Mircea Sântimbreanu

Primul zece      În drum spre şcoală, Andrei îşi scutură în pas săltat ghiozdanul din spinare. Să se ştie precum că are ghiozdan! Şi să se ştie că înlăuntrul său are şi penar şi călimară şi cărţi şi caiete! Ca orice şcolar. Ce dacă e-ntr-a-ntîia? Nu e tot şcolar? Guraliv, ghiozdanul îi însoţeşte paşii: — Sînt şcolar! Sînt şcolar! Sînt şcolar! Acum, la ora aceasta de dimineaţă, nu e nimeni pe cărare, deşi băiatului grozav i-ar place să aibă cui se destăinui: — Pentru azi am avut de scris 10 rînduri! Le-am scris pe toate, sînt în caiet. Vreţi să le vedeţi? N-are cine să-i răspundă. Ghiozdanul tace. Andrei ar sporovăi de unul singur, dar nu despre caiet. Despre pagina cu tema trecută, treacă-meargă. Are nota 8. Şi despre încă o temă, două, poate. 7 nu e rău. Dar pe urmă vin alte pagini despre care e mai bine să nu vorbim, căci, între noi fie vorba — şi Andrei e de aceeaşi părere — nota 6 n-o prea scoţi cu dragă inimă în lume. Nu-i aşa? Acum Andrei a ajuns în şosea şi ar avea cui să vorbească. Dar cu gîndul la caiet, i-a pierit cu totul cheful. Şi la urma-urmei, ce să spună? Că 6 e   destul de bun cînd pagina e toată zgîriată ca de ace? De ce e zgîriată? Păi tocmai asta nu poate băiatul să o spună. Căci cine ar crede că un şcolar din clasa întîia, în timp ce îşi scrie temele, se joacă cu pisica? Sau parcă e de spus în gura mare că e bun şi 5, cînd jumătate din rîndurile scrise înoată în marmeladă? Ah, şi de cîte ori a hotărît să nu mai mănînce cînd îşi scrie temele!... A hotărît, şi a uitat. Cum a uitat acum că tema de azi, cu cele 10 rînduri, are trei pete de cerneală... De ce? Hai să-l lăsăm in pace... Ce vreţi? Şi-a dat toată silinţa să le scoată. Vreo jumătate de ceas. De făcut, se ştie, petele se fac din neatenţie. În mai puţin de o secundă... Aşadar, băiatul a uitat de aceste necazuri. Ghiozdanul a început să salte iarăşi, guraliv. Andrei a prins din nou poftă de vorbă. Uliţa e plină de oameni. Unii pietruiesc şoseaua. — Ce bine! gîndeşte băiatul. O să avem şoseaua pietruită dintr-un capăt la altul al satului... Roabele scrîşnesc, maiurile izbesc surd pămîntul, lopeţile scapără în piatră. Ghiozdanul nici nu se aude, deşi saltă mai vesel. În dreptul primăriei, alţi oameni trag fire electrice, cocoţaţi în vîrful stîlpilor. — O să avem lumină electrică şi pe dealul Fetii? întreabă Andrei, cu capul dat pe spate, pe electrician. — Bineînţeles, zice omul şi trage cu putere sîrma. Iar ghiozdanul saltă, saltă... Aproape cît Căminul cultural din faţa şcolii pe care s-au suit dulgherii.   — Cînd o să fie gata? întreabă Andrei pe oamenii de pe căpriori. — ...Dăm zor; pînă diseară punem ţigla, răspund aceştia bucuroşi.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   A fost o mică pauză. De ce? În primul rînd, pentru că au trecut 3 ore, şi în al doilea rînd, să cîntărim cît e de greu încă un 6. Da, e cam greu. Iacă: ghiozdanul nu mai saltă. Şi nici Andrei nu mai merge cu pasul săltat. Şi cît e el de guraliv, acuma tace. Şi nu că n-ar avea cu cine să vorbească. Dulgherii au isprăvit de aşezat ţigla, electricienii coboară de pe stîlpii înalţi între care firele stau întinse ca nişte linii de caiet, drumarii au strîns roabele la un loc şi glumesc împreună. Andrei merge pe dunga şanţului, cu capul în pămînt. Gîndeşte: — Toţi, toţi muncesc cu spor şi sînt veseli. Au şi de ce să se bucure. Nu ca el. Auzi! La cea mai uşoară temă să ia tot 6! Dar nu! Asta nu se va mai întîmpla. Chiar mîine am să iau un zece, îşi zice băiatul şi grăbeşte pasul în timp ce plopul clatină din cap. În semn de aprobare, fireşte. Îndată după masă, Andrei deschide caietul. — Voi face literele ca în carte, toate cele 10 rînduri! hotărăşte el şi dă să înmoaie tocul în cerneală, dar se opreşte. Întîi sugativa, să nu pătez. Scrie cuvîntul «temă» frumos, cu liniuţe drepte. Pisica s-a urcat pe masă. întinde laba înspre toc. — Zît! o alungă băiatul, şi pisica se zbîrleşte nedumerită.   «Ce-o fi vrînd stăpînul? Doar după ce scria un rînd se juca întotdeauna cu mine.» Şi n-are de unde să ştie că stăpînul său se gîndeşte în clipa aceea la electricienii de pe stîlpi. Ce? Ei s-ar fi dat jos pentru te miri ce? Mai scrie două rînduri: încet, grijuliu, pe toată liniatura... Bunica i-a adus felia de pîine cu marmeladă. Andrei o dă deoparte cu dosul mîinii şi scrie mai departe. Ce? Dulgherii se urcă în vîrful căpriorilor cu barda într-o mînă şi cu marmelada în cealaltă? Mai are de scris doar două rînduri. A cam amorţit. Ce-ar fi — îi dă prin gînd — să alerge niţeluş cu zmeul? Dar se opreşte... Aşa ar fi făcut şi ieri şi alaltăieri, dar astăzi se gîndeşte: oare drumarii ar fi lăsat din mînă roaba ca să înalţe zmeul? Andrei a terminat. Priveşte pagina... Acum e ca în carte. Acum e bine. A doua zi spre casă Andrei îşi scutură în pas săltat ghiozdanul. Să se ştie că are ghiozdan! Şi înlăuntrul său are penar şi călimară şi caiete. Şi să se ştie că în caietul de română are primul zece! Guraliv, ghiozdanul din spinare îi însoţeşte paşii: — Sînt şcolar! Sînt şcolar! Am primul zece! Ze-ce! Ze-ce! — A fost greu? întreabă plopul. — Doar începutul, răspunde Andrei şi rîde fericit spre oamenii din jur.  

