Mircea Sântimbreanu

Era o dimineaţă mohorîtă, cu zloată, cînd băiatul din povestirea noastră porni după cumpărături, la piaţă. Era frig, pe stradă nici un copil, şi poate de aceea băiatul se opri în faţa băltoacei din dreptul portiţei. Era un pui de băltoacă rotundă şi gălbuie, uşor vălurită de vînt, încît părea gata-gata să o ia din loc. — Vrei să-mi ţii de urît? Vino cu mine, îi spuse băiatul. — Unde? întrebă băltoaca, oglindindu-i cu mirare chipul, căciuliţa cu ciucure şi pantofii noi. — La piaţă. Băltoaca tresări de bucurie, O noapte întreagă zăcuse pe trotuar, dar nimeni nu-i vorbise. Dimpotrivă, o ocolise toată lumea. Cîţiva o şi ocăriseră: călcaseră în ea din nebăgare de seamă. Şi iată că acum, în plină zi, se găsea cineva care nu numai că nu o ocăra, dar o şi invita la plimbare. — Vin cu plăcere, spuse băltoaca, dar nu pricep cum o să te însoţesc. Eu nu am picioare. — Am eu, răspunse băiatul fără să stea pe gînduri. Te iau cu mine. — Cum? — Aşa, zise băieţaşul, intrînd cu amîndouă picioarele în băltoacă. Şi acuma, hai! N-ai grijă, te aduc eu înapoi... Porniră, şi după cîţiva paşi băieţaşul o întrebă privindu-şi pantofii mustind de apă: — Cum te simţi la căldură? — Grozav, răspunse clefăind băltoaca. Un singur lucru aş vrea: să mă vadă toate suratele mele cum mă plimb cu pantofii tăi cei noi. — E simplu, spuse băiatul. Mai sînt cîteva băltoace pe trotuar. Dacă vrei, le luăm şi pe ele la plimbare. E destul loc în pantofi. Aşa şi era. Pe trotuar, singuratice şi zgribulite, se mai aflau cîteva băl­toace, iar în pantofii băieţaşului se găsi fără greutate loc pentru toate. — Faceţi cunoştinţă, spunea el, muindu-şi fără grabă pantofii în fiecare. Vedeţi? Nici una nu semănaţi între voi. Una îmi ajunge pînă la şiret, alta îmi trece de gleznă, altele sînt gata-gata să fugă spre rigolă... — Spre rigolă? tresări puiul de băltoacă. Vreau să merg şi eu acolo. — Uite, zise băiatul intrînd pe dată cu picioarele în şanţul de pe margi­nea trotuarului. E un rîuleţ tulbure care fuge spre canal. — Spre canal? Du-ne şi acolo, se rugă băltoaca. Acolo ne jucăm noi de-a v-aţi ascunselea... În dimineaţa aceea băiatul plimbă băltoacele cîteva ceasuri: în piaţă, de-a lungul rigolelor, se opri la fiecare gură de canal, unde bolboroseau speriate şi abia spre prînz, tîrînd picioarele, se întoarse spre casă. — Acum rămîneţi aici, spuse el în faţa portiţei. O să vă iau din nou la plimbare, mîine dimineaţă. Intră în casă şi în timp ce îşi dezbrăca paltonul zări o dîră murdară pe covor. Băiatul zîmbi înduioşat.         «Săracele, cît mă iubesc că le-am luat la plimbare! Nici nu le vine să se mai despartă de mine... Poftim, sînt în stare să mă urmeze şi în pat», se gîndi el văzînd urma ciorapilor umezi pe parchet. Îşi aminti însă că iar o să se supere mama. — O să vă iau din nou, mîine, şopti el tainic. La revedere, pe mîine... A doua zi, după o noapte de ploaie, băltoacele se înmulţiseră şi toate aşteptau cu nerăbdare pe băiat. Se făcuse aproape amiază cînd puiul de băltoacă din faţa casei îl zări cu nasul lipit de geam. Era în pijama, cu un fular la gît şi privea trist la copiii ce se plimbau pe stradă. — Nu vii şi tu? îl întrebă băltoaca. Ne-ai făgăduit... — Hapciu! se auzi răspunsul. — Nu ne duci şi azi la plimbare? Te aşteptăm... — Hapciu! răspunse din nou băiatul, dar nu se clinti de la geam. — Poate ne ia altcineva, vreun prieten de-al tău. Ce crezi? — Hapciu! — Ce-o fi însemnînd şi asta? se posomorî băltoaca. O să-l întreb cînd va ieşi în stradă. Hm, auzi ce cuvînt: hapciu?! De atunci însă nici o băltoacă nu mai putu sta de vorbă cu băieţaşul nostru. El ştia prea bine ce înseamnă «hapciu». Ar fi putut să le explice: — Înseamnă febră, aspirină, injecţii... Ehei, lucruri complicate, ce ştiţi voi, băltoacele. Voi nu ştiţi nici măcar ce însemnează... — Hapciu! Hapciu! Hapciu!!!!  

