Biografii oameni celebri

Origini Printre personalităţile de seamă ale Argeşului legendar se numără şi savantul geograf şi scriitorul George Vâlsan. Deși s-a născut în București la 21 ianuarie 1885, geograful are adânci origini argeșene, tatăl său fiind mulți ani la rând şeful depoului de locomotive al staţiei CFR Pitești. George Vâlsan a făcut cursul primar la una dintre cele două şcoli domneşti de băieţi, învăţător fiindu-i Ion Teodorescu, dascăl de mare prestigiu şi tatăl ziaristului Tudor Teodorescu Branişte. Pasionat de călătorii, Vâlsan a cutreierat Valea Argeşului precum şi ţinuturile pline de frumuseţe ale Muscelului, întreprinzând cercetări geografice şi totodată manifestându-şi ataşamentul pentru aceste locuri. George Valsan (n. 21 ianuarie 1885, Bucuresti — d. 6 august 1935, Carmen Sylva, Constanta) a fost un geograf si etnograf roman, membru titular (1920) al Academiei Romane. Si-a facut studiile la Bucuresti, Berlin si Paris. A fost profesor la universitatile din Iasi, Cluj si Bucuresti; presedinte al Societatii etnografice romane si director al Institutului de geografie din Cluj, pe care l-a infiintat si in jurul caruia a infiintat o scoala geografica romaneasca. Studii Poet, prozator, etnograf şi geograf, George Vâlsan, după efectuarea cursurilor primare și gimnaziale la Pitești, pleacă la București, trecând bacalaureatul la Liceul „Gh. Lazăr” (1904). Îşi continuă studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, unde în 1908 îşi ia licenţa în filosofie magna cum laude. În urma obţinerii Premiului Hillel pentru pedagogie, i se încredinţează suplinirea Catedrei de geografie la Seminarul Pedagogic Universitar. În 1910 este numit profesor titular la Târgu Jiu. Concomitent funcţionează ca asistent la Catedra de geografie a Universităţii din Bucureşti. La îndemnul lui Titu Maiorescu şi al lui Simion Mehedinţi face studii de specializare în geografie fizică şi etnografie la Universitatea din Berlin (1911-1912) şi la Paris (1913-1914), unde, la Sorbona, frecventează cursurile şi seminariile lui Emmanuel de Martonne. În 1916 devine primul doctor în geografie din România, cu menţiunea magna cum laude. Va fi profesor la universităţile din Iaşi (1916-1918), Cluj (1919-1929) şi Bucureşti (1930-1935). Perioada petrecută la Iaşi a fost mai puţin rodnică, deoarece din cauza stării de război nu şi-a putut ţine prelegerile, dar mai ales fiindcă fusese accidentat grav în 1917, în dezastrul de cale ferată de la Ciurea, lângă Iaşi, care l-a lăsat infirm. La Cluj a întemeiat Societatea Etnografică Română, al cărei preşedinte a fost (1923-1927), şi revista „Lucrările Institutului de Geografie din Cluj”, iar împreună cu Romulus Vuia şi Emmanuel de Martonne, Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Cariera S-a ocupat de probleme de geografie generala („Sensul geografic ca stiinta”, editat postum), de geomorfologie („Campia Romana”, 1915) de geografie umana („O faza in popularea tarilor romanesti”, 1912), de istorie a geografiei („Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir”, 1926, pe care a descoperit-o in Biblioteca Nationala de la Paris), de etnografie („O stiinta noua: etnografia”, 1927), de toponimie, de biogeografie etc. George Valsan a conceput geografia ca o stiinta a marilor ansambluri teritoriale, privite in intregul lor, prin integrarea elementelor componente in unitatea din care fac parte. Teza sa de doctorat, „Campia Romana” (1915), lucrare fundamentala a literaturii geografice romanesti, este primul studiu al unei mari unitati geografice, in buna masura actual si azi mai ales prin aprecierea rolului pe care l-au avut subsidentele locale in dispunerea retelei hidrografice ti in evolutia reliefului. Prin aceasta lucrare el a pus, in acelasi timp cu Constantin Bratescu, bazele geomorfologiei moderne in Romania.   Teatru radiofonic biografic George Valsan gasiti Aici

