Biografii domnitori, regi si imparati mari ai Romaniei si ai lumii

A fost domn al Țării Românești între noiembrie 1394 sau mai 1395 - decembrie 1396. Fiu, probabil, al lui Dan I şi, astfel, nepotul lui Mircea cel Bătrân ocupă tronul, sprijinit de un grup de boieri munteni, nemulţumiţi de politica autoritară iniţiată de Mircea şi agreat de otomanii care doreau să-l îndepărteze definitiv pe învingătorul de la Rovine. Este atestat documentar, pentru prima dată, printr-un act care-i înştiinţa pe locuitorii oraşului Sibiu că regele maghiar Sigismund de Luxemburg a trimis „anumite şi însemnate solii la Vlad voievod”. Cu ajutorul garnizoanelor otomane trimise de Baiazid Ilderim şi cu sprijinul domnului Moldovei, Ştefan I, Vlad îşi menţine autoritatea asupra unei mari părţi din teritoriul „Valahiei nord-dunărene”, cu toate eforturile voievodului de drept, aliat cu regele maghiar, de a-şi recupera tronul. După încheierea Tratatului de alianţă de la Braşov (7 martie 1395), dintre Mircea şi Sigismund, au loc primele încercări de a-l îndepărta, expediţia condusă de banul Ştefan Losoncz, din mai 1395, încheindu-se cu un dezastru, iar cea întreprinsă de rege (iulie 1395) a fost înregistrată ca un eşec, el reuşind doar să cucerească cetatea Turnu de la otomani deoarece, la întoarcerea spre Ungaria, armata lui Vlad a reuşit să-i pricinuiască mari pierderi.  Sigismund încearcă o alianţă cu acesta (martie 1396), dar răspunsul domnului muntean a fost recunoaşterea suzeranităţii regelui polon Vladislav II  şi a drepturilor acestuia şi ale soţiei sale Hedviga asupra regatului maghiar (28 mai 1396).  Pe timpul acestei expediții teritoriul Țării Românești a fost ocolit, având în vedere importanta forță militară valahă și otomană staționată. După înfrângere, cei ce au încercat să își găsească scăparea traversând Dunărea, ori au fost încarcerați pentru recompense, ori au fost executați. Acestă reacție dură din partea voievodului muntean poate fi pusă și pe seama masacrelor făcute de cruciați printre creștinii ortodocși bulgari în cetățile cucerite. Pe de altă parte, o parte bună a înfrângerii suferite de creștini se datorează și principilor ortodocși sârbi care au trădat chiar pe câmpul de bătălie, trecând de partea otomană, plecând pur și simplu sau refuzând să intre în luptă. În octombrie 1396, o altă expediție militară condusă de Știbor, voievodul Transilvaniei duce la rănirea gravă și capturarea lui Vlad, astfel încât ianuarie 1397 îl găsește pe tron pe Mircea cel Bătrân. Vlad I este primul domnitor muntean care plătește haraciul către Poarta Otomană. Se presupune că ar fi plătit și tribut în oameni însă acest lucru nu este dovedit de documentele existente. După cruciada de la Nicopole (25 septembrie 1396), câştigată de otomani, Mircea, ajutat de Ştibor, voievodul Transilvaniei, îl asediază pe uzurpator în Cetatea Dâmboviţei (decembrie 1396 - ianuarie 1397) care s-a predat. A fost preluat de trupele transilvane şi dus împreună cu familia sa în Ungaria, unde a primit de la rege „milostivire şi îndurare pentru cele săvârşite”. A murit, probabil, în Ungaria. Controverse: În stabilirea paternității lui Vlad I, P. P. Panaitescu[4] pleacă de la o relatare a cronicarului ungur Thurocz, în care se vorbește despre o luptă pentru domnie dintre Dan – ajutat de turci – și Mircea – sprijinit de regele Sigismund de Luxemburg prin banul Ștefan de Lozoncz care piere în aceasă confruntare –, în urma căreia ultimul pretendent este învins. Tot în aceeași cronică se menționează că ambii erau de același sânge. Luând în discuție teoria lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, potrivit căreia lupta descrisă ar fi fost desfășurată între Dan I și Mircea, în 1386, Panaitescu observă că Mircea este totuși învins, turcii nu ajunseseră încă la Dunăre, iar Sigismund nu se afla la acea dată pe tron. De asemenea, din diplomele regelui ungar, se știe că banul Ștefan a murit la 1395.  