Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus

          PREFAŢĂ

          Există opere literare care au mai multe „intrări” şi „ieşiri”. Elocvente în acest sens sunt numeroase povestiri şi romane de Fr. Kafka, J. Joyce, M. Proust şi alţii. Pentru înţelegerea unor astfel de scrieri, faptul acesta nu este lipsit de semnificaţie. Maniera de organizare ideatică şi stilistică a unor texte indică adeseori şi modul lor cel mai fertil de abordare.

          Opera literară a scriitorului francez (1913 – 1960) este şi ea organizată în acelaşi fel. Dar, spre deosebire de alţi scriitori, în centrul ei există un puternic nucleu teoretic, format din Mitul lui Sisif (1943) şi Omul revoltat (1951).

          Cele mai reprezentative romane camusiene (Străinul, 1942, Ciuma, 1947V ca şi unele drame ale sale (Neînţelegerea, 1944, Caligula, 1944), au un caracter exponenţial, fiind saturate de ideile din eseurile sale, care au avut o rezonantă europeană. Dar, nu era un filosof şi nici nu-i făcea plăcere să fie denumit în acest fel. El avea, mai dePrabă, structura unui moralist, aşa cum fusese, de pildă, ascal în secolul al XVII-lea. Nu încape îndoială că autorul Mitului lui Sisif avea întinse cunoştinţe în domeniul filosofiei. La Alger făcuse doar studii de filosofie, iar pentru licenţă a pregătit o lucrare despre Plotin şi Sf. Augustul. Jean Grenier, profesorul său de la ŢJniversitatea din Alger, a avut un rol imens în formarea sa intelectuală, fapt pe care l-a remarcat întotdeauna cu recunoştinţă.

          Dar, dincolo de toate acestea, ' punerea temeliilor conceptelor de om absurd şi literatură a absurdului, ca şi formularea ipostazelor de revoltă şi literatură a revoltei presupune o largă arie de informare, susţinută de un spirit speculativ extrem de subtil. Era familiarizat cu gândirea lui Descartes şi Pascal, Kirkegaard şi Schopenhauer, Max Scheler, dar cel mai aproape de sensibilitatea absurdului şi ideea de libertate fără Dumnezeu trebuie să fi fost Nietzsche, iar dintre scriitorii străini, Dostoievski, cu cele două romane ale sale Crimă şi pedeapsă şi Fraţii Karamazov.

          Fără îndoială că personalitatea unui scriitor nu se defineşte doar în funcţie de informaţiile sale literare şi filosofice, acumulate în tinereţe, iar mai târziu triate în vederea alcătuirii unui program, conceput ca un mod de-a fi în existenţă si, totodată, ca un nucleu ideatic pentru creaţia literară. Or, cine urmăreşte evoluţia vieţii lui nu poate să nu observe caracteruf ei spectacular, configurat ca un destin tipic unui om de la marginea unei culturi, capabil să traverseze diverse obstacole până ajunge în centrul ei.

          Născut la Mondovi (Algeria), este fiul unei servitoare de origine spaniolă. După numai un an de la naştere, tatăl său (francez-alsacian) moare în luptele de la Marna (1914), mama scriitorului fiind nevoită să se mute cu cei doi copii la Alger (Belcourt), unde va lucra cu ziua în casele oamenilor bogaţi. Vorbind despre cultul eului şi despre personalitate, scriitorul rememorează acel început greu, din perspectiva celui ce devenise. „Când privesc viaţa mea şi culoarea ei secretă, parcă simt în mine un tremur de lacrimi. Eu sunt deopotrivă aceste buze pe care le-am sărutat şi nopţile în „casa în faţa lumii„, sunt copilul sărac şi aceasta dezlănţuire de viaţă şi ambiţie ce mă cuprinde în anumite clipe. Mulţi dintre cei care mă cunosc nu mă recunosc în anumite ceasuri. Şi eu mă simt pretutindeni asemenea acelei imagini inumane a lumii care-i propria mea viaţă.”

          Un prieten al scriitorului, Morvan Lebesque, relatează că, în a doua jumătate a secolului trecut, Algeria era un loc de refugiu al unor oameni din Franţa, Spania, Portugalia şi Italia, care veneau aici fie să caute de lucru, fie din cauza unor pedepse pe care ar fi trebuit să le suporte în ţările lor de baştină. Integrarea acestora în mediul algerian era paşnică, iar conflictele cu arabii erau extrem de rare.

          Perioada îndelungată de dominaţie franceză în Algeria s-a soldat cu formarea unei culturi franceze specifice, susţinută de şcoli, ziarele franceze, asociaţiile dintre oamenii de litere, în această ambianţă, Albert Camiis, copilul orfan, este sprijinit să meargă la gimnaziu, iar în anii de universitate a fost stimulat şi îndrumat de elita intelectuală locală din care se va forma Şcoala algeriană. Or, nu este tipul intelectualului care să fi trăit experienţa algeriană cu detaşare, iar privirea lui să fi rămas îndreptată doar spre Paris, unde ar fi dorit să studieze.

          Autorul Ciumei a trăit printre francezi şi arabi câteva decenii, în care relaţiile dintre aceştia nu cunoşteau discriminările rasiale.

          Mişcările extremiste musulmane şi franceze au apărut mai târziu, iar intelectualii din Şcoala algeriană nu le-au acceptat niciodată. Oameni de litere ca Jean Grenier, Claude Freminville (tipograf), Rend Jean-Clot (pictor) şi Gabriel Audisio, ultimul fiind şi un teoretician al conceptului de cultură mediteraneană, s-au strâns într-o grupare destinată să caute poezia Algerului, tradiţiile sale, frumuseţile peisajului deşertic şi ale acestei lumi amestecate, în care arabii cu spiritul'lor oriental erau mai mult decât o simplă pată de culoare. Librar şi editor, Charlot era gata să publice scrierile acestora, multe (fin ele apărând în revista Rivages.

          Soarele, marea şi tinereţea constituiau cele trei mari teme în jurul cărora se polariza creaţia Şcolii algeriene.

          Cu toate că era captivat în acei ani de literatura lui Andre Gide, iar ceva mai târziu de aceea a lui M. Proust şi A. Malraux, cea mai mare parte a creaţiei sale este impregnată de spiritul african, de poezia deşertului, de pasiunile şi conflictele existente în această lume orientală. Iată o mărturie elocventă în acest sens: „Oamenii află aici, cât sunt tineri, o viaţă pe măsura frumuseţii lor. Urmează apoi declinul şi uitarea.'Au mizat pe carne, dar ştiau dinainte că vor pierde. La Alger, pentru cine e tânăr şi viu, 'totul e refugiu şi pretext pentru victorii: golful, soarele, rosul şi albastrul coborând spre mare, florile şi stadioanele, fetele cu pulpe fragile” (Vara la Alger)1.

          Observă şi cântăreşte literatura europeană dinafară şi dinăuntrul ei. Anii petrecuţi de scriitorul francez la Alger şi Oran, ca şi întreg spectacolul străzii cu oameni bătrâni şi tineri constituie substanţa operei camusiene. Mai mult, eu sunt înclinat să cred că sentimentul trăirii fără speranţă şi al confruntării lucide cu moartea s-a grefat pe mitul Mediteranei africane, relevat de spaţiul algerian.

  
Attachments