Marcel Luca literatura științifico-fantastică

1. EVADARE           — Poate ar fi mai bine să ne întoarcem, zise femeia, mai mult pentru a-i încerca hotărârea.           — Acum e prea târziu – murmură el; ne vor distruge dacă o facem.           Femeia se lipi mai strâns de umărul solid al bărbatului care scruta cu îndărătnicie munţii liliachii ce se zăreau vag în depărtare.           — Oare. oare suntem într-adevăr primii care cunoaştem dragostea? Întrebă ea din nou.           — O ştii prea bine: dacă scăpăm, se va naşte o nouă lume…           Cu pas egal, elastic, fără efort evident, se depărtau de Marele Oraş care împurpura orizontul cu jerbele-i de lumini, cu uriaşele cupole incandescente.           — Atenţiune! Aici Centrul de Coordonare al Poliţiei. Apel către toate brigăzile heliopurtate Interceptaţi de urgenţă roboţii M-I-23 şi EN-24, evadaţi din sectorul Sigma-10. Atenţiune! Aici Centrul de Coordonare al Poliţiei.           2. MESAJUL.           Sfera metalică, ce fusese găsită în condiţiuni atât de neobişnuite, a fost confiscată de către Administraţie, pentru a fi studiată în cel mai deplin secret în laboratoarele de specialitate ale Marinei militare.           Sesizată de presa opoziţiei, opinia publică s-a manifestat cu multă efervescenţă pentru de-conspirarea cercetării obiectului, vehiculându-se ideea de principiu, potrivit căreia problema nu e legată numai de securitatea naţională, ci de cea a întregii umanităţi.           Formidabila campanie dezlănţuită de presa mondială, precum şi manifestaţiile care au asediat our şi simplu sediul prezidenţial, au silit guvernul să solicite prin intermediul Organizaţiei Mondiale colaborarea a o sută de înalte personali taţi ştiinţifice din străinătate.           După efectuarea unui program complex de studii preliminare, s-a trecut la secţionarea sferei cu un laser special, în faţa camerelor de televiziune.           Întreaga omenire a urmărit cu sufletul la gură cum braţele mecanice, conduse din spatele unui panou superizolant, au început să deşurubeze capsula aflată înăuntrul sferei, scoţând Ia vedere o panglică metalică, pe care era imprimat în principalele limbi de circulaţie internaţională, următorul mesaj: „CINE V-A DAT VOIE?”           3. CONSECINŢE.           Robotul îl conduse politicos până în faţa biroului, apoi dispăru neobservat, cu rutina unui valet desăvârşit.           Bătrânul îşi adună mâinile tremurânde pe hârtiile răvăşite înaintea lui şi-l chemă cu voce şoptită, de teama unui nou acces de tuse:           — Apropie-te, tinere. Aşa. Nu văd prea bine, dar desluşesc totuşi ceva cunoscut în fizionomia dumitale. Cu ce te pot ajuta?           Acesta ezită o clipă, apoi rosti:           — Doresc să mă instalez în apartamentul de la etaj şi.           — Nu mai continua tinere, îl întrerupse bătrânul, ridicând mâna scheletică. Apartamentul a fost al tatălui meu. A plecat demult cu prima astronavă fotonică, pentru a determina unele consecinţe ale teoriei relativităţii. De altfel, trebuie să cunoşti şi dumneata Istoria, aşa că ştii de lansarea „AXIOMEI-01”?!           — Desigur.           Stăpânită prea mult, tusea atacă prin surprindere, cu violenţă, lăsându-l pe bătrân aproape sfârşit, pe unul din braţele fotoliului. După ce se răcori cu puţină apă, glasul şoptit continuă:           — Cât timp mai trăiesc, în camera tatălui meu nu va locui nimeni.           — Dar înţelege că m-am întors, fiule! Izbucni tânărul.           4. PARALELE.           Misiunea era pe sfârşite. Omul-broască se simţea istovit. Şi el, şi ceilalţi oameni-broască chiar şi „coordonatorii” de pe elicopterele de recuperare îşi dădeau seama cât de inutilă e căutarea asta: era ceva necurat la mijloc – nu fusese găsit niciunul din trupurile celor douzeci şi trei de specialişti de la laboratoarele secrete de pe insulă.           „Ce le-o fi venit să sară, aşa, pe nepusă masă, în ocean?” îşi muncea mintea omul-broască, în timp ce răscolea cu vârful armei algele de la baza unui conglomerat coralier. Cârduri de peştişori mărunţi, coloraţi violent, ţâşneau speriaţi, pierzându-se dincolo de umerii săi. Într-o falie nu prea adâncă, doi peşti mari stăteau unul lângă al tul, ca două torpile cenuşii, aproape nemişcaţi.           Apropiindu-se, îi împinse încet, dar ferm, pentru a putea cerceta falia. Cu mişcări leneşe, docili, peştii se urniră, alunecând cu boturile lor monstruoase prin faţa măştii omului-broască, care privindu-le ochii apoşi, inexpresivi, se întreba „de ce oare imbecilitatea are nevoie de un trup atât de mare?”.           — Ai înregistrat cât de defectuos gândeşte? Şi tu voiai să-l achiziţionezi!           — Îi zise celuilalt peştele din dreapta.                                                                           SFÂRŞIT

Cu toate eforturile sale, cosmonautul nu reuşi să stabilească defecţiunea. Era clar că, în nici un caz, nu putea ajunge, în aceste condiţii, într-o zonă mai circulată, pentru a se transborda. Amărât, îşi evaluă proviziile de hrană şi rezervele de oxigen, care îi ajungeau pentru cel mult o sută de ani. Şi astfel îşi începu robinsonada cosmică. Dar iată că după trei săptămâni, pe când îşi făcea plimbarea obişnuită pe coama astronavei, de undeva, din spaţiu, apăru un înger. Cosmonautul, blazat de atâtea şi atâtea lucruri neobişnuite pe care le văzuse în lungile sale călătorii, n-a fost prea surprins. După ce l-a rugat totuşi pe strălucitorul musafir să-l ciupească de costumul de scafandru pentru a-i risipi orice îndoială, i s-a plâns în linii mari de necazul care-l ţintuia pe acele coclauri cosmice. Pătrunzând în astronavă, îngerul a trecut sumar în revistă instalaţiile aflate în pană, după care, scuturându-şi îngândurat aripile, şi-a dat cu părerea că doar Tatăl Ceresc ar putea da viaţă motoarelor. Profitând de faptul că Raiul îşi avea avanpostul în apropiere, se opintiră cu nava până sub zidurile sale fosforescente. Sfântul Petru, aflând probabil prin subtile procedee telepatice (accesorii intrinseci sfântului har) de scopul sosirii celor doi, nu i-a lăsat să facă anticameră, ci le-a deschis larg canaturile intrării de serviciu. Deoarece pe parcursul activităţii sale fusese nevoit în repetate rânduri să meşterească chei de schimb şi să repare primitivele broaşte, sfântul, căruia cu timpul tehnica i-a intrat „în sânge”, nu a rezistat tentaţiei de a-şi arunca ochii peste sistemele de etanşeizare ale trapelor, reuşind până la urmă să subtilizeze câteva celule fotoelectrice, în vederea modernizării porţii ce o avea în grijă. Dumnezeu, în ciuda vârstei sale înaintate, era destul de vioi şi se întreţinu amical cu cosmonautul în legătură cu cele mai noi metode de producere a vieţii pe cale artificială, privind această activitate destul de sceptic, dar curios, aşa cum se cuvine să fie un savant de prestigiu. La sfârşitul audienţei, Domnul a suflat discret în direcţia astronavei şi, spontan, automatele se însufleţiră. Călătoria de întoarcere a durat destul de mult. Pe Pământ, cosmonautul, având un dezvoltat simţ al ridicolului, nu a amintit în raportul său nimic din cele întâmplate. Până la urmă s-a pensionat şi a predat nava cu inventar în regulă, după tot tipicul. După un timp, aşa cum susţin dările de seamă ale serviciului Transporturi, s-au constatat o sumedenie de situaţii dintre cele mai ciudate. Racheta cu pricina părea să nu mai aibă moarte. De pildă, nu consuma nici o picătură de combustibil mai mult decât era prevăzut în cartea tehnică a constructorului, în pofida faptului că depăşise de câteva ori perioada după care ar fi trebuit să intre în „reparaţii capitale”. Mai mult, unii dintre piloţii săi susţineau că, atunci când toate indicatoarele aparaturii de control se fixau la „zero”, aveau senzaţia că racheta se află încă în regim de funcţionare. În orice caz, bieţii oameni nu ştiau cum să mai scape de vechitură. Apăreau mereu noi tipuri de vehicule cosmice, iar acesta nu înceta să-şi facă treaba, la parametri depăşiţi deja, dar economic şi sigur. Până la urmă, după multe discuţii, s-a hotărât totuşi casarea. Racheta a fost demontată în subansamble şi expediată la retopit. Nimic nu poate descrie uimirea şi apoi indignarea metalurgiştilor pe care căzuse măgăreaţa. Nu numai că marile panouri ale blindajului cosmic nu se lăsau afectate de o temperatură cât de înaltă, dar chiar şi cel mai banal şurubel refuza să-şi modifice starea de agregare. Într-o lume care lupta din greu cu poluarea în toate formele ei, existenţa unor deşeuri de atare dimensiuni era de neconceput, aşa că metalurgiştii, dându-se bătuţi, au cedat nava