Mircea Sântimbreanu

E greu de spus cînd şi-a dat seama fetiţa din povestea noastră cît de puternică este... Poate de pe vremea cînd era atît de mică încît nu ajun­gea la clanţa uşii şi nici să bea apă de la fîntîna ţîşnitoare. Cu toate acestea nu rămînea închisă în odaie şi nici însetată nu rămînea. Era de ajuns să zică o singură dată cuvintele nu pot!, pentru ca, răsărită ca din pămînt, o mînă să-i deschidă uşa sau să o înalţe pînă la ţîşnitura apei. Erau mîinile oricui se afla prin preajmă. Mai tîrziu, cînd nu izbutea să-şi îmbrace rochiţa, căci încerca să-şi vîre capul prin mînecă, era de ajuns acelaşi mic scîncet: nu pot! şi nepu­tinţa înceta pe dată, ca prin farmec. La fel cînd nu reuşea să-şi tragă ciorapii, căci îi punea cu călcîiul în faţă, sau cînd încerca să se încalţe, uitînd că ciorapii se află vîrîţi în vîrful pantofilor... De undeva se iveau două mîini prietenoase şi îndemînatice, şi gata necazul. Erau, cel mai adesea, mîinile bunicii. Numai că fetiţa creştea, iar puterea bunicii scădea. Fetiţa scîncea atunci de două ori, de trei ori, ţipa, bătea din picior, iar pînă la urmă, răsuflînd greu, cu degetele din ce în ce mai tremurătoare, bunica îndepărta pricina necazului. îi înnoda şiretul sau funda, îi umfla balonul, îi îmbrăca sau dezbrăca păpuşa, îi curăţa mărul.   Aşa se face că, odată cu vremea, neputinţa fetiţei se prefăcu într-o mare putere. Taina puterii ei erau aceste două cuvinte, uşor scîncite, uşor ţipate şi un pic, un pic înlăcrimate: — Nu pooot! Avea acum aproape şase ani, era voinică, urca în fugă scările blocului unde se mutaseră, sărea coarda, bea apă de la toate fîntînile ţîşnitoare, dar, undeva, pe vîrful limbii, îi rămăseseră bine lipite cele două cuvinte — şi aproape că nu deschidea gura fără să le sloboadă. Aşa, într-o zi, ieşi cu trotineta în faţa blocului. Ici, colo, se mai aflau cîteva mormane de moloz şi pămînt şi fetiţa nu putea să-şi ia vînt. — Nu pooot! Bunico, nu pooot! ţipă ea, înciudată, dar, în aceeaşi clipă, un excavator păşi greoi spre ea, cu lingura lui de metal întinsă, mor- măind vesel: — Răbdare, sigur că nu poţi. Şi nici bunica nu poate. O să îndepărtez eu pămîntul. Într-adevăr, în cîteva ceasuri, totul era netezit şi o panglică de asfalt înconjura blocul. — Ce putere am! zise fetiţa. Şi excavatorul mă ajută. E de ajuns să spun nu pooot, şi gata! A doua zi însă fetiţa se sătură de trotinetă şi hotărî să se dea huţa pe o scîndură îngustă, rămasă din schelăria blocului. O aşeză pe nişte cără­mizi, dar de îndată ce încerca să se urce, scîndură luneca. După cîteva încercări fetiţa începu să ţipe, zvîrlind scîndură: — Nu pooot! Bunico, nu pooot! Aproape în aceeaşi clipă un tractor se opri în dreptul lor. Din remorcă fură coborîte două leagăne noi, proaspăt vopsite, care fură bătute în pămînt. — Ce putere am, rîse bucuroasă fetiţa, dîndu-se în leagăn. Cînd spun nu pooot! mă ajută nu numai bunica, ci şi toţi oamenii şi maşinile. În aceeaşi după-amiază, îi veni ideea să se joace cu nisip. Încercă să care nisipul lîngă leagăn, dar nisipul îi curgea printre degete. — Bunico, nu pooot! izbucni atunci fetiţa, şi nu peste mult între cele două leagăne se opri o basculantă care descărcă un morman de nisip auriu. Cînd se întoarseră acasă, ieşi pe balcon să-şi cureţe un măr şi, privind şantierul pe care se mişcau sute de maşini, spuse cu mîndrie: — Toate sar să mă ajute! Ce puternică sînt... E de ajuns să ţip o singură dată... Şi într-adevăr ţipă, căci scăpase cuţitul din mînă. Ridică apoi cuţitul dar scăpă mărul. «Nu pot!» scînci ea. Apoi, cînd şi cuţitul şi mărul îi alune­cară din mîini urlă din răsputeri: «Nu pooot!» Bunica tocmai se apropia să-i cureţe dînsa