Albert Camus

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus Piesă în patru acte             Teatrul nu se scrie sau, dacă-l scrii, înseamnă că n-ai avut încotro.           Este tocmai cazul lucrării pe care o înfăţişăm astăzi publicului. Neputând fi jucată, ea va putea, astfel, măcar să fie citită.           Dar cititorul să nu o judece. Să se străduiască, mai bine, să traducă în forme, în mişcare şi în lumini ceea ce aici nu este decât sugerat. Numai cu preţul acestei strădanii va putea aşeza încercarea de faţă la locul care i se cuvine.           Încercare de creaţie colectivă, spunem noi. Este adevărat. Şi singura ei valoare de aici provine. De asemenea, din faptul că, cu titlu de încercare, acţiunea este introdusă într-un cadru care nu i se prea potriveşte: teatrul. E de ajuns, pe de altă parte, ca acţiunea să ducă la moarte, cum tocmai este cazul, ca să atingă o anume formă de măreţie specifică oamenilor: absurditatea.           De aceea, dacă ar trebui să-i alegem un alt titlu, am propune: Zăpada. Se va vedea mai departe pentru ce. În noiembrie, zăpada albeşte culmile Asturiilor. Şi acum doi ani, ea s-a aşternut peste tovarăşii noştri ucişi de gloanţele Legiunii1. Istoria nu le-a păstrat numele.                 ACTUL ÎNTÂI.           Decorul îl înconjoară şi-l înghesuie pe spectator, silindu-l să intre într-o acţiune pe care prejudecăţile clasice l-ar face s-o privească din afară. Spectatorul nu se află în faţa capitalei Asturiilor, ci în Oviedo, şi totul se învârteşte în jurul lui, care rămâne centrul tragediei. Decorul este conceput pentru a-l împiedica să se apere. De flecare parte a spectatorilor, două străzi lungi din Oviedo, în faţa lor, o piaţă publică, în care dă o tavernă, văzută în secţiune. În mijlocul sălii, masa Consiliului de Miniştri. Deasupra ei, un uriaş difuzor simbolizând Radio Barcelona. Acţiunea se desfăşoară pe aceste diverse planuri, în jurul spectatorilor, siliţi să vadă şi să participe potrivit geometriei lor personale. În mod ideal, de pe locul 156 lucrurile se văd altfel decât de pe locul 157.           Scena I.           Se lasă noaptea; spre sfârşitul verii.           În întuneric – la stânga, în spatele spectatorilor – se aude un cântec din munţii Santander:           En el báile nos veremos, esta tarde, morenuc, en el báile nos veremos y al son de la pandereta unos bailes echaremos.           UN AUDITOR (în sală): Bravo, bravo!           În timp ce tema este reluată de un acordeon, lumina izbucneşte în sal, în capătul uneia dintre străzi, un flăcău, rezemat de o arcadă, îşi înalţă iar glasul:           Y al son de la pandereta unos bailes echaremos.           UN ALT BĂRBAT (printre spectatori): Zău că-i bun băieţaşul!           Acordeonistul se îndepărtează cu paşi rari, acompaniindu-se în surdină. În sală se înteţeşte tradiţionala însufleţire a străzii spaniole.           O FEMEIE (către alta): Te duci la procesiune?           VÂNZĂTORUL DE BILETE DE LOTERIE (care trece pe aleea centrală dintre spectatori): Cine mai joacă la loterie? Cine-şi încearcă norocul? Mi-a mai rămas lozul cel mare! Peste o săptămână e tragerea!           O FEMEIE: Da, de cinci luni. Şi acum proprietarul vrea să ne scoată lucrurile la vânzare.           VÂNZĂTORUL DE BILETE DE LOTERIE: Se poate citi şi de la cap la coadă şi de la coadă la cap. Cine nu dă cu piciorul norocului? Repede, până nu se vinde.           FEMEIA: Pe curând. Mergi cu Dumnezeu.           Un copilandru care vinde ziare se iveşte şi aleargă în jurul publicului, strigând:           COPILANDRUL CARE VINDE ZIARE: Vestitorul din Madrid! Luaţi Vestitorul din Madrid! Pronosticuri pentru alegerile generale!           UN BĂRBAT: Ei! Sunt vechi de două zile ziarele tale!           