Biografii oameni celebri

La data de 17 februarie 1600 a fost ars pe rug, Giordano Bruno, teolog, astronom și filozof umanist italian din epoca Renașterii, condamnat de Inchiziție pentru convingerile sale asupra infinității lumii, convingeri considerate eretice de către Biserica acelor timpuri. Giordano Bruno, pe numele său adevărat Filippo Bruno, s-a născut la Nola în sudul Italiei, în anul 1548, iar la vârsta de 17 ani, intră în Ordinul Dominicanilor la mânăstirea San Domenico Maggiore din apropiere de Napoli, unde-şi va lua şi prenumele de Giordano. A fost impresionat de lecturile din G.V. de Colle, cunoscut pentru aplecarea sa către averroism(gândirea multor filozofi creştini apuseni, care se inspirau din filozofia lui Aristotel, aşa cum fusese ea popularizată de către filozoful musulman Averroes) şi pentru interpretările proprii date instrumentelor de memorare şi artelor memoriei (opere mnemotehnice). Din cauza atitudinilor sale neortodoxe, destul de curând a început să fie bănuit de erezie. Totuşi, în 1572 a fost hirotonisit preot, la vârsta de 24 de ani, fiind trimis în acelaşi an înapoi la mănăstirea din Napoli ca să‑şi continue studiile de teologie. Fiind însă un gânditor liber și un non-conformist, care nu se împăca cu regulile stricte ale ordinului călugăresc, este nevoit în 1575 să plece din mănăstire, pentru a scăpa de acuzațiile de erezie ce îi erau aduse. În iulie 1575 şi‑a terminat studiile, dar a devenit din ce în ce mai iritat de subtilităţile teologice.  A abandonat ordinul dominican şi, după ce a pribegit un timp prin nordul Italiei, în 1578 s‑a dus la Geneva, câştigându‑şi traiul din corectura de carte. S‑a convertit apoi la calvinism, însă, după ce a publicat un pamflet la adresa unui profesor calvinist, a descoperit că Biserica Reformată era cel puţin la fel de intolerantă ca şi cea catolică. A fost arestat, excomunicat, apoi reabilitat după ce a retractat şi, în sfârşit, i s‑a permis să părăsească oraşul.   Se stabilește pentru o scurtă perioadă la Geneva, dar este și aici excomunicat și se refugiază în Franța la Toulouse, unde își va lua doctoratul în teologie şi va fi ales lector la catedra de Filosofie. Pleacă la Paris, apoi la Londra, unde între 1583 și 1585, sub protecția ambasadorului francez din acea țară, scrie peste 20 de lucrări științifice, printre care celebra „De l'infinito, universo e mondi” (Despre infinitatea universului și a lumilor), lucrare interzisă de altfel, de către Inchiziție. În această lucrare Giordano Bruno susținea că stelele sunt asemănătoare soarelui, că universul este infinit și conține un număr infinit de lumi populate de ființe inteligente. În ciuda neînțelegerilor dintre catolici şi hughenoţi (protestanţii francezi), curtea lui Henric al III-lea era dominată pe atunci de facţiunea moderată a catolicilorsimpatizanţi ai regelui protestant al Navarrei, Henric de Bourbon, care a devenit moştenitorul oficial al tronului, în 1584. Atitudinea religioasă a lui Bruno se potrivea cu cea a acestui grup, iar el s‑a bucurat de protecţia regelui Franţei, care i‑a oferit postul temporar de lector regal. După mai multe conflicte avute cu autoritățile religioase pe teme teologice, se stabilește la Helmstedt în Germania, unde reușește să tipărească mai multe lucrări științifice. Dar și aici intră în conflict cu autoritățile religioase, de data aceasta protestante, fapt pentru care este nevoit să revină în Italia, la Veneția, unde dă lecții ca profesor particular. Însă în scurt timp va fi arestat de Inchiziție, care îl va extrăda la Roma, iar după șase ani de detenție, timp în care este supus la nesfârșite interogatorii, este acuzat de blasfemie, comportament imoral și erezie, fiind adus pentru judecată în fața tribunalului inchizitorial, prezidat de cardinalul Robert Bellarmino. Refuzând să se dezică de convingerile sale, Giordano Bruno este condamnat și ars pe rug la data de 17 februarie a anului 1600 în piața „Campo del Fiori” din Roma. Ulterior toate operele sale vor fi interzise și vor fi puse din anul 1603, în celebrul index de cărți interzise de către Biserică, așa numitul „Index librorum prohibitorum”, în care se aflau cărțile aflate în contradicție cu dogmele bisericești, iar oricine citea, poseda sau participa la producerea ori răspândirea acestor cărți interzise, era pedepsit prin excomunicare de către Biserica Catolică și judecat de către Inchiziție.

