Vintila Corbul

E foarte greu să te hotărăşti când este vorba de cariera ta. În ce mă priveşte n-am reuşit niciodată să mă hotărăsc. Se spune că sunt un om nehotărât. Şi aşa este, când mă duc la o discotecă, stau câte o jumătate de oră în faţa oglinzii şi nu ştiu dacă să-mi pun un fular albastru cu buline roşii sau unul roşu cu buline albastre. La fel mi se întâmplă şi când e vorba de fete. Am o preferinţă ascunsă pentru blonde, dar dacă trece o roşcovană a dracului de sexi mă iau imediat după ea. Să nu credeţi cumva din câte am spus că aş fi vreun fustangiu. În general le tratez cu un anumit dispreţ. Orice s-ar spune despre egalitatea sexelor, sunt convins că băieţii sunt net superiori fetelor. Arătaţi-mi o campioană de baseball, de catch, de surf sau de curse automobilistice! Una sau două ar putea să se strecoare, dar şi acestea prin contrabandă. Surogat! Tatăl meu vrea să mă fac bancher. Se pare că tradiţia familiei o cere. Tatăl meu este bancher, tatăl său a fost bancher, bunicul său a fost tot bancher iar străbunicul… Mă opresc căci încep să nu mă mai regăsesc între atâţia strămoşi. Cred că unul dintre strămoşii dinspre tată fura din templu şi Isus l-a gonit urgent din lăcaşul sfânt blestemându-l să fie cămătar din tată în fiu, până la Judecata de Apoi, ca evreul cu bucata tăiată din piesa lui Shakespeare, pardon, care vroia să taie o mică bucăţică din debitorul său. Dar să trecem peste asta! Este o chestiune cam complicată. Fiindcă veni vorba de evreul lui Shakespeare. Să nu vă închipuiţi că sunt evreu, sionist, semit sau ceva în genul acesta. Sunt creştin din tată în fiu. Asta nu vrea să spună ca sunt antisemit. N-am nimic de împărţit cu ei. La şcoală am avut o prietenă, o evreică. O chema Rebecca, exact ca pe eroina scriitoarei Daphné de Maurier. Era o fiinţă ciudată şi misterioasă. Am adorat-o până într-o zi, când am surprins-o cu Olivier îmbrăţişându-se pe culoarul ce ducea spre un colţişor întunecat. De atunci am tratat-o cu un dispreţ suveran. Ce puteam să fac? Am şi eu orgoliul meu de bărbat. Dar să revenim la cariera mea. Deocamdată aceasta este problema numărul unu. Dacă ar fi să aleg singur, aş alege fără să stau pe gânduri surfingul, motociclismul sau dansul. Mor de plăcere când încalec pe câte un val înalt de patru sau cinci metri la Waikiki Beach, la unchiul meu, americanul, când merg cu motocicleta cu şase cilindri de 300 c.p., care literalmente sare sub tine sau când dansez până în zori la „Vaca turbată” sau la „Clubul 33”. Tata, însă, pretinde că acestea nu sunt „cariere” care să aducă venituri. Mai curând se petrece un fenomen invers: te secătuiesc de venituri. Într-o seară tata mă trase de o parte şi îmi vorbi prieteneşte: — Ascultă, bătrâne, dacă vrei să iroseşti, puţin câte puţin, capitalul care ţi-ar reveni după moartea mea, poţi să te ocupi de surfing toată viaţa, asta, bineînţeles dacă nu-ţi rupi gâtul între timp. Ar mai fi o soluţie, să încredinţezi altora administrarea bunurilor tale. Ar avea ei grija să-ţi irosească averea, cum se spune, prin procură. Tata mă cam lua peste picior, dar eu mă făceam că nu pricep şi i-am răspuns cu toată seriozitatea de care sunt capabil că am să mă gândesc. Tata, un om de obicei foarte calm, suspină adânc: — Greu blestem pe capul meu, băiete! M-au amărât foarte mult cuvintele sale dar m-am prefăcut că le tratez cu o nonşalanţă veselă, care l-ar fi făcut să crape de invidie şi pe Patrick Duffy, idolul meu din vremurile acelea. Am zis bine „vremurile acelea” căci de atunci mi-am schimbat preferinţele. În prezent admiraţia mea s-a oprit la celebrul compozitor Maurice Jarre. Prietenul meu, Olivier, căruia tare