Această ultimă precizare l-a făcut pe Panaitescu să respingă și presupunerea lui C. Litzica, conform căreia ar fi fost descrisă o luptă între Mihail I și Dan al II-lea pe la 1420, și să socotească relatarea drept o greșeală a lui Thurocz, el confundând pe Vlad cu Dan, și nu pe Mihail cu Mircea. Deși cronicarul ungur plasează acest eveniment după 1415, Panaitescu observă că nu ar fi singura inversare cronologică a acestuia și dă câteva exemple. În final, el explică sursa confuziei lui Thurocz în faptul că Vlad I ar fi fost fiul lui Dan I. Gh. Brătianu împărtășește și el această teorie. Al. V. Diță califică episodul din cronica lui Thurócz drept „relatare nebuloasă”, „conflict imaginar amintind tema «fraților inamici» din folclor” și „fantezie lipsită de temei istoric”. Thurócz nu are cunoștință de lupta de la Rovine, ci doar de asediul cetății Turnu, petrecut în vara anului 1395. Conflictul dintre cei doi principi „născuți din același sânge”, Mircea (Merche) și Dan (Daan), nu este plasat de Thurócz în apropierea acestui eveniment, ci la mai mult de 20 de ani după aceea. Campania și moartea lui Ștefan (Stephano) de Losoncz, așa cum sunt descrise de cronică, reprezintă o „biografie fantastică și eronată” și fără valoare în datarea întregului episod.(sursa :wikipedia)

                                Radu I domn al Tarii Romanesti (1330 - 1383) Radu I (n. 1330 – d. 1383), domn al Țării Românești între cca. 1377 - cca. 1383, este fiul lui Nicolae Alexandru, frate și succesor al lui Vladislav I, identificat de mulți istorici cu legendarul Radu Negru, voievod mitic al începuturilor statului medieval Țara Românească, fondator al instituțiilor acestui stat și prim legiuitor. Discuția despre Radu I rămâne deschisă căci, pe baza argumentelor de ordin istoric, nu se pot formula concluzii clare.   Asociat la tron probabil începând din 1372, conform părerii unor istorici, Radu I își începe domnia ca singur stăpânitor după 9 iulie 1374 când avem ultima mențiune documentară despre fratele său ca fiind în viață. Din nefericire nu s-au păstrat documente interne care să ateste domnia sa, însă există câteva referiri externe, în principal acte ale Regatului Maghiar și o cronică italiană contemporană, precum și o pisanie târzie, o inscripție pe zidurile Bisericii Domnești de la Curtea de Argeș și o importantă cantitate de monede (ducați, dinari și bani) emise de voievod.   Conflicte cu Regatul Ungariei   Relațiile cu regatul maghiar în timpul domniei sale au rămas tensionate, rezultând conflicte armate. Detaliile acestor lupte rămân neclare. O cronică italiană „Cronaca Carrarese” povestește despre o expediție a regelui maghiar Ludovic cel Mare între 5 iulie - 14 august 1377 cu intenția de a supune una „Radano principe din Bulgaria infedele” (italiană), identificată cu Radu I.   Relațiile care au precedat lupta sunt confirmate de registrele Republicii Venețiene unde, în același an, apare o mare comandă de armuri complete, realizată de voievodul valah.  Aceste armuri aveau să fie purtate de acei "armadura da cavali”, cu 10.000 la număr (un număr ușor exagerat), care au fost înfrânți în luptă împotriva regelui ungar, după cum subliniază cronica italiană.   Este greu de spus dacă trupele voievodului valah au fost cu adevărat învinse, deoarece din documentele interne ale Regatului Ungariei, care au fost publicate în perioada următoare, se pare că regele maghiar a avut încă intenția de a-i supune pe voievodul necredincios. Astfel, la 19 noiembrie a aceluiași an, regele le-a promis comercianților săsești din Transilvania din Brașov că, dacă Țara Românească devine posesia sa, reduce cotele. Dimpotrivă, într-un ordin dat proprietarului Orșovei în 1382 prin care era obligat să interzică oricărui comerciant străin să intre în Țara Românească cu marfă și să păzească granița „zi și noapte” raportând tot ce s-a întâmplat, nu există menționarea unei interdicții maghiare de la Severin și Orșova apare ca punct de frontieră sugerând astfel că partea estică a Banatului a fost anexată de voievodul valah Radu I.   