Era o dimineaţă mohorîtă, cu zloată, cînd băiatul din povestirea noastră porni după cumpărături, la piaţă. Era frig, pe stradă nici un copil, şi poate de aceea băiatul se opri în faţa băltoacei din dreptul portiţei. Era un pui de băltoacă rotundă şi gălbuie, uşor vălurită de vînt, încît părea gata-gata să o ia din loc.
— Vrei să-mi ţii de urît? Vino cu mine, îi spuse băiatul.
— Unde? întrebă băltoaca, oglindindu-i cu mirare chipul, căciuliţa cu ciucure şi pantofii noi.
— La piaţă.
Băltoaca tresări de bucurie, O noapte întreagă zăcuse pe trotuar, dar nimeni nu-i vorbise. Dimpotrivă, o ocolise toată lumea. Cîţiva o şi ocăriseră: călcaseră în ea din nebăgare de seamă. Şi iată că acum, în plină zi, se găsea cineva care nu numai că nu o ocăra, dar o şi invita la plimbare.
— Vin cu plăcere, spuse băltoaca, dar nu pricep cum o să te însoţesc. Eu nu am picioare.
— Am eu, răspunse băiatul fără să stea pe gînduri. Te iau cu mine.
— Cum?
— Aşa, zise băieţaşul, intrînd cu amîndouă picioarele în băltoacă. Şi acuma, hai! N-ai grijă, te aduc eu înapoi...
Porniră, şi după cîţiva paşi băieţaşul o întrebă privindu-şi pantofii mustind de apă:
— Cum te simţi la căldură?
— Grozav, răspunse clefăind băltoaca. Un singur lucru aş vrea: să mă vadă toate suratele mele cum mă plimb cu pantofii tăi cei noi.
— E simplu, spuse băiatul. Mai sînt cîteva băltoace pe trotuar. Dacă vrei, le luăm şi pe ele la plimbare. E destul loc în pantofi.
Aşa şi era. Pe trotuar, singuratice şi zgribulite, se mai aflau cîteva băltoace, iar în pantofii băieţaşului se găsi fără greutate loc pentru toate.
— Faceţi cunoştinţă, spunea el, muindu-şi fără grabă pantofii în fiecare. Vedeţi? Nici una nu semănaţi între voi. Una îmi ajunge pînă la şiret, alta îmi trece de gleznă, altele sînt gata-gata să fugă spre rigolă...
— Spre rigolă? tresări puiul de băltoacă. Vreau să merg şi eu acolo.
— Uite, zise băiatul intrînd pe dată cu picioarele în şanţul de pe marginea trotuarului. E un rîuleţ tulbure care fuge spre canal.
— Spre canal? Du-ne şi acolo, se rugă băltoaca. Acolo ne jucăm noi de-a v-aţi ascunselea...
În dimineaţa aceea băiatul plimbă băltoacele cîteva ceasuri: în piaţă, de-a lungul rigolelor, se opri la fiecare gură de canal, unde bolboroseau speriate şi abia spre prînz, tîrînd picioarele, se întoarse spre casă.
— Acum rămîneţi aici, spuse el în faţa portiţei. O să vă iau din nou la
plimbare, mîine dimineaţă.
Intră în casă şi în timp ce îşi dezbrăca paltonul zări o dîră murdară pe
covor. Băiatul zîmbi înduioşat.
«Săracele, cît mă iubesc că le-am luat la plimbare! Nici nu le vine să se mai despartă de mine... Poftim, sînt în stare să mă urmeze şi în pat», se gîndi el văzînd urma ciorapilor umezi pe parchet. Îşi aminti însă că iar o să se supere mama.
— O să vă iau din nou, mîine, şopti el tainic. La revedere, pe mîine... A doua zi, după o noapte de ploaie, băltoacele se înmulţiseră şi toate aşteptau cu nerăbdare pe băiat. Se făcuse aproape amiază cînd puiul de băltoacă din faţa casei îl zări cu nasul lipit de geam. Era în pijama, cu un fular la gît şi privea trist la copiii ce se plimbau pe stradă.
— Nu vii şi tu? îl întrebă băltoaca. Ne-ai făgăduit...
— Hapciu! se auzi răspunsul.
— Nu ne duci şi azi la plimbare? Te aşteptăm...
— Hapciu! răspunse din nou băiatul, dar nu se clinti de la geam.
— Poate ne ia altcineva, vreun prieten de-al tău. Ce crezi?
— Hapciu!
— Ce-o fi însemnînd şi asta? se posomorî băltoaca. O să-l întreb cînd va ieşi în stradă. Hm, auzi ce cuvînt: hapciu?!
De atunci însă nici o băltoacă nu mai putu sta de vorbă cu băieţaşul nostru. El ştia prea bine ce înseamnă «hapciu». Ar fi putut să le explice:
— Înseamnă febră, aspirină, injecţii... Ehei, lucruri complicate, ce ştiţi voi, băltoacele. Voi nu ştiţi nici măcar ce însemnează...
— Hapciu! Hapciu! Hapciu!!!!