Origini Printre personalităţile de seamă ale Argeşului legendar se numără şi savantul geograf şi scriitorul George Vâlsan. Deși s-a născut în București la 21 ianuarie 1885, geograful are adânci origini argeșene, tatăl său fiind mulți ani la rând şeful depoului de locomotive al staţiei CFR Pitești. George Vâlsan a făcut cursul primar la una dintre cele două şcoli domneşti de băieţi, învăţător fiindu-i Ion Teodorescu, dascăl de mare prestigiu şi tatăl ziaristului Tudor Teodorescu Branişte. Pasionat de călătorii, Vâlsan a cutreierat Valea Argeşului precum şi ţinuturile pline de frumuseţe ale Muscelului, întreprinzând cercetări geografice şi totodată manifestându-şi ataşamentul pentru aceste locuri. George Valsan (n. 21 ianuarie 1885, Bucuresti — d. 6 august 1935, Carmen Sylva, Constanta) a fost un geograf si etnograf roman, membru titular (1920) al Academiei Romane. Si-a facut studiile la Bucuresti, Berlin si Paris. A fost profesor la universitatile din Iasi, Cluj si Bucuresti; presedinte al Societatii etnografice romane si director al Institutului de geografie din Cluj, pe care l-a infiintat si in jurul caruia a infiintat o scoala geografica romaneasca. Studii Poet, prozator, etnograf şi geograf, George Vâlsan, după efectuarea cursurilor primare și gimnaziale la Pitești, pleacă la București, trecând bacalaureatul la Liceul „Gh. Lazăr” (1904). Îşi continuă studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, unde în 1908 îşi ia licenţa în filosofie magna cum laude. În urma obţinerii Premiului Hillel pentru pedagogie, i se încredinţează suplinirea Catedrei de geografie la Seminarul Pedagogic Universitar. În 1910 este numit profesor titular la Târgu Jiu. Concomitent funcţionează ca asistent la Catedra de geografie a Universităţii din Bucureşti. La îndemnul lui Titu Maiorescu şi al lui Simion Mehedinţi face studii de specializare în geografie fizică şi etnografie la Universitatea din Berlin (1911-1912) şi la Paris (1913-1914), unde, la Sorbona, frecventează cursurile şi seminariile lui Emmanuel de Martonne. În 1916 devine primul doctor în geografie din România, cu menţiunea magna cum laude. Va fi profesor la universităţile din Iaşi (1916-1918), Cluj (1919-1929) şi Bucureşti (1930-1935). Perioada petrecută la Iaşi a fost mai puţin rodnică, deoarece din cauza stării de război nu şi-a putut ţine prelegerile, dar mai ales fiindcă fusese accidentat grav în 1917, în dezastrul de cale ferată de la Ciurea, lângă Iaşi, care l-a lăsat infirm. La Cluj a întemeiat Societatea Etnografică Română, al cărei preşedinte a fost (1923-1927), şi revista „Lucrările Institutului de Geografie din Cluj”, iar împreună cu Romulus Vuia şi Emmanuel de Martonne, Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Cariera S-a ocupat de probleme de geografie generala („Sensul geografic ca stiinta”, editat postum), de geomorfologie („Campia Romana”, 1915) de geografie umana („O faza in popularea tarilor romanesti”, 1912), de istorie a geografiei („Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir”, 1926, pe care a descoperit-o in Biblioteca Nationala de la Paris), de etnografie („O stiinta noua: etnografia”, 1927), de toponimie, de biogeografie etc. George Valsan a conceput geografia ca o stiinta a marilor ansambluri teritoriale, privite in intregul lor, prin integrarea elementelor componente in unitatea din care fac parte. Teza sa de doctorat, „Campia Romana” (1915), lucrare fundamentala a literaturii geografice romanesti, este primul studiu al unei mari unitati geografice, in buna masura actual si azi mai ales prin aprecierea rolului pe care l-au avut subsidentele locale in dispunerea retelei hidrografice ti in evolutia reliefului. Prin aceasta lucrare el a pus, in acelasi timp cu Constantin Bratescu, bazele geomorfologiei moderne in Romania.   Teatru radiofonic biografic George Valsan gasiti Aici

