Mircea Sântimbreanu

  De cu seară Omul de zăpadă se pregăti să-şi ia rămas bun de la copii. Se jucaseră împreună toată iarna, dar cîteva zile de moină şi o boare primăvăratică îi vesteau că a sosit timpul să-şi facă bagajele. De fapt, aproape că nu mai avea ce împacheta: doi-trei nasturi de cărbune, o rămăşiţă de măturoi şi morcovul ce îi slujise drept nas. Pălăria — o oală smălţuită — avea de gînd să o păstreze pe creştet.   Spre dimineaţă însă se trezi leoarcă de sudoare. Bătea un vînticel dinspre miazăzi, iar Omul de zăpadă simţea că se topeşte de căldură şi că, dacă mai întîrzie măcar un ceas, odată cu primele raze de soare se va prăpădi cu totul. Aşa încît, fără să mai stea pe gînduri, apucă unul din tăciunii ce-i încheiau vesta şi scrise pe primul gard, întocmai cum văzuse că fac şi unii copii: «Prieteni, mă găsiţi la Polul Nord. Adio.»   Făcu apoi o săgeată, arătînd nordul, şi porni agăţîndu-se de pulpana unui nor.   La pol erau zăpezi albe, nesfîrşite sloiuri albe de gheaţă, şi, bineînţeles, urşi albi. Dar nu erau copii... Nici unul. Şi Omului de zăpadă i se făcu dor de ei. Aşa se face că ori de cîte ori vedea un nor venind din miazăzi, îl întreba: — Ce fac copiii de pe strada mea? Ce veşti mi-aduci de la ei? Într-una din zile un nor îi răspunse: — I-am văzut chiar ieri. Zburdau într-o grădiniţă printre straturile de flori. — Flori? Ce sînt acelea? N-am văzut niciodată, spuse nedumerit Omul de zăpadă. — Nişte bulgăraşi de zăpadă, roşii, galbeni, trandafirii... — Şi copiii se bat cu bulgări coloraţi? — Defel. Nici nu-i ating. — Atunci? întrebă uimit Omul de zăpadă, care văzuse atîtea bătălii cu bulgări necoloraţi. — Se plimbă prin parcul în care a răsărit iarba. — Ce e aceea iarbă? — E ca un covor de zăpadă verde şi moale. — Înţeleg: fac din ea oameni de zăpadă verde. Interesant. — Nu-i aşa cum îţi închipui. Copiii nici nu ating iarba.   Omul de zăpadă rămînea tot mai nedumerit. Ştia că cea mai mare plăcere a copiilor este să zburde prin zăpadă. Şi acum să nu se atingă de ea, măcar că era o zăpadă moale şi colorată? — Şi ce mai fac copiii? — Se joacă în nisip. — Ce e nisipul? — O pulbere caldă ca o zăpadă de aur. — Aha, înţeleg. Îşi pun zăpada aceea aurie şi călduţă după gulerul paltoanelor, nu-i aşa? — Nu, copiii nu mai poartă paltoane. — Cum aşa? Acum cînd au atîta zăpadă de jur-împrejur: roşie, galbenă, trandafirie, verde, aurie, ca o ninsoare dintr-un curcubeu?... Dar norul nu-l mai auzea. Fumega din ce în ce mai depărtat... Omul de zăpadă nu pricepu nimic, şi pentru a lămuri totul hotărî să plece cu prima ocazie înapoi. Ardea de nerăbdare să vadă şi el zăpe­zile acelea colorate şi mai ales pe copiii care nu se băteau cu asemenea zăpezi... «Aşa ceva merită să fie văzut), îşi zicea întruna.   Aşteptă un vînt mai zdravăn şi, cînd acesta trecu şuierînd pe lîngă sloiul lui de gheaţă, Omul de zăpadă i se urcă în spinare.   Ajuns la locurile ştiute, îşi dădu seama că norul nu minţise.   De sus, oraşul părea troienit de zăpezi ciudate, verzi, galbene, roşii, mai strălucitoare decît toate zăpezile. Copiii alergau de ici-colo, dar nu se atingeau de ele... Erau atît de gingaşe! — Foarte bine fac, se bucură Omul de zăpadă. Dacă li-e dor de o bătaie cu bulgări de zăpadă, iată, scutur veşmîntul meu şi-l aştern la picioarele lor, uşor ca o blăniţă albă de miel. Rugă vîntul să-l ajute, şi dintr-o dată în tot oraşul răsună bucuria. — Zăpada mieilor! Zăpada mieilor! Copiii alergau să prindă ultimii fulgi de zăpadă din acel an. Şi nici unul dintre ei nu bănuia că era ultima joacă din anul acela pe care le-o dăruia Omul lor de zăpadă. Cînd peste vreo oră zăpada se topi, pe gardul de lîngă grădiniţă, din toate cuvintele scrise de Omul de zăpadă, la plecare, mai rămăsese doar ultimul cuvînt: ...«adio»...  

