur împrejur, nici ţipenie. Urmele lungi, de frână, se întipăriseră pe asfalt: chiar în locul de unde începeau se putea observa o moviliţă întunecată.

Forma apei de Andrea Camilleri 1 Pâlpâirea străvezie a zorilor nu izbutea să răzbată în curtea societăţii Splendor, firma care administra curăţenia urbei Vigàta; o îmbulzeală densă de nori joşi ferea cerul privirii, ca şi cum cineva ar fi tras dintr-o parte în cealaltă a bolţii o copertină brumărie, frunza-n copaci nu se clintea, căci vântul dinspre sud întârzia încă să se deştepte din somnu-i de plumb şi până şi vorbele păreau că se lasă cu greu scoase din gâtlej. Înainte să repartizeze posturile de lucru de peste zi, şeful de echipă îi anunţă pe ceilalţi că Peppe Schèmmari şi Caluzzo Brucculeri erau absenţi motivat, atât în ziua cu pricina, cât şi în multe altele care aveau să urmeze. La drept vorbind, cu greu ar fi putut găsi cineva absenţe mai motivate ca ale lui Peppe şi Caluzzo: cei doi fuseseră arestaţi cu o seară în urmă, în timp ce, cu câte o armă în mână, încercau să jefuiască supermarketul din centru. Pe sectorul rămas descoperit, şeful de echipă se hotărî să-i trimită pe Pino Catalano şi Saro Montaperto, doi tineri topografi – şomeri de drept ca topografi, însă angajaţi temporar ca „operatori ecologici” în urma generoasei intervenţii a Excelenţei Sale, deputatul Cusumano, în a cărui campanie electorală cei doi luptaseră trup şi suflet (exact în această ordine, trupul făcând mult mai multe decât ar fi fost dispus sufletul să facă); mai exact, era vorba despre sectorul căruia i se zicea „la stână”, pentru că – aşa umbla vorba – un cioban obişnuise în vremuri imemoriale să-şi ducă turma de capre la păscut pe acolo. Era un tăpşan larg, o pată meridională de la periferie ce se desfira până spre plajă, străjuită de rămăşiţele unei mari uzine chimice, inaugurată cu ani în urmă de omniprezenta sa excelenţă Cusumano, pe vremea când peste urbe adia vânt de bunăstare şi progres (în scurt timp însă vânticelul se transformase într-o briză, pentru ca apoi să se potolească de tot, izbutind, cu toate acestea, să aducă oraşului mai multe pagube decât o tornadă adevărată şi lăsând în urmă un şir nesfârşit de şomeri şi asistaţi social). Pentru ca nu cumva în zonă să-şi facă cuib stoluri rătăcitoare de negri-ca-tăciunele sau de negri-numai-pe-jumătate – senegalezi sau algerieni, tunisieni ori libieni –, de jur împrejur se ridicase un zid impozant, dincolo de care însă continuau să troneze structurile de fier ruginit, mâncate de ploi, de nepăsare şi de aerul sărat al mării, aducând tot mai mult cu eventualele viziuni arhitectonice ale unui Gaudí căzut pradă substanţelor halucinogene. Până de curând, „stâna” reprezentase pentru cei care, atât de ignobil, erau numiţi gunoieri o îndeletnicire cum nu se putea mai uşoară: dintre hârtii, pungi de plastic, cutii de bere şi coca-cola, apăreau căcaţi camuflaţi cu stângăcie sau lăsaţi pur şi simplu vederii, iar când şi când mai răsărea ici-colo câte un prezervativ, însă se întâmpla atât de rar, încât cineva cu niscaiva intuiţie şi fantezie ar fi putut chiar ghici amănuntele picante ale întâlnirii cu pricina. Cam de un an însă, prezervativele se adunau valuri-valuri prin părţile locului, întinzându-se ca un covor cât vedeai cu ochii: totul începuse pe vremea când un ministru cu chip întunecat şi închistat, desprins parcă din tabelul cu tipologii criminale al lui Lombroso[1], extrăsese din puţul propriei gândiri (chiar mai