gogoaşa furioasă ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬       A fost odată o gogoaşă furioasă. Se simţea atît de umilită că fierbe laolaltă cu alte surate în tigaia cu ulei încins, încît, bolborosind ca apu­cată, începu să ţopăie mărunţel, îşi făcu apoi vînt din tigaie, se rostogoli un timp pe plită şi, în sfîrşit, fără să mai stea pe gînduri, se rostogoli pe duşumea. Dar gospodina, obosită de treburile ei şi pe deasupra supărată în ziua aceea că băieţaşul o scrîntise din nou la aritmetică, nu văzu şi nu auzi nimic. Gogoaşa tocmai se oprise lîngă făraş, neştiind încotro să se îndrepte. Deodată dădu cu ochii de paharul de pe bufet. — Şi eu sînt rotundă, cugetă gogoaşa, chiar mai rotundă decît para aceea de sticlă. Dacă aş putea să mă caţăr pînă pe bufet, aş deveni şi eu pahar. Aş fi singurul pahar din lume făcut din cocă. Dar cu toate opintelile ei, gogoaşa nu se putu căţăra nici măcar pe scăunel şi blestema mai furioasă ca niciodată. Gospodina nu auzi şi nu văzu nici de data aceasta nimic. Atunci gogoaşa îşi strînse toate pu­terile, luă aer în piept şi cu un salt ajunse pe scăunel. În clipa aceea dădu cu ochii de glastra de flori de pe măsuţă şi inima începu să-i bată de bucurie.   — O să fiu vază de flori! exclamă cu încîntare. Gospodina mă va umple cu Ochiul boului alb şi mov şi cu crenguţe de tufănică. Sau, dacă mă mai lăţesc un pic, pot deveni bombonieră! Voi purta la piept bomboane fondante, ciocolată, dropsuri. O, cîtă atenţie mi se va acorda... Dar deodată îşi schimbă planul. În tavan clipea rotund şi strălucitor becul electric. — Dacă aş putea să mă caţăr pînă în tavan, m-aş face bec. Asta da, mi s-ar potrivi. O să-i iau locul şi voi fi la înălţime, deasupra tuturor. Şi gogoaşa începu să se opintească, dînd asalt peretelui. — Mai am puţin, îşi spunea plină de ambiţie. Nimic nu mă va putea opri să mă fac bec... Îi ieşise sufletul aproape cînd, istovită de efort, o porni la vale, rosto- golindu-se. Şi nu se opri decît într-un colţ al bucătăriei. De acolo văzu cum gospodina aşeza gogoşile coapte, rumenite, într-un vas, între flori şi pahare curate, apoi îi chemă pe toţi la masă. Primul veni pisicul. Văzu gogoaşa turtită, murdară, o mirosi, dar îi dădu o lăbuţă şi aceasta se rostogoli pînă pe făraş. Apoi îi întoarse spatele şi, chemînd căţelul, îi zise: — Dacă vrei o gogoaşă bună pentru o potaie ca tine, caut-o pe făraş. — Aia e necoaptă, ca şi mintea ta, mîrîi acesta şi se luară la harţă. Dar mama nu auzi şi nu văzu nici de data aceasta nimic. Era încă supăra­tă pe băieţaş şi îl certa fără să-l privească măcar: — Auzi, după cinci săptămîni de şcoală, în clasa a treia, să nu ştie el tabla înmulţirii! Iar băiatul, la rîndul lui, nu observă nici el nimic. Bodogănea întruna, jignit pînă-n adîncul inimii: — Las’ că mă fac eu cosmonaut! O să zbor sus, sus, deasupra stelelor, şi nici n-am să mă uit spre casă... Şi gogoaşa? Vedeţi, cu atîta supărare în jur, o pierdusem şi eu din vedere. Ei, da, gogoaşa furioasă a rămas pe făraş. Şi o mai trăi şi astăzi, dacă n-o fi murit.    