mărul, cînd, chiar sub balcon, se ivi o macara. — Lasă, bunico, zise macaraua scrîşnind, dumneata eşti bătrînă, nu te mai obosi. O s-o ajut eu pe fetiţă. Uite ce mînă puternică am. Macaraua încercă de cîteva ori să apuce mărul, dar nu izbuti. Atunci, cu toate motoarele pornite mugi prelung, încît tot şantierul se umplu de vaierul ei:   — Nu pooot! În clipa următoare, din dosul blocului apăru greoi, scurmînd pămîntul, un excavator. — Să încerc eu să curăţ mărul, spuse excavatorul. Am zece degete de fier şi cuţitele mele sînt mult mai tăioase. Fetiţa se cam sperie văzînd namila de fier întinzîndu-şi braţul spre balcon. — Lasă, îl curăţă bunica, îngăimă ea. — Bunica e bătrînă, spuse excavatorul. Ce? Are ea puterea mea? În aceeaşi clipă, îşi puse în mişcare motoarele, dudui cu putere, opin- tindu-se şi mişcîndu-şi cuţitele într-o parte şi alta. Apoi, văzînd că nu poate apuca mărul, scoase un răget asurzitor: — Nu pooot! Sosi atunci în grabă un tractor: — Aveţi nevoie de ceva? Doar noi între noi ne ajutăm. — Nu pot să curăţ mărul fetiţei, se văita pufăind excavatorul. — Nu-i nimic, răspunse tractorul. Am să aduc îndată un buldozer. Cuţitul lui taie în felii munţi de pămînt, necum un măr. Pot să aduc şi cîteva pluguri şi, dacă e nevoie, un compresor greu cît cinci elefanţi, ca să-i înmoaie coaja. — Lasă, îl curăţă bunica, încercă fetiţa să-l oprească. — Cum o să-l cureţe? Poate ea mai mult ca un buldozer? spuse tractorul şi porni cu toată viteza. Curînd, sub balcon, se opriră zeci de maşini. Întreg şantierul se golise. Trecătorii se opriseră şi ei, priveau nemaipomenita adunare de macarale, excavatoare, compresoare, buldozere şi se întrebau: — Ce se întîmplă aici? Ce fac atîtea maşini? — Încearcă să cureţe mărul fetiţei, răspunse o basculantă care îşi croia drum spre bloc, încărcată cu pietriş. — Şi dumneata? — Eu car pietriş. În urma mea vine o macara pe şine. E în stare să ridice o casă întreagă într-un deget. Imposibil să nu poată ea curăţa un măr... Ştiţi, bunica fetiţei e bătrînă... — Dar fetiţa nu poate? — Nuu, ea are doar şase ani. Ea nu poate singură nici să-şi umfle balo­nul, nici să-şi înnoade şiretul, nici să-şi îmbrace ciorapii. O să stăm aici s-o ajutăm. — Pînă cînd? — Pînă izbuteşte singură. — Şi casele pe care le construiţi? întrebă cineva. Cine să le facă? — Şi bunica? îi întoarse întrebarea basculanta. Putem noi s-o vedem, slabă, tremurînd, chinuindu-se din zori şi pînă seara? O să stăm aici, sub geamul fetiţei, cu schimbul. Glasul îi fu acoperit de un zgomot asurzitor. Se apropia macaraua uriaşă pe roţi, plimbîndu-şi braţul înalt pe la toate cele zece etaje ale blocului. — Unde e mărul? întrebă ea, zbîrnîindu-şi sutele de cabluri. Atunci, peste zgomotul acela, nu ştiu cum, se auzi o voce speriată, abia şoptită. Era glasul fetiţei. — Iată-l, bîigui fetiţa. E curăţat... L-am curăţat singură. — Ai putut? — Am putut... Pot! Pot! Pot!... spuse fetiţa şi, la fiecare cuvînt, cîte o namilă de fier pleca de sub balcon. Curînd începură toate, risipite ici-colo pe şantier, să lucreze. Fetiţa le privea şi, abia acum, auzindu-le zumzetul, îşi dădu seama de puterea ei. Căci toate acele maşini şi oamenii care le mînuiau puteau munci şi mai bine, dacă ei, copiii, învăţau să se descurce singuri. Aceasta e puterea lor, a copiilor. Să-ţi pună macaraua rochiţa? Să te încalţi cu lingura excavatorului? Să lăsăm maşinile la treaba lor. Să-i lăsăm pe oamenii mari să facă blocuri, trotuare, solare... Bunica e bătrînă... Pe cei foarte mici, da, pe cei care nu pot deschide singuri uşa sau să bea apă de la ţîşnitoare o să-i ajute oricînd două mîini. Şi cel mai bine o să-i ajute mîinile fetiţelor şi băieţilor mai mari...  

