Albert Camus

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus Acţiunea se desfăşoară în palatul lui Caligula. Un interval de trei ani desparte primul act de actele următoare.           ACTUL ÎNTÂI.           Scena I.           Câţiva patricieni, dintre care unul foarte bătrân, sunt adunaţi într-o sală a palatului şi dau semne de nervozitate.           PRIMUL PATRICIAN: Tot nimic.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Nimic dimineaţa, nimic seara.           AL DOILEA PATRICIAN: De trei zile, nimic.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Cercetaşii se duc, cercetaşii se-ntorc. Dau din cap şi spun: „Nimic”.           AL DOILEA PATRICIAN: Au cutreierat peste tot, nu mai e nimic de făcut.           PRIMUL PATRICIAN: De ce vă-ngrijoraţi dinainte? S-aşteptăm. Poate că se-ntoarce aşa cum a plecat.           PATRICIANUL BĂTRÎN: L-am văzut când ieşea din palat. Avea o privire ciudată.           PRIMUL PATRICIAN: Eram şi eu de faţă şi l-am întrebat ce are.           AL DOILEA PATRICIAN: Ţi-a răspuns?           PRIMUL PATRICIAN: Un singur cuvânt: „Nimic”.           Pauză. Intră Helicon, mâncând ceapă.           AL DOILEA PATRICIAN (tot nervos): E-ngrijorător.           PRIMUL PATRICIAN: Ei, toţi tinerii sunt la fel.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Sigur, vârsta le şterge pe toate.           AL DOILEA PATRICIAN: Crezi?           PRIMUL PATRICIAN: Să sperăm c-o să uite.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Bineînţeles! Una pierdută, alte zece în loc.           HELICON: De unde aţi scos-o că-l vorba de dragoste?           PRIMUL PATRICIAN: Şi-atunci, ce altceva?           HELICON: Ficatul, poate. Sau simplul dezgust de a da zilnic ochii cu voi. I-am suporta mai uşor pe contemporanii noştri, dacă şi-ar schimba din când în când mutrele. Numai că meniul nu prea se schimbă. Mereu aceeaşi tocană.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Eu prefer să cred că-l vorba tot de dragoste. E mai înduioşător.           HELICON: Şi liniştitor, mai ales, cu atât mai liniştitor. E soiul de boli care nu-l cruţă nici pe inteligenţi, nici pe imbecili.           PRIMUL PATRICIAN: Numai că, din fericire, suferinţele nu ţin o veşnicie. Tu ai fi în stare să suferi mai mult de un an?           AL DOILEA PATRICIAN: Eu, nu.           PRIMUL PATRICIAN: Nimeni n-are această putere.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Viaţa ar deveni de nesuportat.           PRIMUL PATRICIAN: Pe drept cuvânt. Uitaţi-vă la mine, anul trecut mi-a murit nevasta. Am plâns foarte mult şi apoi am uitat… Din când în când sunt trist. Dar, la urma urmei, nu-l nimic.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Natura le rânduieşte bine pe toate.           HELICON: Şi totuşi, când mă uit la voi, am impresia că mai şi greşeşte uneori.           Intră Cherea.           PRIMUL PATRICIAN: Ei?           CHEREA: Tot nimic.           HELICON: Calmi, domnilor, păstraţi-vă calmul. Cel puţin, aparenţele să le salvăm. Doar imperiul roman noi suntem. Dacă noi ne pierdem cu firea, imperiul îşi pierde capul. Or, nu-l momentul, credeţi-mă! Şi pentru început, haideţi la masă, imperiului o să-l meargă mai bine.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Chiar aşa, să nu dăm vrabia din mână pe cea de pe gard.           CHEREĂ: Mie povestea asta nu-mi place. Toate mergeau însă prea bine. Acest împărat era desăvârşit.           AL DOILEA PATRICIAN: Da, exact cum trebuie să fie: scrupulos şi lipsit de experienţă.           