Camilla Lackberg

Predicatorul de Camilla Lackberg volumul 2 Ziua începu promițător. Se trezi devreme, înaintea celorlalți, își trase pe el hainele cât mai încet cu putință și reuși să se strecoare afară neobservat. Luă cu el coiful de cavaler și sabia de lemn, pe care o agită vesel, în vreme ce străbătu alergând suta de metri dintre casă și Prăpastia Craiului. Se opri o clipă și privi copleșit în cavitatea abruptă dintre pereții stâncoși. Laturile rocii se aflau la unu-doi metri distanță una față de cealaltă, iar structura se înălța mai mult de zece metri spre cerul pe care soarele văratic tocmai își începuse ascensiunea. Trei blocuri imense de piatră erau înțepenite pentru vecie în mijlocul despicăturii, iar priveliștea era impunătoare. Așezarea avea o atracție magică pentru un copil de șase ani. Iar faptul că era un teritoriu interzis o făcea cu atât mai ispititoare. Locul fusese numit așa odată cu vizita în Fjällbacka a Regelui Oscar al II-lea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă el habar n-avea de această poveste și nici nu-i păsa, în vreme ce se furișa încet spre adâncitura întunecată, cu sabia pregătită de atac. Tatăl său îi spusese că scenele de la Hăul Iadului din filmul Ronja Rövardotter fuseseră filmate în Prăpastia Craiului. Când văzuse, simțise un mic vârtej în stomac la scena în care Mattis, căpetenia tâlharilor, trecea călare prin acele locuri. Uneori se juca acolo de-a hoții la drumul mare, însă în ziua aceea era cavaler. Un Cavaler al Mesei Rotunde, ca în cartea mare și viu colorată pe care i-o dăruise bunica de ziua lui. Se săltă deasupra bolovanilor ce acopereau pământul și, plin de neînfricare, se pregăti să-l atace cu paloșul său pe grozavul balaur care scuipa flăcări. Razele soarelui nu ajungeau până în deschizătură, de aceea părea întunecată și rece. Numai bună pentru balauri. În curând, avea să-i facă sângele să țâșnească din grumaz, iar după chinuri îndelungi dihania avea să-i cadă răpusă la picioare. Cu coada ochiului, văzu ceva care-i atrase atenția. Era o bucată de pânză roșie aflată în spatele unui pietroi, iar curiozitatea puse stăpânire pe el. Balaurul putea să aștepte; poate că acolo se ascundea o comoară. Își luă avânt și sări pe bolovan, privind în cealaltă parte. Preț de un moment, aproape căzu îndărăt, însă până la urmă, clătinându-se și agitându-și brațele, își regăsi echilibrul. Ulterior nu avea să admită că se temuse, însă niciodată, în toți cei șase ani ai vieții sale, nu fusese mai îngrozit ca în clipa aceea. O femeie stătea întinsă, așteptându-l. Zăcea pe spate, privind țintă în sus, cu ochii larg deschiși. Primul său imbold fu să o ia la goană înainte ca ea să îl prindă jucându-se acolo unde nu avea voie. Poate că îl va obliga să-i spună unde locuia, iar apoi îl va târî acasă la mama și tata. Aceștia vor fi foarte mânioși și, cu siguranță, îl vor întreba: „De câte ori ți-am spus că nu ai voie să mergi la Prăpastia Craiului fără un adult?” Însă lucrul ciudat era că femeia nu mișca. Și nici nu avea vreo haină pe ea, iar preț de o clipă, băiatul se simți stânjenit fiindcă stătea acolo, privind o doamnă goală. Ceea ce văzuse el nu era o bucată de pânză de culoare roșie, ci o geantă aflată chiar lângă ea, iar hainele nu i le putea zări nicăieri. Ciudat lucru, să zacă acolo, goală. Mai ales că era așa de frig. Apoi ceva imposibil îi trecu prin minte. Dacă doamna era moartă? Nu putu găsi nicio altă explicație pentru faptul că zăcea atât de nemișcată. Conștientizarea acestui fapt îl făcu să sară de pe bolovan și să dea încetișor îndărăt, spre marginea despicăturii. După ce se îndepărtă câțiva metri de femeia moartă, se răsuci pe călcâie și o luă la fugă spre casă cât putu de repede. Nu îi mai păsa dacă avea să fie mustrat sau nu.