aş vrea să-i mângâi mutra pistruiată cu o directă în bărbie, zicea că aş fi gerontofil. I-am răspuns cu un aer superior că nu se pricepe la jazz şi că o să rămână tâmpit până la Judecata de Apoi. Dar să revenim la cariera mea. Până la urmă chestiunea începe să mă obsedeze. Chiar şi la antrenamentele de canotaj-skiff, unde toate eforturile fizice şi intelectuale trebuie să se concentreze în vederea unui scop unic — executarea într-un ritm susţinut de către toţi membrii echipajului a ordinelor şefului — gândurile mele se îndreptau spre viitoarea mea carieră. Da, ideile acestea negre mă urmăreau de o vreme, aşa cum îl urmăreau fantomele pe Macbeth. Nenorocirea mea constă în faptul că m-am născut într-o familie plină de celebrităţi. Ziceţi şi dumneavoastră dacă n-am dreptul să mă simt deprimat. Tatăl meu, normal că trebuie să încep cu el, este bancher. Banca sa, „La banque commerciale de France et d’Angleterre” este unul dintre stâlpii lumii financiare europene. Găsesc că această carte de vizită este suficientă. Unchiul meu Jerome este profesor de biologie la Sorbona şi laureat al Premiului Nobel. Este un tip jovial, amabil şi de o simplitate seducătoare. Niciodată n-ar zice că i-a strâns mâna regelui Suediei. Unchiul Julien şi-a dobândit celebritatea pictând nuduri în toate poziţiile imaginabile. Cu o mutră serioasă, este în stare să debiteze într-un ritm drăcesc mii de bancuri care te fac să mori de râs.

Grădinile cu miresme îmbătătoare, presărate cu flori aprins colorate ce contrastau cu verdele-închis al copacilor şi al ierbii, îşi etalau covoarele mătăsoase, acoperite ici şi colo de pete de umbră răcoroasă, ce constituiau refugiul obişnuit al câinilor cu blană deasă, ce umblau gâfâind, cu limba umedă şi atârnândă. Păsările evitau spaţiul deschis şi încins, căutând avide adăpostul celor mai stufoase rămurele. O somnolenţă dulce acoperea ca o negură sidefie satul aţipit de-a lungul unui drum sinuos asemănător cu un şarpe tolănit la soare. Această ambianţă tihnită înăbuşea zgomotele familiare, cufundând natura în tăcere. Florile îşi deschideau corolele parfumate spre astrul ce-şi arunca ploaia de aur, uscată şi toridă, peste praful chihlimbariu şi peste pomi. Din când în când, frunzele dansau leneş pe muzica domoală a unui vânticel zburdalnic care înfrunta dogoarea. Pereţii spoiţi cu var ai caselor, cu uşi şi obloane de culori aprinse precum cuburile pe care copiii le stivuiesc pe lespezile de piatră, se întindeau de jur-împrejurul bisericii înalte, încoronată de acoperişuri ascuţite cu cruci ce se conturau pe bolta imensă de un albastru-deschis ca al beriliului. La oarecare distantă de sat, hăţişuri de iederă se căţărau pe zidurile crenelate şi pe turnurile ce străjuiau în cele patru colţuri un mic castel fortificat. O grădină întinsă, inundată de trandafiri, ce atrăgea albinele şi fluturii din vecinătate, punea în lumină farmecul acestui castel, aşa cum perniţa catifelată a unui sipet cu bijuterii scoate în perfecţiunea unei perle cu ape schimbătoare ce reflectă jocurile de lumină ale zilei. Un fluture de culoarea curcubeului se înălţă în aer şi, mai zburdalnic şi mai îndrăzneţ decât semenii lui, se strecură printr-o fereastră deschisă într-o cameră cu pereţii acoperiţi de tapiserii împodobite cu frunze luxuriante, ca şi cele din grădină. Zbură, încântat, pe deasupra părului de culoarea aurului vechi, mătăsos şi strălucitor, al unei adolescente întinse pe pat, cu faţa înfundată într-o pernă albă garnisită cu dantelă. Trupul plăpând, fermecător al fetei era zguduit de suspine. Pumnii ei loveau cuvertura precum aripile unei păsări rănite. Epuizată de furie, Alexandra