Poate legat de acest fapt este numele ciudat dat voievodului în biografia lui Sigismund de Luxemburg în care, vorbind despre Vlad Dracul , se spune că el a fost fiul lui „Merzeweydan” (Mircea) și nepotul lui „Pankraz dem Weisen”. "(Pankraz Înțeleptul). Numele Pankraz (Pancratius) se explică din deteriorarea numelui Radu Ban (banul lui Severin, titlu luat după cucerirea teritoriului). Cu toate acestea, voievodul valah, într-un alt document maghiar care este contemporan cu evenimentele din 1377, poartă numele de „Godon” la fel de ciudat și neclar.   Un eveniment important legat de domnia lui Radu I este mutarea rămășițelor Sfintei Filofteia de la Tarnovo la Argeș, eveniment care s-a întâmplat cu aplicația. în 1384 când scena este pictată pe pereții Catedralei Curtea de Argeș care a devenit păzitorul Sfântului și al cărui ctitor era voievodul împreună cu fratele și tatăl său. Activitatea sa de ctitor al unităților religioase îl face unul dintre cei mai activi conducători ai Țării Românești, construind un număr mare de biserici cu Tismana, Cozia și Cotmeana fiind cele mai importante. De asemenea, în timpul domniei sale, cele două catedrale catolice din Severin (a. 1380) și Argeș (9 mai 1381) sunt construite și urmând tradiția, o mănăstire catolică din Târgoviște .   Un alt moment important și controversat al domniei sale îl reprezintă reprezentanții lui, care nu sunt bine susținuți de dovezi, care stăpâneau asupra celui mai mic dintre cele două state bulgare din acel moment Tsardomul din Vidin. La baza acestei teorii se află o inscripție ilizibilă pe pereții Catedralei Curtea de Argeș în care, unii cercetători, au identificat titlul „domn singur stăpânitor al Ungrovlahiei, al Vidinului și al oblastiei Vidinului” („singurul conducător al Ungrovlahiei, Vidin și Oblastul Vidinului "). Este adevărat că relațiile dintre conducătorii valahi Vladislav I și Radu I și țarii bulgari din Tarnovo și Vidin, Șișman și Ivan Sratsimir au fost foarte încordate, acestea din urmă aflându-se ele însele în conflicte pentru succesiunea tronului patern. Odată, Vladislav I a reușit să-l anexeze pe Vidin, dar ulterior l-a dat conducătorului de drept. Este posibil ca același lucru să fi fost făcut de Radu I, deși dovezile care susțin această teorie sunt insuficiente.   Moartea voievodului   Data exactă a morții sale, precum și mormântul său, rămân necunoscute. Săpăturile arheologice efectuate în 1920 în jurul necropolei voievodale (pe terenurile Catedralei Curtea de Argeș ) au relevat un bogat mormânt datând de la sfârșitul secolului al XIV-lea, presupus a fi cel al lui Radu I. Ținuta sa, bijuteriile și alte accesoriile îl arată ca un conducător feudal puternic, cu toată pompa curții valahe susținută de dovezi care sunt Radu I a pierdut mormântul. surse:wikipedia.org istoriefurata.ro    

Vladislav I a urmat la domnie după moartea tatălui său, luând conducerea ţării la data de 6 noiembrie 1364,Voievod al Ţării Româneşti timp de 13 ani, Nu se ştie cu exactitate până la ce dată a condus destinele Munteniei, cel mai probabil a fost voievod până undeva între anii 1374 şi 1377. Vlaicu Vodă a moştenit de la tatăl său o relaţie încordată cu vecinii unguri, nerecunoscând suzeranitatea regelui maghiar Ludovic, ceea ce îl face pe acesta din urmă să îi declare război. Armata ungară începe campania şi îl atacă mai întâi pe cumnatul lui Vlaicu, Sracimir, care stăpânea Bulgaria de vest. Sracimir este învins, dar se pare că maghiarii nu mai atacă şi pe Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude în Ardeal, ţinuturile Amlaș, Severin și Făgăraș. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaunul domnesc  sub amenințarea permanentă a coroanei angevine maghiare. Aşa se face că în 1365, într-o proclamație regală maghiară, Vlaicu era considerat uzurpator, deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relaţiile Munteniei cu Ungaria se îmbunătăţesc, în anul 1366 Vladislav I primind chiar de la unguri Amlaşul, Severinul şi Făgăraşul şi recunoscând pentru aceste ţinuturi suzeranitatea regelui Ludovic. În anuş 1367 sau 1368 Vladislav I este chiar aliat în luptă cu Ludovic, împotriva turcilor care îi atacaseră pe bulgari. Este prima luptă pe care o dau românii de la nord la Dunăre împotriva turcilor. Privilegiul comercial pentru brașoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atesta în acelaşi timp oraşul comercial port Brăila ca așezare importantă a Țării Românești. O răscoală pornită în Bulgaria, probabil în anul 1368, îl determină pe Vladislav I să treacă Dunărea cu oastea şi să ocupe Vidinul E posibil să fi făcut acest lucru pentru a reda Vidinul cumnatului său, Sracimir. Ocuparea Vidinului face însă ca relaţiile cu regele Ludovic să se deterioreze semnificativ şi ca acesta din urmă să pornească o campanie împotriva voievodului muntean. O parte din oastea maghiară reuşeşte să recucerească Vidinul, dar cealaltă parte atacând prin Carpaţi dinspre nord, suferă o gravă înfrângere, pierzând în luptă pe însuşi Nicolae, voievodul Transilvaniei. În timp ce voievodul Nicolae al Transilvaniei pierdea lupta şi cădea pe câmpul de luptă, un corp de oaste muntean pornit din Amlaş atacă ţinuturile din jur, determinând pe Ludovic să încheie pacea. Astfel, Vlaicu Vodă iese câştigător din războiul ce pornise împotriva sa. Relaţiile bune cu ungurii vor dura până în anul 1373, când acestea se vor deteriora din nou. În anul 1373-1374 Vladislav I este chiar aliat cu turcii împotriva lui Ludovic al Ungariei. Nu se ştie ce s-a mai întâmplat până la sfârşitul domniei lui Vladislav I în relaţiile internaţionale, nici relaţiile sale cu Moldova. Vlaicu Vodă este primul domnitor român care a emis monede şi în timpul căruia au avut loc primele conflicte româno-turceşti.  Moneda a fost bătută de Vlaicu Vodă, primul domnitor român emitent de monedă. Desenul piesei este aparte, acvila muntenească fiind conturnată (întoarsă), privind adică spre dreapta heraldică - stînga privitorului. Aceasta este poziţia atipică şi implicit mai rară de reprezentare pentru stema din Ţara Românească. Luînd în consideraţie greutatea şi diametrul piesei, moneda se cataloghează ca fiind ducat de tip comun muntean cu acvila conturnată. Se bănuieşte că această piesă aparţine celui mai vechi lot de monede bătut de Vlaicu Vodă, motiv pentru care catalogul menţionat o plasează dintre toate monedele româneşti la cota 1. Piesa este bătută prin 1365, probabil la monetăria de la Curtea de Argeş. Tipul comun muntean se referă la gravura în sine (avers - revers), o faţă fiind cu stema ţării şi o faţă probabil cu stema personală a domnitorului, stemă derivată dintr-o stemă comună a familiei Basarabilor. Pe această a doua faţă apar cel mai adesea şi diverse însemne care sînt asociate cu monetăriile sau monetarii emitenţi. Monede cu aceste caracteristici au fost bătute practic de toţi domnitorii munteni din perioada de înflorire a principatului, fie exclusiv fie alături de alte modele. Perioada monetăriei naţionale valahe căreia acest tip îi este caracteristic se întinde de la Vlaicu I (1364 - 1377) pînă la Basarab (cel Bătrîn) Laiotă (1473 - 1477, cu multe întreruperi). Emisiunile altor domni nu au reuşit să fie implementate efectiv în circulaţie. Perioada de funcţionare a monetăriei naţionale a fost deci relativ scurtă. Legendele de pe monedele lui Vladislav (Vlaicu) I au fost scrise fie cu caractere chirilice, fie cu caractere latine. Aceasta foloseşte caractere chirilice. Avers - moneda - 20 mm diametru, 1.1 g, argint  Stema valahă - vultur pe coif cruciat de cavaler, iar la stînga acvilei stea cu şase raze, dedesubt stindard cu cruce, peste cruce o bară transversală Între cercul liniar interior şi perlat exteriorLegendă slavonă: +IωVLADISLAV+     Revers - Stemă a Basarabilor: un scut timbrat de cruce cu braţe egale, despicat pe verticală în două cîmpuri; patru fascii orizontale alternante în cîmpul întîi, două haşurate încrucuşat şi două curate, semilună în scădere în cîmpul al doilea; între cercul perlat interior şi cercul perlat exterior Legendă slavonă: +IωVLADISLAVĂVOEVωD   surse: enciclopediaromaniei.ro romaniancoins.org foto: monede din colectia persoanala a dl. Bogdan Costin