Thor Heyerdahl a fost un aventurier și etnograf norvegian , cu o experiență în zoologie , botanică și geografie. El a devenit cunoscut pentru expediția sa Kon-Tiki în 1947, în care a navigat 8.000 km (5.000 mi) peste Oceanul Pacific într-o pluta construită manual din America de Sud spre Insulele Tuamotu . Expediția a fost concepută pentru a demonstra că oamenii antici ar fi putut face călătorii lungi pe mare, creând contacte între culturi separate. Aceasta a fost legată de un model difuzionist de dezvoltare culturală. Ulterior, Heyerdahl a efectuat alte călătorii menite să demonstreze posibilitatea de contact între oameni antici larg separați, în special expediția Ra II din 1970, când a navigat de pe coasta de vest a Africii spre Barbados, într-o barcă cu stuf de papirus. A fost numit savant al guvernului în 1984. Tineretea studiile si starea civila Heyerdahl s-a născut în Larvik, Norvegia , fiul maestrului bere de bere Thor Heyerdahl (1869–1957) și al soției sale, Alison Lyng (1873–1965). În copilărie, Heyerdahl a arătat un interes puternic pentru zoologie, inspirat de mama sa, care a avut un interes puternic pentru teoria evoluției lui Charles Darwin. El a creat un mic muzeu în casa copilăriei sale, cu un adăugător comun ( Vipera berus ) ca principală atracție. Chiar înainte de a naviga împreună în Insulele Marquesas în 1936, Heyerdahl s-a căsătorit cu prima sa soție, Liv Coucheron-Torp (1916-1969), pe care o cunoscuse cu puțin timp înainte de a se înscrie la universitate și care studiase economie acolo. Cuplul a avut doi fii: Thor Jr și Bjørn. Căsătoria s-a încheiat în divorț. După ocuparea Norvegiei de Germania nazistă , el a servit cu Forțele Libere Norvegiene din 1944, în extremitatea nordului provinciei Finnmark.  În 1949, Heyerdahl s-a căsătorit cu Yvonne Dedekam-Simonsen (1924-2006). Au avut trei fiice: Annette, Marian și Helene Elisabeth. Au fost divorțați în 1969. Heyerdahl a dat vina pe separarea lor de a fi departe de casă și de diferențele în ideile lor pentru creșterea copiilor. În autobiografia sa, el a concluzionat că ar trebui să-și asume toată vina pentru separarea lor.  În 1991, Heyerdahl s-a căsătorit cu Jacqueline Beer (născută în 1932) ca a treia soție. Locuiau în Tenerife , Insulele Canare și erau foarte activ implicați în proiecte arheologice, în special în Túcume , Peru și Azov până la moartea sa în 2002. Încă spera să întreprindă un proiect arheologic în Samoa înainte de a muri.  A studiat zoologia și geografia la facultatea de științe biologice la Universitatea din Oslo . În același timp, el a studiat privat cultura și istoria polinezilor , consultând ceea ce era atunci cea mai mare colecție privată de cărți și lucrări din Polinezia, deținută de Bjarne Kroepelien, un bogat comerciant de vin din Oslo. (Această colecție a fost achiziționată mai târziu de Biblioteca Universității din Oslo de la moștenitorii lui Kroepelien și a fost atașată departamentului de cercetare a Muzeului Kon-Tiki .) După șapte termene și consultări cu experți la Berlin , un proiect a fost dezvoltat și sponsorizat de profesorii de zoologie Heyerdahl, Kristine Bonnevie și Hjalmar Broch. El urma să viziteze câteva grupuri izolate din insulele Pacificului și să studieze modul în care animalele locale și-au găsit drumul acolo. Heyerdahl a murit pe 18 aprilie 2002, în Colla Micheri , Liguria , Italia , unde plecase să-și petreacă vacanța de Paște cu unii dintre cei mai apropiați membri ai familiei sale. Guvernul norvegian i-a dat o înmormântare de stat în Catedrala din Oslo pe 26 aprilie 2002. Este înmormântat în grădina casei familiei din Colla Micheri. A fost ateu.  teatru radiofonic biografia lui Thor le gasiti Aici