fragmentată, mai în bunăstare ca oricând, chimiştilor. Aceştia, după ce au încercat s-o corodeze, s-o dizolve, s-o sublimeze în toate formele posibile, au capitulat şi au oferit-o fizicienilor care n-au reuşit să sărbătorească nici măcar victoria înregistrării unei zgârieturi cât de mici, cu tot arsenalul de particule şi antiparticule folosite la bombardarea obiectivului. Este evident că problema avea toate condiţiile să devină de interes mondial. Se făceau deja pariuri ce atingeau cote neobişnuite, calul de bătaie al umoriştilor deveniseră cei ce-şi încercau puterile cu racheta ireductibilă, scepticii descriau viitorul sumbru al civilizaţiei copleşite de propriile-i reziduuri, iar cei obsedaţi de realizarea perpetuum mobile-ului schimbaseră macazul şi-şi munceau mintea pentru a găsi un antidot trăiniciei neobişnuite a materialului astronavei. Când laserele perfecţionate, culturile de bacterii wolfram-titanofage, ca şi alte cuceriri ale timpului au dat greş, s-a hotărât amorsarea unei încărcături nucleare de câteva megatone chiar în interiorul acestui monument al obtuzităţii materiei. Duelul acesta dintre om şi încăpăţânata natură era condus de cel care fusese însărcinat de la bun început de către Compania de Cărăuşie Spaţială să predea industriei fierul vechi şi să încaseze contravaloarea, Tom – un tip foarte activ şi ambiţios, trăsături de caracter ce l-au costat multă energie cheltuită în cazul de faţă, pe care începuse să-l considere aproape o chestiune personală. Iată deci pentru ce omul nostru şi-a pus speranţe deosebite în ultima soluţie, ratificată oficial de cel mai înalt for mondial. S-a hotărât ca evenimentul să aibă loc într-una din zilele în care întregul sistem planetar era în „relache”, pentru ca fiecare doritor să poată urmări epilogul unei întâmplări atât de neobişnuite. Spre necazul lui Tom, „execuţia” a fost amânată cu câteva ore, dându-li-se astfel posibilitatea şi coloniştilor de pe Venus şi Marte să-şi comunice pariurile centrului de pe Terra, după care, pe ecranele de televiziune, au apărut în sfârşit cifrele vioaie ale numărătorii inverse ce şi-a transformat zeroul final în cutremurătorul glob de plasmă al exploziei. Când camerele de luat vederi au alăturat silueta încovoiată a bietului Tom imaginii astronavei care se înălţa neverosimilă în mijlocul deşertului sticlos, întreaga omenire a rămas cu gura căscată. Tom privi doar câteva secunde în direcţia epavei de care nu putea scăpa, apoi scuipă dând din mână a lehamite:           — Ducă-se dracului! Şi pentru că rosti aceste vorbe în timp ce întorcea spatele scârbit, a fost singurul dintre miliardele de telespectatori care n-a văzut cum încăpăţânata rachetă se dezagregă, risipindu-şi moleculele o dată cu rafalele ploii radioactive care se pornise.                                                                           SFÂRŞIT

                      Triptic rusesc de Marcel Luca               Trăsura cu vopseaua scorojită care a pătruns vijelios pe uliţa Siminovski se opri legănându-se, cu nehotărâre parcă, în dreptul imobilului cu un cat, sumbru ca o cetăţuie părăginită. Încă înainte de a se stinge ecoul tropăitului nervos al cailor, un tânăr de vreo treizeci de ani sări din vehicul şi se repezi la inelul de bronz fixat în unicul canat al porţii. Îl acţionă cu putere prin bătăi repetate în lemnul de stejar masiv, în disonanţă cu zvonul clopotelor bisericii Sfântul Mihail de pe Kazanskaia, care tocmai băteau de vecernie.           Într-un târziu, din interior se desluşi vocea guturală a unei femei în vârstă:           — Wer ist dort? Wer ist dort?           Intuind întrebarea, tânărul răspunse imediat:           — Osipov! Serghei Ivanovici Osipov, secretar al Zemstvei!           — Ja? Wem suchen Sie? Was wünschen Sie?           — Cum?           — Pe cine cheutaţi? îşi continuă vocea interogatoriul în graiul norodului din Maica Rusie.           — Deschide uşa, frolain, domnul Walser mă cunoaşte!           Zăvoarele trase scârţâiră şi poarta se întredeschise cât să se poată strecura un om. Osipov se trezi într-un hol întunecos, alături de o bătrână uscăţivă, înveşmântată în negru, cu o bonetă apretată, strălucitor de albă, care tocmai readucea zăvoarele în lăcaşurile lor, cu o vigoare neaşteptată.           — Bitte! se întoarse ea spre musafir, indicându-i cu o mână uşa din capătul încăperii.           După ce străbătură câteva camere mobilate în bună parte cu lăzi ferecate în fier, de mărimi diferite, pătrunseră în cele din urmă într-o odaie spaţioasă, străjuită de o singură fereastră ce oferea perspectiva unei grădini întrucâtva sălbăticite.           Menajera dispăruse insesizabil, iar tânărul funcţionar al Zemstvei rămase posomorât în mijlocul mulţimii de obiecte heteroclite.           Cărţile voluminoase, sticlăria de laborator, ceaunele de felurite dimensiuni, uneltele ciudate atârnate în piroanele bătute în ziduri sau stivuite neglijent pe poliţele fixate de jur-împrejur stârneau prin ineditul asocierii temeri nelămurite.           — O, junger Freund! Ce satisfacţion pentru mine!           Osipov se întoarse tulburat şi dădu cu ochii de stăpânul casei, un bărbat pipernicit, chel, cam la vreo şaptezeci de ani. Ochelarii rotunzi aşezaţi pe un nas deosebit de lung îi dădeau înfăţişarea unei păsări de noapte. După ce trase cu vioiciune două taburete de sub masa lungă din mijlocul încăperii, omul îl invită:           — Ia loc, gospodin Osipov! Şi spui la mine…           * * *           Autorul ezită să-şi continue istorisirea. Oare a ales-o pe cea mai potrivită? De fapt, de aici, ar putea însăila o primă variantă…           — Ia loc, gospodin Osipov! Şi spui la mine…           Tânărul se aşeză o clipă, dar sări imediat în picioare, ca propulsat de un resort:           — Domnule doctor! Martin Robertovici Walser! Numai dumneata mă poţi salva! Sunt la ananghie, Martin Robertovici!…           — Dar ce paţit, junger Herr? Povesteşti la mine! Sau doreşti mai întâi un pahar de ciai?           — Ştiu şi eu? Totuşi, dacă s-ar găsi o stacană de vodcă…           — Natürlich! Frau Hanelore, beutura pentru oaspetele nostru!           Ca într-o piesă de teatru regizată de un maestru strălucit, bătrâna menajeră pătrunse instantaneu în încăpere cu o tavă pe care purta un clondir şi un singur pahar, o puse pe masă, făcându-se apoi, dintr-o dată, nevăzută.           — Serveşti, Herr Osipov, serveşti!           Musafirul şi-a umplut şi şi-a golit paharul cu o râvnă pe care numai starea lui de evidentă surescitare o putea explica.           — Straşnică băutură! Păi, Martin Robertovici, să-ţi spun ce m-a făcut să dau năvală în casa domniei tale în pragul nopţii… Dar, să mai tragem o duşcă!           — Serveşti, gospodin Osipov!           — Ei bine, domnule doctor, o ştie tot oraşul pe cântăreaţa Tania Alexeevna şi sunt de pomină petrecerile pe care ea le însufleţeşte. Iar eu, Martin Robertovici, eu mă iubesc de-o vreme cu Taniuşa, şi-mi cheltui toţi bănişorii de la slujbă şi de la moşioară, doar ca să fiu prin preajma ei. Numai că armăsarii îi dau târcoale…           — Cine?! Ah, jawohl! Hengst, armasariu!           Tânărul îl privi cu suspiciune pe interlocutor, dar după ce a golit încă un pahar de vodcă, se hotărî să lămurească lucrurile:           — Doctore, ăştia nu-s cai, sunt hăndrălăi, bărbaţi care vor să-i câştige favorurile!           — Oh, sicher! Desigur…           — Şi-uite-aşa, ieri seară, pe când chefuiam în taverna U vesiolovo zaiacika, numai ce-l văd pe locotenentul conte Dubinin că mi-o sărută pe gură, după ce i-a cântat la masă, aşa că m-am repezit şi l-am plesnit peste bot…           — Wie? Cum? Lovitur la obraz?           — Chiar aşa! Nenorocirea e că locotenentul m-a provocat de faţă cu toată lumea la duel şi, după câte ştiu, e un ţintaş iscusit, iar eu n-am prea tras cu pistolul, doar cu puşca după ciorile de-acasă, fără să fi nimerit prea multe. Iată pentru ce, preastimate Martin Robertovici, am venit la domnia ta, cu cinci sute de ruble-aur pentru a-mi da, dacă se poate, ceva, vreo tinctură de-aia alchimistă, cum se vorbeşte că poţi face, astfel încât să-l răpun mâine, în zori, pe contele Dubinin…           Neamţul, parcă mai bătrân decât părea înainte, şi-a frecat îndelung între două degete bărbuţa firavă şi, în cele din urmă, părând că se trezeşte dintr-o reverie, a exclamat:           — Bine, gospodin Osipov, atunci, schnell, hai să facem preparativ potrivit!           Serghei a tresărit şi, golind dintr-o sorbitură paharul, s-a repezit apoi la sfrijitul său amfitrion pentru a-l săruta de trei ori pe obraji.           