  De cu seară Omul de zăpadă se pregăti să-şi ia rămas bun de la copii. Se jucaseră împreună toată iarna, dar cîteva zile de moină şi o boare primăvăratică îi vesteau că a sosit timpul să-şi facă bagajele. De fapt, aproape că nu mai avea ce împacheta: doi-trei nasturi de cărbune, o rămăşiţă de măturoi şi morcovul ce îi slujise drept nas. Pălăria — o oală smălţuită — avea de gînd să o păstreze pe creştet.   Spre dimineaţă însă se trezi leoarcă de sudoare. Bătea un vînticel dinspre miazăzi, iar Omul de zăpadă simţea că se topeşte de căldură şi că, dacă mai întîrzie măcar un ceas, odată cu primele raze de soare se va prăpădi cu totul. Aşa încît, fără să mai stea pe gînduri, apucă unul din tăciunii ce-i încheiau vesta şi scrise pe primul gard, întocmai cum văzuse că fac şi unii copii: «Prieteni, mă găsiţi la Polul Nord. Adio.»   Făcu apoi o săgeată, arătînd nordul, şi porni agăţîndu-se de pulpana unui nor.   La pol erau zăpezi albe, nesfîrşite sloiuri albe de gheaţă, şi, bineînţeles, urşi albi. Dar nu erau copii... Nici unul. Şi Omului de zăpadă i se făcu dor de ei. Aşa se face că ori de cîte ori vedea un nor venind din miazăzi, îl întreba: — Ce fac copiii de pe strada mea? Ce veşti mi-aduci de la ei? Într-una din zile un nor îi răspunse: — I-am văzut chiar ieri. Zburdau într-o grădiniţă printre straturile de flori. — Flori? Ce sînt acelea? N-am văzut niciodată, spuse nedumerit Omul de zăpadă. — Nişte bulgăraşi de zăpadă, roşii, galbeni, trandafirii... — Şi copiii se bat cu bulgări coloraţi? — Defel. Nici nu-i ating. — Atunci? întrebă uimit Omul de zăpadă, care văzuse atîtea bătălii cu bulgări necoloraţi. — Se plimbă prin parcul în care a răsărit iarba. — Ce e aceea iarbă? — E ca un covor de zăpadă verde şi moale. — Înţeleg: fac din ea oameni de zăpadă verde. Interesant. — Nu-i aşa cum îţi închipui. Copiii nici nu ating iarba.   Omul de zăpadă rămînea tot mai nedumerit. Ştia că cea mai mare plăcere a copiilor este să zburde prin zăpadă. Şi acum să nu se atingă de ea, măcar că era o zăpadă moale şi colorată? — Şi ce mai fac copiii? — Se joacă în nisip. — Ce e nisipul? — O pulbere caldă ca o zăpadă de aur. — Aha, înţeleg. Îşi pun zăpada aceea aurie şi călduţă după gulerul paltoanelor, nu-i aşa? — Nu, copiii nu mai poartă paltoane. — Cum aşa? Acum cînd au atîta zăpadă de jur-împrejur: roşie, galbenă, trandafirie, verde, aurie, ca o ninsoare dintr-un curcubeu?... Dar norul nu-l mai auzea. Fumega din ce în ce mai depărtat... Omul de zăpadă nu pricepu nimic, şi pentru a lămuri totul hotărî să plece cu prima ocazie înapoi. Ardea de nerăbdare să vadă şi el zăpe­zile acelea colorate şi mai ales pe copiii care nu se băteau cu asemenea zăpezi... «Aşa ceva merită să fie văzut), îşi zicea întruna.   Aşteptă un vînt mai zdravăn şi, cînd acesta trecu şuierînd pe lîngă sloiul lui de gheaţă, Omul de zăpadă i se urcă în spinare.   Ajuns la locurile ştiute, îşi dădu seama că norul nu minţise.   De sus, oraşul părea troienit de zăpezi ciudate, verzi, galbene, roşii, mai strălucitoare decît toate zăpezile. Copiii alergau de ici-colo, dar nu se atingeau de ele... Erau atît de gingaşe! — Foarte bine fac, se bucură Omul de zăpadă. Dacă li-e dor de o bătaie cu bulgări de zăpadă, iată, scutur veşmîntul meu şi-l aştern la picioarele lor, uşor ca o blăniţă albă de miel. Rugă vîntul să-l ajute, şi dintr-o dată în tot oraşul răsună bucuria. — Zăpada mieilor! Zăpada mieilor! Copiii alergau să prindă ultimii fulgi de zăpadă din acel an. Şi nici unul dintre ei nu bănuia că era ultima joacă din anul acela pe care le-o dăruia Omul lor de zăpadă. Cînd peste vreo oră zăpada se topi, pe gardul de lîngă grădiniţă, din toate cuvintele scrise de Omul de zăpadă, la plecare, mai rămăsese doar ultimul cuvînt: ...«adio»...  

Ce grozav, ce minunat e să priveşti strada de la balcon! Parcă-i un rîu, da, chiar un rîu ce curge la nesfirşit, învolburat la unele ceasuri, înce- tinindu-şi zorul la altele, şopăcăind multicolor întotdeauna. Cîtă încîn­tare să vezi tot-tot ce mişcă în părculeţul de peste drum, pe trotuare, pe bulevard... Dar mai ales să fii văzută! Cu pălăriuţa roşie de catifea, de sub care ca doi ciorchini de liliac bătut ţîşnesc fundiţele, cu rochiţa ca de spumă, cu mîneci bufante, pe care a poposit parcă, din zbor, un stol de fluturi, cu ceas, inel şi brăţara aurită de la mîna stingă, în timp ce cu evantaiul din dreapta adaugi la boarea primăverii o nouă adiere zulufilor zglobii... Oh, uite şirul acela de şcolari mici pe trotuar! S-au ivit cuminţi de după colţ, păşind nepăsători, ba chiar lălăind şi, deodată, în aceeaşi clipă, ridică toţi, parcă la o comandă, capul spre ea. De la balconul ei, fetiţa nu are nici o îndoială. În mintea copiilor nu poate fi decît un gînd, unul singur: — Ce frumoasă e şi cît de gătită fetiţa de la balcon! Iată şi tramvaiul zuruitor. Nu-i aşa că şi-a încetinit deodată mersul? Iar călătorii, nu e nici o îndoială, privesc toţi, ca la o comandă, spre balcon.   Ce pot să gîndească? Ei bine, ce altceva decît lucrul cel mai firesc din lume: — Ce frumoasă e micuţa de la balcon! Ce pălăriuţă nostimă are, cu cîtă distincţie îşi mişcă evantaiul, vai, ce brăţară superbă are... Dar iată un autobuz plin de turişti. Ghidul vorbeşte, spune ceva în microfon şi toţi întorc capul spre... balcon. — Ce frumoasă este şi ce ojă sidefie are la unghii fetiţa de la balcon, zice, desigur, ghidul. Şi fetiţa stă ore în şir la balconul ei, parcă pe un pod de piatră pe sub care strada trece ca un rîu şopăcăind multicolor. Nu, nu e nici o închi­puire, nici o iluzie, fetiţa nu se înşală. Se uită toţi, cu adevărat toţi, spre ea. Şi o admiră, nu încape îndoială. Şi ea stă pînă se întunecă. A doua zi va ieşi din nou pe balcon, ca o mică prinţesă, pentru a primi din nou omagiul străzii. Îşi va pune iarăşi fundiţele ca doi ciorchini de liliac bătut, va pune cojocelul cu ciucuri, sau mai bine pelerina argintie şi o altă rochiţă, cea cu buline albe şi volănaşe roz, va atîrna şi cerceii — ca două cireşe, la flecare ureche... Şi toţi vor întoarce capul spre ea... Şi chiar aşa va fi. Oamenii vor întoarce capul şi vor privi uimiţi spre balconul unde fetiţa priveşte parcă defilarea străzii, zilnic, ore în şir, pînă se întunecă. ...Şi care, dintre toate balcoanele blocului, e singurul fără o floare, fară un pic de verdeaţă, pustiu. Singurul, dintre toate, şui şi trist. Ca o pată...  