Scriitoare, om politic, o femeie răpitor de frumoasă, cu o inteligență strălucitoare, prințesa Martha Bibescu a fost una dintre cele mai distinse personalități ale aristocrației europene din secolul XX. Descendentă a ilustrelor familii Lahovary și Mavrocordat, ea s-a remarcat și ca gazdă a fastuoaselor întâlniri mondene de la Palatul Mogoșoaia, palat pe care îl iubea nespus. Născută la 28 ianuarie 1889, la București, figură-cheie pentru diplomație, literatură și, în general, “lumea bună” a Europei interbelice, prințesa Martha Bibescu este un exemplu strălucit pentru supraviețuirea “sângelui albastru”. Mama sa, Smaranda (Emma) Mavrocordat, descindea din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl său, Ion N. Lahovary a fost, de-a lungul anilor, ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului. Crescută și formată sub semnul acestui impunător arbore genealogic, Martha Bibescu și-a împlinit educația primită într-o mănăstire din Belgia cu cea specific românească. Prin forța împrejurărilor, cercul prietenilor Marthei Bibescu a fost ilustru. O dată, abia se ridicase în picioare,  a văzut pe o măsuță din salonul Legației de la Paris fotografia prințului moștenitor și “portretul unei tinere fete cu părul blond, pe care prințul avea s-o ia în căsătorie: principesa Maria”. I-a reîntâlnit câțiva ani mai târziu la Constanța, unde au petrecut împreună vacanța de Paște. Avea 12 ani și sfiiciunea unui copil crescut la mănăstire. Așa a crezut prințul Ferdinand, deși ceva din acest copil îl magnetiza și îl intimida. “Ceea ce-i era drag în mine era copilăria”, își amintea ea peste un sfert de veac. A fost mult timp, datorită calităților sale extraordinare, prietena principesei Maria, viitoarea regină a României. Aceasta o admira sincer. ”Martha intrase în viață înțeleaptă de la început și plină de știință. De copilă, Martha era un om în toată firea. Am cunoscut-o fetiță, în primii ani după venirea mea în România, căci era între noi o diferență de zece ani. O poreclisem ‘poney’ (…). Din prima ei copilărie, Martha dădea semne că va fi frumoasă și visa măriri. O însuflețea tot ce era măreț în astă lume, fie că era vorba de regi sau de orice alt lucru de seamă. Nume mari, succese mari, talente mari, cariere fabuloase, toate o vrăjeau pe mica fetiță cu ochi căprui, cu minte ageră și cercetătoare. Îmi plăcea să o am pe lângă mine; avea o fire nespus de bogată și de învioratoare, iar adorația ce avea pentru mine îmi măgulea vanitatea de ființă tânără. Aveam doar un nume însemnat și două lungi șiruri de străbuni în amândouă capetele Europei; toate acestea le știa Martha. Ca toți Lahovareștii era un soi de enciclopedie chiar la vârsta ei fragedă, și avea o memorie minunată; niciodată nu uita nimic și nici nu se înșela. Chiar când era copilă nu mi se părea că sunt lângă un suflet mult mai tânăr decât al meu. În ‘poney’ nu era nimic naiv, ochii erau pânditori și mintea mereu în lucrare. Fetița frumoasă ajunse o femeie cât se poate de atrăgătoare, ba chiar o adevărată frumusețe: cu ochii ei mari, (…) Martha avea ceva din Circe în puterea ei de a fermeca”, o descrie regina Maria în ”Povestea vieții mele”. Prin căsătoria, în 1905, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea a devenit prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte. Prințul George Valentin Bibescu descoperise în “minunata copilă” femeia visurilor sale. Până în momentul oficierii căsătoriei, logodnicii au locuit în castelul de la Posada împreună ori sub supravegherea prințesei de Beauffremont, Henriette de Caraman-Chimay, nepoata lui Napoleon I și mama prințului Bibescu. După dispensa Vaticanului, viitoarea mare scriitoare fiind catolică, s-a putut celebra căsătoria, cu mare fast, la biserica Domnița Bălașa. Martha nu împlinise 17 ani. “Pe atunci îmi ascundeam vârsta și asta din considerente contrarii celor ce provoacă îndeobște asemenea minciuni. Căsătoria mea de o precocitate care din secolul al XVIII-lea nu-și mai găsea locul în moravurile societății franceze, făcea mistificarea lesnicioasă: eram luată drept o fetișcană”,  a mărturisit ea, peste ani. Trei ani mai târziu, prima ei carte a propulsat-o printre elitele spiritualității europene. Totul a început de la o călătorie. Curând după căsătorie, soții Bibescu au plecat în Persia, unde prințul George Valentin Bibescu a