Mircea Sântimbreanu

  De cum se născuse, în luminişul din marginea junglei, puiul de girafă îşi roti privirea de jur-împrejur. De după tufişul unde se afla, nu se vedea mare lucru, dar se auzeau nişte paşi greoi şi foşnet de frunziş, aşa încît îşi lungi puţintel gîtul. Cam cu un metru. Oho, acum era altceva, acum vedea totul pînă la marginea luminişului. De acolo venea zgomotul. Era un elefant.   — Ce faci acolo? întrebă puiul de girafă. — Fac un drum. Un drum nou. — Ce bine, se bucură puiul de girafă, te ajut şi eu, adăugă el, dar ele­fantul îşi văzu de treburi ca şi cum nu l-ar fi auzit.   Mult mai tîrziu, după ce dobori vreo trei copaci şi îi rupse cu trompa ca pe nişte beţe de chibrite, îşi şterse năduşeala de pe frunte şi răspunse gîfîind: — Asta e o treabă prea grea pentru tine. Tu n-ai să faci drumuri nicio­dată. Şi plecă.   Rămas singur, puiul de girafă se întristă oleacă, dar, nu peste mult, un alt zgomot îi atrase atenţia. Venea de dincolo de ierburile înalte ce înconjurau luminişul. îşi lungi gîtul încă cu un metru şi atunci dădu cu ochii de hipopotam. — Ei,ce faci acolo dumneata?         — Un bazin, răspunse hipopotamul. Un bazin cu apă dulce. Cine vrea înoată, cine e însetat bea apă, cine are chef se joacă cu corăbioare, ţine loc şi de oglindă. — Te ajut şi eu, se avîntă puiul de girafă, dar hipopotamul se cufundase în apă şi abia într-un tîrziu cînd ieşi la suprafaţă, înecat în mocirlă, bolborosi: — Asta nu e pentru tine... E greu, mult prea greu.   Descumpănit şi jignit, puiul de girafă îşi lungi atunci şi mai mult gîtul. Acum gîtul parcă îi semăna cu un burlan, iar el vedea totul peste pădu­rice, departe, pînă acolo unde, ca un zid, se înălţa pădurea cea mare. Vorbi cu o zebră care pretindea că lucrează pijamale, apoi cu rinocerul care, cu cornul său, ara, brazdă după brazdă. Zări şi o gazelă ce îi spuse din goană că ea duce poşta, şi iată se făcea seară şi nimeni nu avea timp pentru puiul de girafă, şi nimeni nu avea nevoie de ajutorul lui. Nici antilopele, nici maimuţele, nici măcar furnicile. Şi puiul era trist, din ce în ce mai trist. Avea acum un gît lung şi sub­ţire, cu corniţele ca o antenă de televizor, şi îşi rotea umilit privirea în toate părţile.   Atunci zări pe tigru. Se furişa în salturi, prin iarbă, dinspre pădure, se pitea şi se tîra pe brînci şi în ochii lui se citeau limpede gîndurile rele. Puiul de girafă fu atît de înfricoşat încît nici nu-l mai întrebă ce face şi dacă îl poate ajuta, ci începu să ţipe: — Fugiţi! Ascundeţi-vă repede, vine tigrul!   Într-o clipită, toate animalele mici se ascunseră. Numai elefantul, hipopotamul şi rinocerul, care nu se tem de tigru, veniră în jurul puiului de girafă ce tremura din toate mădularele şi încercară să-l sărute pe frunte. Dar nu izbutiră şi îi spuseră:   — Vezi? Tu aşa o să ne ajuţi de acum încolo. Noi muncim fiecare în felul nostru, iar tu să fii paznicul poeniţei... Bine? Cînd vezi pe tigru, pe leu sau şarpele boa, să strigi: «Fugiţi!» Bine?   — Da, vru să zică puiul de girafă, dar de atîta bucurie că îşi găsise rostul, cuvîntul i se rătăci în gîtul său lung şi, pînă să-i vină pe limbă, se prefăcu în   — Rămîi aici şi ne vei fi de ajutor. De acord? — Vă mulţumesc, vru să spună puiul de girafă, dar din nou cuvintele se pierdură de-a lungul gîtului care acum avea vreo patru metri şi se auzi de-abia şoptit, catifelat şi sfios un singur cuvînt:         — Da.  