Expediţia       Era o zi obişnuită. Doar că era ziua bunicii... De cu noapte papucii ei de pîslă nu-şi mai găseau astîmpărul. — Ar trebui să-i facem o surpriză, se frămîntau ei. Dar nu le venea nimic în gînd. Se luminase de-a binelea, cînd unul din papuci zise într-o doară: — Bunica e bătrînă. Ce-ar fi ca de azi înainte să facem noi cumpără­turile? Piaţa nu e departe... — Grozav! aprobă celălalt papuc. Să plecăm chiar acum. Cînd bunica se va trezi, o să găsească în bucătărie tot ce-i trebuie: pîine, cartofi, ceapă, carne... Pîş-pîş, papucii porniră, dar cînd ajunseră în antreu, se auziră chemaţi. Era o voce scîrţîită, ce parcă venea din cuier: — Papucilor... — Cine ne cheamă? tresăriră aceştia, gata să se pitească după nişte şoşoni vechi. — Eu, bastonul bunicii. Sînt agăţat în cuier. Ajutaţi-mă să cobor. — Ce vrei să faci? — O surpriză bunicii. Azi e ziua ei, nu ştiţi? Cînd s-o trezi, să găsească toate cumpărăturile pe masa din bucătărie. Am fost de multe ori cu bunica la piaţă... Ştiu să traversez strada, ştiu să vorbesc cu vînzătorii, nu mi-e frică de cîini, nici de maşini. — Interesant, chicotiră papucii. Avem acelaşi drum. Hai şi tu cu noi. îl ajutară să coboare din cuier şi, încet-încet, se îndreptară spre ieşire, întîi bastonul, apoi papucii de pîslă. — Ssst! şuşotiră papucii, trecînd pe lîngă camera fetiţei. Dacă o trezim nu mai plecăm nicăieri. Ne face bărcuţe ca în fiecare zi. — Şi pe mine căluţ, zise bastonul, călcînd cu grijă numai pe covor. Ajunseră la uşă, dar se opriră speriaţi. O arătare se bălăbănea de clanţă. — Cine eşti? întrebă curajos bastonul. — Ssst! Sînt sacoşa, şopti arătarea. Nu pot să deschid uşa. — Mergi şi tu la piaţă? întrebă un papuc. — Bineînţeles. M-am gîndit de cu seară. E o surpriză de ziua bunicii... Fără mine nu se poate. Cine aduce cumpărăturile? — Adevărat, glăsuiră cei trei. Cum de nu ne-am gîndit? Să mergem împreună. Bastonul deschise uşa şi se pomeniră în curte. Căţelul din cuşcă clipi prietenos şi îşi legănă coada. Ar fi mers şi el la piaţă, dar era obosit. Visase toată noaptea că dezgropase chiar lîngă cuşcă un os mare, plin de măduvă şi cu robinet. Era de ajuns să dea din coadă, robinetul se deschidea şi măduva curgea de la sine în farfuria lui. Adormi aşadar pe dată, mişcîndu-şi întruna codiţa. Acum papucii, bastonul şi sacoşa bunicii păşeau prin curte, răscolind frunzele moarte, oprindu-se din loc în loc, bătrîneşte, să mai răsufle.   Şi aşa, strînşi la un loc şi păşind încet pe covorul de frunze, putea părea oricui că însăşi bunica e în mijlocul lor şi îi duce spre piaţă. Ieşiseră tocmai din curte şi o clipă se opriră ameţiţi de vuietul străzii — aşa cum făcea şi bunica — cînd se auziră chemaţi: — Staţi! Opriţi-vă, unde mergeţi fără bani? Era fetiţa care alerga după ei, cu banii strînşi în pumn. — Vii şi tu la piaţă? o întrebară papucii. — Sigur că da. E o surpriză de ziua bunicii. Pînă acum n-am mai făcut niciodată cumpărături, dar astăzi mergem împreună, bine? Şi porniră... Cînd mai tîrziu se trezi şi bunica, îşi căută papucii pe preşul de lîngă noptieră şi nu-i găsi. Nici bastonul nu era în cuier. Sacoşa nici n-o mai căută pentru că, în drum spre bucătărie, zări pătucul fetiţei gol. Bunica se sperie, dar în aceeaşi clipă văzu în curte ciudata expediţie. Se şi întorceau de la piaţă. În frunte mergeau papucii, răscolind în dreapta şi în stînga frunzele moarte, apoi bastonul, ţopăind şi pocănind pe trotuar şi, la sfîrşit, fetiţa cu sacoşa. Căţelul se mişcă şi el din cuşcă şi se întinse, se întinse pînă ajunse cu botul la sacoşă. — Astea-s toate cumpărăturile? întrebă el, dezamăgit. Numai cartofi şi pîine aţi cumpărat? Da’ carnea unde-i? — Mai mergem odată! rîse bucuroasă fetiţa. — Mă luaţi şi pe mine? se gudură căţelul. Da? Mă luaţi? Şi se strecură pe lîngă picioruşele fetiţei, se frecă de baston, se jucă voios cu papucii.  