TRÎNTA     Prima piedică i-o puse pe furiş, parcă de încercare, exact cînd se ridica de la masă. (Borş de miel, friptură cu garnitură de urzicele, plăcintă de mere...) Băiatul se clătină, dar nu se lăsă doborît. Ştia el bine acest şiretlic. Totdeauna aşa începea trînta, după-masă. Şi totdeauna cu o piedică. Deh! Mare scofală să pui la pămînt pe cineva cu burta plină... Poate de aceea, sigur de sine, adversarul reveni la atac. — O să-l trîntesc pe canapea, îşi făcu el planul şi, înşfăcîndu-l brusc cu un fel de dublu Nelson, îl zvîrli peste pernele moi. De data aceasta băiatului îi trebuiră cîteva minute ca să se pună pe picioare. Reuşi cu greu să se depărteze de canapea. Ştia bine însă că abia acum începea adevărata luptă. Acum şi acolo, la jumătatea drumului dintre dormitor şi ieşire. Căci dacă adversarul izbutea să-l împingă spre dormitor — ştiut lucru, nu mai era nimic de făcut. Urma înfrîngerea. De aceea băiatul se opinti din răsputeri, se răsuci, se apucase chiar cu mîna de clanţa de la ieşire şi aproape că se simţea biruitor, cînd vrăjmaşul mai încercă un vicleşug. Slăbind strînsoarea, începu să-i vorbească, dulce şi mîngîios, apoi poruncitor, împingîndu-l pas cu pas spre fotoliul din mijlocul odăii: — Dă-te bătut. Măcar astăzi... Hai, dormi, dormi, dormi!... Băiatul era pe punctul să se lase învins, cînd deodată se scutură şi, prefăcîndu-se că se lasă tîrît în dormitor, o coti pe neaşteptate spre baie. Dădu drumul la apa rece şi îşi vîrî adversarul cu faţa sub robinet. O dată, de două ori, de cinci ori... Apoi, în ciuda ţipetelor acestuia, îl apucă de guler şi îl aruncă pe geam. Un timp perdeaua fîlfîi în urma lui ca o batistă de adio... Băiatul privi cu satisfacţie spre stradă, apoi, ca totdeauna cînd se sim­ţea victorios, începu să fluiere. Se simţea ca un şoim. Şi chiar era! O, dar am uitat să spun un lucru important. Băiatul era singur acasă. Singur-singurel! Şi atunci cine fusese agresorul? Cu cine se luase micu­ţul la trîntă? Pe cine vîrîse el cu faţa sub robinet şi-l aruncase apoi pe geam? Afară unde strălucea soarele, iar copiii se strîngeau de prin curţi cu găleţi şi greble şi tîrnuri... Ei, cine ghiceşte? — Haide odată! strigă unul din ei către băieţaşul nostru. Gata cu trîn­dăveala! Poftim, mi-a trădat secretul! Parcă voi n-aţi fi ghicit? Eh, şoimule, mi-ai stricat povestirea. Dar nu-i nimic. Afară e călduţ, s-a iscat din senin o boare. Se simte primăvara. Cum o să fiu supărat?  