mai dădu o lovitură în pat, după care rămase nemişcată. Fluturele se aşeză pe una dintre buclele parfumate, apoi, speriat de mişcarea bruscă a adolescentei care se ridică, îşi luă zborul şi ieşi pe fereastră. Era frumoasă, şi suferinţele din dragoste nu reuşeau să o urâţească. Cu un gest copilăresc, îşi şterse cu dosul palmei lacrimile ce-i şiroiau pe obraji. Încercă să-şi stăpânească nervii, dar fără succes. Durerea, umilinţa şi furia o copleşeau. Pentru prima dată, regreta liniştea, severitatea şi izolarea pensionului de la Roma, unde tatăl ei, episcopul Josef Losowski, o înscrisese să-şi continue studiile. Cu câtă bucurie şi nerăbdare părăsise Roma la încheierea şcolii ca să se întoarcă acasă, în Polonia! Şi-ar fi dorit ca trăsura să aibă aripi. Călătoria era prea înceată, atât de grăbită era să ajungă acasă, la mătuşa Helena, sora tatălui ei, la unchiul Kazimir, soţul Helenei, care o făcea să râdă, la numeroasele ei prietene şi mai ales la Stanislas Zamoyski, iubitul ei Stanislas. Nu bănuise nicio clipă ce festă avea să-i joace viaţa. De îndată ce sosise la castel, mătuşa Helena o strânsese în braţe, cu o dragoste maternă, la pieptul ei masiv, o felicitase pentru notele bune de la şcoală, îi oferise un prânz îmbelşugat şi în cele din urmă îi mărturisise secretul păstrat cu grijă până în ultima clipă: — Alexandra, o să-i fii prezentată regelui, vrăbiuţa mea! Fata aproape că se înecase de bucurie. — Eu, să-i fiu prezentată Maiestăţii Sale? — Da, şi asta chiar săptămâna viitoare! Alexandra se ridicase de la masă fără să mai ceară voie şi începuse să se învârtă prin cameră, repetând ca într-un soi de transă: „O să-i fiu prezentată regelui! O să-i fiu prezentată regelui!” Deodată, se oprise în faţa jilţului cu spătar înalt în care lua loc de obicei tatăl ei, stând dreaptă, dar plină de deferenţă, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa suveranului. Făcu o reverenţă adâncă şi rosti cu o intonaţie comică: „Maiestate!… Maiestatea Voastră e prea bună!… Primesc cu bucurie porunca Maiestăţii Voastre de-a ocupa rangul de domnişoară de onoare a augustei noastre regine!” Aplaudată de Kazimir şi Helena, Alexandra se repezi să-i sărute. — Cu ce ocazie îi voi fi prezentată regelui? — Prinţul Adam Jablonowski ne-a invitat la căsătoria fiicei sale Ana. — Ana se mărită? Extraordinar! Minunat! Cu cine? — Cu Stanislas Zamoyski! — Răspunsul o lovise ca o măciucă. — Regele Sigismund, Dumnezeu să-l ocrotească, va asista la ceremonie. Atunci îi vei fi prezentată… Nu e minunat, vrăbiuţo? Stupefiată, Alexandra nu fusese atentă la ultimele cuvinte ale mătuşii sale. Lumea se năruia şi o înghiţea. Înainte de a izbucni în lacrimi, găsise puterea să urce în camera ei şi să se încuie. Timp de douăzeci şi patru de ore, refuză orice hrană şi se mulţumi cu apa ce rămăsese într-o carafă de pe noptieră. Alexandra se frământa, neînţelegând ce i se întâmplase. Stanislas, acelaşi Stanislas care cu un an în urmă îi jurase iubire veşnică şi credinţă neştirbită, o trădase… De ce? Doar el fusese cel care o căutase! Ea nu îi ceruse nimic! După o vară întreagă petrecută împreună, după atâtea sărutări dulci şi mângâieri tandre, după plimbările nenumărate sub clar de lună, când Stanislas îi murmurase cele mai fermecătoare cuvinte de dragoste şi îi făgăduise că îi va cere mâna monseniorului Losowski, o părăsea fără să fi avut măcar delicateţea şi curajul de a o anunţa personal. De ce o alesese pe Ana Jablonowska? De ce? Alexandra era rănită. Ana, care pretindea că este prietena ei! Urâtă, dizgraţioasă, greoaie, avea una dintre cele mai mari averi din Polonia. Aşadar, el se lăsase cumpărat ca vitele.