PRIMUL PATRICIAN: La urma urmei, ce-l cu voi şi de ce vă tânguiţi atâta? Nimic nu-l împiedică să fie tot cum a fost. O iubea pe Drusilla, de acord. În definitiv, era sora lui. Şi-aşa şi e prea mult că şi-o făcuse amantă. Dar să dai Roma peste cap numai fiindcă Drusilla a murit, mi se pare că-ntrece măsura.           CHEREA: Tocmai de aceea. Mie povestea asta nu-mi place, iar fuga lui nu-mi prevesteşte nimic bun.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Da, fără foc nu iese fum.           PRIMUL PATRICIAN: În orice caz, interesele statului nu pot admite un incest care ia proporţii de tragedie. Incestul, fie, dar discret.           HELICON: Numai că, ştiţi, vrând-nevrând, incestul face totdeauna şi puţin zgomot. Patul scârţâie, dacă-mi daţi voie să mă exprim aşa. De altfel, de unde aţi scos-o că-l vorba de Drusilla?           AL DOILEA PATRICIAN: Atunci, ce să fie?           HELICON: Ghiciţi. Şi luaţi aminte că-n nenorocire e ca şi-n căsătorie, îţi închipui că alegi, dar până la urmă eşti tu alesul. Asta e, nu poţi face nimic. Caligula e nefericit, dar poate că nici nu ştie de ce! S-o fi simţit prins în capcană şi-atunci a fugit. Nici noi n-am fi făcut altfel. Uite, eu, care vă vorbesc, dacă aş fi putut să-mi aleg tatăl, nu m-aş mai fi născut.           Intră Scipio.           Scena II.           CHEREA: Ce s-aude?           SCIPIO: Tot nimic. Nişte ţărani susţin că l-au văzut ieri noapte, pe undeva pe-aproape, alergând prin furtună.           Cherea revine în mijlocul senatorilor. Scipio îl urmează.           CHEREA: Scipio, au şi trecut trei zile?           SCIPIO: Da. Eram de faţă, însoţindu-l ca de obicei. S-a apropiat de corpul Drusillei. L-a atins cu două degete. Apoi a căzut pe gânduri, întorcându-se pe loc şi a ieşit cu pas liniştit. De-atunci, gonim pe urmele lui.           CHEREA (dând din cap): Băiatului ăstuia prea-l plăcea literatură.           AL DOILEA PATRICIAN: La vârsta lui, e şi firesc.           CHEREA: Dar nu-l de rangul lui. Un împărat artist nu-l de conceput. Desigur c-am avut şi dintr-ăştia, unul sau doi. Oi râioase găseşti peste tot. Dar aceia, cel puţin, au avut bunul simţ să rămână funcţionari.           PRIMUL PATRICIAN: Era mai odihnitor.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Fiecare cu meseria lui.           SCIPIO: Cherea, ce putem face?           CHEREA: Nimic.           AL DOILEA PATRICIAN: S-aşteptăm. Dacă nu se-ntoarce, va trebui înlocuit. Fie vorba-ntre noi, nu ducem lipsă de împăraţi.           PRIMUL PATRICIAN: Nu, doar de caractere ducem lipsă.           CHEREA: Şi dacă se-ntoarce prost dispus?           PRIMUL PATRICIAN: Pe cinstea mea, deocamdată tot copil e, aşa c-o să-l facem s-asculte de glasul raţiunii.           CHEREA: Şi dacă rămâne surd la glasul raţiunii?           PRIMUL PATRICIAN (râzând): Ei bine! N-am scris eu, pe vremuri, un tratat despre lovitura de stat?           CHEREA: Fireşte, dacă va trebui! Dar aş prefera să rămân la cărţile mele.           SCIPIO: Pe mine vă rog să mă scuzaţi.           Iese.           CHEREA: S-a şifonat.           PATRICIANUL BĂTRÎN: E un copil. Tinerii se simt solidari.           HELICON: Solidari sau nu, tot vor îmbătrâni odată.           Apare un soldat din gardă.           SOLDATUL: Caligula a fost văzut în grădina palatului.           Ies toţi.  Scena III.           