Era o dimineaţă mohorîtă, cu zloată, cînd băiatul din povestirea noastră porni după cumpărături, la piaţă. Era frig, pe stradă nici un copil, şi poate de aceea băiatul se opri în faţa băltoacei din dreptul portiţei. Era un pui de băltoacă rotundă şi gălbuie, uşor vălurită de vînt, încît părea gata-gata să o ia din loc. — Vrei să-mi ţii de urît? Vino cu mine, îi spuse băiatul. — Unde? întrebă băltoaca, oglindindu-i cu mirare chipul, căciuliţa cu ciucure şi pantofii noi. — La piaţă. Băltoaca tresări de bucurie, O noapte întreagă zăcuse pe trotuar, dar nimeni nu-i vorbise. Dimpotrivă, o ocolise toată lumea. Cîţiva o şi ocăriseră: călcaseră în ea din nebăgare de seamă. Şi iată că acum, în plină zi, se găsea cineva care nu numai că nu o ocăra, dar o şi invita la plimbare. — Vin cu plăcere, spuse băltoaca, dar nu pricep cum o să te însoţesc. Eu nu am picioare. — Am eu, răspunse băiatul fără să stea pe gînduri. Te iau cu mine. — Cum? — Aşa, zise băieţaşul, intrînd cu amîndouă picioarele în băltoacă. Şi acuma, hai! N-ai grijă, te aduc eu înapoi... Porniră, şi după cîţiva paşi băieţaşul o întrebă privindu-şi pantofii mustind de apă: — Cum te simţi la căldură? — Grozav, răspunse clefăind băltoaca. Un singur lucru aş vrea: să mă vadă toate suratele mele cum mă plimb cu pantofii tăi cei noi. — E simplu, spuse băiatul. Mai sînt cîteva băltoace pe trotuar. Dacă vrei, le luăm şi pe ele la plimbare. E destul loc în pantofi. Aşa şi era. Pe trotuar, singuratice şi zgribulite, se mai aflau cîteva băl­toace, iar în pantofii băieţaşului se găsi fără greutate loc pentru toate. — Faceţi cunoştinţă, spunea el, muindu-şi fără grabă pantofii în fiecare. Vedeţi? Nici una nu semănaţi între voi. Una îmi ajunge pînă la şiret, alta îmi trece de gleznă, altele sînt gata-gata să fugă spre rigolă... — Spre rigolă? tresări puiul de băltoacă. Vreau să merg şi eu acolo. — Uite, zise băiatul intrînd pe dată cu picioarele în şanţul de pe margi­nea trotuarului. E un rîuleţ tulbure care fuge spre canal. — Spre canal? Du-ne şi acolo, se rugă băltoaca. Acolo ne jucăm noi de-a v-aţi ascunselea... În dimineaţa aceea băiatul plimbă băltoacele cîteva ceasuri: în piaţă, de-a lungul rigolelor, se opri la fiecare gură de canal, unde bolboroseau speriate şi abia spre prînz, tîrînd picioarele, se întoarse spre casă. — Acum rămîneţi aici, spuse el în faţa portiţei. O să vă iau din nou la plimbare, mîine dimineaţă. Intră în casă şi în timp ce îşi dezbrăca paltonul zări o dîră murdară pe covor. Băiatul zîmbi înduioşat.         «Săracele, cît mă iubesc că le-am luat la plimbare! Nici nu le vine să se mai despartă de mine... Poftim, sînt în stare să mă urmeze şi în pat», se gîndi el văzînd urma ciorapilor umezi pe parchet. Îşi aminti însă că iar o să se supere mama. — O să vă iau din nou, mîine, şopti el tainic. La revedere, pe mîine... A doua zi, după o noapte de ploaie, băltoacele se înmulţiseră şi toate aşteptau cu nerăbdare pe băiat. Se făcuse aproape amiază cînd puiul de băltoacă din faţa casei îl zări cu nasul lipit de geam. Era în pijama, cu un fular la gît şi privea trist la copiii ce se plimbau pe stradă. — Nu vii şi tu? îl întrebă băltoaca. Ne-ai făgăduit... — Hapciu! se auzi răspunsul. — Nu ne duci şi azi la plimbare? Te aşteptăm... — Hapciu! răspunse din nou băiatul, dar nu se clinti de la geam. — Poate ne ia altcineva, vreun prieten de-al tău. Ce crezi? — Hapciu! — Ce-o fi însemnînd şi asta? se posomorî băltoaca. O să-l întreb cînd va ieşi în stradă. Hm, auzi ce cuvînt: hapciu?! De atunci însă nici o băltoacă nu mai putu sta de vorbă cu băieţaşul nostru. El ştia prea bine ce înseamnă «hapciu». Ar fi putut să le explice: — Înseamnă febră, aspirină, injecţii... Ehei, lucruri complicate, ce ştiţi voi, băltoacele. Voi nu ştiţi nici măcar ce însemnează... — Hapciu! Hapciu! Hapciu!!!!  