  De cum se născuse, în luminişul din marginea junglei, puiul de girafă îşi roti privirea de jur-împrejur. De după tufişul unde se afla, nu se vedea mare lucru, dar se auzeau nişte paşi greoi şi foşnet de frunziş, aşa încît îşi lungi puţintel gîtul. Cam cu un metru. Oho, acum era altceva, acum vedea totul pînă la marginea luminişului. De acolo venea zgomotul. Era un elefant.   — Ce faci acolo? întrebă puiul de girafă. — Fac un drum. Un drum nou. — Ce bine, se bucură puiul de girafă, te ajut şi eu, adăugă el, dar ele­fantul îşi văzu de treburi ca şi cum nu l-ar fi auzit.   Mult mai tîrziu, după ce dobori vreo trei copaci şi îi rupse cu trompa ca pe nişte beţe de chibrite, îşi şterse năduşeala de pe frunte şi răspunse gîfîind: — Asta e o treabă prea grea pentru tine. Tu n-ai să faci drumuri nicio­dată. Şi plecă.   Rămas singur, puiul de girafă se întristă oleacă, dar, nu peste mult, un alt zgomot îi atrase atenţia. Venea de dincolo de ierburile înalte ce înconjurau luminişul. îşi lungi gîtul încă cu un metru şi atunci dădu cu ochii de hipopotam. — Ei,ce faci acolo dumneata?         — Un bazin, răspunse hipopotamul. Un bazin cu apă dulce. Cine vrea înoată, cine e însetat bea apă, cine are chef se joacă cu corăbioare, ţine loc şi de oglindă. — Te ajut şi eu, se avîntă puiul de girafă, dar hipopotamul se cufundase în apă şi abia într-un tîrziu cînd ieşi la suprafaţă, înecat în mocirlă, bolborosi: — Asta nu e pentru tine... E greu, mult prea greu.   Descumpănit şi jignit, puiul de girafă îşi lungi atunci şi mai mult gîtul. Acum gîtul parcă îi semăna cu un burlan, iar el vedea totul peste pădu­rice, departe, pînă acolo unde, ca un zid, se înălţa pădurea cea mare. Vorbi cu o zebră care pretindea că lucrează pijamale, apoi cu rinocerul care, cu cornul său, ara, brazdă după brazdă. Zări şi o gazelă ce îi spuse din goană că ea duce poşta, şi iată se făcea seară şi nimeni nu avea timp pentru puiul de girafă, şi nimeni nu avea nevoie de ajutorul lui. Nici antilopele, nici maimuţele, nici măcar furnicile. Şi puiul era trist, din ce în ce mai trist. Avea acum un gît lung şi sub­ţire, cu corniţele ca o antenă de televizor, şi îşi rotea umilit privirea în toate părţile.   Atunci zări pe tigru. Se furişa în salturi, prin iarbă, dinspre pădure, se pitea şi se tîra pe brînci şi în ochii lui se citeau limpede gîndurile rele. Puiul de girafă fu atît de înfricoşat încît nici nu-l mai întrebă ce face şi dacă îl poate ajuta, ci începu să ţipe: — Fugiţi! Ascundeţi-vă repede, vine tigrul!   Într-o clipită, toate animalele mici se ascunseră. Numai elefantul, hipopotamul şi rinocerul, care nu se tem de tigru, veniră în jurul puiului de girafă ce tremura din toate mădularele şi încercară să-l sărute pe frunte. Dar nu izbutiră şi îi spuseră:   — Vezi? Tu aşa o să ne ajuţi de acum încolo. Noi muncim fiecare în felul nostru, iar tu să fii paznicul poeniţei... Bine? Cînd vezi pe tigru, pe leu sau şarpele boa, să strigi: «Fugiţi!» Bine?   — Da, vru să zică puiul de girafă, dar de atîta bucurie că îşi găsise rostul, cuvîntul i se rătăci în gîtul său lung şi, pînă să-i vină pe limbă, se prefăcu în   — Rămîi aici şi ne vei fi de ajutor. De acord? — Vă mulţumesc, vru să spună puiul de girafă, dar din nou cuvintele se pierdură de-a lungul gîtului care acum avea vreo patru metri şi se auzi de-abia şoptit, catifelat şi sfios un singur cuvînt:         — Da.  

