Mircea Sântimbreanu

Primul zece      În drum spre şcoală, Andrei îşi scutură în pas săltat ghiozdanul din spinare. Să se ştie precum că are ghiozdan! Şi să se ştie că înlăuntrul său are şi penar şi călimară şi cărţi şi caiete! Ca orice şcolar. Ce dacă e-ntr-a-ntîia? Nu e tot şcolar? Guraliv, ghiozdanul îi însoţeşte paşii: — Sînt şcolar! Sînt şcolar! Sînt şcolar! Acum, la ora aceasta de dimineaţă, nu e nimeni pe cărare, deşi băiatului grozav i-ar place să aibă cui se destăinui: — Pentru azi am avut de scris 10 rînduri! Le-am scris pe toate, sînt în caiet. Vreţi să le vedeţi? N-are cine să-i răspundă. Ghiozdanul tace. Andrei ar sporovăi de unul singur, dar nu despre caiet. Despre pagina cu tema trecută, treacă-meargă. Are nota 8. Şi despre încă o temă, două, poate. 7 nu e rău. Dar pe urmă vin alte pagini despre care e mai bine să nu vorbim, căci, între noi fie vorba — şi Andrei e de aceeaşi părere — nota 6 n-o prea scoţi cu dragă inimă în lume. Nu-i aşa? Acum Andrei a ajuns în şosea şi ar avea cui să vorbească. Dar cu gîndul la caiet, i-a pierit cu totul cheful. Şi la urma-urmei, ce să spună? Că 6 e   destul de bun cînd pagina e toată zgîriată ca de ace? De ce e zgîriată? Păi tocmai asta nu poate băiatul să o spună. Căci cine ar crede că un şcolar din clasa întîia, în timp ce îşi scrie temele, se joacă cu pisica? Sau parcă e de spus în gura mare că e bun şi 5, cînd jumătate din rîndurile scrise înoată în marmeladă? Ah, şi de cîte ori a hotărît să nu mai mănînce cînd îşi scrie temele!... A hotărît, şi a uitat. Cum a uitat acum că tema de azi, cu cele 10 rînduri, are trei pete de cerneală... De ce? Hai să-l lăsăm in pace... Ce vreţi? Şi-a dat toată silinţa să le scoată. Vreo jumătate de ceas. De făcut, se ştie, petele se fac din neatenţie. În mai puţin de o secundă... Aşadar, băiatul a uitat de aceste necazuri. Ghiozdanul a început să salte iarăşi, guraliv. Andrei a prins din nou poftă de vorbă. Uliţa e plină de oameni. Unii pietruiesc şoseaua. — Ce bine! gîndeşte băiatul. O să avem şoseaua pietruită dintr-un capăt la altul al satului... Roabele scrîşnesc, maiurile izbesc surd pămîntul, lopeţile scapără în piatră. Ghiozdanul nici nu se aude, deşi saltă mai vesel. În dreptul primăriei, alţi oameni trag fire electrice, cocoţaţi în vîrful stîlpilor. — O să avem lumină electrică şi pe dealul Fetii? întreabă Andrei, cu capul dat pe spate, pe electrician. — Bineînţeles, zice omul şi trage cu putere sîrma. Iar ghiozdanul saltă, saltă... Aproape cît Căminul cultural din faţa şcolii pe care s-au suit dulgherii.   — Cînd o să fie gata? întreabă Andrei pe oamenii de pe căpriori. — ...Dăm zor; pînă diseară punem ţigla, răspund aceştia bucuroşi.