BOBOCII       Poate cu gîndul că (în sfîrşit!) a doua zi, chiar a doua zi începea şcoala, prima lui zi de şcoală, sigur nerăbdător, dar şi obosit de aşteptare, Mitrică aţipise îndată după-masă şi, moleşit de zăduf, dormise dus, fără vise. Cît timp? Cu neputinţă să-şi dea seama.Un ceas-două? Zece? Se uita ca ameţit împrejur, dar, ciudat, nimic, absolut nimic nu-i putea spune dacă în clipa aceasta, acum cînd se rotea buimac prin ograda pustie, era încă astăzi sau se făcuse... mîine? Soarele nu se vedea pe cer — nu răsărise? Asfinţise? O lumină vie, dar albăstrită ca laptele crud, izvora dintre dealuri — revărsat de zori? amurg? Cireada de vite păşea agale prin praful drumului — venea, se ducea la păşune? — iar trecătorii îşi dădeau bineţe cu acelaşi «‘nă ziua — ziua bună»... Era spre seară? Era dimineaţă? Venind dinspre sat, poştaşul pedala fără zor, ca totdeauna, ca şi cînd în tolba lui n-ar fi poposit nicicînd vreo telegramă fulger. — Nu vă supăraţi, cît e ceasul? se pomeni băiatul întrebînd. — Şase, şase şi ceva, răspunse omul şi îşi văzu de drum. «Atunci e bine, se învioră băiatul.» Dacă e şase — şase şi ceva, pînă la şapte, şapte şi ceva, avea tot timpul. Putea să se spele, să se îmbrace în uniformă, să ajungă la şcoală... «Dacă e şase dimineaţa? Dar dacă e şase seara?» Asta nu precizase poştaşul. Să fugă după el şi să-l întrebe aşa, din senin: — Nene, acum e seară sau dimineaţă? Cum să pună o asemenea între­bare? Ar rămîne de pomină în tot satul. O, cu nici un chip, l-ar crede zărghit. Şi atunci? Tot singur va trebui să se descurce. Ai lui tocmai acum se apucaseră să plece... Afurisit somn, greu ca pămîntul... Privi în jur. Găinile cîrîiau, dînd tîrcoale mărului uscat. Se pregăteau de culcare? Abia coborîseră din cotineaţă? «Să mă uit la cer, îşi zise Mitrică. Dacă se limpezeşte, în cinci-zece minute, o întind spre şcoală; dacă, dimpotrivă, se-ntunecă, n-am decît să mai trag un pui de somn.» Dar cerul îşi păstra taina, parcă încremenit. Doar o uşoară boare împrăştia fumurile ce suiau ici-colo, în vale, din hogeacuri. Se pregăteau de cină? Dar dacă puneau de fruştuc? Şi atunci? Atunci nu mai putea rămîne nici o clipă, va pleca la şcoală! Dar pe furiş, prin grădini şi porumbişti, de-a lungul văii. Va ajunge exact în spatele şcolii şi va aştepta acolo, pitit în dosul gardului. Dacă se adună şi alţi copii, ţuşti şi el în curte, dacă nu, se va întoarce spre casă tot nevăzut. Pe întuneric. Ciucit pe vine în dosul curţii, privind prin ostreţe, Mitrică nu se dumirea defel. În curtea şcolii erau destui copii, unii măturau şi stro­peau careul, alţii încercau cablul de la catarg, mulţi