Ludovic al XIV-lea s-a năascut, cam pe neașteptate, în 1638. Părinții săi, Ludovic al XIII-lea și Ana de Austria, erau căsătoriți de douăzeci de ani și nu avuseseră niciun copil. Din cauza acestei asteptari îndelungate, copilul a primit numele de Ludovic Dieu-Donne, sau Ludovic darul lui Dumnezeu. MAi târziu a fost numit și Regele Soare sau Ludovic Lăudărosul. Extrem de greoi în copilărie, Ludovic și-a dezvoltat în timp această caracteristică transformând-o într-un adevărat sistem. Mai târziu în viață a ajuns să știe destule despre o mulțime de subiecte, dar nimic concret despre niciunul dintre ele.     Unii cercetători explică obtuzitatea lui Ludovic prin poziția sa de rege, monarhii nemaifiind la curent cu aproape nimic, dar asta nu lămurește mai deloc simptomele. Alții spun că în copilărie a fost ținut în mod intenționat în ceață de profesorii săi. Însă nici un profesor n-ar fi fost în stare de o așa treabă bună dacă elevul său n-ar fi prezenta niște aptitudini înnăscute în acest sens, mult peste medie. Uneori Ludovic părea să fie străfulgerat de o palidă licărire de inteligență. Apoi totul revenea din nou la normal.     Ludovic al XIV-lea a fost, fără îndoială, marele Ludovic. E dificil să scrii despre el, căci a trăit foarte mult și mereu a pus câte ceva la cale. Printre hobby-urile sale se numărau femeile, invadarea Țărilor de Jos, anexarea Alsaciei și a Lorenei, redarea Alsaciei și a Lorenei și revocarea edictului dela nantes. Toată lumea voia să pună mâna pe Alsacia și Lorena pentru că erau pline de gâște de Strasbourg.     Pe tot parcursul domniei sale, Ludovic al XIV-lea lucra opt ore pe zi. Alți regi își lăsau miniștri să greșească în locul lor, dar Ludovic a ținut neapărat să facă toate marile greșeli cu mâna lui. A fost om al marilor decizii de moment. El se hotăra aproape automat, dar erau atâtea detalii cu care trebuia să jongleze încât a trebuit să-și facă rost de niște experți care să-l ajute. Jean-baptiste Colbert, o autoritate în materie de industrie, agrivultură și finanțe, lucra 16 ore pe z\i, astfel încât făcea de doua ori mai multe pentru țară. A desființat extrem de nepopulara taxă pe sare dar, în schimb, a taxat tot restul; după o vreme taxa pe sare a făcut cumva să reapară. Apoi a stabilit reguli stricte pentru toate afacerile din țară, astfel încât manufacturierii au dat faliment, iar țăranii s-au apucat să trăiască cu iarbă, urzici și turte de nămol. Unii țărani au mers atât de departe încât umblau în zdrențe.      Colbert nu credea în legea cererii și a ofertei, de aceea a trecut-o în  ilegalitate înlocuind-o cu un fel de lege a „gâselniței” care mai apoi a dus la MIssissippi Bubble (fenomen economic ce se caracterizează prin creșterea accelerată într-o perioadă scurtă de timp a prețului unor acțiuni, urmată de o scădere copleșitoare și bruscă. Astfel de fenomene au fost cosiderate de economiști ca fiind un rezultat al ingineriilor financiare, nesupunându-se legilor pieței și fiind iraționale.Fenomenul Mississippi Bubble - scurt perioadă de dominație și apoi de prăbușire a Companiei Mississippi (sau Compania Vestului) fondată de Jhon Law la începutul secolului al XVIII-lea, prâbușire ce a dus la o criză majoră a economiei franceze)       Colbert a emis un edict prin care fiecare familie trebuia să facă 10 copii, care să crească și s-ajungă carne de tun în Țările de Jos. ca rezultat al acestui edict, francezii au făcut atât de mulți copii încât astăzi nu prea mai au niciunul. După moartea lui Colbert, Ludovic al XIV-lea și-a încununat eforturile prin revocarea edictului de la Nantes, alungând astfel toți meștesugarii pricepuți din Franța și punând bazele revoluției franceze.       