Câteva clipe scena rămâne goală. Prin stânga se strecoară pe furiş Caligula. Privirea îi este rătăcită, e murdar, are părul îmbibat cu apă şi picioarele stropite cu noroi. Îşi duce de mai multe ori mâna la gură. Se îndreaptă spre oglindă şi, de îndată ce îşi vede propria imagine, se opreşte. Mormăie ceva nedesluşit, apoi se aşază în dreapta, cu braţele atârnând între genunchii depărtaţiPrin stânga apare Helicon. Zărindu-l pe Caligula, se opreşte la extremitatea scenei şi-l observă în tăcere. Caligula se întoarce şi-l vede.           Pauză.           Scena IV.           HELICON (dintr-o margine a scenei spre cealaltă): Bună ziua, Căiuş.           CALIGULA (firesc): Bună ziua, Helicon.           Tăcere.           HELICON: Pari obosit.           CALIGULA: Am umblat mult.           HELICON: Da, absenţa ta a durat cam mult.           Tăcere.           CALIGULA: Mi-a fost greu să găsesc.           HELICON: Ce anume?           CALIGULA: Ceea ce voiam.           HELICON: Şi ce voiai?           CALIGULA (la fel de firesc): Luna.           HELICON: Poftim?           CALIGULA: Da, voiam luna.           HELICON: Aha! (Tăcere, Helicon se apropie.) Ce să faci cu ea?           CALIGULA: Ei bine!… E unul dintre lucrurile pe care nu le am.           HELICON: Bineînţeles. Şi-acum, totul e-n ordine?           CALIGULA: Nu, n-am reuşit s-o am.           HELICON: Asta e mai prost.           CALIGULA: Da, de asta şi sunt obosit. (Pauză.) Helicon!           HELICON: Da, Căiuş.           CALIGULA: Gândeşti, pesemne, că sunt nebun.           HELICON: Ştii bine că eu nu gândesc niciodată. Sunt prea inteligent pentru aşa ceva.           CALIGULA: Da. În sfârşit! Dar nu sunt nebun, ba, dimpotrivă, niciodată n-am fost mai chibzuit. Doar că am simţit deodată nevoia de imposibil. (Pauză.) Lucrurile, aşa cum sunt, nu mi se par satisfăcătoare.           HELICON: E o părere destul de răspândită.           CALIGULA: Adevărat. Dar până acum n-am ştiut. Acum ştiu. (Tot firesc.) Lumea, aşa cum e făcută, nu-l de suportat. Iată de ce am nevoie de lună sau de fericire, sau de nemurire, de orice lucru oricât de nebunesc, numai să nu aparţină acestei lumi.           HELICON: E un raţionament logic. Deşi, în general, nu poate fi susţinut până la capăt.           CALIGULA (ridicându-se, dar cu aceeaşi simplitate): Nu ştii nimic. Tocmai fiindcă nu poate fi susţinut până la capăt, nici nu obţii nimic. Dar poate că va fi suficient dacă rămâi, până la capăt, logic. (Se uită la Helicon.) Ştiu ce-ţi trece prin minte. Câtă zarvă pentru moartea unei femei! Nu, nu-l vorba de asta. Mi-amintesc, într-adevăr, că acum câteva zile o femeie pe care o iubeam a murit. Dar ce e iubirea? Un lucru de nimic. Moartea asta nu-nseamnă nimic, ţi-o jur; nu-l decât semnul unui adevăr care face ca luna să-mi fie necesară. E un adevăr foarte simplu şi foarte limpede, oarecum stupid, dar greu de descoperit şi greu de suportat.           HELICON: Şi-n ce constă acest adevăr, Căiuş?           CALIGULA (întors cu spatele, pe un ton neutru): Oamenii mor şi nu sunt fericiţi.           HELICON (după o pauză): Să fim serioşi, Căiuş, e un adevăr cu care oamenii se-mpacă foarte bine. Uită-te în preajma ta! Asta nu-l împiedică să mănânce.           CALIGULA (cu o izbucnire neaşteptată): Atunci toate din preajma mea sunt minciună şi eu vreau ca oamenii să trăiască potrivit adevărului! Şi singurul care posedă mijloacele de a-l face să trăiască potrivit adevărului sunt eu. Fiindcă eu ştiu ce le lipseşte, Helicon. Oamenii sunt lipsiţi de posibilitatea cunoaşterii, le lipseşte profesorul care să le vorbească în cunoştinţă de cauză.           HELICON: Căiuş, să nu te superi pentru ce-ţi voi spune. Dar, mai întâi, ar trebui să te odihneşti.