Printesa gheturilor de Camilla Lackberg volumul 1 1. Casa era pustie și goală. Răcoarea pătrundea în toate ungherele. O pojghiță de gheață se formase în cadă. Pielea femeii începuse să capete o nuanță ușor vineție. I se părea ca o prințesă, așa cum era întinsă acolo. O prințesă de gheață. Podeaua pe care stătea era rece ca gheața, dar frigul nu îl deranja. Întinse mâna și o atinse. Sângele de pe încheieturile ei se închegase de mult. Dragostea pentru ea nu fusese niciodată mai puternică. Îi mângâia brațul ca și cum ar fi mângâiat sufletul care părăsise corpul. Nu se uită înapoi când plecă. Nu era adio, ci pe curând. ••• Eilert Berg nu era un om fericit. Respira cu dificultate și norișori albi îi ieșeau din gură, dar sănătatea nu era pentru el cea mai îngrijorătoare problemă. Svea fusese atât de frumoasă în tinerețe și trebuise să aibă multă răbdare până să poată s-o ia în căsătorie. Părea blândă, prietenoasă și puțin sfioasă. Caracterul ei adevărat a ieșit la iveală după o perioadă prea scurtă de fantezie juvenilă. Foarte hotărâtă, l-a ținut sub papuc timp de aproape cincizeci de ani. Dar Eilert avea un secret. Pentru prima oară întrezărea o posibilitate de a avea puțină libertate în toamna vieții lui și nu avea de gând să piardă această libertate. Toată viața muncise până la extenuare ca pescar, iar banii îi ajungeau exact pentru a-i întreține pe Svea și pe copii. De când se pensionaseră, avuseseră doar pensiile lor mici din care să trăiască. Fără ceva economii, nu exista nicio posibilitate de a lua viața de la capăt, singur, în altă parte. Această posibilitate venise ca un dar divin și, pe deasupra, era ridicol de ușor. Dar dacă oamenii voiau să plătească sume de bani fabuloase pentru câteva ore de lucru pe săptămână, atunci era problema lor. El nu avea de gând să se plângă. În doar un an de zile, bancnotele din cutia lui de lemn secretă se înmulțiseră într-o grămadă impresionantă și peste puțin timp urma să aibă îndeajuns pentru a se putea retrage către ținuturi mai calde. Se opri să-și tragă sufletul la ultima pantă abruptă și își masă mâinile paralizate de reumatism. Spania sau poate Grecia o să mai înmoaie frigul care parcă venea din interior. Eilert considera că mai avea cel puțin zece ani până să ajungă pe lumea cealaltă și intenționa să profite din plin de ei. Așa că în niciun caz nu voia să-i petreacă lângă baba de acasă. Plimbarea matinală zilnică fusese singura lui clipă de liniște și pace și pe deasupra îl ajutase și să facă puțină mișcare, de care avea nevoie. Mergea întotdeauna pe același drum, iar cei care îi cunoșteau obiceiurile ieșeau adesea ca să mai schimbe câteva vorbe cu el. Îi făcuse o deosebită plăcere să stea de vorbă cu frumoasa vecină din casa aflată în vârful dealului, lângă școala Håkenbacken. Venea doar la sfârșitul săptămânii, întotdeauna singură, dar avea de fiecare dată timp să discute despre vreme și vânt. Domnișoara Alexandra se interesa și de Fjällbacka de odinioară și acesta era un subiect despre care Eilert discuta cu plăcere. De asemenea, domnișoara era foarte delicată. Eilert era capabil să aprecieze astfel de lucruri, chiar la vârsta lui. Bineînțeles că s-a bârfit destul pe seama ei, dar dacă începeai să dai crezare bârfelor, curând nu mai aveai timp de altceva. Cu vreun an în urmă îl întrebase dacă nu poate să arunce un ochi și în casa ei, dacă tot trecea pe acolo