    Cine-i mai mare?           Era o dimineaţă însorită, un vînt cald, primăvăratic, se juca de-a v-aţi ascunselea printre boschetele din parc. Nu se ascundea prea bine vîntul. Crenguţele încărcate de muguri îl arătau cu degetul. Atunci ieşea şi se pitea, năstruşnic, în părul copiilor ce alergau pe alee. Răsfoia alandala cărţile şi revistele celor ce citeau ici-colo, risipiţi pe bănci, apoi, sătul de hîrjoană, vîntul înceta să se mai joace. Ori, poate, stînd deoparte, învăţa jocurile noi ale copiilor. Ce-i drept, avea ce învăţa! Iată, nu departe de intrarea în parc, un nod de copil se apropia de banca pe care se odihnea un bătrîn.   — Bună dimineaţa, spuse copilul. Dumneavoastră vorbiţi?   — Nu, răspunse mirat bătrînul. Sînt singur.   — Nu vorbiţi la telefon? Ştiţi, aici, la banca aceasta,e telefonul nostru, îmi daţi voie să vorbesc eu?   — Poftim, spuse bătrînul. Cu plăcere.   Băieţaşul se aşeză pe bancă, apoi duse mîna la ureche, ca şi cum ar fi avut un receptor, şi spuse strigînd:   — Alo! Salvarea? Trimiteţi vă rog urgent o maşină. Şi întorcîndu-se apoi către bătrîn: Ştiţi, ne jucăm, explică el. Eu sînt mama. Curînd o să vină salvarea, n-aveţi grijă.         — Şi cine e bolnavul?   — Dumneavoastră. Ne jucăm, nu vă supăraţi... Bătrînul zîmbi: pricepuse totul.   — Cîţi ani ai? îl întrebă bătrînul zîmbind.   — Am patru ani, spuse băieţaşul şi poate ar mai fi adăugat ceva, dar tocmai atunci, pufăind şi zbîrnîind, se opri în dreptul băncii un băieţaş ceva mai răsărit.   — Dumneavoastră sînteţi fetiţa bolnavă? întrebă noul venit pe bătrîn.   — Eu... nu, eu nu sînt fetiţă...   — Ba nu, dumneavoastră sînteţi fetiţa bolnavă... Mă iertaţi, dar eu ştiu mai bine; sînt mama dumneavoastră, vorbi cel care chemase doc­torul la telefon. Bătrînul pricepu că aşa o fi jocul, şi zise, zîmbind:   — Da, eu sînt fetiţa bolnavă. Dumneata eşti şoferul?   — Nu. Eu sînt maşina. N-are şofer. E teleghidată... Am venit cu toată viteza... Acum mă duc să trimit doctorul. La revedere. Şi nu fiţi îngri­jorat, vine îndată. Bătrînul zîmbi din nou:   — Tu cîţi ani ai?   — Aproape cinci ani, spuse băiatul şi, începînd să pufăie, să claxoneze, porni cu toate motoarele.   Nu trecu mult şi în dreptul băncii se ivi un băiat cu bascul dat pe ceafă.   Acesta se opri lîngă bătrîn şi îl întrebă răstit:   — Tu eşti bolnavul?   Bătrînul se uită nedumerit împrejur.   — Ce? N-auzi? Eu sînt doctorul.   — Cu mine vorbeşti? se miră bătrînul.   — Cu tine. Ai vată în urechi?   Bătrînul nu mai zîmbi. Nici nu răspunse. Se ridică şi plecă. În urmă se auzi vocea răstită a băiatului. Îi certa pe cei mici:   — Aşa-mi trebuie dacă mă joc cu nişte ţingăi ca voi!   