primit o însărcinare diplomatică. Trei automobile decapotabile au străbătut, cu viteza neverosimilă de 30 de kilometri pe oră, șosele și drumuri stăpânite până atunci doar de trăsuri și de cămile. La întoarcerea în Franța, “ispitită” de Maurice Barres să aștearnă pe hârtie impresiile de călătorie, prințesa a devenit scriitoare. “Cele opt paradisuri”, cheia ce i-a deschis poarta consacrării, a entuziasmat. Academia Franceză a premiat-o, Apollinaire și Anatole France s-au întrecut în laude, iar Marcel Proust i-a declarat: “Sunteți un scriitor desăvârșit, prințesă…” A scris lucrări autobiografice și de inspirație istorică, unele publicate sub pseudonimul Lucille Duclos. A primit oaspeți de seamă la Posada și la Mogoșoaia, palatul primit în dar, în anul 1912, de la soțul ei. Asemenea rudei sale prin alianță, Elena Văcărescu, a luptat pentru țara sa. În Primul Război Mondial, din octombrie 1916 până în mai 1918, a condus Spitalul nr. 118, amenajat pe proprie cheltuială în grajdurile de pe Strada dr. Grozovici. Rolul ei exact se poate presupune din nota Zoiei Bengescu, datată 1 noiembrie 1918: “La spital am fost foarte îngrijorați în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă”. I-a cultivat pe germani pentru a culege informații. A acționat astfel în memoria lui Ioan N. Lahovary, mort fulgerător în 1915, și în acord cu soțul ei. Aviator pasionat, prințul Bibescu se înrolase voluntar în Armata Română și sub comanda lui cele două escadrile de recunoaștere ale forțelor aeriene române au efectuat numeroase raiduri deasupra liniilor germane. ”A fost acuzată de spionaj. S-a spus și că lordul Thompson a fost cel care a inițiat-o! Nu avea la ce să o inițieze, că era mai deșteaptă decât Thompson, a moștenit și de la Lahovarești, și de la Mavracordati toate calitățile lor”, spunea într-un interviu televizat academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici. A urmat publicarea volumului “Izvor, țara sălciilor”, o simfonie de culori pastelate, de verdicte și de profeții optimiste. “Va veni o vreme când acest popor român, care n-a fost cunoscut până acum, va fi luat în seamă… Din această țară, trecută sub tăcere, vor răsuna cântece și muzică, neamul acesta va renaște după un mileniu de existență și lumea se va mira ca de o minune să afle, în sfârșit, tot ceea ce el posedă din conștiința universală”, scria Martha Bibescu. Succesul cărții a fost imens. “Cum să nu iubești România după ce-ai citit ‘Izvor'”?! — se întreba retoric Rainer Maria Rilke. Pe 8 decembrie 1916, în timp ce se afla la Posada, a primit vestea că dragul său palat a fost jefuit. Pagubele erau foarte mari: mobilierul distrus, perdelele smulse, vesela furată, iar bisericuța ortodoxă din curtea palatului transformată în grajd. După 1925, Martha Bibescu a investit toți banii obținuți din vânzarea moșiilor Lahovari și a cărților sale pentru restaurarea palatului, iar la sfârșitul anului 1927, Mogoșoaia arăta fabulos. După venirea la putere a lui Carol al II-lea, prietenul ei de-o viață și partener de vânătoare, prima lovitură pe care a resimțit-o Martha Bibescu a fost asasinarea lui I.G. Duca. Din acel moment, între ea și Mișcarea Legionară s-a deschis o prăpastie adâncă, devenită periculoasă după izgonirea lui Carol al Il-lea. Volumul ei “Izvor, țara sălciilor” a fost ars în public, în Piața Victoriei, pe rugul format din “cărți otrăvite”. În dimineața zilei de 23 noiembrie 1940 i-au venit legionarii lui Horia Sima la ușă. “Unul dintre valeți se înființează în camera chinezească și-mi spune: ‘Îmi pare rău să vă spun, este percheziție legionară în casă. Treaba a durat de la 9 dimineața până la 6 seara… La șase seara, legionarii pleacă în camionul cu care au venit. Au jefuit spiritul acestei case (Palatul Mogosoaia, n.r.) fără niciun folos pentru nimeni”, scria Martha. Patru zile mai târziu ea menționa sec: “Legionarii au făcut dreptate: l-au asasinat pe Iorga!”