  Risipitorul de Mircea Sântimbreanu   Vă voi pune tuturor cîteva întrebări. Recunosc, sînt întrebări atît de uşoare încît parcă mi-e şi ruşine să le numesc întrebări. Ştiu dinainte, răspunsul e unul singur, şi mai ştiu că mi-l spune pe nerăsuflate chiar şi cel mai mic copil din grupa mică. Şi totuşi, vă rog să le ascultaţi, pen­tru că mi s-a întîmplat să aud, oricît ar fi de necrezut, şi alte răspunsuri. Pe cuvînt de onoare. Dar iată prima întrebare: — Ce se poate spune unui copil — în cazul de faţă lui Tase — care, de cîte ori are treabă la spălător, lasă robinetul deschis şi apa curge în neştire... Ei, ce se poate spune? — Un singur lucru. Bravo, Tase! Nimic nu e mai minunat decît apa. Dă-i drumul, las-o să curgă toată ziua, nici nu ştii ce plăcere îmi faci. — Şi cine a dat acest răspuns trăsnit? mă veţi întreba. — Cum cine? O raţă. Pe cuvînt de onoare. — O raţă într-o grădiniţă? — Exact. Dar să vă pun a doua întrebare. Ce se poate spune unui copil — tot lui Tase — care la fiecare gustare îşi lasă bucăţi din pîinea cu unt şi marmeladă pe unde apucă? Ascult răspunsul! — Păi, e unul singur şi anume: Minunat, Tase! Ce băiat generos eşti tu! Aşa să faci mereu, şi o să-ţi fiu recunoscător.           — Nu se poate, parcă v-aud. Cine să dea acest răspuns aiurit? — Cum cine? Un purceluş. Pe cuvînt de onoare. — Un purceluş în grădiniţă? — Da. Dar să trecem la a treia întrebare. Ce se poate spune unui copil — îl ştiţi de-acum, e Tase — care de dimineaţa pîna seara împrăştie pretutindeni bucăţi de cretă, de hîrtie, cartoane şi creioane colorate? — Răspunsul e limpede ca lumina zilei: Îţi mulţumesc, Tăsică, de-ai şti cîtă nevoie am eu de toate acestea! — Şi cine a dat acest răspuns anapoda? — Cum cine? Papagalul din grădiniţă! Dar hai să trecem la a patra întrebare. Ce se poate spune despre acelaşi Tase care îşi rătăceşte prin toată grădiniţa ba un ciorap, ba o batistă, ba un prosop? Şi totuşi, e cineva care îl felicită şi îi spune aşa: — Ce bine, ce culcuş cald o să-mi fac din toate acestea! Bravo, Tase! Cine e? Cîinele ciobănesc. — Nu se poate! O raţă, un purcel, un papagal, un cîine ciobănesc într-o grădiniţă? Nu, nu se poate! — Ba da. Şi toţi aceştia îl laudă pe Tase. Pe cuvînt de onoare. Ce-i drept, sînt singurii lui lăudători. O, dar am uitat un amănunt. Un singur amănunt: şi raţa şi purcelul şi ceilalţi erau de plastilină.  

  De cum se născuse, în luminişul din marginea junglei, puiul de girafă îşi roti privirea de jur-împrejur. De după tufişul unde se afla, nu se vedea mare lucru, dar se auzeau nişte paşi greoi şi foşnet de frunziş, aşa încît îşi lungi puţintel gîtul. Cam cu un metru. Oho, acum era altceva, acum vedea totul pînă la marginea luminişului. De acolo venea zgomotul. Era un elefant.   — Ce faci acolo? întrebă puiul de girafă. — Fac un drum. Un drum nou. — Ce bine, se bucură puiul de girafă, te ajut şi eu, adăugă el, dar ele­fantul îşi văzu de treburi ca şi cum nu l-ar fi auzit.   Mult mai tîrziu, după ce dobori vreo trei copaci şi îi rupse cu trompa ca pe nişte beţe de chibrite, îşi şterse năduşeala de pe frunte şi răspunse gîfîind: — Asta e o treabă prea grea pentru tine. Tu n-ai să faci drumuri nicio­dată. Şi plecă.   Rămas singur, puiul de girafă se întristă oleacă, dar, nu peste mult, un alt zgomot îi atrase atenţia. Venea de dincolo de ierburile înalte ce înconjurau luminişul. îşi lungi gîtul încă cu un metru şi atunci dădu cu ochii de hipopotam. — Ei,ce faci acolo dumneata?         — Un bazin, răspunse hipopotamul. Un bazin cu apă dulce. Cine vrea înoată, cine e însetat bea apă, cine are chef se joacă cu corăbioare, ţine loc şi de oglindă. — Te ajut şi eu, se avîntă puiul de girafă, dar hipopotamul se cufundase în apă şi abia într-un tîrziu cînd ieşi la suprafaţă, înecat în mocirlă, bolborosi: — Asta nu e pentru tine... E greu, mult prea greu.   Descumpănit şi jignit, puiul de girafă îşi lungi atunci şi mai mult gîtul. Acum gîtul parcă îi semăna cu un burlan, iar el vedea totul peste pădu­rice, departe, pînă acolo unde, ca un zid, se înălţa pădurea cea mare. Vorbi cu o zebră care pretindea că lucrează pijamale, apoi cu rinocerul care, cu cornul său, ara, brazdă după brazdă. Zări şi o gazelă ce îi spuse din goană că ea duce poşta, şi iată se făcea seară şi nimeni nu avea timp pentru puiul de girafă, şi nimeni nu avea nevoie de ajutorul lui. Nici antilopele, nici maimuţele, nici măcar furnicile. Şi puiul era trist, din ce în ce mai trist. Avea acum un gît lung şi sub­ţire, cu corniţele ca o antenă de televizor, şi îşi rotea umilit privirea în toate părţile.   Atunci zări pe tigru. Se furişa în salturi, prin iarbă, dinspre pădure, se pitea şi se tîra pe brînci şi în ochii lui se citeau limpede gîndurile rele. Puiul de girafă fu atît de înfricoşat încît nici nu-l mai întrebă ce face şi dacă îl poate ajuta, ci începu să ţipe: — Fugiţi! Ascundeţi-vă repede, vine tigrul!   Într-o clipită, toate animalele mici se ascunseră. Numai elefantul, hipopotamul şi rinocerul, care nu se tem de tigru, veniră în jurul puiului de girafă ce tremura din toate mădularele şi încercară să-l sărute pe frunte. Dar nu izbutiră şi îi spuseră:   — Vezi? Tu aşa o să ne ajuţi de acum încolo. Noi muncim fiecare în felul nostru, iar tu să fii paznicul poeniţei... Bine? Cînd vezi pe tigru, pe leu sau şarpele boa, să strigi: «Fugiţi!» Bine?   — Da, vru să zică puiul de girafă, dar de atîta bucurie că îşi găsise rostul, cuvîntul i se rătăci în gîtul său lung şi, pînă să-i vină pe limbă, se prefăcu în   — Rămîi aici şi ne vei fi de ajutor. De acord? — Vă mulţumesc, vru să spună puiul de girafă, dar din nou cuvintele se pierdură de-a lungul gîtului care acum avea vreo patru metri şi se auzi de-abia şoptit, catifelat şi sfios un singur cuvînt:         — Da.  

Primul zece      În drum spre şcoală, Andrei îşi scutură în pas săltat ghiozdanul din spinare. Să se ştie precum că are ghiozdan! Şi să se ştie că înlăuntrul său are şi penar şi călimară şi cărţi şi caiete! Ca orice şcolar. Ce dacă e-ntr-a-ntîia? Nu e tot şcolar? Guraliv, ghiozdanul îi însoţeşte paşii: — Sînt şcolar! Sînt şcolar! Sînt şcolar! Acum, la ora aceasta de dimineaţă, nu e nimeni pe cărare, deşi băiatului grozav i-ar place să aibă cui se destăinui: — Pentru azi am avut de scris 10 rînduri! Le-am scris pe toate, sînt în caiet. Vreţi să le vedeţi? N-are cine să-i răspundă. Ghiozdanul tace. Andrei ar sporovăi de unul singur, dar nu despre caiet. Despre pagina cu tema trecută, treacă-meargă. Are nota 8. Şi despre încă o temă, două, poate. 7 nu e rău. Dar pe urmă vin alte pagini despre care e mai bine să nu vorbim, căci, între noi fie vorba — şi Andrei e de aceeaşi părere — nota 6 n-o prea scoţi cu dragă inimă în lume. Nu-i aşa? Acum Andrei a ajuns în şosea şi ar avea cui să vorbească. Dar cu gîndul la caiet, i-a pierit cu totul cheful. Şi la urma-urmei, ce să spună? Că 6 e   destul de bun cînd pagina e toată zgîriată ca de ace? De ce e zgîriată? Păi tocmai asta nu poate băiatul să o spună. Căci cine ar crede că un şcolar din clasa întîia, în timp ce îşi scrie temele, se joacă cu pisica? Sau parcă e de spus în gura mare că e bun şi 5, cînd jumătate din rîndurile scrise înoată în marmeladă? Ah, şi de cîte ori a hotărît să nu mai mănînce cînd îşi scrie temele!... A hotărît, şi