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   A fost o mică pauză. De ce? În primul rînd, pentru că au trecut 3 ore, şi în al doilea rînd, să cîntărim cît e de greu încă un 6. Da, e cam greu. Iacă: ghiozdanul nu mai saltă. Şi nici Andrei nu mai merge cu pasul săltat. Şi cît e el de guraliv, acuma tace. Şi nu că n-ar avea cu cine să vorbească. Dulgherii au isprăvit de aşezat ţigla, electricienii coboară de pe stîlpii înalţi între care firele stau întinse ca nişte linii de caiet, drumarii au strîns roabele la un loc şi glumesc împreună. Andrei merge pe dunga şanţului, cu capul în pămînt. Gîndeşte: — Toţi, toţi muncesc cu spor şi sînt veseli. Au şi de ce să se bucure. Nu ca el. Auzi! La cea mai uşoară temă să ia tot 6! Dar nu! Asta nu se va mai întîmpla. Chiar mîine am să iau un zece, îşi zice băiatul şi grăbeşte pasul în timp ce plopul clatină din cap. În semn de aprobare, fireşte. Îndată după masă, Andrei deschide caietul. — Voi face literele ca în carte, toate cele 10 rînduri! hotărăşte el şi dă să înmoaie tocul în cerneală, dar se opreşte. Întîi sugativa, să nu pătez. Scrie cuvîntul «temă» frumos, cu liniuţe drepte. Pisica s-a urcat pe masă. întinde laba înspre toc. — Zît! o alungă băiatul, şi pisica se zbîrleşte nedumerită.   «Ce-o fi vrînd stăpînul? Doar după ce scria un rînd se juca întotdeauna cu mine.» Şi n-are de unde să ştie că stăpînul său se gîndeşte în clipa aceea la electricienii de pe stîlpi. Ce? Ei s-ar fi dat jos pentru te miri ce? Mai scrie două rînduri: încet, grijuliu, pe toată liniatura... Bunica i-a adus felia de pîine cu marmeladă. Andrei o dă deoparte cu dosul mîinii şi scrie mai departe. Ce? Dulgherii se urcă în vîrful căpriorilor cu barda într-o mînă şi cu marmelada în cealaltă? Mai are de scris doar două rînduri. A cam amorţit. Ce-ar fi — îi dă prin gînd — să alerge niţeluş cu zmeul? Dar se opreşte... Aşa ar fi făcut şi ieri şi alaltăieri, dar astăzi se gîndeşte: oare drumarii ar fi lăsat din mînă roaba ca să înalţe zmeul? Andrei a terminat. Priveşte pagina... Acum e ca în carte. Acum e bine. A doua zi spre casă Andrei îşi scutură în pas săltat ghiozdanul. Să se ştie că are ghiozdan! Şi înlăuntrul său are penar şi călimară şi caiete. Şi să se ştie că în caietul de română are primul zece! Guraliv, ghiozdanul din spinare îi însoţeşte paşii: — Sînt şcolar! Sînt şcolar! Am primul zece! Ze-ce! Ze-ce! — A fost greu? întreabă plopul. — Doar începutul, răspunde Andrei şi rîde fericit spre oamenii din jur.  

gogoaşa furioasă ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬       A fost odată o gogoaşă furioasă. Se simţea atît de umilită că fierbe laolaltă cu alte surate în tigaia cu ulei încins, încît, bolborosind ca apu­cată, începu să ţopăie mărunţel, îşi făcu apoi vînt din tigaie, se rostogoli un timp pe plită şi, în sfîrşit, fără să mai stea pe gînduri, se rostogoli pe duşumea. Dar gospodina, obosită de treburile ei şi pe deasupra supărată în ziua aceea că băieţaşul o scrîntise din nou la aritmetică, nu văzu şi nu auzi nimic. Gogoaşa tocmai se oprise lîngă făraş, neştiind încotro să se îndrepte. Deodată dădu cu ochii de paharul de pe bufet. — Şi eu sînt rotundă, cugetă gogoaşa, chiar mai rotundă decît para aceea de sticlă. Dacă aş putea să mă caţăr pînă pe bufet, aş deveni şi eu pahar. Aş fi singurul pahar din lume făcut din cocă. Dar cu toate opintelile ei, gogoaşa nu se putu căţăra nici măcar pe scăunel şi blestema mai furioasă ca niciodată. Gospodina nu auzi şi nu văzu nici de data aceasta nimic. Atunci gogoaşa îşi strînse toate pu­terile, luă aer în piept şi cu un salt ajunse pe scăunel. În clipa aceea dădu cu ochii de glastra de flori de pe măsuţă şi inima începu să-i bată de bucurie.   — O să fiu vază de flori! exclamă cu încîntare. Gospodina mă va umple cu Ochiul boului alb şi mov şi cu crenguţe de tufănică. Sau, dacă mă mai lăţesc un pic, pot deveni bombonieră! Voi purta la piept bomboane fondante, ciocolată, dropsuri. O, cîtă atenţie mi se va acorda... Dar deodată îşi schimbă planul. În tavan clipea rotund şi strălucitor becul electric. — Dacă aş putea să mă caţăr pînă în tavan, m-aş face bec. Asta da, mi s-ar potrivi. O să-i iau locul şi voi fi la înălţime, deasupra tuturor. Şi gogoaşa începu să se opintească, dînd asalt peretelui. — Mai am puţin, îşi spunea plină de ambiţie. Nimic nu mă va putea opri să mă fac bec... Îi ieşise sufletul aproape cînd, istovită de efort, o porni la vale, rosto- golindu-se. Şi nu se opri decît într-un colţ al bucătăriei. De acolo văzu cum gospodina aşeza gogoşile coapte, rumenite, într-un vas, între flori şi pahare curate, apoi îi chemă pe toţi la masă. Primul veni pisicul. Văzu gogoaşa turtită, murdară, o mirosi, dar îi dădu o lăbuţă şi aceasta se rostogoli pînă pe făraş. Apoi îi întoarse spatele şi, chemînd căţelul, îi zise: — Dacă vrei o gogoaşă bună pentru o potaie ca tine, caut-o pe făraş. — Aia e necoaptă, ca şi mintea ta, mîrîi acesta şi se luară la harţă. Dar mama nu auzi şi nu văzu nici de data aceasta nimic. Era încă supăra­tă pe băieţaş şi îl certa fără să-l privească măcar: — Auzi, după cinci săptămîni de şcoală, în clasa a treia, să nu ştie el tabla înmulţirii! Iar băiatul, la rîndul lui, nu observă nici el nimic. Bodogănea întruna, jignit pînă-n adîncul inimii: — Las’ că mă fac eu cosmonaut! O să zbor sus, sus, deasupra stelelor, şi nici n-am să mă uit spre casă... Şi gogoaşa? Vedeţi, cu atîta supărare în jur, o pierdusem şi eu din vedere. Ei, da, gogoaşa furioasă a rămas pe făraş. Şi o mai trăi şi astăzi, dacă n-o fi murit.    

  De cu seară Omul de zăpadă se pregăti să-şi ia rămas bun de la copii. Se jucaseră împreună toată iarna, dar cîteva zile de moină şi o boare primăvăratică îi vesteau că a sosit timpul să-şi facă bagajele. De fapt, aproape că nu mai avea ce împacheta: doi-trei nasturi de cărbune, o rămăşiţă de măturoi şi morcovul ce îi slujise drept nas. Pălăria — o oală smălţuită — avea de gînd să o păstreze pe creştet.   Spre dimineaţă însă se trezi leoarcă de sudoare. Bătea un vînticel dinspre miazăzi, iar Omul de zăpadă simţea că se topeşte de căldură şi că, dacă mai întîrzie măcar un ceas, odată cu primele raze de soare se va prăpădi cu totul. Aşa încît, fără să mai stea pe gînduri, apucă unul din tăciunii ce-i încheiau vesta şi scrise pe primul gard, întocmai cum văzuse că fac şi unii copii: «Prieteni, mă găsiţi la Polul Nord. Adio.»   