Bătrînul s-a aşezat pe o altă bancă, şi nu peste mult îi văzu pe copii ieşind din parc. Îl văzu pe «telefonist» ţinîndu-se de mînă cu «maşina salvării» şi alergînd cu paşi mărunţi. În spatele lor mergea «doctorul»: era cu un cap mai răsărit decît cei doi. Nici nu era nevoie să-l întrebe cîţi ani are. Aproape şapte, nu încăpea îndoială. Şi bătrînul rămase nedumerit. Pricepea că un băieţaş oricît de mic poate fi mămica cuiva, şi chiar a unui bătrîn. Pricepea şi că alt băiat, la fel de mic, poate fi o maşină teleghidată sau chiar o rachetă. Ceea ce nu pricepea în ruptul capului era altceva: cum poate fi tocmai cel mai mare dintre ei atît de nepoliticos? Şi totuşi, băiatul cu bascul pe ceafă era cel mai mare! Cu un cap mai mare...   Asta nu pricepea bătrînul. Pe bună dreptate, nu pricepea acest lucru nici vîntul care duse nedumerirea în tot parcul. Şi cum nimeni nu putu să-i răspundă, se zburli deodată şi plecă supărat.  

BOBOCII       Poate cu gîndul că (în sfîrşit!) a doua zi, chiar a doua zi începea şcoala, prima lui zi de şcoală, sigur nerăbdător, dar şi obosit de aşteptare, Mitrică aţipise îndată după-masă şi, moleşit de zăduf, dormise dus, fără vise. Cît timp? Cu neputinţă să-şi dea seama.Un ceas-două? Zece? Se uita ca ameţit împrejur, dar, ciudat, nimic, absolut nimic nu-i putea spune dacă în clipa aceasta, acum cînd se rotea buimac prin ograda pustie, era încă astăzi sau se făcuse... mîine? Soarele nu se vedea pe cer — nu răsărise? Asfinţise? O lumină vie, dar albăstrită ca laptele crud, izvora dintre dealuri — revărsat de zori? amurg? Cireada de vite păşea agale prin praful drumului — venea, se ducea la păşune? — iar trecătorii îşi dădeau bineţe cu acelaşi «‘nă ziua — ziua bună»... Era spre seară? Era dimineaţă? Venind dinspre sat, poştaşul pedala fără zor, ca totdeauna, ca şi cînd în tolba lui n-ar fi poposit nicicînd vreo telegramă fulger. — Nu vă supăraţi, cît e ceasul? se pomeni băiatul întrebînd. — Şase, şase şi ceva, răspunse omul şi îşi văzu de drum. «Atunci e bine, se învioră băiatul.» Dacă e şase — şase şi ceva, pînă la şapte, şapte şi ceva, avea tot timpul. Putea să se spele, să se îmbrace în uniformă, să ajungă la şcoală... «Dacă e şase dimineaţa? Dar dacă e şase seara?» Asta nu precizase poştaşul. Să fugă după el şi să-l întrebe aşa, din senin: — Nene, acum e seară sau dimineaţă? Cum să pună o asemenea între­bare? Ar rămîne de pomină în tot satul. O, cu nici un chip, l-ar crede zărghit. Şi atunci? Tot singur va trebui să se descurce. Ai lui tocmai acum se apucaseră să plece... Afurisit somn, greu ca pămîntul... Privi în jur. Găinile cîrîiau, dînd tîrcoale mărului uscat. Se pregăteau de culcare? Abia coborîseră din cotineaţă? «Să mă uit la cer, îşi zise Mitrică. Dacă se limpezeşte, în cinci-zece minute, o întind spre şcoală; dacă, dimpotrivă, se-ntunecă, n-am decît să mai trag un pui de somn.» Dar cerul îşi păstra taina, parcă încremenit. Doar o uşoară boare împrăştia fumurile ce suiau ici-colo, în vale, din hogeacuri. Se pregăteau de cină? Dar dacă puneau de fruştuc? Şi atunci? Atunci nu mai putea rămîne nici o clipă, va pleca la şcoală! Dar pe furiş, prin grădini şi porumbişti, de-a lungul văii. Va ajunge exact în spatele şcolii şi va aştepta acolo, pitit în dosul gardului. Dacă se adună şi alţi copii, ţuşti şi el în curte, dacă nu, se va întoarce spre casă tot nevăzut. Pe întuneric. Ciucit pe vine în dosul