întunecată şi închistată decât chipul) o idee care-i păruse de importanţă capitală pentru ordinea publică din Sud. Cum acestui gând i s-a raliat şi colegul său din guvern care se ocupa de armată – şi care semăna bucăţică ruptă cu Pinocchio –, cei doi transferaseră în Sicilia mai multe unităţi de militari înarmaţi, cu misiunea de a „controla teritoriul”. Se urmărise, desigur, descongestionarea activităţii carabinierilor, poliţiştilor, serviciilor de informaţii, nucleelor speciale operative, Gărzii de Finanţe, poliţiei de circulaţie, celei feroviare şi celei portuare, Procuraturii, brigăzilor antimafie, antiterorism, antidrog, antijaf, antisechestrare de persoane – şi altele, omise eventual aici, din grabă. Consecinţa acestei măreţe mostre din gândirea celor doi eminenţi bărbaţi de stat a fost că băieţandri prăvăliţi de pe stâncile Piemontului şi friulani cu caş la gură care până deunăzi zburdau prin aerul proaspăt şi tare al munţilor natali se pomeniseră deodată nevoiţi să gâfâie din greu şi să se înghesuie în adăposturi provizorii din nişte cătune sudice aflate la cel mult un metru deasupra nivelului mării, laolaltă cu oameni care vorbeau un dialect de neînţeles, parcă făcut mai mult din tăceri decât din cuvinte, din indescifrabile mişcări din sprâncene şi din cute imperceptibile iţite din când în când pe obraz. În cele din urmă, reuşiseră să se adapteze într-un fel sau altul, mulţumită atât tinereţii lor, cât şi ajutorului dat chiar de locuitorii din Vigàta – înduioşaţi, probabil, de aerul rătăcit al flăcăilor munteni. De îndulcirea exilului lor se ocupa Gegè Gullotta, om de o inventivitate extraordinară, constrâns până atunci să-şi înăbuşe talentul nativ de codoş sub masca unui mic traficant de droguri uşoare. Informat – atât pe căi ocolite, cât şi prin mijloace de sorginte ministerială – de iminenta debarcare pe insulă a batalioanelor de soldaţi din Nord, Gegè avusese o sclipire de geniu, iar ca s-o transforme în afacere rentabilă, apelase prompt la bunăvoinţa acelora care ştiau cum se obţin nenumăratele şi complicatele autorizaţii necesare. Adică la cei care deţineau în mod real controlul teritoriului (cei cărora nici prin vis nu le-ar fi trecut prin minte să emită autorizaţii ştampilate). Pe scurt, lui Gegè i s-a permis să inaugureze în zona „stânei” propria piaţă specializată atât în comercializarea de carne vie, cât şi a unei game diversificate – însă neapărat uşoare – de droguri. Carnea vie provenea în cea mai mare parte din ţările din Est, scăpate în sfârşit de sub jugul comunismului – care, cum ştie toată lumea, sufoca şi ultimul dram de demnitate umană. Iată însă că se făcuse dreptate întru câtva: demnitatea umană atât de scump recucerită se manifesta în toată splendoarea sa, noaptea, printre tufişurile şi nisipurile de la „stână”. Nu erau însă marginalizate nici femeile provenite din ţările lumii a treia, cum nu putea fi vorba de discriminare nici în cazul travestiţilor, transsexualilor, efeminaţilor napolitani sau viados-ilor brazilieni – marfă pentru toate gusturile, chiar risipă. Comerţul se dovedise înfloritor, spre marea mulţumire a militarilor, a lui Gegè şi a celor ce-i obţinuseră lui Gegè – evident, în schimbul cuvenitelor procente din afacere – nenumăratele şi complicatele autorizaţii de resort.     [1] Cesare Lombroso (1835-1909) este cel care a popularizat noţiunea de criminal înnăscut, considerând că ucigaşii au anumite diformităţi sau trăsături fizice caracteristice (n. red.).