La data de 17 februarie 1600 a fost ars pe rug, Giordano Bruno, teolog, astronom și filozof umanist italian din epoca Renașterii, condamnat de Inchiziție pentru convingerile sale asupra infinității lumii, convingeri considerate eretice de către Biserica acelor timpuri. Giordano Bruno, pe numele său adevărat Filippo Bruno, s-a născut la Nola în sudul Italiei, în anul 1548, iar la vârsta de 17 ani, intră în Ordinul Dominicanilor la mânăstirea San Domenico Maggiore din apropiere de Napoli, unde-şi va lua şi prenumele de Giordano. A fost impresionat de lecturile din G.V. de Colle, cunoscut pentru aplecarea sa către averroism(gândirea multor filozofi creştini apuseni, care se inspirau din filozofia lui Aristotel, aşa cum fusese ea popularizată de către filozoful musulman Averroes) şi pentru interpretările proprii date instrumentelor de memorare şi artelor memoriei (opere mnemotehnice). Din cauza atitudinilor sale neortodoxe, destul de curând a început să fie bănuit de erezie. Totuşi, în 1572 a fost hirotonisit preot, la vârsta de 24 de ani, fiind trimis în acelaşi an înapoi la mănăstirea din Napoli ca să‑şi continue studiile de teologie. Fiind însă un gânditor liber și un non-conformist, care nu se împăca cu regulile stricte ale ordinului călugăresc, este nevoit în 1575 să plece din mănăstire, pentru a scăpa de acuzațiile de erezie ce îi erau aduse. În iulie 1575 şi‑a terminat studiile, dar a devenit din ce în ce mai iritat de subtilităţile teologice.  A abandonat ordinul dominican şi, după ce a pribegit un timp prin nordul Italiei, în 1578 s‑a dus la Geneva, câştigându‑şi traiul din corectura de carte. S‑a convertit apoi la calvinism, însă, după ce a publicat un pamflet la adresa unui profesor calvinist, a descoperit că Biserica Reformată era cel puţin la fel de intolerantă ca şi cea catolică. A fost arestat, excomunicat, apoi reabilitat după ce a retractat şi, în sfârşit, i s‑a permis să părăsească oraşul.   Se stabilește pentru o scurtă perioadă la Geneva, dar este și aici excomunicat și se refugiază în Franța la Toulouse, unde își va lua doctoratul în teologie şi va fi ales lector la catedra de Filosofie. Pleacă la Paris, apoi la Londra, unde între 1583 și 1585, sub protecția ambasadorului francez din acea țară, scrie peste 20 de lucrări științifice, printre care celebra „De l'infinito, universo e mondi” (Despre infinitatea universului și a lumilor), lucrare interzisă de altfel, de către Inchiziție. În această lucrare Giordano Bruno susținea că stelele sunt asemănătoare soarelui, că universul este infinit și conține un număr infinit de lumi populate de ființe inteligente. În ciuda neînțelegerilor dintre catolici şi hughenoţi (protestanţii francezi), curtea lui Henric al III-lea era dominată pe atunci de facţiunea moderată a catolicilorsimpatizanţi ai regelui protestant al Navarrei, Henric de Bourbon, care a devenit moştenitorul oficial al tronului, în 1584. Atitudinea religioasă a lui Bruno se potrivea cu cea a acestui grup, iar el s‑a bucurat de protecţia regelui Franţei, care i‑a oferit postul temporar de lector regal. După mai multe conflicte avute cu autoritățile religioase pe teme teologice, se stabilește la Helmstedt în Germania, unde reușește să tipărească mai multe lucrări științifice. Dar și aici intră în conflict cu autoritățile religioase, de data aceasta protestante, fapt pentru care este nevoit să revină în Italia, la Veneția, unde dă lecții ca profesor particular. Însă în scurt timp va fi arestat de Inchiziție, care îl va extrăda la Roma, iar după șase ani de detenție, timp în care este supus la nesfârșite interogatorii, este acuzat de blasfemie, comportament imoral și erezie, fiind adus pentru judecată în fața tribunalului inchizitorial, prezidat de cardinalul Robert Bellarmino. Refuzând să se dezică de convingerile sale, Giordano Bruno este condamnat și ars pe rug la data de 17 februarie a anului 1600 în piața „Campo del Fiori” din Roma. Ulterior toate operele sale vor fi interzise și vor fi puse din anul 1603, în celebrul index de cărți interzise de către Biserică, așa numitul „Index librorum prohibitorum”, în care se aflau cărțile aflate în contradicție cu dogmele bisericești, iar oricine citea, poseda sau participa la producerea ori răspândirea acestor cărți interzise, era pedepsit prin excomunicare de către Biserica Catolică și judecat de către Inchiziție.