intrau şi ieşeau din clase şi băiatul înţelese că puneau cărţile noi pe bănci, pe catedre. Erau şi profesorii aproape toţi, era şi tovarăşul director. Uite-l şi pe primar! Totul părea gata pentru deschiderea şcolii; serbarea putea începe chiar acum, pentru că acum băiatul era sigur, nu mai încăpea nici o îndoială, acum era 15 septembrie, era dimineaţă, era prima lui zi de şcoa­lă şi pentru mult, mult timp clădirea aceasta pe lîngă care trece de atîtea ori devenea şcoala lui, iar el şcolar. Va ieşi din ascunzătoare, se va repezi de-a dreptul în curte, va rămîne în careu, printre ceilalţi copii, pînă îi va chema pe toţi clopotul. Numai că... De ce în clase se aprind becurile? Da, parcă-parcă s-a întunecat! Nu cumva azi totuşi nu e mîine? Chiar aşa, uite, deasupra Dealului Fetii împunge parcă într-o baltă sîngerie cornul lunii. Acum e totul limpede: azi nu e mîine, mîine se deschide şcoala, aşadar pe mîine! De bucurie îi vine să strige, dar se tupilează nevăzut în porumbişte şi face drum întors spre casă. .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   . A doua zi Mitrică merge spre şcoală. Dimineaţa e proaspătă, lumi­noasă, soarele îmbracă în diamante fiecare fir de iarbă. Pe uliţe, zeci de copii zoresc spre şcoală. Numai poştaşul pedalează agale, ca şi cum în tolba lui n-ar fi poposit nicicînd vreo telegramă fulger. Şi deodată, la răscruce, în vale, Mitrică se opreşte. Treceau, ţinîndu-se de mînă, cîrduri de băieţi şi fete, colegii lui de grădiniţă. În clipa aceea un gînd îl făcu să zîmbească şi se pomeni vorbind cu glas tare, plin de mîndrie: — Ăştia merg la şcoală pentru prima dată. Boboci! Ehei, nu era cazul lui! Şi o luă la picior de unul singur spre şcoală, ca spre o bună şi foarte veche cunoştinţă.  

CHEIA        Trecuseră cîteva ceasuri de cînd Mihăiţă era pionier, de cînd simţise în dreptul inimii, ca o atingere de aripă, prima fluturare a cravatei roşii cu tricolor. Pornise atunci, ca ameţit, spre casă. De bucurie i se părea că nu mai e băieţaşul firav, aproape pirpiriu, ci altul, mult mai puternic şi parcă, totuşi, nespus de uşor. Altminteri, cum vînticelul acesta, ce se zbătea prietenos în mătasea cravatei, l-ar fi putut înălţa deasupra străzilor, deasupra caselor, pînă la nori? Trecătorii îi zîmbeau, cunoscuţii îl strigau pe nume, iar Mihăiţă simţea că o putere necunoscută pînă acum i se furişase în adîncul fiinţei, că el, omuleţul de şapte ani, e nu numai gata în orice clipă, dar este chiar în stare de fapte mari, de uriaş. Să facă un singur semn de pildă, şi blocul acela neterminat să se ridice într-o clipită pînă la cer cu toate etajele sale. Sau să întindă