Era o dimineaţă mohorîtă, cu zloată, cînd băiatul din povestirea noastră porni după cumpărături, la piaţă. Era frig, pe stradă nici un copil, şi poate de aceea băiatul se opri în faţa băltoacei din dreptul portiţei. Era un pui de băltoacă rotundă şi gălbuie, uşor vălurită de vînt, încît părea gata-gata să o ia din loc. — Vrei să-mi ţii de urît? Vino cu mine, îi spuse băiatul. — Unde? întrebă băltoaca, oglindindu-i cu mirare chipul, căciuliţa cu ciucure şi pantofii noi. — La piaţă. Băltoaca tresări de bucurie, O noapte întreagă zăcuse pe trotuar, dar nimeni nu-i vorbise. Dimpotrivă, o ocolise toată lumea. Cîţiva o şi ocăriseră: călcaseră în ea din nebăgare de seamă. Şi iată că acum, în plină zi, se găsea cineva care nu numai că nu o ocăra, dar o şi invita la plimbare. — Vin cu plăcere, spuse băltoaca, dar nu pricep cum o să te însoţesc. Eu nu am picioare. — Am eu, răspunse băiatul fără să stea pe gînduri. Te iau cu mine. — Cum? — Aşa, zise băieţaşul, intrînd cu amîndouă picioarele în băltoacă. Şi acuma, hai! N-ai grijă, te aduc eu înapoi... Porniră, şi după cîţiva paşi băieţaşul o întrebă privindu-şi pantofii mustind de apă: — Cum te simţi la căldură? — Grozav, răspunse clefăind băltoaca. Un singur lucru aş vrea: să mă vadă toate suratele mele cum mă plimb cu pantofii tăi cei noi. — E simplu, spuse băiatul. Mai sînt cîteva băltoace pe trotuar. Dacă vrei, le luăm şi pe ele la plimbare. E destul loc în pantofi. Aşa şi era. Pe trotuar, singuratice şi zgribulite, se mai aflau cîteva băl­toace, iar în pantofii băieţaşului se găsi fără greutate loc pentru toate. — Faceţi cunoştinţă, spunea el, muindu-şi fără grabă pantofii în fiecare. Vedeţi? Nici una nu semănaţi între voi. Una îmi ajunge pînă la şiret, alta îmi trece de gleznă, altele sînt gata-gata să fugă spre rigolă... — Spre rigolă? tresări puiul de băltoacă. Vreau să merg şi eu acolo. — Uite, zise băiatul intrînd pe dată cu picioarele în şanţul de pe margi­nea trotuarului. E un rîuleţ tulbure care fuge spre canal. — Spre canal? Du-ne şi acolo, se rugă băltoaca. Acolo ne jucăm noi de-a v-aţi ascunselea... În dimineaţa aceea băiatul plimbă băltoacele cîteva ceasuri: în piaţă, de-a lungul rigolelor, se opri la fiecare gură de canal, unde bolboroseau speriate şi abia spre prînz, tîrînd picioarele, se întoarse spre casă. — Acum rămîneţi aici, spuse el în faţa portiţei. O să vă iau din nou la plimbare, mîine dimineaţă. Intră în casă şi în timp ce îşi dezbrăca paltonul zări o dîră murdară pe covor. Băiatul zîmbi înduioşat.         «Săracele, cît mă iubesc că le-am luat la plimbare! Nici nu le vine să se mai despartă de mine... Poftim, sînt în stare să mă urmeze şi în pat», se gîndi el văzînd urma ciorapilor umezi pe parchet. Îşi aminti însă că iar o să se supere mama. — O să vă iau din nou, mîine, şopti el tainic. La revedere, pe mîine... A doua zi, după o noapte de ploaie, băltoacele se înmulţiseră şi toate aşteptau cu nerăbdare pe băiat. Se făcuse aproape amiază cînd puiul de băltoacă din faţa casei îl zări cu nasul lipit de geam. Era în pijama, cu un fular la gît şi privea trist la copiii ce se plimbau pe stradă. — Nu vii şi tu? îl întrebă băltoaca. Ne-ai făgăduit... — Hapciu! se auzi răspunsul. — Nu ne duci şi azi la plimbare? Te aşteptăm... — Hapciu! răspunse din nou băiatul, dar nu se clinti de la geam. — Poate ne ia altcineva, vreun prieten de-al tău. Ce crezi? — Hapciu! — Ce-o fi însemnînd şi asta? se posomorî băltoaca. O să-l întreb cînd va ieşi în stradă. Hm, auzi ce cuvînt: hapciu?! De atunci însă nici o băltoacă nu mai putu sta de vorbă cu băieţaşul nostru. El ştia prea bine ce înseamnă «hapciu». Ar fi putut să le explice: — Înseamnă febră, aspirină, injecţii... Ehei, lucruri complicate, ce ştiţi voi, băltoacele. Voi nu ştiţi nici măcar ce însemnează... — Hapciu! Hapciu! Hapciu!!!!  

Oameni fără imaginaţie      Nu era nici patru jumătate dimineaţa cînd Jenică sări din aşternut drept la fereastră. Ar fi dorit să vadă stele şi cerul senin, dar bolta era parcă de plumb, iar arţarul din faţa casei se zbuciuma întunecat. — S-a înnorat, care va să zică, îşi zise băiatul şi simţi o strîngere de inimă. Şi ce frumos fusese aseară! Cald, pic de boare şi o lună, ah ce lună, rotundă şi joasă, să o culegi cu minciocul, nu alta, ca pe o plătică de aur. În revărsatul zorilor cartierul încă dormea. Doar cei doi guguştiuci de sub streaşină îşi încercau somnoroşi ocarina, în timp ce cîteva vră­biuţe îşi ciripeau, fără convingere, primele impresii. — Tocmai azi, duminică, o să plouă, bombăni băieţaşul, dar, ca orice pescar veritabil, găsi pe dată folosul ponosului. Ce-are