curţii, privind prin ostreţe, Mitrică nu se dumirea defel. În curtea şcolii erau destui copii, unii măturau şi stro­peau careul, alţii încercau cablul de la catarg, mulţi intrau şi ieşeau din clase şi băiatul înţelese că puneau cărţile noi pe bănci, pe catedre. Erau şi profesorii aproape toţi, era şi tovarăşul director. Uite-l şi pe primar! Totul părea gata pentru deschiderea şcolii; serbarea putea începe chiar acum, pentru că acum băiatul era sigur, nu mai încăpea nici o îndoială, acum era 15 septembrie, era dimineaţă, era prima lui zi de şcoa­lă şi pentru mult, mult timp clădirea aceasta pe lîngă care trece de atîtea ori devenea şcoala lui, iar el şcolar. Va ieşi din ascunzătoare, se va repezi de-a dreptul în curte, va rămîne în careu, printre ceilalţi copii, pînă îi va chema pe toţi clopotul. Numai că... De ce în clase se aprind becurile? Da, parcă-parcă s-a întunecat! Nu cumva azi totuşi nu e mîine? Chiar aşa, uite, deasupra Dealului Fetii împunge parcă într-o baltă sîngerie cornul lunii. Acum e totul limpede: azi nu e mîine, mîine se deschide şcoala, aşadar pe mîine! De bucurie îi vine să strige, dar se tupilează nevăzut în porumbişte şi face drum întors spre casă. .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   . A doua zi Mitrică merge spre şcoală. Dimineaţa e proaspătă, lumi­noasă, soarele îmbracă în diamante fiecare fir de iarbă. Pe uliţe, zeci de copii zoresc spre şcoală. Numai poştaşul pedalează agale, ca şi cum în tolba lui n-ar fi poposit nicicînd vreo telegramă fulger. Şi deodată, la răscruce, în vale, Mitrică se opreşte. Treceau, ţinîndu-se de mînă, cîrduri de băieţi şi fete, colegii lui de grădiniţă. În clipa aceea un gînd îl făcu să zîmbească şi se pomeni vorbind cu glas tare, plin de mîndrie: — Ăştia merg la şcoală pentru prima dată. Boboci! Ehei, nu era cazul lui! Şi o luă la picior de unul singur spre şcoală, ca spre o bună şi foarte veche cunoştinţă.  

     Era o dimineaţă însorită, luminoasă, cînd am ieşit pe stradă. în prima curte cîţiva copii cu uniforme curate stăteau la umbră şi citeau. Trecînd pe lîngă ei, s-au ridicat în picioare şi m-au salutat, apoi s-au aşezat, continuîndu-şi lectura întreruptă. În a doua curte se aflau doi frăţiori, parcă gemeni, cărora tocmai li se aducea gustarea. Copiii au mulţumit frumos şi, înainte de a se înfrupta, au dat fuga la robinet şi s-au spălat bine pe mîini. De peste drum alţi copii mi-au zîmbit şi mi-au făcut semne cu mîna. Apoi unul din ei, cu degetul la buze, mi-a întins un bileţel pe care scria: «Vă rugăm să ne iertaţi că nu vă salutăm în gura mare, dar vecinul nostru, paznicul de noapte, s-a întors abia adineaori şi probabil doarme...» La colţ, cîţiva prichindei stropeau trotuarul, iar alţii pliveau buru­ienile ce mărgineau bordura... Un puştan, probabil de pe altă stradă, trecea fluierînd. Copiii de peste drum i-au atras atenţia cu glas scăzut că Gara de Nord s-a mutat aproximativ de o săptămînă de pe strada noastră şi că locomotivele întîrziate o pot găsi luînd tramvaiul 12... În faţa