o singură mînă, şi camionul acela să fie descărcat sau... Dar iată, acum, după ceasurile de ameţitoare hoinăreală, se afla în faţa casei. Nu-i mai rămînea decît să deschidă uşa, să se aştearnă pe temele de a doua zi, apoi să-şi aştepte părinţii. Să-i aştepte? O, nu! Pînă se vor întoarce ei de la fabrică, va face el curat, va uda el florile, va pune el masa. Şi nu-şi va scoate cravata. Va rămîne în uniformă, sub mîngîierea mătasei roşii cu tricolor... — Dar unde e cheia? Băiatul se pipăia nedumerit la piept. Acolo îi atîrna întotdeauna cheia, legată cu un şnur lung, de gît! Ah, dar ce uituc! Azi-dimineaţă mama îi înnodase şnurul chiar de breteaua maieului. — Să nu se vadă cînd îţi va lega tovarăşa comandantă cravata, îi spusese mama. Bucuros, băiatul îşi descheie toţi nasturii de la cămaşă şi se căută în sîn. Dar cheia nu era nici sub maieu. S-o fi pierdut? Chiar astăzi? Să-şi aştepte, aşadar, părinţii pe scară, ca un copilaş nepricopsit şi caraghios? Şi asta chiar în prima zi cînd devenise pionier? Şi deodată îşi aminti totul şi îi veni să sară în sus de bucurie. Cum o să-şi mai găsească cheia la gît, sau legată de breteaua maieului, ca toţi copilaşii? Şi-o dezlegase astăzi cu mîinile lui şi o pusese în buzunar. Era doar pionier, acum putea avea grijă de lucruri mult mai însemnate — de chei ce să mai vorbim? — ca toţi oamenii mari. Şi Mihăiţă ţinea cheia în palmă ca de atîtea alte dăţi, dar o privea cu o mîndrie nouă, ca şi cum n-ar fi fost vorba de aceeaşi bucată de metal, ca şi cum n-ar fi fost vorba să deschidă doar uşa de la casă. Ca şi cum ar fi avut în faţă o altă uşă, spre cine ştie ce alte tărîmuri, spre cine ştie ce alte zări.  

    Cine-i mai mare?           Era o dimineaţă însorită, un vînt cald, primăvăratic, se juca de-a v-aţi ascunselea printre boschetele din parc. Nu se ascundea prea bine vîntul. Crenguţele încărcate de muguri îl arătau cu degetul. Atunci ieşea şi se pitea, năstruşnic, în părul copiilor ce alergau pe alee. Răsfoia alandala cărţile şi revistele celor ce citeau ici-colo, risipiţi pe bănci, apoi, sătul de hîrjoană, vîntul înceta să se mai joace. Ori, poate, stînd deoparte, învăţa jocurile noi ale copiilor. Ce-i drept, avea ce învăţa! Iată, nu departe de intrarea în parc, un nod de copil se apropia de banca pe care se odihnea un bătrîn.   — Bună dimineaţa, spuse copilul. Dumneavoastră vorbiţi?   — Nu, răspunse mirat bătrînul. Sînt singur.   — Nu vorbiţi la telefon? Ştiţi, aici, la banca aceasta,e telefonul nostru, îmi daţi voie să vorbesc eu?   — Poftim, spuse bătrînul. Cu plăcere.   