a face, pe ploaie muşcă mai bine! Totul era pregătit de cu seară: momeala, sculele, rucsacul cu merinde, totul... Se spălă zorit şi, în timp ce deschise larg fereastra, zări prima rază de soare peste acoperişul vecin. — O, dar va fi senin şi astăzi, va fi soare, jubilă Jenică şi se uită la ceas: cinci fix. Perfect. Acuş soseşte şi Fane. Să-mi scot eu binişor bicicleta de pe balcon, chibzui băiatul, şi s-o aşez în antreu. Las şi uşa deschisă şi, cum aud paşi pe scară, valea! Apoi o oră de pedalare, şi vor fi pe baltă. Să ia şi o minge? Da! Şi şahul? Şi! Şi încă două portocale, îi plac lui Fane... Fane, ah, ce băiat! Înalt, deştept foc, sportiv, exact cum i-ar plăcea să fie şi el cînd va fi într-a opta. Şi vesel, lipicios, isteţ... Şi dintre toţi puştanii, tocmai pe el l-a ales să stea o zi pe baltă. Putea să ia pe altul, pe oricare, orice prichindel dintr-a doua ar fi fost bucuros, ba chiar dintr-a patra... Numai că Fane l-a preferat pe el, asta-i! Acum întîrzie niţel, nu-i nimic, e devreme. Sau poate aşteaptă în stradă? Sigur, în stradă trebuie să fie, de ce ar mai pierde vremea urcînd? E deştept Fane! În cîteva minute, băieţaşul coboară şi el cu tot calabalîcul. Strada e pustie. Ce-o fi cu Fane? Să urce şi să-i dea un telefon? Dar de ce? Aseară vorbiseră, puseseră totul la punct: — Ne întîlnim la cinci fix. Nici o discuţie! Era şase. Pe stradă era acum destulă lume şi Jenică se simţea uşor cara­ghios aşteptînd aşa, pe trotuar, alături cu trestii, mincioc şi juvelnic de parcă ar fi pescuit în rigolă. Se plimba cît mai departe de calabalîc sub soarele ce începuse să ardă, cu ochii spre capul străzii, tresărind la orice clinchet de bicicletă. Uf, acuş o să se trezească ai lui, şi el zace tot în faţa casei de atîta vreme... — Cît aveţi ceasul? — Şapte. Putea să meargă la ştrand, la pădure, oriunde, gîndea Jenică. Şi cît a trudit toată după-amiaza: fă tu mămăligă cu halva, caută rîme mari, albe, viermuşi, pînă şi coropişniţe — aşa îi ordonase Fane, ştie el ce ştie, ehei! — şi acum stă aici ca părăsit; şi deodată îl cuprinse ruşinea. Cum de nu i-a trecut prin minte? Dacă lui Fane i s-o fi întîmplat cine ştie ce, vreo nenorocire? Ar fi venit el prin foc şi apă, dar cu siguranţă i s-a întîmplat ceva, ceva rău, rău de tot. Un accident! «Eu mă perpelesc pentru baltă, şi el o fi acum în duba salvării, pe masa de operaţii, la reanimare...» «Sau poate s-a întîmplat ceva acasă, şi atunci cum o să plece? Sau poate în cartier, vreun incendiu, vreo catastrofă... Ce, eu m-aş mai fi dus la pescuit dacă ardea la vecini? Asta trebuie să fie! Fane asudă, se zbate, îşi pune poate viaţa în primejdie, şi eu îl bombănesc...» — Cît e ceasul? — Opt. Gata! Va merge el, Jenică, la Fane. Nu, nu mai poate sta cu mîinile în sîn. Dă-l în sărăcie de oblete, de baboi, o să pescuiască ei altă dată, numai Fane să fie sănătos. Şi, pedalînd spre Fane, Jenică trecea printre maşini, trecea peste stopuri, claxona ca un vehicul de pompieri în misiune. «Voi fi alături de el orice s-ar fi întîmplat, pînă la capăt. Îi dau şi sînge dacă e nevoie.» «Vin, ţine-te bine, Fane! Acuş sosesc! Zbor!...» Exact cinci minute mai tîrziu, Jenică suna la uşă. Apăsa pe sonerie, bătea cu pumnii, striga. Să fi sosit oare prea tîrziu?   Şi, deodată, se pomeni faţă în faţă cu Fane. În pijama, umflat de somn, vlăjganul căsca de-i trosneau fălcile. — Fane, Fănuş, ce-i cu tine? — Ce să fie? — Eşti întreg, sănătos? Nu ţi s-a întîmplat nimic? — Ce-ţi veni? — Ai tăi sînt bine, toţi? — Păi! — De trei ore mă perpelesc. Ce nu mi-a trecut prin minte? Incendiu, inundaţie, cutremur... — Haida de, eşti diliu? — Atunci de ce n-ai venit? — Unde? — La pescuit, cum a fost vorba. Fane se mai întinde o dată de umple toată uşa, mai cască o dată, apoi se dumireşte şi zice senin: — Simplu, puteai să-ţi închipui şi tu. AM UITAT. Jenică rămîne o clipă buimăcit. Parcă pălmuit. A uitat, deci... Asta, cu adevărat, nu i-a trecut prin minte... — Ai spus ceva? — Că sînt un om fără imaginaţie, îngaimă micuţul şi pleacă cu umerii prăbuşiţi. De la balcon, Fane îl vede urcînd pe bicicletă şi strigă în urma lui: — Ei, puştiu! Las’ că mergem săptămîna viitoare sau peste două săp- tămîni, vedem noi. Fără discuţie... Fă tu mămăligă, caută rîme albe mari, coropişniţe... La cinci dimineaţa sîntem pe baltă. Pe onoarea mea! La ora nouă un mic biciclist mai pedala, încă mai pedala parcă în neştire prin cartier, în jurul casei. Şi lacrimile nu conteneau să-i curgă pe obraji. De ce? se întrebau toţi trecătorii. Dar, fac pariu, nici unul dintre ei nu avea, nu putea avea atîta imaginaţie ca să-şi explice.