Oameni fără imaginaţie      Nu era nici patru jumătate dimineaţa cînd Jenică sări din aşternut drept la fereastră. Ar fi dorit să vadă stele şi cerul senin, dar bolta era parcă de plumb, iar arţarul din faţa casei se zbuciuma întunecat. — S-a înnorat, care va să zică, îşi zise băiatul şi simţi o strîngere de inimă. Şi ce frumos fusese aseară! Cald, pic de boare şi o lună, ah ce lună, rotundă şi joasă, să o culegi cu minciocul, nu alta, ca pe o plătică de aur. În revărsatul zorilor cartierul încă dormea. Doar cei doi guguştiuci de sub streaşină îşi încercau somnoroşi ocarina, în timp ce cîteva vră­biuţe îşi ciripeau, fără convingere, primele impresii. — Tocmai azi, duminică, o să plouă, bombăni băieţaşul, dar, ca orice pescar veritabil, găsi pe dată folosul ponosului. Ce-are a face, pe ploaie muşcă mai bine! Totul era pregătit de cu seară: momeala, sculele, rucsacul cu merinde, totul... Se spălă zorit şi, în timp ce deschise larg fereastra, zări prima rază de soare peste acoperişul vecin. — O, dar va fi senin şi astăzi, va fi soare, jubilă Jenică şi se uită la ceas: cinci fix. Perfect. Acuş soseşte şi Fane. Să-mi scot eu binişor bicicleta de pe balcon, chibzui băiatul, şi s-o aşez în antreu. Las şi uşa deschisă şi, cum aud paşi pe scară, valea! Apoi o oră de pedalare, şi vor fi pe baltă. Să ia şi o minge? Da! Şi şahul? Şi! Şi încă două portocale, îi plac lui Fane... Fane, ah, ce băiat! Înalt, deştept foc, sportiv, exact cum i-ar plăcea să fie şi el cînd va fi într-a opta. Şi vesel, lipicios, isteţ... Şi dintre toţi puştanii, tocmai pe el l-a ales să stea o zi pe baltă. Putea să ia pe altul, pe oricare, orice prichindel dintr-a doua ar fi fost bucuros, ba chiar dintr-a patra... Numai că Fane l-a preferat pe el, asta-i! Acum întîrzie niţel, nu-i nimic, e devreme. Sau poate aşteaptă în stradă? Sigur, în stradă trebuie să fie, de ce ar mai pierde vremea urcînd? E deştept Fane! În cîteva minute, băieţaşul coboară şi el cu tot calabalîcul. Strada e pustie. Ce-o fi cu Fane? Să urce şi să-i dea un telefon? Dar de ce? Aseară vorbiseră, puseseră totul la punct: — Ne întîlnim la cinci fix. Nici o discuţie! Era şase. Pe stradă era acum destulă lume şi Jenică se simţea uşor cara­ghios aşteptînd aşa, pe trotuar, alături cu trestii, mincioc şi juvelnic de parcă ar fi pescuit în rigolă. Se plimba cît mai departe de calabalîc sub soarele ce începuse să ardă, cu ochii spre capul străzii, tresărind la orice clinchet de bicicletă. Uf, acuş o să se trezească ai lui, şi el zace tot în faţa casei de atîta vreme... — Cît aveţi ceasul? — Şapte. Putea să meargă la ştrand, la pădure, oriunde, gîndea Jenică. Şi cît a trudit toată după-amiaza: fă tu mămăligă cu halva, caută rîme mari, albe, viermuşi, pînă şi coropişniţe — aşa îi ordonase Fane, ştie el ce ştie, ehei! — şi acum stă aici ca părăsit; şi deodată îl cuprinse ruşinea. Cum de nu i-a trecut prin minte? Dacă lui Fane i s-o fi întîmplat cine ştie ce, vreo nenorocire? Ar fi venit el prin foc şi apă, dar cu siguranţă i s-a întîmplat ceva, ceva rău, rău de tot. Un accident! «Eu mă perpelesc pentru baltă, şi el o fi acum în duba salvării, pe masa de operaţii, la reanimare...» «Sau poate s-a întîmplat ceva acasă, şi atunci cum o să plece? Sau poate în cartier, vreun incendiu, vreo catastrofă... Ce, eu m-aş mai fi dus la pescuit dacă ardea la vecini? Asta trebuie să fie! Fane asudă, se zbate, îşi pune poate viaţa în primejdie, şi eu îl bombănesc...» — Cît e