VÂNZĂTORUL DE BILETE DE LOTERIE: Norocul la îndemâna fiecăruia!           În tot acest timp, acordeonistul s-a apropiat mereu de piaţa centrală.           UN GLAS (în culise): Bilete proaspete cu numai o para!           ALT GLAS (împleticindu-se prin piaţă şi în întuneric): Nu-i de glumă, crede-mă. Dacă aş vrea, aş face-o. Eu n-am cerut niciodată mare lucru.           Acordeonistul atacă un paso doble şi se învârteşte în jurul tavernei, apoi intră.           Scena II.           În întuneric, bătăi din palme, ritmate, după acordeon. O femeie schiţează câţiva paşi de dans, apoi dispare. Perechi dansează după aceeaşi melodie. În faţa tavernei, lângă uşă, un băcan şi un farmacist fumează şi pălăvrăgesc la o masă. Pe pragul uşii de peste drum stă Tatăl Veşnic, un bătrân idiot. Pepe, calfă de frizer, traversează piaţa şi se îndreaptă spre tavernă.           PEPE (în trecere): Ce faci, Tată Veşnic?           BĂTRÂNUL: Păi, ce să fac?           PEPE: Merge? Merge?           BĂTRÂNUL: Ei, aşa., cum vezi şi tu.           PEPE (îi trece mâna peste nas şi intră în tavernă): Ai! Ce pătlăgică!           Înăuntru, se amestecă în conversaţia consumatorilor şi glumeşte cu Pilar, patroana localului – treizeci şi cinci de ani.           BĂTRÂNUL: Eu n-am cerut niciodată prea mult. La bună vedere şi mulţam dumneavoastră, vă spune Tatăl Veşnic. Nu-i de glumă! La bună vedere şi mulţam dumneavoastră, vă spune Tatăl Veşnic.           BĂCANUL (bătând din palme): Ei, cumătră, o pereche de cărţi!           PILAR: Îndată, domnilor.           Cei doi încep să joace.           RADIO (glas de femeie, distins, fără convingere): ALO, ALO, AICI RADIO MADRID. ULTIMELE ŞTIRI. ÎN LEGĂTURĂ CU ALEGERILE LEGISLATIVE. ULTIMELE REZULTATE PRIMITE SUNT URMĂTOARELE: LA CUENCA, ŞEFUL PARTIDULUI REÎNNOIRII SPANIOLE, DOMNUL GOICOECHES, A FOST ALES CU 4225 DE VOTURI. ADVERSARUL SĂU, CETĂŢEANUL LOPEZ, CANDIDAT SOCIALIST, NU A OBŢINUT DECÂT 2615 VOTURI.           FARMACISTUL: Vai, vai, vai!           RADIO: ALO, ALO, ZIARUL VESTITORUL DIN MADRID NE COMUNICĂ: LA SALAMANCA, LIDERUL CONFEDERAŢIEI SPANIOLE A DREPTURILOR AUTONOME, DON GIL ROBLES, A TRIUMFAT ÎN ALEGERI CU 7200 DE VOTURI, CONTRA 5610, OBŢINUTE DE ADVERSARUL SĂU. PARTIDUL REPUBLICAN CONSERVATOR TRIUMFĂ LA ZAMORA, UNDE LISTA LUI DON MIGUEL MAURA ESTE ÎN ÎNTREGIME ALEASĂ.           ALO, ALO, ÎNAINTE DE A VĂ DA REZULTATELE DEFINITIVE ALE ALEGERILOR LEGISLATIVE, TRANSMITEM CURSURILE DE ÎNCHIDERE DE LA BURSĂ DIN MADRID.           FARMACISTUL: Eu dau cărţile. (Le dă.) Anunţă!           BĂCANUL: Ronda.           FARMACISTUL: Ho, ho! Se vede că nevastă-ta te înşală.           Râd silit.           BĂCANUL: Eu mai vreau cărţi.           FARMACISTUL: Iartă-mă, Cao. Ce hărmălaie înăuntru! O să le cam treacă pofta după rezultatele definitive.           BĂCANUL: De ce? Crezi că Lerroux…           FARMACISTUL: Miza. Eu sunt pentru idei. Orice s-ar spune, cultura este un lucru frumos. Şi Lerroux are titluri.           BĂCANUL (socotind punctele): şi cu 3 fac 14. Bietul taică-meu spunea adesea că fără disciplină.           FARMACISTUL: Unde mai pui la socoteală că ticăloşilor ălora, dacă le dai un deget, îţi mănâncă şi capul. Tu dai acum cărţile. Nu zic, lucrurile merg prost. Farmacia nu mai rentează. Oamenii sunt din ce în ce mai puţin bolnavi. Eu am apucat timpuri când şi pentru o durere de cap aveau nevoie de-o reţetă. Acum, doar pentru o dublă pneumonie mai cheamă doctorul. Râd şi joacă.           UN CONSUMATOR (în tavernă): Eu am votat cu el fiindcă nu face pe grozavul.           