tutungeriei, un tînăr îşi aranja ţigările în portţigaretul de piele. Băiatul tutungiului a admirat cîteva clipe cum îşi joacă pachetul moto­tolit pe bombeu, de aici pe călcîi, şi cum îl expediază printr-un «şpiţ» în mijlocul străzii. Apoi s-a apropiat de eroul spectaculoasei exhibiţii: — Nu-i aşa că dumneavoastră sînteţi centrul înaintaş al naţiona­lei noastre de juniori? O, de cînd voiam să vă cunosc... Sînt profund emoţionat... Ştiţi, mi-am amînat plecarea în tabără, ca să vă pot vedea în jocul de duminică... N-am să uit niciodată fenta dumneavoastră din minutul 18, şutul din minutul 25, golul ce l-aţi marcat în minu­tul 28; n-am să uit nimic din cele 90 de minute, dar nici Ordonanţa care la articolul 7 şi următoarele interzice murdărirea străzii... Centrul înaintaş s-a oprit din cursă, a făcut o mică întoarcere şi a deve­nit pentru o clipă baschetbalist — a azvîrlit hîrtia... la coş. Am plecat mai departe în acea minunată dimineaţă. Pe podul Dîmbo­viţei nişte copii — tot de pe strada noastră — mîncau seminţe, aruncînd cojile în apă. — E singurul loc din Bucureşti unde mîncăm seminţe, mi-au spus. La întoarcerea din această plimbare, aspectul străzii era de nerecu­noscut La ferestrele larg deschise zîmbeau din glastre hortensii şi narcise, iar — aşezate pe balcoane — ghivecele cu muşcate alcătuiau adevărate grădini suspendate. — De ce va miraţi? m-a întrebat un puşti de la etajul doi, ce se străduia să aranjeze o lădiţă cu cactuşi pe pervaz. Aşa procedăm în fiecare zi între orele 8 şi 18... Ca să fie strada mai frumoasă... În aceeaşi clipă am făcut un pas înapoi, pentru că unul din ghivece s-a prăvălit drept la picioarele mele. Am tresărit speriat şi... m-am tre­zit din somn. Răsturnasem paharul cu apă de pe noptieră. Ei, da, dragi copii de pe strada noastră. Visasem. Păcat...   gogoaşa furioasă ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬       A fost odată o gogoaşă furioasă. Se simţea atît de umilită că fierbe laolaltă cu alte surate în tigaia cu ulei încins, încît, bolborosind ca apu­cată, începu să ţopăie mărunţel, îşi făcu apoi vînt din tigaie, se rostogoli un timp pe plită şi, în sfîrşit, fără să mai stea pe gînduri, se rostogoli pe duşumea. Dar gospodina, obosită de treburile ei şi pe deasupra supărată în ziua aceea că băieţaşul o scrîntise din nou la aritmetică, nu văzu şi nu auzi nimic. Gogoaşa tocmai se oprise lîngă făraş, neştiind încotro să se îndrepte. Deodată dădu cu ochii de paharul de pe bufet. — Şi eu sînt rotundă, cugetă gogoaşa, chiar mai rotundă decît para aceea de sticlă. Dacă aş putea să mă caţăr pînă pe bufet, aş deveni şi eu pahar. Aş fi singurul pahar din lume făcut din cocă. Dar cu toate opintelile ei, gogoaşa nu se putu căţăra nici măcar pe scăunel şi blestema mai furioasă ca niciodată. Gospodina nu auzi şi nu văzu nici de data aceasta nimic. Atunci gogoaşa îşi strînse toate pu­terile, luă aer în piept şi cu un salt ajunse pe scăunel. În clipa aceea dădu cu ochii de glastra de flori de pe măsuţă şi inima începu să-i bată de bucurie.  