Făcu apoi o săgeată, arătînd nordul, şi porni agăţîndu-se de pulpana unui nor.   La pol erau zăpezi albe, nesfîrşite sloiuri albe de gheaţă, şi, bineînţeles, urşi albi. Dar nu erau copii... Nici unul. Şi Omului de zăpadă i se făcu dor de ei. Aşa se face că ori de cîte ori vedea un nor venind din miazăzi, îl întreba: — Ce fac copiii de pe strada mea? Ce veşti mi-aduci de la ei? Într-una din zile un nor îi răspunse: — I-am văzut chiar ieri. Zburdau într-o grădiniţă printre straturile de flori. — Flori? Ce sînt acelea? N-am văzut niciodată, spuse nedumerit Omul de zăpadă. — Nişte bulgăraşi de zăpadă, roşii, galbeni, trandafirii... — Şi copiii se bat cu bulgări coloraţi? — Defel. Nici nu-i ating. — Atunci? întrebă uimit Omul de zăpadă, care văzuse atîtea bătălii cu bulgări necoloraţi. — Se plimbă prin parcul în care a răsărit iarba. — Ce e aceea iarbă? — E ca un covor de zăpadă verde şi moale. — Înţeleg: fac din ea oameni de zăpadă verde. Interesant. — Nu-i aşa cum îţi închipui. Copiii nici nu ating iarba.   Omul de zăpadă rămînea tot mai nedumerit. Ştia că cea mai mare plăcere a copiilor este să zburde prin zăpadă. Şi acum să nu se atingă de ea, măcar că era o zăpadă moale şi colorată? — Şi ce mai fac copiii? — Se joacă în nisip. — Ce e nisipul? — O pulbere caldă ca o zăpadă de aur. — Aha, înţeleg. Îşi pun zăpada aceea aurie şi călduţă după gulerul paltoanelor, nu-i aşa? — Nu, copiii nu mai poartă paltoane. — Cum aşa? Acum cînd au atîta zăpadă de jur-împrejur: roşie, galbenă, trandafirie, verde, aurie, ca o ninsoare dintr-un curcubeu?... Dar norul nu-l mai auzea. Fumega din ce în ce mai depărtat... Omul de zăpadă nu pricepu nimic, şi pentru a lămuri totul hotărî să plece cu prima ocazie înapoi. Ardea de nerăbdare să vadă şi el zăpe­zile acelea colorate şi mai ales pe copiii care nu se băteau cu asemenea zăpezi... «Aşa ceva merită să fie văzut), îşi zicea întruna.   Aşteptă un vînt mai zdravăn şi, cînd acesta trecu şuierînd pe lîngă sloiul lui de gheaţă, Omul de zăpadă i se urcă în spinare.   Ajuns la locurile ştiute, îşi dădu seama că norul nu minţise.   De sus, oraşul părea troienit de zăpezi ciudate, verzi, galbene, roşii, mai strălucitoare decît toate zăpezile. Copiii alergau de ici-colo, dar nu se atingeau de ele... Erau atît de gingaşe! — Foarte bine fac, se bucură Omul de zăpadă. Dacă li-e dor de o bătaie cu bulgări de zăpadă, iată, scutur veşmîntul meu şi-l aştern la picioarele lor, uşor ca o blăniţă albă de miel. Rugă vîntul să-l ajute, şi dintr-o dată în tot oraşul răsună bucuria. — Zăpada mieilor! Zăpada mieilor! Copiii alergau să prindă ultimii fulgi de zăpadă din acel an. Şi nici unul dintre ei nu bănuia că era ultima joacă din anul acela pe care le-o dăruia Omul lor de zăpadă. Cînd peste vreo oră zăpada se topi, pe gardul de lîngă grădiniţă, din toate cuvintele scrise de Omul de zăpadă, la plecare, mai rămăsese doar ultimul cuvînt: ...«adio»...  