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus                                                                               Caderea de Albert Camus         Pot, domnule, să vă ofer serviciile mele fără riscul de a vă stingheri? Mă tem că n-o să ştiţi să vă faceţi înţeles de prea stimabila gorilă care conduce destinele acestui local. Nu vorbeşte decât olandeză. Dacă nu mă autorizaţi să vă pledez cauza, nu va ghici că doriţi un păhărel de rachiu de ienupăr. Iată, îndrăznesc să sper că m-a înţeles; felul în care a dat din cap trebuie să însemne că argumentele mele l-au convins. Se duce într-acolo grăbindu-se cu o încetineală de înţelept. Aveţi noroc, n-a mârâit. Când refuză să servească, e de-ajuns să mârâie o dată: nimeni nu mai insistă. Numai marile animale au privilegiul de a fi, după voie, în toane bune sau rele. Dar îngăduiţi-mi să mă retrag, domnule, prea fericit că v-am putut fi de folos. Vă mulţumesc şi aş accepta dacă aş fi sigur că prezenţa mea nu-l inoportună. Sunteţi prea bun. Atunci îmi voi pune paharul lângă al dumneavoastră.           Aveţi dreptate, tăcerea lui e asurzitoare. E tăcerea pădurilor primitive, din care pândesc mii de ochi. Uneori mă uimeşte încăpăţânarea cu care prea tăcutul nostru prieten se înverşunează împotriva limbilor civilizate. Meseria lui e să primească marinari de toate naţionalităţile în acest bar din Amsterdam, pe care l-a numit, nu se ştie de ce, „Mexico-City”. Cu asemenea îndatoriri ne putem teme — nu credeţi?           — Că ignoranţa lui îl stânjeneşte. Imaginaţi-vi-l pe omul de la Cro-Magnon locatar al turnului Babel! Un lucru e sigur: nu s-ar prea simţi la el acasă. Dar nu, ăsta nu se simte exilat, îşi vede de treabă şi nimic nu-l scoate dintr-ale lui. Una din puţinele fraze pe care le-am auzit rostite de el sună cam aşa: Cui îi place, bine. Cui nu, tot bine. Dar ce sau cine anume putea să placă sau să nu placă? De bună seamă că însuşi prietenul nostru. Vă mărturisesc că asemenea făpturi dintr-o bucată mă atrag. Când ai meditat vreme îndelungată asupra omului, fie obligat de meserie, fie din vocaţie, ţi se întâmplă uneori să te simţi cuprins de-o adevărată nostalgie pentru primate. Căci ele, cel puţin, n-au gânduri ascunse.           Prietenul nostru, la drept vorbind, are câteva, deşi cu greu i le poţi bănui. Fiindcă nu înţelege ce se spune când e de faţă, a devenit, cu timpul, neîncrezător. De aia şi înfăţişarea lui gravă şi bănuitoare, ca şi cum l-ar încerca gândul că între oameni lucrurile nu stau chiar cum ar trebui. Aşa se şi explică de ce discuţi greu cu el orice nu-l în strânsă legătură cu meseria pe care o face. De pildă, ia uitaţi-vă deasupra capului său, pe zidul din fund. O să vedeţi un dreptunghi de culoare mai deschisă, indicând locul unui tablou care a fost dat jos. Într-adevăr, a existat cândva aici un tablou şi încă deosebit de interesant, o adevărată capodoperă. Aflaţi că eram de faţă şi atunci când gazda noastră l-a primit şi atunci când l-a dat. În ambele cazuri, a făcut-o cu aceeaşi neîncredere, după săptămâni de gândire. Aşa stând lucrurile, trebuie să recunoaştem că societatea i-a pervertit întrucâtva firea, altminteri simplă şi deschisă din născare.           