Timp de vreun ceas, doctorul nemţesc a trebăluit la instalaţiile sale ciudate, făurite mai ales din sticlă verzuie şi aramă coclită, iar oaspetele său s-a străduit cu vrednicie să sfârşească băutura din clondir.           În cele din urmă, bătrânul a pus pe masă o farfurioară în centrul căreia se ghicea o alcătuire asemănătoare unui bob de linte.           — Demnach, aşadar gospodin Serghei Ivanovici, vrei să-l omori în duel pe locotenentul Dubinin?!           — Pentru onoarea mea şi pentru Taniuşa, Martin Robertovici!           — Atunci, junger Freund, uite ce ai de făcut: iei această aluniţă făcută de mine şi o fixezi în mijlocul frunţii, te concentrezi în mintea dumnetale şi te ghindeşti că ea se află intre ochii domnului conte şi, pentru cele cinci sute de ruble, vei constata că adversarul domniei tale va primi glonţul pe care îl vei trage, ca în oglindă, chiar în acel loc…           — Dar, domnule doctor, eu habar n-am să ţintesc!           — Nu are importanţă. Totul este să apeşi pe trăgaci şi glontele să pornească! Ich will das Geld jedzt! Adica, vreu banii acum…           * * *           În zorii zilei de primăvară timpurie, într-o poiană a pădurii de mesteceni care mărginea orăşelul Ceremisov, ceaţa leşioasă începea să se risipească. Arar se auzeau fornăiturile cailor înhămaţi la cele patru trăsuri care adăstau pe un drumeag lăturalnic.           Asistaţi de la mică distanţă de un medic somnoros, perechile de martori ai competitorilor schimbau, cu glas scăzut, replicile protocolare.           În cele din urmă, secretarul Zemstvei Serghei Ivanovici Osipov şi locotenentul conte Igor Stepanovici Dubinin au pornit, spate de la spate, cu pistoalele în mâini, au făcut paşii regulamentari, s-au întors şi s-au privit în ochi.           La semnalul convenit, cu aerul flegmatic al militarului de carieră, contele a ţintit calm şi a apăsat primul pe trăgaci, glonţul armei sale lovindu-l în piept pe adversar.           Şocul impactului cu proiectilul l-a doborât pe spate pe Osipov, iar arma i s-a descărcat aiurea. Grav rănit, panicat de rana a cărei sângerare încerca instinctiv s-o oprească cu palmele îngemănate, l-a auzit pe medicul acela somnoros minunându-se:           — Cum se face că locotenentul Dubinin a încasat un glonţ chiar în mijlocul frunţii şi a murit pe loc, într-un duel cu un „amator”?           Ehei, Martin Robertovici, a meritat să cheltuiesc cinci sute de ruble pentru o aluniţă, dar ce folos dacă n-am tras eu primul?! mai apucă să încropească un gând secretarul Zemstvei, înainte de a-şi da duhul.           * * *           Autorul reciteşte finalul povestirii proaspăt încheiate şi oftează nemulţumit. Ar putea, desigur, să revină la momentul întâlnirii dintre cele două personaje, tânărul rus şi bătrânul venetic, şi să depene o altă istorisire…           — Ia loc, gospodin Osipov! Şi spui la mine…           Tânărul se aşeză nehotărât pe taburet, îşi încrucişă sub masă picioarele încălţate în cizme scurte, cu carâmbii încreţiţi, îşi ciupi mustăcioara bălaie şi grăi privindu-şi gazda în ochi:           — Domnule doctor! Martin Robertovici Walser! Mă aflu la oarece ananghie şi-mi trebuieşte un sfat, ca de la un om preaînvăţat, cum eşti domnia ta…           — Cu ce pot ajuta, junger Herr? Povesteşti la mine! Sau doreşti mai întâi un pahar de ciai?           — Nu-i rău ceaiul, dar parcă m-ar înviora mai bine o sărăcie de vodculiţă…           — Wunderbar! Exzellent! Frau Hanelore, aduci beutura pentru oaspetele nostru drag!           Menajera uscăţivă, cu înfăţişare de stareţă ursuză, se ivi dintr-o dată, de parcă ar fi ascultat cu urechea la borta cheii de la uşă, şi aşeză pe masă un cânceu de băutură şi un pahar stingher, ieşind apoi fără zgomot.           — Bitte, Herr Osipov, serveşti!           Fără zăbavă, Serghei goli cu sete un pahar plin ochi şi păru degrabă mai înviorat.           — Straşnică licoare, Martin Robertovici! Dintr-odată mă simt mai limpezit. S-ar cuveni înc-o duşcă pentru întremare deplină! Aşa…           Degrabă întremat, continuă:           — L-ai cunoscut pe tatăl meu Ivan Terentievici, domnule doctor! Îţi mai aminteşti, poate, că acum un amar de ani, vreo nouă-zece, ai venit la noi la moşioară, de i-ai oblojit picioarele betege…           — Natürlich! Atunci chind el venit din expediţion la großer Fluß Enisei!           — Aşa-i, Martin Robertovici. El a fost vagmistrul oştenilor de l-au însoţit pe înălţimea sa căpitanul de gardă Voloşin la cercetarea fluviului. Şi uite că acum bietul taica trage să moară…           — Mein Gott! Atât de grav?           — E gata! Aseară i-a făcut părintele Nikanor slujba de maslu şi i-a dat sfânta împărtăşanie. Dar iacătă pentru ce te-am tulburat în fapt de seară…           Vizitatorul se foi pe scaun şi scoase dintr-un buzunar al surtucului de postav albastru un obiect oval, gros cam de un deget, de forma unei paftale de centură ofiţerească şi o puse grijuliu pe tăblia mesei.           — Scula asta o are taica de la un şaman al tribului nomad Evenk, care hălăduieşte tocmai prin părţile guberniei Podkamennaia Tunguska. Ochiul dragonului i-ar zice şi după mărturia păgânului, ar fi aflat-o la cingătoarea unui străin cu înfăţişare ciudată, pe care l-au găsit cu puţin timp înainte de a-şi da sufletul, în taiga, lângă urma de arsură făcută de-o stea căzătoare…           — Mai serveşti, gospodin Osipov! zise doctorul luând în mână obiectul şi apropiindu-l de vârful nasului spre a-l privi mai bine.           — Ce mă miră, continuă oaspetele după ce dădu gata, dintr-o smucitură, încă un păhărel, este voia ce mi-o lasă cu limbă de moarte taica, să-l înmormântez cu tot cu drăcia asta. M-am tot uitat la ea! Nici nu ştiu de-ar preţui ceva. De-aia m-am grăbit la dumneata…           Bătrânul învăţat cerceta nedumerit din cale-afară obiectul făurit dintr-un material mat, cenuşiu, foarte uşor. Desigur, îl va cerceta cu substanţe diferite, de la oţet şi spirt la vitriol, îl va supune la flacără, îl va ciocăni şi-l va pili. Forma o avea ovală, cu dimensiunile axiale cam de zece pe cinci centimetri. Dacă o faţă era netedă, fără vreun însemn, cealaltă vădea în mijloc ceva ca o ferestruică rotundă, uşor bombată, cam de doi centimetri, desigur izvorul numelui, Ochiul dragonului, iar în juru-i, în formă de elipsă, erau încorporate şaisprezece clapete inscripţionate cu semne de neînţeles.           — Sonderbar! Asta ciudat! Daaa… Facem experiment!           După două ceasuri şi mai bine, timp în care musafirului i se înlocui stacana goală cu una plină de vodcă, „paftaua” şamanului de pe Enisei a fost supusă la o sumedenie de încercări, cu tot soiul de acizi în concentraţii diferite, fără alt rezultat decât stârpirea ei de orice formă de slineală şi îngăduind observaţia că micile clapete pot fi acum uşor apăsate în lăcaşurile lor.- Ei bine, prea stimate Martin Robertovici, cum binevoiţi să concluzionaţi? Îngrop odată cu tăicuţa o făcătură din materie preţioasă, au ba?           Amfitrionul nu se grăbea cu răspunsul. Stând în dreptul sfeşnicului cu două braţe în care luceau fumegânde lumânările, silueta gârbovită îşi profila umbra pe un perete, ca un mare semn de întrebare. Tot apăsând la întâmplare butonaşele dreptunghiulare, simţi pentru o clipă în palmă o vibraţie rapidă şi observă că Ochiul dragonului a devenit uşor translucid, într-o nuanţă de verde-pal.           — Nu ştiu ce să zicem, junger Herr, material acesta eu nu cunosc, dar puţin mai interessant este asta, ochiul ca pielea de la der Frosch, nu de la dragon…           — Der Frosch? se miră Serghei.           — Broasca, broasca liebe Freund! Uite, s-a colorat puţin în verde, poate de la meine Stoff, substanţ ce am aplicat. Cred că mai bine ingropi la el!…           — Atunci, spuse tânărul ridicându-se în picioare şi luând un aer oficial, vă mulţumesc pentru sfat, domnule doctor, şi vă încredinţez că orice hotărâre a Zemstvei sau ucaz de la stăpânire, privitoare la străini, le veţi afla la timp pentru orice întâmpinare, la care, cu dragă inimă, o vorbă bună om pune şi noi…           * * *           La două zile de la întrevederea cu veneticul şpiţer Walser, Serghei Osipov îşi ducea tatăl pe ultimul drum, spre loc de pace şi verdeaţă.           Răposatul odihnea cu mâinile la piept în sicriul deschis, aşezat pe un strat de lucernă proaspăt cosită, aşternută pe fundul unui docar tras de un singur bidiviu. Renunţaseră la troică din temerea că trei cai ar fi fost mai greu de stăpânit, după trebuinţele procesiunii.           