RADIO: STIMAŢI AUDITORI, VĂ DĂM ACUM PROGRAMUL EMISIUNILOR NOASTRE DE MÂÂINE: ORA 8: O JUMĂTATE DE CEAS DE MUZICĂ ÎNREGISTRATĂ. ORELE 12: CONCERT VARIAT. ORELE 15: EMISIUNE PENTRU SPITALE. ORELE 16: TRANSMISIUNEA MECIULUI DE FOTBAL DINTRE ATLETICA-BILBAO ŞI SPORTING CLUB DIN MADRID. ORELE 18: ROMANŢE ŞI CÂNTECE POPULARE. ORELE 19.15: INFORMAŢII. ORELE 20: MUZICĂ DE DANS… ALO, ALO: IATĂ, TRANSMISE ÎN ACEST MOMENT DE ZIARUL AVANGARDA, REZULTATELE DEFINITIVE ALE ALEGERILOR LEGISLATIVE. CENTRUL: 139 DE DEPUTAŢI, DINTRE CARE 104 RADICALI, 11 CONSERVATORI, 10 LIBERALI DEMOCRAŢI ŞI 14 REPUBLICANI INDEPENDENŢI.           Pepe impune tăcere şi ascultă cu încordare.           RADIO: DREAPTA OBŢINE 207 LOCURI, DINTRE CARE 113 REVIN ACŢIUNII POPULARE, 32 AGRARIENILOR ŞI RESTUL TRADIŢIONALIŞTILOR ŞI MONARHIŞTILOR. STÂNGA OBŢINE 99 DE LOCURI, DIN CARE SOCIALIŞTILOR LE REVIN 57. COMUNIŞTII NU VOR AVEA DECÂT UN SINGUR REPREZENTANT, ÎN PERSOANA LUI BOLIVAR, ALES ÎN ANDALUZIA.

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus           PREFAŢĂ           Există opere literare care au mai multe „intrări” şi „ieşiri”. Elocvente în acest sens sunt numeroase povestiri şi romane de Fr. Kafka, J. Joyce, M. Proust şi alţii. Pentru înţelegerea unor astfel de scrieri, faptul acesta nu este lipsit de semnificaţie. Maniera de organizare ideatică şi stilistică a unor texte indică adeseori şi modul lor cel mai fertil de abordare.           Opera literară a scriitorului francez (1913 – 1960) este şi ea organizată în acelaşi fel. Dar, spre deosebire de alţi scriitori, în centrul ei există un puternic nucleu teoretic, format din Mitul lui Sisif (1943) şi Omul revoltat (1951).           Cele mai reprezentative romane camusiene (Străinul, 1942, Ciuma, 1947V ca şi unele drame ale sale (Neînţelegerea, 1944, Caligula, 1944), au un caracter exponenţial, fiind saturate de ideile din eseurile sale, care au avut o rezonantă europeană. Dar, nu era un filosof şi nici nu-i făcea plăcere să fie denumit în acest fel. El avea, mai dePrabă, structura unui moralist, aşa cum fusese, de pildă, ascal în secolul al XVII-lea. Nu încape îndoială că autorul Mitului lui Sisif avea întinse cunoştinţe în domeniul filosofiei. La Alger făcuse doar studii de filosofie, iar pentru licenţă a pregătit o lucrare despre Plotin şi Sf. Augustul. Jean Grenier, profesorul său de la ŢJniversitatea din Alger, a avut un rol imens în formarea sa intelectuală, fapt pe care l-a remarcat întotdeauna cu recunoştinţă.           Dar, dincolo de toate acestea, ' punerea temeliilor conceptelor de om absurd şi literatură a absurdului, ca şi formularea ipostazelor de revoltă şi literatură a revoltei presupune o largă arie de informare, susţinută de un spirit speculativ extrem de subtil. Era familiarizat cu gândirea lui Descartes şi Pascal, Kirkegaard şi Schopenhauer, Max Scheler, dar cel mai aproape de sensibilitatea absurdului şi ideea de libertate fără Dumnezeu trebuie să fi fost Nietzsche, iar dintre scriitorii străini, Dostoievski, cu cele două romane ale sale Crimă şi pedeapsă şi Fraţii Karamazov.           Fără îndoială că personalitatea unui scriitor nu se defineşte doar în funcţie de informaţiile sale literare şi filosofice, acumulate în tinereţe, iar mai târziu triate în vederea alcătuirii unui program, conceput ca un mod de-a fi în existenţă si, totodată, ca un nucleu ideatic pentru creaţia literară. Or, cine urmăreşte evoluţia vieţii lui nu poate să nu observe caracteruf ei spectacular, configurat ca un destin tipic unui om de la marginea unei culturi, capabil să traverseze diverse obstacole până ajunge în centrul ei.           