Băieţaşul se aşeză pe bancă, apoi duse mîna la ureche, ca şi cum ar fi avut un receptor, şi spuse strigînd:   — Alo! Salvarea? Trimiteţi vă rog urgent o maşină. Şi întorcîndu-se apoi către bătrîn: Ştiţi, ne jucăm, explică el. Eu sînt mama. Curînd o să vină salvarea, n-aveţi grijă.         — Şi cine e bolnavul?   — Dumneavoastră. Ne jucăm, nu vă supăraţi... Bătrînul zîmbi: pricepuse totul.   — Cîţi ani ai? îl întrebă bătrînul zîmbind.   — Am patru ani, spuse băieţaşul şi poate ar mai fi adăugat ceva, dar tocmai atunci, pufăind şi zbîrnîind, se opri în dreptul băncii un băieţaş ceva mai răsărit.   — Dumneavoastră sînteţi fetiţa bolnavă? întrebă noul venit pe bătrîn.   — Eu... nu, eu nu sînt fetiţă...   — Ba nu, dumneavoastră sînteţi fetiţa bolnavă... Mă iertaţi, dar eu ştiu mai bine; sînt mama dumneavoastră, vorbi cel care chemase doc­torul la telefon. Bătrînul pricepu că aşa o fi jocul, şi zise, zîmbind:   — Da, eu sînt fetiţa bolnavă. Dumneata eşti şoferul?   — Nu. Eu sînt maşina. N-are şofer. E teleghidată... Am venit cu toată viteza... Acum mă duc să trimit doctorul. La revedere. Şi nu fiţi îngri­jorat, vine îndată. Bătrînul zîmbi din nou:   — Tu cîţi ani ai?   — Aproape cinci ani, spuse băiatul şi, începînd să pufăie, să claxoneze, porni cu toate motoarele.   Nu trecu mult şi în dreptul băncii se ivi un băiat cu bascul dat pe ceafă.   Acesta se opri lîngă bătrîn şi îl întrebă răstit:   — Tu eşti bolnavul?   Bătrînul se uită nedumerit împrejur.   — Ce? N-auzi? Eu sînt doctorul.   — Cu mine vorbeşti? se miră bătrînul.   — Cu tine. Ai vată în urechi?   Bătrînul nu mai zîmbi. Nici nu răspunse. Se ridică şi plecă. În urmă se auzi vocea răstită a băiatului. Îi certa pe cei mici:   — Aşa-mi trebuie dacă mă joc cu nişte ţingăi ca voi!   Bătrînul s-a aşezat pe o altă bancă, şi nu peste mult îi văzu pe copii ieşind din parc. Îl văzu pe «telefonist» ţinîndu-se de mînă cu «maşina salvării» şi alergînd cu paşi mărunţi. În spatele lor mergea «doctorul»: era cu un cap mai răsărit decît cei doi. Nici nu era nevoie să-l întrebe cîţi ani are. Aproape şapte, nu încăpea îndoială. Şi bătrînul rămase nedumerit. Pricepea că un băieţaş oricît de mic poate fi mămica cuiva, şi chiar a unui bătrîn. Pricepea şi că alt băiat, la fel de mic, poate fi o maşină teleghidată sau chiar o rachetă. Ceea ce nu pricepea în ruptul capului era altceva: cum poate fi tocmai cel mai mare dintre ei atît de nepoliticos? Şi totuşi, băiatul cu bascul pe ceafă era cel mai mare! Cu un cap mai mare...   Asta nu pricepea bătrînul. Pe bună dreptate, nu pricepea acest lucru nici vîntul care duse nedumerirea în tot parcul. Şi cum nimeni nu putu să-i răspundă, se zburli deodată şi plecă supărat.  