. Cine putea citi dincolo de cuvintele scrise, înțelegea durerea ei. La 2 iulie 1941 a murit, în urma unui cancer pulmonar, prințul George Valentin Bibescu. Martha scria: ”George, astăzi. La ora 10 și 20. Agonia. Apoi moartea… Tot ce am scris despre tine în această zi, în care viața mea se sfârșește cu a ta, George…”. La Mogoșoaia, prin fața catafalcului, s-au perindat, trei zile și trei nopți, oameni de toate culorile politice. De altfel, legăturile Marthei Bibescu cu mari oameni politici ai vremii sunt binecunoscute. Frumoasă, șarmantă și inteligentă, a știut întotdeauna să gestioneze cu naturalețe relațiile cu cei mai importanți bărbați ai Europei. ”A avut relații uimitoare în cercurile politice europene și americane: Asquith, șeful partidului liberal din Marea Britanie, Ramsay Mc Donald, fost de mai multe ori prim-ministru al Angliei, i-a cunoscut pe Winston Churchill, Anthony Eden, Neville Chamberlain, iar Sir Samuel Hoare a fost oaspetele ei la Mogoșoaia”, scrie Maria Brăescu în lucrarea sa de doctorat, în care a cercetat latura artistică a Marthei Bibescu. Regina Maria spune în ”Povestea vieții mele”: ”’În caracterul omului stă scris destinul lui’. Martha își pusese în gând să se ridice cât de sus și să izbândească: așa a și făcut. (…) Încetul cu încetul, aducând în jurul ei persoane de talent și de mare renume. Mintea ei ageră descoperă orice îi poate fi de folos din punct de vedere social. Primește persoane regale, diplomați, oameni politici, artiști, scriitori, savanți și aristocrați. Călătorește în multe țări și musafirii ei sunt întotdeauna dintre cei mai aleși și cu vază. (…) Martha a ajuns una dintre cele mai vestite și prețuite scriitoare, o scriitoare apreciată de criticii cei mai critici. Cunoștința limbii franceze e la ea desăvârșită, stilul ei e de o migăloasă și minunată dibăcie, descrierile bogate și pline de poezie”. După trei decenii de la participarea activă în Primul Război Mondial, maturizată și luându-și rolul în serios, Martha Bibescu se afla în ipostaza personificată de regina Elisabeta și regina Maria, mamă a ostașului român, în Al Doilea Război Mondial, când nu putea rămâne insensibilă la mărturisirile nepotului său, Matei Basarab Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite alături de camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie Grea. După alungarea regelui Mihai și proclamarea republicii, i-a scris lui Paul Claudel aproape disperată: “Veștile care-mi vin din țară sunt atât de triste, încât am nevoie, ca să mă distrez, să mă gândesc la dumneavoastră măsurând cu pași mari terasa de la Branques…”. În 1945, Mogoșoaia i-a fost luată prințesei. Ea a părăsit România în septembrie 1945, după ce s-a asigurat că Palatul Mogoșoaia este trecut pe lista monumentelor istorice. ”Mă simt ciudat de detașată, liberă și puternică, luându-mi adio de la tot ce am iubit pe acest pământ amenințat: cele două case, cele două grădini ale mele, câmpiile și pădurile moștenite de la tatăl meu, care ținea la ele. Secretul celor care sunt legați de pământ, ca noi, e că moșiile noastre sunt în interiorul nostru. Chiar dacă le pierdem, ele ne rămân. Am în inimă balta mea, cu apele ei adormite, fagii și munții mei nu mă vor părăsi niciodată…”, spunea Martha Bibescu în însemnările ei. Din 1955 a devenit membră a Academiei Regale de limba și literatura franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles. Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept pentru care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul ”Au bal avec M. Proust” (1928). Este de asemenea autoarea jurnalelor sale — ”Jurnal Politic 1939-1941”, ”Jurnal 1915”, care constituie una dintre cele mai obiective priviri asupra acelor vremuri. A murit la 28 noiembrie 1973, la Paris. În porțiunea de nord-est a cimitirului Pere-Lachaise din Paris se află cavoul familiei Bibescu, unde sunt înmormântate Martha Bibescu și Ana, contesă de Noailles. Aprecieri și gânduri despre prințesă și scriitoare ”Admirația mea pentru prințesa Bibescu