ceasul? — Opt. Gata! Va merge el, Jenică, la Fane. Nu, nu mai poate sta cu mîinile în sîn. Dă-l în sărăcie de oblete, de baboi, o să pescuiască ei altă dată, numai Fane să fie sănătos. Şi, pedalînd spre Fane, Jenică trecea printre maşini, trecea peste stopuri, claxona ca un vehicul de pompieri în misiune. «Voi fi alături de el orice s-ar fi întîmplat, pînă la capăt. Îi dau şi sînge dacă e nevoie.» «Vin, ţine-te bine, Fane! Acuş sosesc! Zbor!...» Exact cinci minute mai tîrziu, Jenică suna la uşă. Apăsa pe sonerie, bătea cu pumnii, striga. Să fi sosit oare prea tîrziu?   Şi, deodată, se pomeni faţă în faţă cu Fane. În pijama, umflat de somn, vlăjganul căsca de-i trosneau fălcile. — Fane, Fănuş, ce-i cu tine? — Ce să fie? — Eşti întreg, sănătos? Nu ţi s-a întîmplat nimic? — Ce-ţi veni? — Ai tăi sînt bine, toţi? — Păi! — De trei ore mă perpelesc. Ce nu mi-a trecut prin minte? Incendiu, inundaţie, cutremur... — Haida de, eşti diliu? — Atunci de ce n-ai venit? — Unde? — La pescuit, cum a fost vorba. Fane se mai întinde o dată de umple toată uşa, mai cască o dată, apoi se dumireşte şi zice senin: — Simplu, puteai să-ţi închipui şi tu. AM UITAT. Jenică rămîne o clipă buimăcit. Parcă pălmuit. A uitat, deci... Asta, cu adevărat, nu i-a trecut prin minte... — Ai spus ceva? — Că sînt un om fără imaginaţie, îngaimă micuţul şi pleacă cu umerii prăbuşiţi. De la balcon, Fane îl vede urcînd pe bicicletă şi strigă în urma lui: — Ei, puştiu! Las’ că mergem săptămîna viitoare sau peste două săp- tămîni, vedem noi. Fără discuţie... Fă tu mămăligă, caută rîme albe mari, coropişniţe... La cinci dimineaţa sîntem pe baltă. Pe onoarea mea! La ora nouă un mic biciclist mai pedala, încă mai pedala parcă în neştire prin cartier, în jurul casei. Şi lacrimile nu conteneau să-i curgă pe obraji. De ce? se întrebau toţi trecătorii. Dar, fac pariu, nici unul dintre ei nu avea, nu putea avea atîta imaginaţie ca să-şi explice.

CHEIA        Trecuseră cîteva ceasuri de cînd Mihăiţă era pionier, de cînd simţise în dreptul inimii, ca o atingere de aripă, prima fluturare a cravatei roşii cu tricolor. Pornise atunci, ca ameţit, spre casă. De bucurie i se părea că nu mai e băieţaşul firav, aproape pirpiriu, ci altul, mult mai puternic şi parcă, totuşi, nespus de uşor. Altminteri, cum vînticelul acesta, ce se zbătea prietenos în mătasea cravatei, l-ar fi putut înălţa deasupra străzilor, deasupra caselor, pînă la nori? Trecătorii îi zîmbeau, cunoscuţii îl strigau pe nume, iar Mihăiţă simţea că o putere necunoscută pînă acum i se furişase în adîncul fiinţei, că el, omuleţul de şapte ani, e nu numai gata în orice clipă, dar este chiar în stare de fapte mari, de uriaş. Să facă un singur semn de pildă, şi blocul acela neterminat să se ridice într-o clipită pînă la cer cu toate etajele sale. Sau să întindă o singură mînă, şi camionul acela să fie descărcat sau... Dar iată, acum, după ceasurile de ameţitoare hoinăreală, se afla în faţa casei. Nu-i mai rămînea decît să deschidă uşa, să se aştearnă pe temele de a doua zi, apoi să-şi aştepte părinţii. Să-i aştepte? O, nu! Pînă se vor întoarce ei de la fabrică, va face el curat, va uda el florile, va pune el masa. Şi nu-şi va scoate cravata. Va rămîne în uniformă, sub mîngîierea mătasei roşii cu tricolor... — Dar unde e cheia? Băiatul se pipăia nedumerit la piept. Acolo îi atîrna întotdeauna cheia, legată cu un şnur lung, de gît! Ah, dar ce uituc! Azi-dimineaţă mama îi înnodase şnurul chiar de breteaua