  De cu seară Omul de zăpadă se pregăti să-şi ia rămas bun de la copii. Se jucaseră împreună toată iarna, dar cîteva zile de moină şi o boare primăvăratică îi vesteau că a sosit timpul să-şi facă bagajele. De fapt, aproape că nu mai avea ce împacheta: doi-trei nasturi de cărbune, o rămăşiţă de măturoi şi morcovul ce îi slujise drept nas. Pălăria — o oală smălţuită — avea de gînd să o păstreze pe creştet.   Spre dimineaţă însă se trezi leoarcă de sudoare. Bătea un vînticel dinspre miazăzi, iar Omul de zăpadă simţea că se topeşte de căldură şi că, dacă mai întîrzie măcar un ceas, odată cu primele raze de soare se va prăpădi cu totul. Aşa încît, fără să mai stea pe gînduri, apucă unul din tăciunii ce-i încheiau vesta şi scrise pe primul gard, întocmai cum văzuse că fac şi unii copii: «Prieteni, mă găsiţi la Polul Nord. Adio.»   Făcu apoi o săgeată, arătînd nordul, şi porni agăţîndu-se de pulpana unui nor.   La pol erau zăpezi albe, nesfîrşite sloiuri albe de gheaţă, şi, bineînţeles, urşi albi. Dar nu erau copii... Nici unul. Şi Omului de zăpadă i se făcu dor de ei. Aşa se face că ori de cîte ori vedea un nor venind din miazăzi, îl întreba: — Ce fac copiii de pe strada mea? Ce veşti mi-aduci de la ei? Într-una din zile un nor îi răspunse: — I-am văzut chiar ieri. Zburdau într-o grădiniţă printre straturile de flori. — Flori? Ce sînt acelea? N-am văzut niciodată, spuse nedumerit Omul de zăpadă. — Nişte bulgăraşi de zăpadă, roşii, galbeni, trandafirii... — Şi copiii se bat cu bulgări coloraţi? — Defel. Nici nu-i ating. — Atunci? întrebă uimit Omul de zăpadă, care văzuse atîtea bătălii cu bulgări necoloraţi. — Se plimbă prin parcul în care a răsărit iarba. — Ce e aceea iarbă? — E ca un covor de zăpadă verde şi moale. — Înţeleg: fac din ea oameni de zăpadă verde. Interesant. — Nu-i aşa cum îţi închipui. Copiii nici nu ating iarba.   Omul de zăpadă rămînea tot mai nedumerit. Ştia că cea mai mare plăcere a copiilor este să zburde prin zăpadă. Şi acum să nu se atingă de ea, măcar că era o zăpadă moale şi colorată? — Şi ce mai fac copiii? — Se joacă în nisip. — Ce e nisipul? — O pulbere caldă ca o zăpadă de aur. — Aha, înţeleg. Îşi pun zăpada aceea aurie şi călduţă după gulerul paltoanelor, nu-i aşa? — Nu, copiii nu mai poartă paltoane. — Cum aşa? Acum cînd au atîta zăpadă de jur-împrejur: roşie, galbenă, trandafirie, verde, aurie, ca o ninsoare dintr-un curcubeu?... Dar norul nu-l mai auzea. Fumega din ce în ce mai depărtat... Omul de zăpadă nu pricepu nimic, şi pentru a lămuri totul hotărî să plece cu prima ocazie înapoi. Ardea de nerăbdare să vadă şi el zăpe­zile acelea colorate şi mai ales pe copiii care nu se băteau cu asemenea zăpezi... «Aşa ceva merită să fie văzut), îşi zicea întruna.   Aşteptă un vînt mai zdravăn şi, cînd acesta trecu şuierînd pe lîngă sloiul lui de gheaţă, Omul de zăpadă i se urcă în spinare.   Ajuns la locurile ştiute, îşi dădu seama că norul nu minţise.   De sus, oraşul părea troienit de zăpezi ciudate, verzi, galbene, roşii, mai strălucitoare decît toate zăpezile. Copiii alergau de ici-colo, dar nu se atingeau de ele... Erau atît de gingaşe! — Foarte bine fac, se bucură Omul de zăpadă. Dacă li-e dor de o bătaie cu bulgări de zăpadă, iată, scutur veşmîntul meu şi-l aştern la picioarele lor, uşor ca o blăniţă albă de miel. Rugă vîntul să-l ajute, şi dintr-o dată în tot oraşul răsună bucuria. — Zăpada mieilor! Zăpada mieilor! Copiii alergau să prindă ultimii fulgi de zăpadă din acel an. Şi nici unul dintre ei nu bănuia că era ultima joacă din anul acela pe care le-o dăruia Omul lor de zăpadă. Cînd peste vreo oră zăpada se topi, pe gardul de lîngă grădiniţă, din toate cuvintele scrise de Omul de zăpadă, la plecare, mai rămăsese doar ultimul cuvînt: ...«adio»...