CHEIA        Trecuseră cîteva ceasuri de cînd Mihăiţă era pionier, de cînd simţise în dreptul inimii, ca o atingere de aripă, prima fluturare a cravatei roşii cu tricolor. Pornise atunci, ca ameţit, spre casă. De bucurie i se părea că nu mai e băieţaşul firav, aproape pirpiriu, ci altul, mult mai puternic şi parcă, totuşi, nespus de uşor. Altminteri, cum vînticelul acesta, ce se zbătea prietenos în mătasea cravatei, l-ar fi putut înălţa deasupra străzilor, deasupra caselor, pînă la nori? Trecătorii îi zîmbeau, cunoscuţii îl strigau pe nume, iar Mihăiţă simţea că o putere necunoscută pînă acum i se furişase în adîncul fiinţei, că el, omuleţul de şapte ani, e nu numai gata în orice clipă, dar este chiar în stare de fapte mari, de uriaş. Să facă un singur semn de pildă, şi blocul acela neterminat să se ridice într-o clipită pînă la cer cu toate etajele sale. Sau să întindă o singură mînă, şi camionul acela să fie descărcat sau... Dar iată, acum, după ceasurile de ameţitoare hoinăreală, se afla în faţa casei. Nu-i mai rămînea decît să deschidă uşa, să se aştearnă pe temele de a doua zi, apoi să-şi aştepte părinţii. Să-i aştepte? O, nu! Pînă se vor întoarce ei de la fabrică, va face el curat, va uda el florile, va pune el masa. Şi nu-şi va scoate cravata. Va rămîne în uniformă, sub mîngîierea mătasei roşii cu tricolor... — Dar unde e cheia? Băiatul se pipăia nedumerit la piept. Acolo îi atîrna întotdeauna cheia, legată cu un şnur lung, de gît! Ah, dar ce uituc! Azi-dimineaţă mama îi înnodase şnurul chiar de breteaua maieului. — Să nu se vadă cînd îţi va lega tovarăşa comandantă cravata, îi spusese mama. Bucuros, băiatul îşi descheie toţi nasturii de la cămaşă şi se căută în sîn. Dar cheia nu era nici sub maieu. S-o fi pierdut? Chiar astăzi? Să-şi aştepte, aşadar, părinţii pe scară, ca un copilaş nepricopsit şi caraghios? Şi asta chiar în prima zi cînd devenise pionier? Şi deodată îşi aminti totul şi îi veni să sară în sus de bucurie. Cum o să-şi mai găsească cheia la gît, sau legată de breteaua maieului, ca toţi copilaşii? Şi-o dezlegase astăzi cu mîinile lui şi o pusese în buzunar. Era doar pionier, acum putea avea grijă de lucruri mult mai însemnate — de chei ce să mai vorbim? — ca toţi oamenii mari. Şi Mihăiţă ţinea cheia în palmă ca de atîtea alte dăţi, dar o privea cu o mîndrie nouă, ca şi cum n-ar fi fost vorba de aceeaşi bucată de metal, ca şi cum n-ar fi fost vorba să deschidă doar uşa de la casă. Ca şi cum ar fi avut în faţă o altă uşă, spre cine ştie ce alte tărîmuri, spre cine ştie ce alte zări.  

TRÎNTA     Prima piedică i-o puse pe furiş, parcă de încercare, exact cînd se ridica de la masă. (Borş de miel, friptură cu garnitură de urzicele, plăcintă de mere...) Băiatul se clătină, dar nu se lăsă doborît. Ştia el bine acest şiretlic. Totdeauna aşa începea trînta, după-masă. Şi totdeauna cu o piedică. Deh! Mare scofală să pui la pămînt pe cineva cu burta plină... Poate de aceea, sigur de sine, adversarul reveni la atac. — O să-l trîntesc pe canapea, îşi făcu el planul şi, înşfăcîndu-l brusc cu un fel de dublu Nelson, îl zvîrli peste pernele moi. De data aceasta băiatului îi trebuiră cîteva minute ca să se pună pe picioare. Reuşi cu greu să se depărteze de canapea. Ştia bine însă că abia acum începea adevărata luptă. Acum şi acolo, la jumătatea drumului dintre dormitor şi ieşire. Căci dacă adversarul izbutea să-l împingă spre dormitor — ştiut lucru, nu mai era nimic de făcut. Urma înfrîngerea. De aceea băiatul se opinti din răsputeri, se răsuci, se apucase chiar cu mîna de clanţa de la ieşire şi aproape că se simţea biruitor, cînd vrăjmaşul mai încercă un vicleşug. Slăbind strînsoarea, începu să-i vorbească, dulce şi mîngîios, apoi poruncitor, împingîndu-l pas cu pas spre fotoliul din mijlocul odăii: — Dă-te bătut. Măcar astăzi... Hai, dormi, dormi, dormi!... Băiatul era pe punctul să se lase învins, cînd deodată se scutură şi, prefăcîndu-se că se lasă tîrît în dormitor, o coti pe neaşteptate spre baie. Dădu drumul la apa rece şi îşi vîrî adversarul cu faţa sub robinet. O dată, de două ori, de cinci ori... Apoi, în ciuda ţipetelor acestuia, îl apucă de guler şi îl aruncă pe geam. Un timp perdeaua fîlfîi în urma lui ca o batistă de adio... Băiatul privi cu satisfacţie spre stradă, apoi, ca totdeauna cînd se sim­ţea victorios, începu să fluiere. Se simţea ca un şoim. Şi chiar era! O, dar am uitat să spun un lucru important. Băiatul era singur acasă. Singur-singurel! Şi atunci cine fusese agresorul? Cu cine se luase micu­ţul la trîntă? Pe cine vîrîse el cu faţa sub robinet şi-l aruncase apoi pe geam? Afară unde strălucea soarele, iar copiii se strîngeau de prin curţi cu găleţi şi greble şi tîrnuri... Ei, cine ghiceşte? — Haide odată! strigă unul din ei către băieţaşul nostru. Gata cu trîn­dăveala! Poftim, mi-a trădat secretul! Parcă voi n-aţi fi ghicit? Eh, şoimule, mi-ai stricat povestirea. Dar nu-i nimic. Afară e călduţ, s-a iscat din senin o boare. Se simte primăvara. Cum o să fiu supărat?