a uitat. Cum a uitat acum că tema de azi, cu cele 10 rînduri, are trei pete de cerneală... De ce? Hai să-l lăsăm in pace... Ce vreţi? Şi-a dat toată silinţa să le scoată. Vreo jumătate de ceas. De făcut, se ştie, petele se fac din neatenţie. În mai puţin de o secundă... Aşadar, băiatul a uitat de aceste necazuri. Ghiozdanul a început să salte iarăşi, guraliv. Andrei a prins din nou poftă de vorbă. Uliţa e plină de oameni. Unii pietruiesc şoseaua. — Ce bine! gîndeşte băiatul. O să avem şoseaua pietruită dintr-un capăt la altul al satului... Roabele scrîşnesc, maiurile izbesc surd pămîntul, lopeţile scapără în piatră. Ghiozdanul nici nu se aude, deşi saltă mai vesel. În dreptul primăriei, alţi oameni trag fire electrice, cocoţaţi în vîrful stîlpilor. — O să avem lumină electrică şi pe dealul Fetii? întreabă Andrei, cu capul dat pe spate, pe electrician. — Bineînţeles, zice omul şi trage cu putere sîrma. Iar ghiozdanul saltă, saltă... Aproape cît Căminul cultural din faţa şcolii pe care s-au suit dulgherii.   — Cînd o să fie gata? întreabă Andrei pe oamenii de pe căpriori. — ...Dăm zor; pînă diseară punem ţigla, răspund aceştia bucuroşi.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   A fost o mică pauză. De ce? În primul rînd, pentru că au trecut 3 ore, şi în al doilea rînd, să cîntărim cît e de greu încă un 6. Da, e cam greu. Iacă: ghiozdanul nu mai saltă. Şi nici Andrei nu mai merge cu pasul săltat. Şi cît e el de guraliv, acuma tace. Şi nu că n-ar avea cu cine să vorbească. Dulgherii au isprăvit de aşezat ţigla, electricienii coboară de pe stîlpii înalţi între care firele stau întinse ca nişte linii de caiet, drumarii au strîns roabele la un loc şi glumesc împreună. Andrei merge pe dunga şanţului, cu capul în pămînt. Gîndeşte: — Toţi, toţi muncesc cu spor şi sînt veseli. Au şi de ce să se bucure. Nu ca el. Auzi! La cea mai uşoară temă să ia tot 6! Dar nu! Asta nu se va mai întîmpla. Chiar mîine am să iau un zece, îşi zice băiatul şi grăbeşte pasul în timp ce plopul clatină din cap. În semn de aprobare, fireşte. Îndată după masă, Andrei deschide caietul. — Voi face literele ca în carte, toate cele 10 rînduri! hotărăşte el şi dă să înmoaie tocul în cerneală, dar se opreşte. Întîi sugativa, să nu pătez. Scrie cuvîntul «temă» frumos, cu liniuţe drepte. Pisica s-a urcat pe masă. întinde laba înspre toc. — Zît! o alungă băiatul, şi pisica se zbîrleşte nedumerită.   «Ce-o fi vrînd stăpînul? Doar după ce scria un rînd se juca întotdeauna cu mine.» Şi n-are de unde să ştie că stăpînul său se gîndeşte în clipa aceea la electricienii de pe stîlpi. Ce? Ei s-ar fi dat jos pentru te miri ce? Mai scrie două rînduri: încet, grijuliu, pe toată liniatura... Bunica i-a adus felia de pîine cu marmeladă. Andrei o dă deoparte cu dosul mîinii şi scrie mai departe. Ce? Dulgherii se urcă în vîrful căpriorilor cu barda într-o mînă şi cu marmelada în cealaltă? Mai are de scris doar două rînduri. A cam amorţit. Ce-ar fi — îi dă prin gînd — să alerge niţeluş cu zmeul? Dar se opreşte... Aşa ar fi făcut şi ieri şi alaltăieri, dar astăzi se gîndeşte: oare drumarii ar fi lăsat din mînă roaba ca să înalţe zmeul? Andrei a terminat. Priveşte pagina... Acum e ca în carte. Acum e bine. A doua zi spre casă Andrei îşi scutură în pas săltat ghiozdanul. Să se ştie că are ghiozdan! Şi înlăuntrul său are penar şi călimară şi caiete. Şi să se ştie că în caietul de română are primul zece! Guraliv, ghiozdanul din spinare îi însoţeşte paşii: — Sînt şcolar! Sînt şcolar! Am primul zece! Ze-ce! Ze-ce! — A fost greu? întreabă plopul. — Doar începutul, răspunde Andrei şi rîde fericit spre oamenii din jur.