Lunga serie de râzboaie purtate de Ludovic al XIV-lea n-a fâcut decât să ajute la runarea țării. Succesiunea de fapte de vitejie s-a numit la gloire. Ludovic avea 10 ani la sfârșitul Râzboiului de Trezeci de ani și, oricât de mult s-a străduit, n-a reușit niciodată să poarte unul lafel de lung. Începând o invazie a Flandrei, a stârnit în curând un râzboi de dimensiuni considerabile împotriva olandezilor, în care și-a câștigat titlul de Ludovic cel MAre, sau Ludovic cel Tont, pentru ca n-a reușit să-l înfrângă pe Wilhelm de Orania. Râzboiul său cu Marea Alianță a durat 10 ani.       Râzboiul pentru succesiunea tronului Spaniei a ținut 13 ani și ar fi fost minunat, dacă nu ar fi existat ducele de Marlborough. Iar lucrurile au mers din rău în mai rău, până când aproape oricine ar fi putut să-i învingă pe francezi. LA un moment dat regimentul preferat al lui Ludovic a fost făcut una cu pământul de un bărbat pe nume Lumley (e vorba de Richard Lumley, primul conte de Scarbrough, care a participat la războiul pentru succesiunea spaniolă)       Ludovic a construit Versailles, un palat mare, în care erau sute de apartamente și unele dintre lucrurile petrecute acolo, n-au ajuns în cățile de istorie. Atunci când vremea era frumoasă, se puneau la cale petreceri amuzante, în special în anumite locuri cunoscute la „Tufărișul Regelui” și „Tufărișul Reginei”.      Tot Ludovic a fost cel care a inventat eticheta. Era trezit în fiecare dimineață la ora opt de către valet de chambre de serviciu, care dormea într-un colț și era deja complet îmbrăcat la ora aceea. Tot Ludovic a adus tehnica îmbracatului și dezbracatului în public la un grad de perfecțiune neatins înainte și care n-a mai fost egalat  nici după.      La 21 de ani s-a căsătorit cu Marie-Therese, o prințesă din Spania. Escapadele sale cu diverse femei, printre care Olympe Mancini, una dintre nepoatele cardinalului Mazarin, cu o fata de grădinar, despre care se spune ca ar fi avut un copil cu el. Va urma...

Carol I, primul rege al României moderne, a lăsat castelul de la Sigmaringen (Germania), pentru a conduce o ţară din Europa de Est. Regele Carol I şi Regele Ferdinand I, doi dintre conducătorii exponenţiali ai României moderne, s-au născut şi au crescut în Sigmaringen, din sudul Germaniei, în regiunea Baden-Württemberg. Castelul în care au copilărit şi şi-au petrecut tinereţile cei doi este una dintre obiectivele turistice ale ale regiunii Baden-Württemberg.   Pe una dintre laturi, castelul se înaltă pe o stâncă mărginită de Dunăre. Castelul Sigmaringen a fost menţionat pentru prima dată în anul 1077 în cronicile mănăstirii Petershausen, însă ea s-a tot modernizat de-a lungul secolelor. Ultimele lucrări din secolul al XVIII-lea au adus actuala ei formă, iar după un incendiu din 1899 a trebuit reconstruit aproape de la zero. Aici avea să se nască Carol I, la 20 April 1839. Era al doilea fiu al conducătorului principatului Hohenzollern-Sigmaringen, Karl Anton.   Carol I urma să aibă cea mai îndelungată domnie din istoria statelor româneşti, 48 de ani (1866-1914). În acest timp, a obţinut independaţa ţării, a impus prima Constituţie, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituţii specifice statului modern.   Castelul copilarăiei lui Carol I, din Baden-Württemberg, poate fi vizitat astăzi, contra cost, el aparţinând în continuare familiei Hohenzollern-Sigmaringen, care îşi are reşedinţa de iarnă acolo. Astăzi, capul familiei Hohenzollern este Prinţul Karl Friedrich. Vizitele se organizează în grupuri de minim 15 persoane, iar costul unui tur de aproximativ o oră este de 8 euro. Conform site-ului oficial al castelului, ghizii folosesc anecdote şi poveşti pentru a explica viaţa de la castel şi istoria dinastiei Hohenzollern, care a condus şi Prusia.    