maieului. — Să nu se vadă cînd îţi va lega tovarăşa comandantă cravata, îi spusese mama. Bucuros, băiatul îşi descheie toţi nasturii de la cămaşă şi se căută în sîn. Dar cheia nu era nici sub maieu. S-o fi pierdut? Chiar astăzi? Să-şi aştepte, aşadar, părinţii pe scară, ca un copilaş nepricopsit şi caraghios? Şi asta chiar în prima zi cînd devenise pionier? Şi deodată îşi aminti totul şi îi veni să sară în sus de bucurie. Cum o să-şi mai găsească cheia la gît, sau legată de breteaua maieului, ca toţi copilaşii? Şi-o dezlegase astăzi cu mîinile lui şi o pusese în buzunar. Era doar pionier, acum putea avea grijă de lucruri mult mai însemnate — de chei ce să mai vorbim? — ca toţi oamenii mari. Şi Mihăiţă ţinea cheia în palmă ca de atîtea alte dăţi, dar o privea cu o mîndrie nouă, ca şi cum n-ar fi fost vorba de aceeaşi bucată de metal, ca şi cum n-ar fi fost vorba să deschidă doar uşa de la casă. Ca şi cum ar fi avut în faţă o altă uşă, spre cine ştie ce alte tărîmuri, spre cine ştie ce alte zări.  

TRÎNTA     Prima piedică i-o puse pe furiş, parcă de încercare, exact cînd se ridica de la masă. (Borş de miel, friptură cu garnitură de urzicele, plăcintă de mere...) Băiatul se clătină, dar nu se lăsă doborît. Ştia el bine acest şiretlic. Totdeauna aşa începea trînta, după-masă. Şi totdeauna cu o piedică. Deh! Mare scofală să pui la pămînt pe cineva cu burta plină... Poate de aceea, sigur de sine, adversarul reveni la atac. — O să-l trîntesc pe canapea, îşi făcu el planul şi, înşfăcîndu-l brusc cu un fel de dublu Nelson, îl zvîrli peste pernele moi. De data aceasta băiatului îi trebuiră cîteva minute ca să se pună pe picioare. Reuşi cu greu să se depărteze de canapea. Ştia bine însă că abia acum începea adevărata luptă. Acum şi acolo, la jumătatea drumului dintre dormitor şi ieşire. Căci dacă adversarul izbutea să-l împingă spre dormitor — ştiut lucru, nu mai era nimic de făcut. Urma înfrîngerea. De aceea băiatul se opinti din răsputeri, se răsuci, se apucase chiar cu mîna de clanţa de la ieşire şi aproape că se simţea biruitor, cînd vrăjmaşul mai încercă un vicleşug. Slăbind strînsoarea, începu să-i vorbească, dulce şi mîngîios, apoi poruncitor, împingîndu-l pas cu pas spre fotoliul din mijlocul odăii: — Dă-te bătut. Măcar astăzi... Hai, dormi, dormi, dormi!... Băiatul era pe punctul să se lase învins, cînd deodată se scutură şi, prefăcîndu-se că se lasă tîrît în dormitor, o coti pe neaşteptate spre baie. Dădu drumul la apa rece şi îşi vîrî adversarul cu faţa sub robinet. O dată, de două ori, de cinci ori... Apoi, în ciuda ţipetelor acestuia, îl apucă de guler şi îl aruncă pe geam. Un timp perdeaua fîlfîi în urma lui ca o batistă de adio... Băiatul privi cu satisfacţie spre stradă, apoi, ca totdeauna cînd se sim­ţea victorios, începu să fluiere. Se simţea ca un şoim. Şi chiar era! O, dar am uitat să spun un lucru important. Băiatul era singur acasă. Singur-singurel! Şi atunci cine fusese agresorul? Cu cine se luase micu­ţul la trîntă? Pe cine vîrîse el cu faţa sub robinet şi-l aruncase apoi pe geam? Afară unde strălucea soarele, iar copiii se strîngeau de prin curţi cu găleţi şi greble şi tîrnuri... Ei, cine ghiceşte? — Haide odată! strigă unul din ei către băieţaşul nostru. Gata cu trîn­dăveala! Poftim, mi-a trădat secretul! Parcă voi n-aţi fi ghicit? Eh, şoimule, mi-ai stricat povestirea. Dar nu-i nimic. Afară e călduţ, s-a iscat din senin o boare. Se simte primăvara. Cum o să fiu supărat?