Luaţi notă că nu-l judec. Socotesc că neîncrederea lui e întemeiată şi aş fi şi eu că el dacă, aşa cum puteţi vedea, firea mea comunicativă nu mi-ar sta împotrivă. Sunt, din păcate, vorbăreţ şi leg uşor cunoştinţă cu toată lumea. Nu las să-mi scape nici un prilej, dar ştiu să păstrez distanţele, aşa cum se cuvine. Când trăiam în Franţa, îmi făceam prieteni din toţi oamenii inteligenţi pe care se întâmpla să-l fi întâlnit în cale. Ah! Văd că aţi tresărit la auzul acestui subjonctiv. Mărturisesc că am o adevărată slăbiciune pentru acest mod, precum şi pentru limbajul ales în general, slăbiciune de care mă simt vinovat, vă rog să mă credeţi. Ştiu prea bine că gustul pentru rufăria fină nu înseamnă neapărat că eşti nespălat pe picioare. Şi totuşi. Stilul, ca şi mătăsurile, poate ascunde, nu o dată, cine ştie ce eczemă. Mă mângâi spunându-mi că, la urma urmei, nici cei ce se bâlbâie nu sunt neprihăniţi. Aveţi drepţâţe, să mai cerem puţin rachiu de ienupăr.           O să staţi mult la Amsterdam? Frumos oraş, nu-l aşa? Fascinant? Lată un adjectiv pe care nu l-am mai auzit de multă vreme. Tocmai de când am plecat din Paris şi sunt ani de atunci. Dar inima îşi are memoria ei şi-mi amintesc foarte bine de frumoasa noastră capitală şi de cheiurile sale. Parisul nu-l altceva decât o iluzie, un superb decor locuit de patru milioane de umbre. Aproape cinci milioane, la ultimul recensământ? Pesemne au mai făcut pui. Nu m-aş mira. Întotdeauna am fost de părere că două sunt patimile de care suferă concetăţenii noştri: ideile şi desfrâul. Şi acelea practicâte, ca să zic aşa, fără nici o socoteală. Să ne ferim, de altminteri, să-l osândim; nu sunt singurii: Europa întreagă se află în aceeaşi situaţie. Uneori visez la cele ce vor zice despre noi istoricii de mâine. Într-o singură frază, vor putea spune totul despre omul modern: îi plăcea desfrâul şi citea ziare.           După o atât de temeinică definiţie, subiectul va fi, dacă pot îndrăzni să spun aşa, epuizat. Olandezii nu-s atât de moderni. Priviţi-l, nu s-ar putea spune că duc lipsă de timp. Ce fac? Ei bine, prea stimaţii domni aici de faţă trăiesc din munca acestor prea stimate doamne. Atât masculii cât şi femelele sunt, de altminteri, nişte foarte burgheze creaturi, venite, ca de obicei, aici, din miţomanie sau din prostie. În fond, pentru că au prea multă sau prea puţină imaginaţie. Din când în când, domnii mânuiesc cuţitul sau revolverul, dar să nu vă închipuiţi că o fac cu cine ştie ce tragere de inimă. Aşa cere rolul, asta-l tot, dar sunt morţi de frică în timp ce trag ultimele cartuşe. Acestea fiind zise, îi găsesc mai morali decât pe ceilalţi, cei care ucid în fămilie, pe îndelete. N-aţi băgat de seamă că societatea noastră e organizată în vederea acestui gen de asasinat? Aţi auzit vorbindu-se, desigur, de acei peşti mărunţi din râurile braziliene care se năpustesc cu miile asupra înotătorului imprudent şi-l înfulecă în câteva clipe, cu înghiţituri mici şi lacome, nelăsând în urină lor decât un schelet bine curăţat? Ei bine, asta-l şi organizarea lor. „Vrei să duci o viaţă cinstită? La fel cu toată lumea?” Spui da, bineînţeles. Cum ai putea să spui nu? „Straşnic! Vei fi înfulecat. Poftim o meserie, o familie, distracţii organizate.” Şi dinţişorii se înfig în carne, până la os. Dar sunt nedrept. De ce spun organizarea lor? Căci, Ia urma urmei e a noastră, a tuturor şi fiecare se grăbeşte să-l înfulece pe celălalt.