vineri dimineața. Casa era veche, iar boilerul și țevile erau uzate și nu prea îi surâdea ideea de a veni într-o locuință rece la sfârșit de săptămână. Avea să îi dea o cheie ca să poată intra și să poată verifica dacă totul era în regulă. O serie de spargeri avuseseră loc în acea zonă, așa că trebuia să verifice și ferestrele sau ușile. Această sarcină nu i se părea deosebit de împovărătoare, iar o dată pe lună găsea un plic cu numele lui în cutia ei poștală, conținând o sumă pe care el o considera princiară. În plus, îi plăcea să se simtă util. Era greu să nu aibă nicio ocupație după ce muncise toată viața. Poarta era înclinată și opuse rezistență când încercă să o deschidă înspre cărarea din grădină. Zăpada nu fusese curățată și se gândea să roage pe vreunul dintre băieți să vină să-i dea o mână de ajutor. O asemenea treabă nu era pentru femei. Bâjbâia neîndemânatic cu cheia, era atent să nu o scape în zăpada adâncă. Dacă ar fi trebuit să se aplece în genunchi, nu s-ar mai fi putut ridica înapoi. Scara din cerdac era rece și alunecoasă, așa că se ținu de balustradă. Tocmai se pregătea să descuie când observă că ușa era întredeschisă. Nedumerit, o împinse și intră în hol. — Alo, e cineva acasă? Poate ea venise mai devreme? Nu răspunse nimeni. Își vedea aburii respirației ieșindu-i din gură și brusc își dădu seama cât de frig era în casă. Dintr-odată, nu mai știu ce să facă. Ceva nu era în regulă și simțea că nu era vorba doar de un boiler stricat. Merse prin camere. Totul era intact. În casă domina o ordine impecabilă, ca de obicei. Aparatul video și televizorul erau la locul lor. După ce a inspectat parterul, Eilert urcă la etaj. Scara era abruptă și trebuia să se țină bine de balustradă. Când ajunse sus, mai întâi se îndreptă spre dormitor. Era feminin, foarte elegant și la fel de ordonat ca restul casei. Patul era făcut și un geamantan stătea lângă piciorul lui, nu părea desfăcut. Deodată se simți puțin netot. Poate că ea se întorsese mai devreme, descoperise că boilerul era stricat și ieșise să caute pe cineva care l-ar fi putut repara. Și totuși, nu credea în această posibilitate. Ceva nu era în regulă. Simțea asta în încheieturi la fel cum uneori putea să simtă apropierea unei furtuni. Își continuă cu atenție drumul prin casă. Următoarea cameră era o mansardă mare cu acoperiș înclinat și grinzi de lemn. Două canapele stăteau de o parte și de alta a unui șemineu. Câteva ziare erau împrăștiate pe măsuță, dar în rest toate erau la locul lor. Merse din nou la parter. Nici acolo nu părea să fie ceva în neregulă. Nici bucătăria, nici sufrageria nu arătau altfel decât de obicei. Singura încăpere care mai rămăsese era baia. Fără să știe de ce, avu un moment de ezitare înainte să împingă ușa. În continuare era pace și liniște. Se opri o clipă, dar își dădu seama că era ridicol și împinse cu hotărâre ușa. Câteva secunde mai târziu alerga către ușa de la intrare atât de repede cât îi permitea vârsta. În ultimul moment își aduse aminte că scara era alunecoasă și se prinse de balustradă la timp pentru a nu se prăvăli cu capul înainte pe trepte. Înainta cu greu prin zăpada așternută pe cărarea din grădină, înjurând când poarta se împotrivi. Se opri năuc afară pe trotuar. Puțin mai în jos pe drum zări o siluetă care se apropia cu pași repezi și o recunoscu imediat pe Erica, fiica lui Tore. Îi strigă să se oprească. •