E foarte greu să te hotărăşti când este vorba de cariera ta. În ce mă priveşte n-am reuşit niciodată să mă hotărăsc. Se spune că sunt un om nehotărât. Şi aşa este, când mă duc la o discotecă, stau câte o jumătate de oră în faţa oglinzii şi nu ştiu dacă să-mi pun un fular albastru cu buline roşii sau unul roşu cu buline albastre.
La fel mi se întâmplă şi când e vorba de fete. Am o preferinţă ascunsă pentru blonde, dar dacă trece o roşcovană a dracului de sexi mă iau imediat după ea. Să nu credeţi cumva din câte am spus că aş fi vreun fustangiu. În general le tratez cu un anumit dispreţ. Orice s-ar spune despre egalitatea sexelor, sunt convins că băieţii sunt net superiori fetelor. Arătaţi-mi o campioană de baseball, de catch, de surf sau de curse automobilistice! Una sau două ar putea să se strecoare, dar şi acestea prin contrabandă. Surogat!
Tatăl meu vrea să mă fac bancher. Se pare că tradiţia familiei o cere. Tatăl meu este bancher, tatăl său a fost bancher, bunicul său a fost tot bancher iar străbunicul… Mă opresc căci încep să nu mă mai regăsesc între atâţia strămoşi.
Cred că unul dintre strămoşii dinspre tată fura din templu şi Isus l-a gonit urgent din lăcaşul sfânt blestemându-l să fie cămătar din tată în fiu, până la Judecata de Apoi, ca evreul cu bucata tăiată din piesa lui Shakespeare, pardon, care vroia să taie o mică bucăţică din debitorul său. Dar să trecem peste asta! Este o chestiune cam complicată.
Fiindcă veni vorba de evreul lui Shakespeare. Să nu vă închipuiţi că sunt evreu, sionist, semit sau ceva în genul acesta. Sunt creştin din tată în fiu. Asta nu vrea să spună ca sunt antisemit. N-am nimic de împărţit cu ei. La şcoală am avut o prietenă, o evreică. O chema Rebecca, exact ca pe eroina scriitoarei Daphné de Maurier. Era o fiinţă ciudată şi misterioasă. Am adorat-o până într-o zi, când am surprins-o cu Olivier îmbrăţişându-se pe culoarul ce ducea spre un colţişor întunecat. De atunci am tratat-o cu un dispreţ suveran. Ce puteam să fac? Am şi eu orgoliul meu de bărbat.
Dar să revenim la cariera mea. Deocamdată aceasta este problema numărul unu. Dacă ar fi să aleg singur, aş alege fără să stau pe gânduri surfingul, motociclismul sau dansul. Mor de plăcere când încalec pe câte un val înalt de patru sau cinci metri la Waikiki Beach, la unchiul meu, americanul, când merg cu motocicleta cu şase cilindri de 300 c.p., care literalmente sare sub tine sau când dansez până în zori la „Vaca turbată” sau la „Clubul 33”. Tata, însă, pretinde că acestea nu sunt „cariere” care să aducă venituri. Mai curând se petrece un fenomen invers: te secătuiesc de venituri.
Într-o seară tata mă trase de o parte şi îmi vorbi prieteneşte:
— Ascultă, bătrâne, dacă vrei să iroseşti, puţin câte puţin, capitalul care ţi-ar reveni după moartea mea, poţi să te ocupi de surfing toată viaţa, asta, bineînţeles dacă nu-ţi rupi gâtul între timp. Ar mai fi o soluţie, să încredinţezi altora administrarea bunurilor tale. Ar avea ei grija să-ţi irosească averea, cum se spune, prin procură.
Tata mă cam lua peste picior, dar eu mă făceam că nu pricep şi i-am răspuns cu toată seriozitatea de care sunt capabil că am să mă gândesc. Tata, un om de obicei foarte calm, suspină adânc:
— Greu blestem pe capul meu, băiete!
M-au amărât foarte mult cuvintele sale dar m-am prefăcut că le tratez cu o nonşalanţă veselă, care l-ar fi făcut să crape de invidie şi pe Patrick Duffy, idolul meu din vremurile acelea.
Am zis bine „vremurile acelea” căci de atunci mi-am schimbat preferinţele. În prezent admiraţia mea s-a oprit la celebrul compozitor Maurice Jarre. Prietenul meu, Olivier, căruia tare aş vrea să-i mângâi mutra pistruiată cu o directă în bărbie, zicea că aş fi gerontofil. I-am răspuns cu un aer superior că nu se pricepe la jazz şi că o să rămână tâmpit până la Judecata de Apoi.
Dar să revenim la cariera mea. Până la urmă chestiunea începe să mă obsedeze. Chiar şi la antrenamentele de canotaj-skiff, unde toate eforturile fizice şi intelectuale trebuie să se concentreze în vederea unui scop unic — executarea într-un ritm susţinut de către toţi membrii echipajului a ordinelor şefului — gândurile mele se îndreptau spre viitoarea mea carieră. Da, ideile acestea negre mă urmăreau de o vreme, aşa cum îl urmăreau fantomele pe Macbeth.
Nenorocirea mea constă în faptul că m-am născut într-o familie plină de celebrităţi. Ziceţi şi dumneavoastră dacă n-am dreptul să mă simt deprimat.
Tatăl meu, normal că trebuie să încep cu el, este bancher. Banca sa, „La banque commerciale de France et d’Angleterre” este unul dintre stâlpii lumii financiare europene. Găsesc că această carte de vizită este suficientă.
Unchiul meu Jerome este profesor de biologie la Sorbona şi laureat al Premiului Nobel. Este un tip jovial, amabil şi de o simplitate seducătoare. Niciodată n-ar zice că i-a strâns mâna regelui Suediei.
Unchiul Julien şi-a dobândit celebritatea pictând nuduri în toate poziţiile imaginabile. Cu o mutră serioasă, este în stare să debiteze într-un ritm drăcesc mii de bancuri care te fac să mori de râs.