Ce grozav, ce minunat e să priveşti strada de la balcon! Parcă-i un rîu, da, chiar un rîu ce curge la nesfirşit, învolburat la unele ceasuri, înce- tinindu-şi zorul la altele, şopăcăind multicolor întotdeauna. Cîtă încîn­tare să vezi tot-tot ce mişcă în părculeţul de peste drum, pe trotuare, pe bulevard... Dar mai ales să fii văzută! Cu pălăriuţa roşie de catifea, de sub care ca doi ciorchini de liliac bătut ţîşnesc fundiţele, cu rochiţa ca de spumă, cu mîneci bufante, pe care a poposit parcă, din zbor, un stol de fluturi, cu ceas, inel şi brăţara aurită de la mîna stingă, în timp ce cu evantaiul din dreapta adaugi la boarea primăverii o nouă adiere zulufilor zglobii... Oh, uite şirul acela de şcolari mici pe trotuar! S-au ivit cuminţi de după colţ, păşind nepăsători, ba chiar lălăind şi, deodată, în aceeaşi clipă, ridică toţi, parcă la o comandă, capul spre ea. De la balconul ei, fetiţa nu are nici o îndoială. În mintea copiilor nu poate fi decît un gînd, unul singur: — Ce frumoasă e şi cît de gătită fetiţa de la balcon! Iată şi tramvaiul zuruitor. Nu-i aşa că şi-a încetinit deodată mersul? Iar călătorii, nu e nici o îndoială, privesc toţi, ca la o comandă, spre balcon.   Ce pot să gîndească? Ei bine, ce altceva decît lucrul cel mai firesc din lume: — Ce frumoasă e micuţa de la balcon! Ce pălăriuţă nostimă are, cu cîtă distincţie îşi mişcă evantaiul, vai, ce brăţară superbă are... Dar iată un autobuz plin de turişti. Ghidul vorbeşte, spune ceva în microfon şi toţi întorc capul spre... balcon. — Ce frumoasă este şi ce ojă sidefie are la unghii fetiţa de la balcon, zice, desigur, ghidul. Şi fetiţa stă ore în şir la balconul ei, parcă pe un pod de piatră pe sub care strada trece ca un rîu şopăcăind multicolor. Nu, nu e nici o închi­puire, nici o iluzie, fetiţa nu se înşală. Se uită toţi, cu adevărat toţi, spre ea. Şi o admiră, nu încape îndoială. Şi ea stă pînă se întunecă. A doua zi va ieşi din nou pe balcon, ca o mică prinţesă, pentru a primi din nou omagiul străzii. Îşi va pune iarăşi fundiţele ca doi ciorchini de liliac bătut, va pune cojocelul cu ciucuri, sau mai bine pelerina argintie şi o altă rochiţă, cea cu buline albe şi volănaşe roz, va atîrna şi cerceii — ca două cireşe, la flecare ureche... Şi toţi vor întoarce capul spre ea... Şi chiar aşa va fi. Oamenii vor întoarce capul şi vor privi uimiţi spre balconul unde fetiţa priveşte parcă defilarea străzii, zilnic, ore în şir, pînă se întunecă. ...Şi care, dintre toate balcoanele blocului, e singurul fără o floare, fară un pic de verdeaţă, pustiu. Singurul, dintre toate, şui şi trist. Ca o pată...  