Născut la Mondovi (Algeria), este fiul unei servitoare de origine spaniolă. După numai un an de la naştere, tatăl său (francez-alsacian) moare în luptele de la Marna (1914), mama scriitorului fiind nevoită să se mute cu cei doi copii la Alger (Belcourt), unde va lucra cu ziua în casele oamenilor bogaţi. Vorbind despre cultul eului şi despre personalitate, scriitorul rememorează acel început greu, din perspectiva celui ce devenise. „Când privesc viaţa mea şi culoarea ei secretă, parcă simt în mine un tremur de lacrimi. Eu sunt deopotrivă aceste buze pe care le-am sărutat şi nopţile în „casa în faţa lumii„, sunt copilul sărac şi aceasta dezlănţuire de viaţă şi ambiţie ce mă cuprinde în anumite clipe. Mulţi dintre cei care mă cunosc nu mă recunosc în anumite ceasuri. Şi eu mă simt pretutindeni asemenea acelei imagini inumane a lumii care-i propria mea viaţă.”           Un prieten al scriitorului, Morvan Lebesque, relatează că, în a doua jumătate a secolului trecut, Algeria era un loc de refugiu al unor oameni din Franţa, Spania, Portugalia şi Italia, care veneau aici fie să caute de lucru, fie din cauza unor pedepse pe care ar fi trebuit să le suporte în ţările lor de baştină. Integrarea acestora în mediul algerian era paşnică, iar conflictele cu arabii erau extrem de rare.           Perioada îndelungată de dominaţie franceză în Algeria s-a soldat cu formarea unei culturi franceze specifice, susţinută de şcoli, ziarele franceze, asociaţiile dintre oamenii de litere, în această ambianţă, Albert Camiis, copilul orfan, este sprijinit să meargă la gimnaziu, iar în anii de universitate a fost stimulat şi îndrumat de elita intelectuală locală din care se va forma Şcoala algeriană. Or, nu este tipul intelectualului care să fi trăit experienţa algeriană cu detaşare, iar privirea lui să fi rămas îndreptată doar spre Paris, unde ar fi dorit să studieze.           Autorul Ciumei a trăit printre francezi şi arabi câteva decenii, în care relaţiile dintre aceştia nu cunoşteau discriminările rasiale.           Mişcările extremiste musulmane şi franceze au apărut mai târziu, iar intelectualii din Şcoala algeriană nu le-au acceptat niciodată. Oameni de litere ca Jean Grenier, Claude Freminville (tipograf), Rend Jean-Clot (pictor) şi Gabriel Audisio, ultimul fiind şi un teoretician al conceptului de cultură mediteraneană, s-au strâns într-o grupare destinată să caute poezia Algerului, tradiţiile sale, frumuseţile peisajului deşertic şi ale acestei lumi amestecate, în care arabii cu spiritul'lor oriental erau mai mult decât o simplă pată de culoare. Librar şi editor, Charlot era gata să publice scrierile acestora, multe (fin ele apărând în revista Rivages.           Soarele, marea şi tinereţea constituiau cele trei mari teme în jurul cărora se polariza creaţia Şcolii algeriene.           Cu toate că era captivat în acei ani de literatura lui Andre Gide, iar ceva mai târziu de aceea a lui M. Proust şi A. Malraux, cea mai mare parte a creaţiei sale este impregnată de spiritul african, de poezia deşertului, de pasiunile şi conflictele existente în această lume orientală. Iată o mărturie elocventă în acest sens: „Oamenii află aici, cât sunt tineri, o viaţă pe măsura frumuseţii lor. Urmează apoi declinul şi uitarea.'Au mizat pe carne, dar ştiau dinainte că vor pierde. La Alger, pentru cine e tânăr şi viu, 'totul e refugiu şi pretext pentru victorii: golful, soarele, rosul şi albastrul coborând spre mare, florile şi stadioanele, fetele cu pulpe fragile” (Vara la Alger)1.           Observă şi cântăreşte literatura europeană dinafară şi dinăuntrul ei. Anii petrecuţi de scriitorul francez la Alger şi Oran, ca şi întreg spectacolul străzii cu oameni bătrâni şi tineri constituie substanţa operei camusiene. Mai mult, eu sunt înclinat să cred că sentimentul trăirii fără speranţă şi al confruntării lucide cu moartea s-a grefat pe mitul Mediteranei africane, relevat de spaţiul algerian.