     Era o dimineaţă însorită, luminoasă, cînd am ieşit pe stradă. în prima curte cîţiva copii cu uniforme curate stăteau la umbră şi citeau. Trecînd pe lîngă ei, s-au ridicat în picioare şi m-au salutat, apoi s-au aşezat, continuîndu-şi lectura întreruptă. În a doua curte se aflau doi frăţiori, parcă gemeni, cărora tocmai li se aducea gustarea. Copiii au mulţumit frumos şi, înainte de a se înfrupta, au dat fuga la robinet şi s-au spălat bine pe mîini. De peste drum alţi copii mi-au zîmbit şi mi-au făcut semne cu mîna. Apoi unul din ei, cu degetul la buze, mi-a întins un bileţel pe care scria: «Vă rugăm să ne iertaţi că nu vă salutăm în gura mare, dar vecinul nostru, paznicul de noapte, s-a întors abia adineaori şi probabil doarme...» La colţ, cîţiva prichindei stropeau trotuarul, iar alţii pliveau buru­ienile ce mărgineau bordura... Un puştan, probabil de pe altă stradă, trecea fluierînd. Copiii de peste drum i-au atras atenţia cu glas scăzut că Gara de Nord s-a mutat aproximativ de o săptămînă de pe strada noastră şi că locomotivele întîrziate o pot găsi luînd tramvaiul 12... În faţa tutungeriei, un tînăr îşi aranja ţigările în portţigaretul de piele. Băiatul tutungiului a admirat cîteva clipe cum îşi joacă pachetul moto­tolit pe bombeu, de aici pe călcîi, şi cum îl expediază printr-un «şpiţ» în mijlocul străzii. Apoi s-a apropiat de eroul spectaculoasei exhibiţii: — Nu-i aşa că dumneavoastră sînteţi centrul înaintaş al naţiona­lei noastre de juniori? O, de cînd voiam să vă cunosc... Sînt profund emoţionat... Ştiţi, mi-am amînat plecarea în tabără, ca să vă pot vedea în jocul de duminică... N-am să uit niciodată fenta dumneavoastră din minutul 18, şutul din minutul 25, golul ce l-aţi marcat în minu­tul 28; n-am să uit nimic din cele 90 de minute, dar nici Ordonanţa care la articolul 7 şi următoarele interzice murdărirea străzii... Centrul înaintaş s-a oprit din cursă, a făcut o mică întoarcere şi a deve­nit pentru o clipă baschetbalist — a azvîrlit hîrtia... la coş. Am plecat mai departe în acea minunată dimineaţă. Pe podul Dîmbo­viţei nişte copii — tot de pe strada noastră — mîncau seminţe, aruncînd cojile în apă. — E singurul loc din Bucureşti unde mîncăm seminţe, mi-au spus. La întoarcerea din această plimbare, aspectul străzii era de nerecu­noscut La ferestrele larg deschise zîmbeau din glastre hortensii şi narcise, iar — aşezate pe balcoane — ghivecele cu muşcate alcătuiau adevărate grădini suspendate. — De ce va miraţi? m-a întrebat un puşti de la etajul doi, ce se străduia să aranjeze o lădiţă cu cactuşi pe pervaz. Aşa procedăm în fiecare zi între orele 8 şi 18... Ca să fie strada mai frumoasă... În aceeaşi clipă am făcut un pas înapoi, pentru că unul din ghivece s-a prăvălit drept la picioarele mele. Am tresărit speriat şi... m-am tre­zit din somn. Răsturnasem paharul cu apă de pe noptieră. Ei, da, dragi copii de pe strada noastră. Visasem. Păcat...   gogoaşa furioasă ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬       A fost odată o gogoaşă furioasă. Se simţea atît de umilită că fierbe laolaltă cu alte surate în tigaia cu ulei încins, încît, bolborosind ca apu­cată, începu să ţopăie mărunţel, îşi făcu apoi vînt din tigaie, se rostogoli un timp pe plită şi, în sfîrşit, fără să mai stea pe gînduri, se rostogoli pe duşumea. Dar gospodina, obosită de treburile ei şi pe deasupra supărată în ziua aceea că băieţaşul o scrîntise din nou la aritmetică, nu văzu şi nu auzi nimic. Gogoaşa tocmai se oprise lîngă făraş, neştiind încotro să se îndrepte. Deodată dădu cu ochii de paharul de pe bufet. — Şi eu sînt rotundă, cugetă gogoaşa, chiar mai rotundă decît para aceea de sticlă. Dacă aş putea să mă caţăr pînă pe bufet, aş deveni şi eu pahar. Aş fi singurul pahar din lume făcut din cocă. Dar cu toate opintelile ei, gogoaşa nu se putu căţăra nici măcar pe scăunel şi blestema mai furioasă ca niciodată. Gospodina nu auzi şi nu văzu nici de data aceasta nimic. Atunci gogoaşa îşi strînse toate pu­terile, luă aer în piept şi cu un salt ajunse pe scăunel. În clipa aceea dădu cu ochii de glastra de flori de pe măsuţă şi inima începu să-i bată de bucurie.