era definitivă de când îl cunoscusem pe al ei Alexandru Asiatique; dar în intuiția ei de mare poet a reușit să stabilească una dintre cele mai profunde continuități umane”. (Rainer Maria Rilke) ”Cine sunteți dumneavoastră? Cea mai admirabilă inteligență de femeie pe care o cunosc. Ați scris cărți mai importante decât acest ‘Bal’; dar nu este vreuna care să mă miște mai mult”. (François Mauriac) ”Întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste ‘capcane ale ideilor’, cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teamă să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și, totodată, aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale”. (Tudor Ionescu) ”Cunoscută și sub numele de Lucile Decaux, cu care a semnat o serie de biografii istorice, Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărți, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la ‘Ora Culturii Franceze’, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viață literară și mondenă, cucerind prin frumusețea, inteligența și talentul ei numeroase admirații. A păstrat până la urmă nostalgia după ‘țara sălciilor’ și amintirea prieteniilor lăsate în țară”. ( Șerban Cioculescu) ”Este un personaj misterios și puțini bărbați pe lumea asta, și când spun lumea asta nu mă refer la contemporanitate, lumea asta trăită de sute și mii de ani… Pot spune că puțini dintre bărbații care au trăit în această lume s-au putut bucura măcar un an din viața lor de un astfel de suflet feminin”. (Adrian Majuru) “Prințesa Bibescu a anticipat unele descoperiri ale istoriografiei contemporane, îndeosebi valoarea neprețuită a culturilor populare și funcția dătătoare de viață a istoriografiei europene, în sensul că orice cercetare istorică adevărată ajunge la conștiința unității culturale și spirituale a Europei”. (Mircea Eliade) sursa: AGERPRES Ascultati AICI teatru biografic Martha Bibescu interpretata de Irina Petrescu

Origini si studii Everest s-a născut la 4 iulie 1790, dar locația locului său de naștere este incertă.  A fost botezat la Biserica St Alfege, Greenwich, Londra, la 27 ianuarie 1791. S-a născut fie la Greenwich, fie la Conacul Gwernvale, moșia familiei sale în apropiere de Crickhowell, Brecknockshire, Țara Galilor.  Everest era fiul cel mai mare și al treilea dintre șase copii născuți lui Lucetta Mary (née Smith) și William Tristram Everest. Tatăl său era un avocat și o justiție a păcii, făcând parte dintr-o „familie Greenwich de multă vreme” și a avut suficientsucces pentru a achiziționa o proprietate mare în Țara Galilor de Sud. Bunicul său, John Everest, fiul unui măcelar, a fost primul din familie care a intrat în profesia de avocat. Familia Everest din Greenwich poate fi urmărită cel puțin până la sfârșitul anilor 1600, când Tristram Everest - străbunicul lui John, era un măcelar din Church Street.  Everest a fost educat la Royal Military College, Sandhurst și la Royal Military Academy, Woolwich , înainte de a se alătura companiei East India ca cadet în 1806. A fost comandat ca al doilea locotenent în artileria Bengalului și a navigat pentru India în același an. Everest a fost un francmason , inițiat (data necunoscută) în Loja Neptun, Penang, sub autoritatea Marii Loji Unite a Angliei . Mai târziu, după ce s-a întors în Anglia, s-a alăturat lui Prince of Wales’s Lodge, Londra, la 20 februarie 1829.  Cariera Se știe puțin despre primii ani ai Everestului în India, dar aparent a avut un talent pentru matematică și astronomie. El a fost detașat în Java în 1814, unde locotenentul-guvernator Stamford Raffles l-a numit să cerceteze insula. S-a întors în Bengal în 1816, unde a îmbunătățit cunoștințele britanice despre Ganges și Hooghly. Ulterior, el a examinat o linie de semafor de la Calcutta la Benares, acoperind aproximativ 400 de mile (640 km). Opera lui Everest a fost în atenția colonelului William Lambton, liderul Marii Studii Trigonometrice (GTS), care îl numește ca asistent principal. S-a alăturat lui Lambton la Hyderabad în 1818, unde se afla în procesul de supraveghere a unui arc de meridian, la nord de Cape Commorin. El a fost responsabil pentru o mare parte a lucrărilor de teren, iar în 1820 a contractat malaria, necesitând o perioadă de recuperare petrecută la Capul Bunei Speranțe.  