Expediţia       Era o zi obişnuită. Doar că era ziua bunicii... De cu noapte papucii ei de pîslă nu-şi mai găseau astîmpărul. — Ar trebui să-i facem o surpriză, se frămîntau ei. Dar nu le venea nimic în gînd. Se luminase de-a binelea, cînd unul din papuci zise într-o doară: — Bunica e bătrînă. Ce-ar fi ca de azi înainte să facem noi cumpără­turile? Piaţa nu e departe... — Grozav! aprobă celălalt papuc. Să plecăm chiar acum. Cînd bunica se va trezi, o să găsească în bucătărie tot ce-i trebuie: pîine, cartofi, ceapă, carne... Pîş-pîş, papucii porniră, dar cînd ajunseră în antreu, se auziră chemaţi. Era o voce scîrţîită, ce parcă venea din cuier: — Papucilor... — Cine ne cheamă? tresăriră aceştia, gata să se pitească după nişte şoşoni vechi. — Eu, bastonul bunicii. Sînt agăţat în cuier. Ajutaţi-mă să cobor. — Ce vrei să faci? — O surpriză bunicii. Azi e ziua ei, nu ştiţi? Cînd s-o trezi, să găsească toate cumpărăturile pe masa din bucătărie. Am fost de multe ori cu bunica la piaţă... Ştiu să traversez strada, ştiu să vorbesc cu vînzătorii, nu mi-e frică de cîini, nici de maşini. — Interesant, chicotiră papucii. Avem acelaşi drum. Hai şi tu cu noi. îl ajutară să coboare din cuier şi, încet-încet, se îndreptară spre ieşire, întîi bastonul, apoi papucii de pîslă. — Ssst! şuşotiră papucii, trecînd pe lîngă camera fetiţei. Dacă o trezim nu mai plecăm nicăieri. Ne face bărcuţe ca în fiecare zi. — Şi pe mine căluţ, zise bastonul, călcînd cu grijă numai pe covor. Ajunseră la uşă, dar se opriră speriaţi. O arătare se bălăbănea de clanţă. — Cine eşti? întrebă curajos bastonul. — Ssst! Sînt sacoşa, şopti arătarea. Nu pot să deschid uşa. — Mergi şi tu la piaţă? întrebă un papuc. — Bineînţeles. M-am gîndit de cu seară. E o surpriză de ziua bunicii... Fără mine nu se poate. Cine aduce cumpărăturile? — Adevărat, glăsuiră cei trei. Cum de nu ne-am gîndit? Să mergem împreună. Bastonul deschise uşa şi se pomeniră în curte. Căţelul din cuşcă clipi prietenos şi îşi legănă coada. Ar fi mers şi el la piaţă, dar era obosit. Visase toată noaptea că dezgropase chiar lîngă cuşcă un os mare, plin de măduvă şi cu robinet. Era de ajuns să dea din coadă, robinetul se deschidea şi măduva curgea de la sine în farfuria lui. Adormi aşadar pe dată, mişcîndu-şi întruna codiţa. Acum papucii, bastonul şi sacoşa bunicii păşeau prin curte, răscolind frunzele moarte, oprindu-se din loc în loc, bătrîneşte, să mai răsufle.   Şi aşa, strînşi la un loc şi păşind încet pe covorul de frunze, putea părea oricui că însăşi bunica e în mijlocul lor şi îi duce spre piaţă. Ieşiseră tocmai din curte şi o clipă se opriră ameţiţi de vuietul străzii — aşa cum făcea şi bunica — cînd se auziră chemaţi: — Staţi! Opriţi-vă, unde mergeţi fără bani? Era fetiţa care alerga după ei, cu banii strînşi în pumn. — Vii şi tu la piaţă? o întrebară papucii. — Sigur că da. E o surpriză de ziua bunicii. Pînă acum n-am mai făcut niciodată cumpărături, dar astăzi mergem împreună, bine? Şi porniră... Cînd mai tîrziu se trezi şi bunica, îşi căută papucii pe preşul de lîngă noptieră şi nu-i găsi. Nici bastonul nu era în cuier. Sacoşa nici n-o mai căută pentru că, în drum spre bucătărie, zări pătucul fetiţei gol. Bunica se sperie, dar în aceeaşi clipă văzu în curte ciudata expediţie. Se şi întorceau de la piaţă. În frunte mergeau papucii, răscolind în dreapta şi în stînga frunzele moarte, apoi bastonul, ţopăind şi pocănind pe trotuar şi, la sfîrşit, fetiţa cu sacoşa. Căţelul se mişcă şi el din cuşcă şi se întinse, se întinse pînă ajunse cu botul la sacoşă. — Astea-s toate cumpărăturile? întrebă el, dezamăgit. Numai cartofi şi pîine aţi cumpărat? Da’ carnea unde-i? — Mai mergem odată! rîse bucuroasă fetiţa. — Mă luaţi şi pe mine? se gudură căţelul. Da? Mă luaţi? Şi se strecură pe lîngă picioruşele fetiţei, se frecă de baston, se jucă voios cu papucii.