Istoricul Vasile Docea, în vizită la castel   Unul dintre românii care au vizitat castelul Sigmaringen este istoricul timişorean Vasile Docea, cel care a scris două volume despre Carol I, în urma traducerilor din germană a jurnalul intim lăsat de rege.  “Am fost la Sigmaringen şi chiar am stat câteva zile acolo. E un castel mare şi foarte frumos, dar se vede că a trecut prin mai multe perioade de reconstrucţie. Pe mine m-a fascinat biblioteca castelului. Este o bibliotecă de împrumut, poate să meargă oricine să citească acolo, sunt foarte multe cărţi. Nu e biblioteca oraşului, ci este o bibliotecă privată a castelului”, a declarat Vasile Docea. Castelul şvăbesc adăposteşte peste 3.000 de obiecte istorice. Vasile Docea a fost împresionat însă de colecţia de arme şi armuri, considerată una dintre cele mai mari din Europa.    “Sala de arme şi armuri e impresionantă. Se află practic într-o galerie mare. Sunt arme de toate tipurile şi din toate timpurile. În castel se află şi busturile tuturor membrilor familiei. Nu lipsesc nici busturile tatălui lui Carol I, Karl Anton, cât şi al lui Carol I”, a mai povestit Docea.   Istoricul susţine că relaţiile dintre familia regală din România şi familia rămasă la Sigmaringen s-au înrăutăţit în 1916, atunci când Ferdinand, ca rege al României (nepotul după un frate al lui Carol I, pentru că nu existau succesori), a intrat în război împotriva Germaniei. Tocmai de aceea Ferdinand nici nu are bust la castel. “Ferdinand a fost considerat trădătorul familiei. Şi el a crescut la castelul de la Sigmaringen. Dar a fost exclus din familie după ce a declarat război Germaniei. Nu i s-a mai recunoscut dreptul de succesiune. El nu a avut timp să se consacre ca mare prinţ în Germania, pentru a plecat destul de repede. Carol al II-lea a încercat să refacă legăturile cu familia, dar el era mai de grabă de structură franco-engleză, nici nu îi iunea prea mult pe nemţi. Mai târziu, au fost reluate relaţiile de către Regele Mihai, dar nu ştiu cum se înţelege acum Casa Regală şi familia Hohenzollern-Sigmaringen din Germania”, a mai spus Vasile Docea.    Castelul prin anul 1848 Reşedinţa de iarnă a prinţilor Oraşul Sigmaringen are astăzi aproximativ 15.500 de locuitori. Se află la o distanţă de 1.165 de kilometri de Timişoara, 1.700 de kilometri faţă de Bucureşti şi 200 de kilometri de München, capitala Bavariei. Castelul este reşedinţa prinţilor Hohenzollern-Sigmaringen în perioada de iarnă, astfel că atunci când este locuită de ei, vizitatorii au parte de restricţii.   “Eu am fost la castel tocmai într-o iarnă, prin anii 90. Membrii familiei princiare – pentru că ei şi-au păstrat titlul de prinţi, erau atunci acolo, iar accesul era destul de restricţionat într-o  mare parte a castelului. Vara ei au o altă reşedinţă, dar iarna locuiesc la castelul Sigmaringen”, a mai declarat Docea.    Tatăl lui Carol I, Karl Anton, a fost conducătorul unui mic principat, Hohenzollern-Sigmaringen, până în 1849. “Karl Anton era un fel de rege. A renunţat la acest titlul lăsând totul în mâinile regelui Prusiei, care a anexat principatul Hohenzollern-Sigmaringen. Karl Anton şi-a păstrat însă proprietăţile civile, domeniul şi castelul”, a mai explicat Docea. Karl Anton a devenit prim-ministru al Prusiei în perioada 1858-1861.   Cel de-al doilea fiu al lui Karl Anton, Karl Eitel Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit Domnitor al Principatelor Române (1866–1881) şi apoi rege (1881–1914) de România, sub numele de Carol I de România, iar casa dinastică înfiinţată de el a rămas pe tron până la sfârşitul monarhiei române în 1947, odată cu abdigarea Regelui Mihai I de România.  surse: histora.ro,adevarul.ro