Everest s-a întors în India în 1821. A reușit ca superintendent al GTS la moartea lui Lambton în 1823, iar în anii următori și-a extins eforturile predecesorului său pe arc până în Sironj, în actuala Madhya Pradesh. Everest suferea de sănătate precară, iar efectele febrei și reumatismului l-au lăsat pe jumătate paralizat. A plecat în Anglia în 1825, unde a petrecut următorii cinci ani recuperând. Everest a fost ales ca Fellow al Royal Society în martie 1827. Cea mai mare parte a timpului său liber a fost petrecut în lobby la East India Company pentru echipamente mai bune și studierea metodelor utilizate de Ordnance Survey; el corespundea frecvent cu Thomas Frederick Colby.   După ce a primit o educație militară, Everest s-a alăturat companiei East India și a ajuns în India la vârsta de 16 ani. În cele din urmă, a fost făcut asistent la William Lambton în Marele studiu Trigonometric și l-a înlocuit pe Lambton ca superintendent al sondajului în 1823. Everest a fost răspunde în mare măsură de supravegherea arcului meridian din punctul cel mai sudic al Indiei de nord până la Nepal , o distanță de aproximativ 2.400 de kilometri (1.500 mi), sarcină care a fost necesară între 1806 și 1841 până la finalizare. A fost făcut inspector general al Indiei în 1830, pensionându-se în 1843 și revenind în Anglia. În 1865, Royal Geographic Society a redenumit Vârful XV, la acea vreme doar recent identificat drept cel mai înalt vârf din lume  în onoarea Everestului. Andrew Scott Waugh , protejatul său și succesorul său în calitate de inspector general, fusese responsabil pentru a-și aduce numele înainte în 1856. Numele lui Everest a fost folosit ca un compromis din cauza dificultății de a alege între mai multe nume locale pentru munte. Inițial, el a contestat onoarea, întrucât nu a avut nimic de-a face cu descoperirea ei și a crezut că numele său nu este ușor scris sau pronunțat în hindi.  În 1845, Everest a fost un pasager în prima călătorie a Marii Britanii a SS, care a fost prima trecere a oricărui ocean de pe lume de un vapor cu aburi propulsat cu șurub. În 1847, Everest a publicat Un cont al măsurării a două secțiuni din Arcul Meridional al Indiei, pentru care a primit o medalie de la Royal Astronomical Society. Ulterior, el a fost ales în comunitate cu Royal Asiatic Society și Royal Geographic Society. Everest a fost promovat colonel în 1854, a făcut comandant al ordinului băii în februarie 1861 și a creat un cavaler burlac în martie 1861. A murit la casa sa din grădinile Hyde Park la 1 decembrie 1866 și a fost înmormântat în St. Andrew's Biserica, Hove, lângă Brighton.  Denumirea Muntelui Everest   George Everest nu avea nicio legătură directă cu muntele care îi poartă numele, pe care nu l-a văzut niciodată. El a fost, totuși, responsabil pentru angajarea lui Andrew Scott Waugh, care a făcut primele observații formale ale muntelui, și Radhanath Sikdar, care și-a calculat înălțimea. Înainte de realizarea semnificației sale, Muntele Everest a fost cunoscut inițial drept Vârful „B” și mai târziu sub denumirea de Vârful XV. În martie 1856, Waugh a scris către Royal Geographic Society pentru a anunța că muntele se credea cel mai înalt din lume și a propus ca acesta să fie numit „după ilustrul meu predecesor”, întrucât era „fără niciun nume local care să putem descoperă apelativul autohton, dacă are, nu va fi foarte probabil constatat înainte de a ne permite să pătrundem în Nepal". De fapt, existau mai multe nume autohtone printre nepalezi și tibetani, dar acele zone erau închise britanicilor la acea vreme, iar oamenii care locuiau mai departe la sudul Himalaya nu aveau un nume specific pentru vârf.