În faţă, purtătorii de prapuri îşi târşeau alene care boftorii, care cizmele scâlciate, prin praful şleaului, cu capetele plecate din obişnuinţă, şuşotind între ei despre cele lumeşti, cum ar fi garboavele sau basamacul la care erau îndreptăţiţi, după cuviinţă.           În urma căruţei, înveşmântat în odăjdiile lui cam slinoase, cu barba-i roşcovană revărsată în toată stufoşenia peste patrafir, slujea la răspântii, cu glas tunător, părintele Nikanor. Cu făptura lui uriaşă îl făcea parcă să pară şi mai pipernicit pe ţârcovnicul său Pavluşa, altminteri izvorâtorul unei voci de heruvim, care păşea alături cu chipul străluminat de beatitudine, purtând fără vreun efort aparent, petrecută în bandulieră, desaga de rafie în care se aflau mai toate ceasloavele şefului său bisericesc.           Îi urma Serghei, stingher, cu gândurile duse aiurea, iar în spatele lui se înşirau, amestecaţi, mujici de pe moşie cu căciulile în mâini, femei cu broboade colorate care boceau pe rând, întrecându-se între ele, cazaci bătrânei cu pantaloni bufanţi cu lampas roşu şi cu mustăţi fioroase, copii desculţi şi neastâmpăraţi cu rubăşti peticite, iar în coadă, chiuind în răstimpuri, Vasilisa, nebuna satului Malenkoe Selo.           În pragul cimitirului, convoiul se opri spre a asculta cu smerenie adevărul înscris în Evanghelii.           Vocea slujitorului lui Dumnezeu cunoscută în toate aşezările aflate la peste o sută de verste, de jur-împrejur, vibra în auzul binecredincioşilor:           Zisa ei Iisus: Au nu ţi-am spus că, de vei crede, vei vedea mărirea lui Dumnezeu? Şi au ridicat piatra de unde zăcea mortul; iar Iisus şi-a ridicat ochii săi în sus, şi a zis: Părinte, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Şi ştiam că tot-de-una mă asculţi; însă pentru poporul care stă împrejur am vorbit; ca să crează că Tu m-ai trimes. Şi acestea zicând, a strigat cu voce tare: Lazăre, vino afară!…           Serghei, peste capetele popii şi ale crâsnicului Pavluşa, privea ţintă spre brâul care încingea rubaşca brodată, de zile mari, în care era gătit defunctul său tată. I se năzărea oare, sau chiar se înteţea sclipirea verde, ca de crisolit, a Ochiului dragonului, pe care îl cususe în chip de pafta, după făgăduinţa ce-i făcuse înainte de a-şi da duhul?           Spre a vedea mai bine, se apropie şi se sprijini cu palmele de o latură a docarului, ascultând pe mai departe mărturia apostolului Ioan:           Şi a ieşit cel mort înfăşurat la mâini şi la picioare cu feşe, şi faţa lui era legată cu mahramă. Zisa lor Iisus: Deslegaţi-l şi-l lăsaţi să meargă!…           Ca din senin, bidiviul, un armăsar negru-vineţiu, pradă de război a bătrânului, trofeu dintr-o herghelie cercheză, începu să fornăie, să necheze şi apoi să salte înspăimântat ca de lup, pe copitele din spate.           Dându-şi seama că nu-l poate stăpâni, vizitiul Stenka sări de pe capră, slobozi frâiele şi din două mişcări dibace tăie cu cuţitul lui încovoiat, tătăresc, legăturile hamului şi lăsă animalul să alerge bezmetic spre păduricea de mesteceni din apropiere.           Înălţând cu dreapta crucea de argint, preotul o clătină ca pe un evantai spre a cere tăcere cuviincioasă norodului care, tulburat de întâmplare, se adunase de jur-împrejur, sporovăind fără noimă.           Atunci observară cu toţii, aproape dintr-o dată, că din paftaua de la brâul răposatului se înalţă un fulger neîntrerupt de lumină verde-fosforescentă.           Ridicară ochii urmându-i calea, spre a vedea înlemniţi şi cu gurile căscate cum cobora spre ei, din crugul cerului, tot mai mare, o tipsie strălucitoare, pe obada căreia se roteau licărind lumini de culori diferite. Pe măsură ce cobora, un sfârâit drăcesc ca al artificiilor aduse din ţara Kitailor se răspândea, tot mai tare, din înalturi.           Dezmeticindu-se ca dintr-o vrajă, părintele Nikanor, care ştia Evangheliile pe dinafară, dar mai puţin Vechile Scripturi, trase spre el desaga de răchită cu tot cu Pavluşa, purtătorul ei, şi scoase fără greş Cartea Sfântă a Vechiului Testament, o deschise într-un loc însemnat al Cărţii Profetului Ezekiel şi cu ochii ba la dânsa, ba spre lucrarea cerească ce se oprise la vreo patruzeci de arşini deasupra capului său, începu a rosti cu glas biruitor:           Şi iată, gloria Dumnezeului lui Israel venea dinspre răsărit; iar vuietul sosirii sale era ca vuietul unei ape mari; şi pământul strălucea de slava lui. Şi vedenia pe care am văzut-o era întocmai ca vedenia pe care o văzusem când el venise să nimicească cetatea, şi ca vedenia pe care o văzusem lângă râul Chebar; şi am căzut cu faţa la pământ. Când gloria lui Yahveh a intrat în templu prin poarta care da cu faţa spre răsărit, Duhul m-a ridicat în sus şi m-a adus la curtea dinăuntru; şi iată, gloria lui Yahveh umpluse templul…           În timp ce spusele profetului abia se mai desluşeau din cauza sfârâitului şi a trosnetelor puternice, ca ale unui foc uriaş de pădure, în mijlocul tipsiei păru că se deschide o bortă rotundă, din care se revărsa o ceaţă tulbure, leşioasă.           Numaidecât, orfanul Serghei Osipov băgă de seamă cum trupul fără viaţă al tatălui său se ridică, rigid, ca purtat pe-o palmă nevăzută, tras parcă de funia de lumină verde şi cum piere înlăuntrul făpturii cereşti nemaivăzute.           Şi tot norodul bulucit în jurul docarului gol, cu mâinile puse streaşină la ochi, văzu cum după câteva clipe, înteţindu-şi străfulgerările colorate ce se roteau în jurul obezii, tipsia uriaşă zvâcneşte de sub soarele de amiază căruia îi fusese obroc preţ de vreo cinci minute de ceasornic, se înalţă şi se face tot mai mică, până ce se pierde dincolo de norişorii îndepărtaţi ai văzduhului.           În tăcerea care se înstăpânise, apăsătoare, Serghei îşi plecă încet capul şi-şi îndreptă privirea întrebătoare, parcă în înţelegere cu ceilalţi, spre tălmaciul pământean al Celui de Sus, care încredinţându-i tomul din care citise lui Pavluşa, se închină şi făcu trei plecăciuni adânci către răsărit.           Apoi, fericitul în duh, părintele Nikanor, se apropie de tânărul îndoliat, îl îmbrăţişă şi-l sărută de trei ori pe obraji, după obiceiul pravoslavnic al pământului, şi ridicând crucea de argint spre slava argintie a cerului, făcând-o să tresară până şi pe nebuna Vasilisa care stătea stingheră pe un gorgan din apropiere, concluzionă cu vocea lui puternică şi răscolitoare, ca trâmbiţele Ierihonului:           — Bucură-te, Serghei Ivanovici! Domnul a dat, Domnul a luat!           * * *           Autorul răsfoieşte paginile manuscrisului cu un sentiment de profundă insatisfacţie. Unde e spiritul specific rusesc al epocii în care trăieşte?… Pufăie îngândurat din pipa umplută cu tutun marinăresc olandez, înmoaie peniţa tocului de fildeş în călimara de argint şi purcede iar a rescrie, după tipicul de-acuma familiar…           — Ia loc, gospodin Osipov! Şi spui la mine…           Tânărul îşi trânti oftând şapca albă cu cozorocul îngust pe masă, de sub care trase cu piciorul un taburet, se aşeză şi bolborosi cu capul plecat:           — Sunt în mare încurcătură, Martin Robertovici! Mi-e sufletul obidit! Şi soarta-mi pare o matrioşcă din cea de-o desfac copiii, doar că eu, pe măsură ce-o desfac, în loc să dau de una tot mai mică, dau de un necaz din ce în ce mai mare!           — Donnerweter! Dar ce paţit, junger Herr? Poate te mai linişteşte un pahar de ciai?…           — Să-mi fie iertată lipsa de măsură ca musafir ce mă aflu, dar parcă mai priincios mi-ar fi, dacă se găseşte, un degeţel de vodculiţă…           — Ah, dar Frau Hannelore vine schnell cu un chiscant de beutur!           Într-adevăr, ca din pământ le răsări alături sfrijita menajeră, care puse în faţa oaspetelui o carafă plină şi un pahar strălucitor de curat, făcându-se apoi, ca prin vrajă, nevăzută.           — Serveşti şi povesteşti, Herr Osipov!           Serghei Ivanovici nu se lăsă îndemnat şi goli primul pahar dintr-o răsuflare, mai bău unul, îşi şterse mustaţa cu dosul palmei, îşi drese glasul, după care ridică ochii spre şpiţerul nemţesc:           — M-am pricopsit domnule doctor de-un duel cu pistoalele, tocmai cu locotenentul-conte Dubinin! Un ţintaş dintre cei mai iscusiţi, iar eu un bicisnic în folosirea armelor! Taica e pe moarte şi eu mă bat în duel!…           — Gott mit uns! Dumnezeu se apere la noi! Dar cum întâmplat?           — Gelozia şi băutura, Martin Robertovici! Mi-au luat minţile şi una, şi alta. Iubind-o pe Taniuşa Alexeevna, cântăreaţa de la Iepuraşul vesel, dacă l-am văzut pe filfizonul ăsta că mi-o sărută din senin pe gură, am sărit peste două mese, l-am înjurat şi l-am plesnit cu un dos zdravăn de labă!           — Un sarutat? Das ist nicht der Mühe wert!           — Cum? se arătă nedumerit tânărul.           — Asta nu meritat osteneala…           — Adevărat, dar aşa mi-a fost scris pesemne! Şi iată-mă în faţa domniei tale, iubite şi preţuite povăţuitor, mai întâi de toate pentru a-mi înapoia scula tatei pe care ţi-am lăsat-o spre cercetare săptămâna trecută, că dacă mi-e dat să mor în duel, să nu-l lipsesc pe dânsul de o amintire a tinereţii sale aventuroase, pe care acum, simţindu-şi sfârşitul, voieşte să-l însoţească în locul de veşnică odihnă…           Cu o sclipire maliţioasă în ochi, doctorul Walser îşi îndemnă oaspetele:           — Liebe Freund, umple das Glas cu beutur preferat şi eu aduc obiect de la der Vater, pentru un demonstraţion care poate salva la dumneta!…           Serghei nu păru să bage în seamă remarca din urmă, dar se grăbi să dea de duşcă două pahare, simţind cu satisfacţie cum vodca se scurge rece pe gâtlej şi-i explodează fierbinte în stomac.           Stăpânul casei se întoarse curând, purtând pe o tăviţă de alamă o lucrătură asemănătoare unei paftale de centură ofiţerescă, de formă ovală, cu un ochi verzui în mijloc, încadrat între două rânduri de butonaşe dreptunghiulare, inscripţionate cu semne de neînţeles.           — Ochiul de la dragon! anunţă el cu o oarecare solemnitate. Aşa cum botezat la el distinsul der Vater, Ivan Petrovici Osipov!           — Nu el l-a numit aşa, ci şamanul din neamul Evenk, care i l-a dăruit în timpul unei expediţii de-a lungul fluviului Enisei. Taica a fost un oştean de nădejde al măriei sale pravoslavnice, Ţarul Alexandru Întâiul…           — Jawohl, evident! Dar eu am descoperit, Serghei Ivanovici, ceva extraordinar: acesta este un jucarie care nu poate să existe! Este facut numai cu inspiraţion de la der Teufel…           — O drăcovenie! o nimeri pe aproape tânărul.           — Adeverat! Am bagat de seama din intimplare că dacă se ţine Ochiul de la dragon la lumina de la luminare, el devine tot mai tare verde şi atunci poate se facă minune de necrezut…           În timp ce vorbea, doctorul Walser ţinea obiectul în dreptul sfeşnicului cu două lumânări aprinse şi, într-adevăr, ochiul ca o lentilă vert-bouteille în starea de început îşi intensifica cu încetul culoarea.           — Şi acum, daca apasăm acesta buton care are semn un fel de vermişor innodat, o să vedem cum a arătat, cred eu, chiar şamanul de la tribul Evenk!           Apăsă hotărât simbolul presupus al viermişorului cu degetul mare al mâinii în care ţinea drăcovenia şi, la doi paşi în faţa lor, se închegă dintr-o dată, uşor tremurătoare, silueta firavă a unui bătrân cu ochii negri, oblici, cu un nas turtit, mustăţi pleoştite şi bărbuţă firavă, înveşmântat într-o manta lungă, îmblănită, cu încălţări cu vârful ţuguiat, care scutura spre ei, cu ambele mâini, o tamburină împodobită cu cureluşe de piele. Dinspre Ochiul dragonului se auzea, destul de desluşit, o voce răguşită care psalmodia monoton, într-un grai de neînţeles. După vreo două minute, imaginea pâlpâi de câteva ori, se concentră într-un punct luminos, apoi se stinse.           Serghei se trezi dintr-o dată din năuceală şi după ce sorbi însetat câteva înghiţituri de vodcă, direct din cânceu, ridică ochii înspăimântaţi spre magicianul din faţa lui:           — Iisuse, Mântuitorule, izbăveşte-ne de cel viclean! Martin Robertovici, preaînţeleptule! Ce djin, ce duh sălbatic ai slobozit din sipeţelul acesta diavolesc?           Doctorul miji un zâmbet de înţelegere şi-l încredinţă cu blândeţe:           — Linişteşte, junger Freund! Nu este un operaţion dracesc, este ceva ce nu inţelegem incă, ceva ce nu poate fi de la timpul nostru… Aber, să mai inverzim din nou, mai tare, Ochiul de la dragon, la lumina de la luminare. So, aşa…           Ca într-o transă hipnotică, dar cu ochii holbaţi, tânărul îl urmări cu răsuflarea tăiată. Când ferestruica rotundă a sculei căpătă culoarea unei lentile de jad, înţeleptul şpiţer îi explică, privindu-l cu luare aminte:           — Acum, gospodin Osipov, vei afla ceva ce numai Frau Hannelore a putut să vadă, pentru că aveam nevoie în cercetarea mea de un Beobachter, un observator pentru confirmare la experiment. Uite, daca apăsam deodata cele doi butoni de la capăt de şir, cu insemn ca două jumatate de soare, eu facut nevazut pentru scurt moment. Achtung, jetzt! Acum!           Şi magicianul se făcu într-adevăr nevăzut într-o clipă! Spectatorul uluit stătu încremenit preţ de câteva minute, după care, la fel de brusc cum dispăruse, doctorul îşi făcu pe neaşteptate apariţia într-un colţ al încăperii, dincolo de masa lungă, cu braţele ridicate grăitor spre bagdadia afumată de lemn.           — Ei, ce mai spui la mine, Serghei Ivanovici? Facem imediat un repetiţion şi mâine, la duel, preparezi la lumina de la soare Ochiul de la dragon, te concentrezi şi la semnal de arbitru, sher schnell, imediat, tragi focul fară să ţinteşti, iar în mâna care se ţine la spate, acţionezi cele doi butoni pe care ai degetul pregatit şi ai disparut! Locotenentul are se tragă şi el din gest reflex, iar în tevatur care se produce, chind apari din nou, fiecare martore are să crede că a avut un hohl, un gol de atenţie, şi atunci, pentru toţi, duelul s-a terminat onorabil!           Tânărul învăţăcel sări de pe taburetul care se răsturnă cu zgomot, îl îmbrăţişă furtunos pe dascăl şi sărutându-l pe obraji de trei ori, după datina rusească, îi spuse cu ochii înlăcrimaţi:           — Martin Robertovici, Salvatorule iubit! Mă salvezi de la pieire! În loc de cinci ruble-aur ce le-am tocmit pentru cercetarea Ochiului dragonului lui taica, află că te-ai chivernisit cu cincizeci de icoane de aur cu chipul măriei sale, tătucul Ţar, când mă voi întoarce teafăr din necazul năprasnic în care singur m-am băgat!           * * *           În drum spre locul desemnat pentru desfăşurarea duelului, în brişca la care înhămase o iepşoară sprintenă, Serghei ţinea îndemânatic frâiele într-o mână, iar în cealaltă paftaua miraculoasă, cu faţa îndreptată mereu spre lumina încă palidă a soarelui ce răsărea risipind, cu încetul, fuioarele de ceaţă ale dimineţii. Cu toată temerea lui, ochiul lucios se colora atât de vârtos, că ajunse la o intensitate de verde-vineţiu.           Formalitaţile protocolare fură împlinite cu sobrietate, cu adresări scurte, aproape monosilabice, până ce adversarii, locotenentul-conte Igor Stepanovici Dubinin şi secretarul Zemstvei, Serghei Ivanovici Osipov, se aflară faţă în faţă, la distanţa regulamentară, cu armele încărcate.           Asistat de martorii competitorilor şi de un medic cu înfăţişare somnoroasă, arbitrul dădu semnalul convenit, declanşând şirul secvenţelor memorabile ce s-au succedat cu iuţeală.           Primul foc îl trase funcţionarul Zemstvei, fără a-l stânjeni în vreun fel pe nobilul militar, care răspunse apăsând la rându-i pe trăgaci.           După ce se risipi fumul de la gura ţevii, locotenentul, ca şi ceilalţi participanţi la marţialul eveniment, văzu că deasupra locului în care fusese Osipov plutea stingher un norişor de pâclă, rezultat din arderea prafului de puşcă.           Încredinţaţi că ghinionistul combatant zăcea rănit sau poate ucis în iarbă, se repeziră cu toţii, bulucindu-se, spre locul cu pricina. Nedumeriţi la început, apoi cu totul consternaţi, căutară în cercuri tot mai largi, fără a găsi vreo urmă desluşitoare.           Într-un târziu, se lăsară păgubaşi şi colportând între ei păreri dintre cele mai fanteziste, o porniră într-o procesiune de câteva trăsuri spre târgul Ceremisov.           Ajunşi în apropierea barierei străjuite de o gheretă vopsită în dungi oblice, roşii şi albe, opriră cu toţii în devălmăşie, la răcnetul prelung al locotenentului-conte, singurul care îşi îngăduise să se deplaseze călare şi se afla în frunte, din reflex de comandir de garnizoană.           Coborâră din droştile prăfuite şi se strânseră, cu gurile căscate, în preajma lui Dubinin care, cu mundirul descheiat şi cu capul descoperit, descălecase şi sărind bariera, îl îmbrăţişa zgomotos pe adversarul său de acum trei ceasuri.           — Ce-mi făcuşi frăţioare?! Am crezut că te-am spulberat cu un singur glonte în milioane de fărâme şi te-a risipit vântul! Dar văd că eşti, slavă Domnului, întreg şi nevătămat! Cum de te afli aici?           — Habar n-am! răspunse cu parţială sinceritate Serghei. M-am trezit aici, ca purtat de Sfântul Duh! Imediat ce-am descărcat pistolul, ochii mi s-au înceţoşat, iar când mi s-au limpezit, m-am aflat sprijinit de ghereta asta, de l-am băgat în sperieţi şi pe oşteanul ce slujea de santinelă!           — Orice-ar fi, Serioja, mă bucur că nu te am pe conştiinţă! Incidentu-i încheiat! Domnilor, sunteţi invitaţii mei la U vesiolovo zaicika! Să curgă şampania!           Bărbaţii din jurul lor începură să-şi fluture şepcile sau pălăriile, să se bată pe burţi sau pe umeri şi să strige înveseliţi: La Iepuraşul vesel! Să ne scăldăm în şampanie! Să ne ospătăm cu blinele şi colţunaşi! La traktir, să ne cânte ţiganii din balalaică! Să desfacem poloboacele de vin gruzin! Să ne aghesmuim cu vodcă! Să ne dregem cu hribi şi castraveciori muraţi! Să ne otrăvim cu basamac! Vodca, Cheia sănătăţii!…           Când debarcară cu toţii zgomotoşi în pragul tavernei La iepuraşul vesel, Serghei Osipov mai că se împiedică de un mujic slăbănog, menit de ursitoare cu darul beţiei, care-şi ţinea cuşma în mâini şi ochii urduroşi cătând în jos, cu falsă umilinţă, în timp ce rostea cu voce gâjâită:           — Blagorodnicia ta, boierule, aureşte-mi mâna cu o garboavă!…           Milostiv în starea de beatitudine în care se afla, secretarul Zemstvei băgă mâna într-un buzunar al surtucului în care dădu peste paftaua miraculoasă. O scoase la vedere şi luminată de-acum de soarele ce strălucea în toată puternicia sa deasupra capului, văzu cum Ochiul dragonului îşi întăreşte cu repeziciune verdele culorii.           Îl milui cu un gologan pe beţivan şi ascunzând din nou scula în buzunar, îi trecu prin minte gândul de a-şi speria tovarăşii de petrecere, mai târziu, spre miezul nopţii, cu fantasma şamanului Evenk, din gubernia Podkamennaia Tunguska, trăitor cu ani în urmă pe ţărmurile fluviului Enisei.           Da, s-ar putea s-o facă, înainte ca taica să-şi revendice drăcovenia pentru a o lua cu el, la loc de pace şi verdeaţă…           * * *           Autorul caligrafiază cu impecabile înflorituri cuvântul Koneţ în josul ultimei pagini, marcând uşurat finalul lucrării pe care o izvodise într-o zodie evident mai puţin inspirată, şi pune deoparte manuscrisul.           Deschide în faţa lui un caiet de notiţe, după care scoate din sertar Ochiul dragonului, pe care îl descrisese întru câtva în povestirea de ficţiune tocmai încheiată.           Îl aşază sub abajurul lămpii cu petrol lampant pentru a-l hrăni cu lumină, îşi aprinde alene pipa curbată, orientală, îşi toarnă din sticla pătrăţoasă de cristal un păhărel de vodcă, pe care îl dă peste cap, plescăind apoi de mulţumire, până ce apreciază că ochiul leticular e suficient de verde.           Apasă trei butoane într-o succesiune stabilită după multe încercări şi cu tocul înmuiat în cerneală pregătit, se străduieşte să descifreze cuvintele rostite de arătarea imponderabilă din faţa sa.           Este un tânăr expresiv, cu părul frezat cu grijă şi cu dinţi aspectuoşi, cu ochi inteligenţi şi trăsături virile. Stă relaxat la o masă în formă de potcoavă, încărcată de hârtii, pe care Ochiul dragonului îl prezintă repetitiv, în două secvenţe.           În prima, tânărul bate darabana cu degetele în tăblia mesei şi aproape că se răsteşte la Autor, care-i notează cuvintele spuse într-o limbă necunoscută, dar pe care o bănuieşte a fi din familia celor romanice, străduindu-se să le transpună în caiet cu grafia binecuvântată a alfabetului rusesc:           БУН ГАСИТ ЫН ГУРА ПРЕСЕЙ!*           În a doua secvenţă, tânărul ridică mâinile în sus a neputinţă, îşi dă ochii peste cap şi zice ceva cu o tristeţe sfâşietoare.           Autorul îşi spune că trebuie să-l consulte pe farmacistul de pe Ecaterinski Prospect, Waldemar Karlovici Repka; se ştie doar că străinii ăştia veniţi să mănânce o pâine în Velikaia Rodina Rossia sunt îndeobşte poligloţi şi poate i-ar putea desluşi înţelesul cuvintelor pline de amărăciune ale tânărului-fantomă:           ТРАИМ ЫН РОМЫНИА ШИ АСТА НЕ ОКУПА ТОТ ТИМПУЛ!*           * TV Antena 3 – Mircea Badea: Bun găsit în gura presei!           * TV Antena 3 – Mircea Badea: Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul!                                                                           SFÂRŞIT      

POVESTIRI SCIENCE FICTION             CUPRINS:           TACTICĂ ŞI STRATEGIE 6           MESAGERUL 17 „CAROLINE PROJECT” 20           BROAMBZA, OMUL CAVERNELOR 33           LACUL PĂSĂRII WANDOO 36           SFÂRŞITUL PLANETEI ZOSTER 48           DRESORUL DE BRYGI 51           LIMITELE MAGIEI 57           SCURTA CARIERĂ A LUI ANTONIO ROSALES 60           GHICITORUL ÎN TAROT 87           PLANETA FĂRĂ PTERODACTILI 90           CHINTA ROIALĂ 100           EXPLOZIA CLIPEI 103           CONTACT EŞUAT 109           ULTIMUL ZÂMBET AL JUANITEI 114           REPORTAJ DESPRE UN FAPT DIVERS 117           EROAREA 126           VĂ PLAC MUTANŢII? 130           ELLA 144           NUMĂRUL MAGIC 149           ENIGMA DIN STRADA POPICĂRIEI 154           IMPOSIBILA REVEDERE 156           PATA ALBĂ 161           ULTIMUL CUVÂNT 166           ŞI DACĂ UNDEVA, ÎN UNIVERS, CRESC CACTUŞI? 170           CÂND NU VOR FI GÂNDACI DE COLORADO 174           VITAMINĂ PENTRU IMAGINAŢIE (PATRU PASTILE S. F.) 179           NELINIŞTILE COLONELULUI MĂLUREANU 183                 TACTICĂ ŞI STRATEGIE.           Forţa Intergalactică de Descurajare nr. 1 Ora (convenţională): 0           Comandantul Dyrn, şeful celei mai redutabile unităţi de luptă a Federaţiei, se afla într-o dilemă pe care, de altfel, o prevăzuse încă din momentul în care primise ordinul de a supraveghea, îndeaproape, activitatea inamicului potenţial. Acesta din urmă, numit convenţional Ţinta „Q”, îşi etala ameninţător carcasa romboedrică pe miile de monitoare ale navei federale cu o claritate ce invedera distanţa incredibil de mică, de numai o mie cinci sute de milioane de kilometri, la care se afla. În jurul mesei ovale din sala de operaţiuni, în picioare, ofiţerii din statul major al comendantului Dyrn îşi ascultau cu maximă atenţie şeful care le expunea concluziile desprinse din analiza pe care tocmai o efectuase:           — Domnilor, din punct de vedere academic, teoretic, soarta noastră, ca şi a inamicului, desigur, este pecetluită! Fără să mai intru în amănunte, vă reamintesc faptul că premisele care, potrivit doctrinei militare naţionale, stau la baza unui conflict direct, nemijlocit, între forţa noastră de şoc şi cea a Imperiului, au fost, în mod regretabil, realizate… Potrivit preceptelor noastre politico-militare – şi analiştii noştri susţin că acestea sunt însuşite întru totul şi de adversar – maşini de război de puterea celei în care ne aflăm au un scop eminamente defensiv, prezenţa lor dincolo de frontierele recunoscute însemnând o provocare insuportabilă pentru adversar. Deplasarea, poate întâmplătoare, a imperialilor în direcţia sistemului planetar al stelei Hecube, a fost interpretată de factorii de decizie ai Federaţiei ca o intenţie de a ne pune în faţa unui fapt împlinit, prin luarea în stăpânire a acestui teritoriu periferic, situaţie în care, pe baza principiului reciprocităţii, am fost siliţi să întreprindem o acţiune similară…           Forţa Imperială de Şoc „Alpha” Ora: 0:06           Excelenţa Sa generalul-baron Pancratius, membru al Casei Militare Imperiale, continua să-l agaseze pe bătrânul comandor Knapp, şeful Forţei Imperiale de Şoc „Alpha”, în timp ce-şi sorbea plescăind băutura uşor alcoolizată:           — Dumneata, comandorule, eşti militar de profesie. Buuun! Eşti căpitanul navei. E limpede! Iar eu, eu sunt aici un fel de terchea-berchea, care, în numele Împăratului, trebuie să-ţi sfinţesc ordinele…           — Domnule general! Ripostă întunecat Knapp.           — Nici-un „domnule general”! Ştiu foarte bine că mă consideraţi cu toţii un general de operetă. Poate că asta şi sunt! Numai că eu, cu toate că am ceva peste vârsta dumitale, dracu' ştie de ce, dar n-am nici un chef să crăp la ordinul unor computere, fie ele chiar mai înţelepte decât Majestatea Sa… Comandorul îşi ridică pe jumătate silueta prelungă din fotoliu şi-şi plecă în semn de respect capul încărunţit.           — Domnule baron, zise el, sunt dezolat, dar principiile moderne ale ştiinţei militare, ale strategiei însuşite de Guvernul Majestăţii Sale, nu ne oferă nici o altă soluţie în împrejurările de faţă.           — De ce, mă rog? Întrebă cu falsă naivitate baronul, sorbindu-şi ultima picătură din pahar. De ce nu ne-am retrage, încetişor, îndărăt? În fond, nici nu ne propusesem să ajungem până aici! Comandorul, pocnindu-şi degetele uscăţive, aruncă o privire piezişă spre imaginea piramidală a Ţintei „W” federale, care plutea ameninţătoare în centrul ecranului din faţa sa şi încercă să se facă înţeles:           — Nici noi, nici ei, nu ne putem retrage, Excelenţă! Fiecare ştim că aceasta ar însemna, pentru cel ce rămâne, câştigarea unui avanpost care, fortificat prin utilizarea resurselor de materii prime locale, poate deveni o nouă frontieră, mai inexpugnabilă, mai îndepărtată ca ipotetic teatru de bătălie de teritoriul naţional şi putând astfel trezi apetitul pentru un atac prin surprindere…           Din mesajul adresat Naţiunii Federale de către Preşedinte Ora: 0:11 „Escaladarea practicată de Imperiu cu o consecvenţă criminală a adus statele noastre în pragul confruntării iminente. Două unităţi strategice de şoc se află, în acest moment, faţă în faţă, mult prea aproape pentru a se mai putea desprinde. Conştient de situaţia gravă în care se află pacea Universului civilizat, am utilizat Telefonul Hiperspaţial, intrând în legătură directă cu Primul Ministru al Guvernului Imperial…”           Din mesajul adresat popoarelor Imperiului de către Primul Ministru al Guvernului Majestăţii Sale Ora: 0:18 „… I-am declarat Preşedintelui că, în circumstanţele actuale, ne este imposibil să ne retragem, un asemenea gest echivalând cu recunoaşterea unei inexistente slăbiciuni…”           Forţa Intergalactică de Descurajare nr. 1 Ora: 0:20           Înconjurat de ofiţerii săi, zvelţi şi taciturni ca şi el, comandantul Dyrn implementa la simulatorul de jocuri de război programul care concentra ultimele informaţii culese de unităţile de cercetare. Să decelăm împreună, domnilor, noile elemente care ar putea modifica opţiunile noastre tactice în aria operativă… Sistemul planetar al stelei Hecube se desfăşura modest pe harta holografică. În jurul astrului se roteau două planete mijlocii, Deiphobus şi Creusa, iar dincolo de ele o centură firavă de asteroizi, între care doar unul, Antiphus, un bloc de stâncă stearpă cu diametrul unghiular de vreo opt sute de kilometri avea o oarecare semnificaţie. Iar în extremităţi, pluteau cele două arsenale autonome, mobile şi inteligente, trezorerii ale unor fantastice surse de enrgie, monstruoase cazemate ale spaţiului, rodul geniului, eforturilor şi mândriei a două superputeri galactice…           Forţa Imperială de Şoc „Alpha” Ora: 0:24           Plimbându-şi nasul mare, coroiat, pe deasupra paharului, pentru a nu-i scăpa nimic din buchetul băuturii verzui, generalul-baron Pancratius privea cu ochi critici manevrele comandorului Knapp la simulator.           — Ah, aceste Kriegspiele! Bombăni el. Mi-erau nesuferite şi la Academia de Război… Celălalt nu păru să-l audă. Studia concentrat harta pe care erau vizualizate traiectoriile vectorilor purtători de energie anihilantă, în dinamica previzibilă a unui atac prin surprindere asupra Ţintei „W”. În cele din urmă oftă descurajat şi întoarse capul pleşuv spre baron.           — N-avem nici o şansă, Excelenţă! Am putea, eventual, bene-ficia de satisfacţia de a-i vedea pulverizându-se, dar n-am putea savura evenimentul mai mult de nouăzeci – o sută de secunde înainte de a fi, la rându-ne, loviţi… Baronul dădu peste cap ultimul deget de băutură şi, cu paharul gol în mână, se apropie de harta care părea că-şi trăieşte viaţa sa proprie în mişcarea lentă, aparent contradictorie, a corpurilor cereşti ce o alcătuiau.           — Deci ne batem şi pierim nu pentru rudimentul ăsta de sistem planetar, ci pentru a satisface şi împlini întocmai axiomele stabilite de strategii noştri de cabinet, grefaţi pe computerele Ministerului de Război!

            Pentru Antonio Rosales, ziua aceasta în care prelua în mod oficial atribuţiile înaltei funcţii de director al Agenţiei Naţionale pentru Securitatea Republicii ar fi trebuit să fie cea mai fericită din existenţa sa. Dar nu era. Şi, cum ar putea să fie, o dată ce era silit să înceapă prin a conduce investigaţiile care trebuiau să asigure inculparea şi, desigur, până la urmă, executarea celui pe care-l înlocuia, protectorul şi maestrul său de până acum, Drew Collins. La acestea se mai adăugau şi faptul că soţia sa, Linda, părea în ultimul timp foarte tulburată, refuzând cu încăpăţânare orice explicaţie, cât ar fi fost ea de conjuncturală. A observat-o cu uimire, în timpul micului dejun, cum şi-a pironit privirea pe eticheta conservei din raţia legală de alimentaţie, părând că citeşte la nesfârşit textul oarecum modificat faţă de cele de până acum: Raţie hrană funcţionari guvernamentali, categ. A-I, şi izbucnind în cele din urmă în hohote de plâns. Instalat în electromobilul de serviciu ce gonea spre sediul Agenţiei, privea îngândurat şirurile disciplinate ale oamenilor care se îndreptau spre locurile de muncă. Acum, poate mai mult ca altădată, i se părea că pe trotuare se târăşte un miriapod uriaş, care îşi schimbă din timp în timp culoarea, în funcţie de cea a uniformelor obligatorii, distincte pentru fiecare sector al Oraşului Exterior. Mutându-şi privirea, o fixă pe ţeasta rasă a şoferului şi gărzii sale de corp, un sergent din legiunea decimatorilor generalului Nimitz pe care îl moştenise de la predecesorul său. Militarul conducea cu exactitatea şi indiferenţa unui mecanism, fără a-şi ridica o clipă ochii de pe marcajul fosforescent al liniei energetice. În dreapta lui, pe bordul maşinii, zăceau casca de piele neagră şi mănuşile de luptă pe care sclipeau mat plăcuţele de oţel. Privind mănuşile acestea monstruoase, Antonio simţea că-şi începe noua etapă a carierei sale sub semnul implacabilităţii şi cruzimii pe care le sugerau. Abia ajuns în noul său birou, prin linia guvernamentală de comunicaţii, Kurt Krüger, membru în Consiliul Părinţilor Patriei, îi făcu cinstea de a-l felicita pentru numirea sa în fruntea Agenţiei. „Să nu uiţi, domnule Rosales, că prima sarcină pe care eşti dator s-o duci la bun sfârşit este elucidarea complotului pus la cale de Drew Collins! Trebuie depistate toate legăturile sale, astfel încât niciunul dintre complici să nu scape, punând în continuare în pericol dreptele rânduieli făurite prin voinţa şi truda Părinţilor Patriei. Şi nu uita că vom urmări munca dumitale, ajutându-te atunci când va fi necesar.” Stând în picioare, în faţa ecranului verzui, noul director răspunse cu o voce din care răzbătea, împotriva voinţei sale, tulburarea ce-l stăpânea:           — Am înţeles, Excelenţă, dimensiunile onoarei ce mi se face şi vă mulţumesc respectuos pentru sprijinul pe care mi-l acordaţi în îndeplinirea îndatoririlor ce-mi revin! După încheierea convorbirii, instalat la masa de lucru, Antonio Rosales medită la semnificaţiile ei. Desigur, ştia şi el că va fi supravegheat continuu, dar Kurt Krüger subliniase acest lucru ca pe un avertisment. Se temeau oare de o influenţă „prin simpatie”? Tot ce se poate. Oricum, el îşi va exercita atribuţiile cu seriozitatea şi hotărârea care-l caracterizau. Sună. Asistentul pătrunse tăcut în cabinet.           — Să fie adus. Domnul Drew Collins! În aşteptare, Antonio îşi imagina ceremonialul scoaterii arestatului din celula de la subsol şi măsurile de siguranţă care se luau până la introducerea sa în ascensorul privat al cabinetului directorial. În cele din urmă, la semnalul luminos al sistemului de avertizare, declanşă deschiderea panoului de acces. Mărunt, cu gesturi repezite şi cu părul alb, zburlit ca întotdeauna, Drew Collins pătrunse în încăperea ce-i era atât de familiară. Garda formată din doi decimatori cu fizionomii severe, care, poate şi datorită uniformelor, semănau ca două picături de apă, rămase dincolo de intrarea pe care Antonio Rosales o blocă din nou. Cei doi bărbaţi se priviră tăcuţi. Collins avea o undă de maliţie în ochi, care nu-i scăpă celuilalt.           — Ia loc, Drew!           — Mulţumesc, domnule director.           — Te rog să-mi spui pe nume, ca până acum. De altfel, te-am chemat nu pentru un interogatoriu oficial, ci pentru o discuţie care să lămurească, dacă e posibil, relaţiile dintre noi, acum când au un statut atât de surprinzător! Bătrânul se instală mai comod în fotoliu şi râse aproape cu veselie:           — Vrei să mă determini, Antonio, să contribui cu toată silinţa la tăierea propriului meu cap? Ei bine, află că nu am nimic împotrivă. Pentru că, oricum, nu am nici o şansă să supravieţuiesc judecăţii bunilor noştri Părinţi, intenţionez ca măcar să-mi închei existenţa cu o faptă bună, dându-ţi posibilitatea să te achiţi cu „brio” de prima ta misiune primită în noua calitate de conducător al Agenţiei. Directorul se ridică nervos în picioare şi acţionă pe o consolă din apropiere sistemul de bruiaj electronic, pentru a împiedica orice eventuală interceptare a convorbirii. Fostul său şef îl urmărea zâmbind:           — În felul ăsta, îţi va fi destul de greu să-ţi întocmeşti mai târziu rezumatul discuţiei, o dată ce nici tu nu mai poţi face vreo înregistrare. Fără să răspundă, Antonio Rosales ridică de pe biroul din faţa sa un dosar roşu, culoarea pentru „ultraconfidenţial” şi apli-cându-şi amprenta degetului gros al mâinii drepte pe sigiliul magnetic, îl deschise frunzărindu-i câteva file.           — Iată, Drew. Chestionarul venit din Oraşul Interior, la care trebuie să răspundă ancheta, sugerează faptul că ai încercat să-ţi infiltrezi oamenii în sectoarele vitale ale sistemului nostru de securitate naţională, chiar şţii acolo unde, dat fiind autonomia lor, prerogativele Agenţiei încetează. În esenţă, se consideră că ai cules informaţii despre existenţa celor din Oraşul Interior, că ai exercitat un control şi probabil ai şi influenţat activitatea Oficiului de Control Genetic, iar ca o încununare la toate acestea, ai întreprins tentativa de a distruge însăşi inima sistemului nostru de protecţie naţională, centrala de întreţinere a Marelui Zid Energetic! Crede-mă, am lucrat atâta timp alături de tine fără să sesizez ceva din toate acestea, încât acum am sentimentul că locul meu, de fapt, nu e în fruntea acestei instituţii informative, ci, probabil, undeva între anonimii din fabricile subterane. Uneori, am chiar senzaţia că, cine ştie cum, codul meu genetic a fost clasificat eronat, că eu mă mişc în pielea unui personaj care nu mi-e familiar! Drew Collins se foi puţin, apoi rosti rar, cu ochii spre fereastra de securit fumuriu:           — Da. Într-adevăr, codul tău genetic a fost clasificat şi încadrat greşit! Directorul încremeni pentru o clipă, apoi se lăsă uşurel în fotoliul său.           — Ce-ai spus?           — Exact ce-ai auzit! Locul tău, după toate legile întocmite de înţelepţii Părinţi ai Patriei, e într-adevăr într-una din fabricile subterane!           — Glumeşti, desigur! Cine ar putea eluda toate sistemele de securitate ce împiedică accesul la computerele de evidenţă? Nu, nimeni nu e în stare de una ca asta!           — Eu am făcut-o! Am să-ţi explic cum să verifici. Şi va trebui să ştii şi tu s-o faci pentru altcineva. De fapt, poate e mai puţin important să fie cineva mai uman în fruntea Agenţiei, pe cât de util ar fi să-l înlocuiască, de pildă, pe unul ca generalul Nimitz.           — Nu! Se răzvrăti Antonio. Dacă m-ai pus în afara legii, va trebui să mărturisesc, până la urmă, acest lucru!           — N-ai decât! În cazul ăsta nu vei mai putea rămâne nici aici, dar, având în vedere formaţia ta de până acum, nici în subteran nu vei mai ajunge. Ai să mă însoţeşti probabil în faţa plutonului de decimatori care, cu înalt profesionalism, ne vor încheia cariera. Faţa smeadă a directorului Agenţiei îşi recăpătă trăsăturile hotărâte dintotdeauna, doar ochii albaştri mai păstrau sclipirile neliniştii ce-l bântuia.           — Spune-mi Drew. Dacă ai făcut asta, înseamnă că toate celelalte supoziţii sunt reale. Ce te-a determinat să încerci să schimbi existenţa unui milion de oameni, aruncându-i în necunoscut?           — Oameni?! Oameni zici? Roboţi! Maşini umane condiţionate să asigure o cu totul altfel de existenţă celor câteva mii din Oraşul Interior! Iar Marele Zid Energetic nu ne izolează doar de ei, ci de adevărata existenţă umană, despre care nu avem voie să ştim altceva decât că reprezintă o ameninţare la adresa „dreptelor noastre rânduieli”! Ştii ce înseamnă, de fapt, chiar numele Republicii – „Enclava”?

Nimeni nu poate preciza când a apărut, când şi cum s-a născut pata albă care avea să aducă pe buzele întregii lumi numele noului oraş de la poalele Carpaţilor Orientali. Începutul lui septembrie purta, dinspre dealurile îmbrăcate în podgorii şi imense plantaţii de pomi, parfumul ameţitor al fructelor pârguite, coborându-l în valuri din înaltul amfiteatru al teraselor pastelate, întâi peste sferele argintii ale centralei atomoelectrice, apoi spre interiorul fremătător al oraşului. În dimineaţa aceea, Silviu, dispecer la Întreprinderea de Salubritate, tocmai îşi luase în primire serviciul. Era într-o dispoziţie excelentă, aşa că întinse mâna pentru a răspunde apelului insistent al videotelefonului, continuând să fredoneze încetişor. Desigur, numai Stela, înţepata aia cu ochi de tahitiană, putea să-l cheme dis-de-dimineaţă. Ca întotdeauna, se surprinse mângâiat de timbrul catifelat al fetei, în timp ce cuvintele, banale, se rostogoleau undeva dincolo de el:           — Domnule Roman, te rog să replanifici intersecţia din sectorul Şase. Nu ştiu cum se face, dar robotul din zonă ori n-a avut detergenţi de calitate, ori s-a dereglat. Cert e că mi-a fost semnalată o pată albă, vopsea probabil. De unde Dumnezeu să fie? Când o să mai sfârşim odată cu risipa?! În fine, cred că are vreun metru pătrat şi e o ruşine pentru unitatea noastră să.           — E clar, frumuşico! Se acri dintr-o dată Silviu, anulând contactul. Aproape instantaneu, apelul insistent îl sili să refacă legătura. Stela, cu o mină dintre cele mai sobre, dar cu obrajii aprinşi, îi comunică glacial:           — Domnule dispecer, nu sunt frumuşica nimănui, ci colega dumitale pe care trebuie s-o respecţi, Stela Crişan! Ecranul se întunecă, în timp ce lui Silviu îi reveni spontan buna dispoziţie. Cam după două ore, tânărul îşi făcu de lucru cu cinci etaje mai jos şi trecu, aparent întâmplător, prin încăperea unde Stela derula cu grijă banda unui traductor, transmiţându-i pe viu:           — Domnişorico, cred că analizorii aparatelor dumitale funcţionează defectuos. Am trecut pe la locul cu pricina într-o aerodină de serviciu, iar pata de care vorbeai are nici mai mult, nici mai puţin de douăzeci şi opt de metri pătraţi! Fata era vizibil descumpănită şi, neatentă, încâlcea banda magnetică la picioare. Din uşă, Silviu îi zise pe un ton mai puţin maliţios:           — Oricum, până la noapte nu mai putem interveni, pentru că vopseaua asta buclucaşă se lăfăie chiar pe axul benzii de mare viteză a autostrăzii.           A doua zi, Silviu nu mai aşteptă apelul tradiţional, ci luă chiar el legătura cu Stela, iscodind-o, cât mai amabil cu putinţă, despre felul în care s-a rezolvat incidentul. Ea îi răspunse necăjită, descurajată şi parcă mai oficial ca de obicei:           — N-am putut face nimic! Rapoartele roboţilor menţionează insolubilitatea petei care se prezintă ca o peliculă de culoare alb-fosforescent, strâns legată de structura moleculară a materialului polimeric al carosabilului. Mai mult. Suprafaţa, stabilită prin măsurători precise, era, acum douăzeci de minute, de opt mii nouăzeci şi şase virgulă patru metri pătraţi. Silviu îşi manifestă uimirea printr-un fluierat prelung, admirativ parcă:           — Ei bine, gluma se îngroaşă! Am impresia că o să avem de furcă, dacă nu o lămurim.           — Am să-ţi comunic rezultatele analizelor de laborator, mai complexe, care se fac acum, îndată ce le primesc.           — Aşa să faci, fetiţo! O tachină consecvent dispecerul, suspendând cu repeziciune contactul.           — Ştii, domnule Silviu, n-aş fi crezut că e posibil aşa ceva! Pata iniţială s-a întins ca o pecingine, până a acoperit complet douăsprezece sectoare, după care nu a mai înaintat nici măcar un milimetru. Seara se lăsa încet, în timp ce aerodina azurie îi purta pe cei doi tineri la câţiva metri deasupra solului, peste panglicile rectilinii ale căilor rutiere.           — Ce pustii sunt., murmură Silviu care conducea distrat aparatul, mai mult cu ochii în jos, spre benzile arar străbătute de câte un vehicul pe pernă de aer. Şi ce-i mai rău e că nici nu ştim ce-am putea face, frumuşico. Stela, deşi cu obrajii împurpuraţi, renunţă să mai reacţioneze cu violenţa tradiţională, învăluindu-l în inflexiunile catifelate ale glasului care acum, auzit fără medierea aparaturii, era mai cald şi, fără îndoială, sub cerul imens, irizat de asfinţit, era de-a dreptul fermecător:           — Oare, dumneata ce crezi, am luat o măsură bună recomandând suspendarea traficului pentru vehiculele electrice?           — Hmm! Mormăi nesigur băiatul. Ce era să facem?! Drăcia asta de substanţă infernală se hrănea, pur şi simplu, cu anvelopele automobilelor şi sugea fără ruşine curentul electric din baterii.           — Poate că astfel se şi explică fosforescenţa asta, îşi mai dădu ea cu părerea.           — Mă îndoiesc! Se strâmbă el.           — Nu te mai îndoi atât, că rămâi cocoşat! Râse Stela. Aparatul încremeni o clipă în spaţiu, apoi se avântă silenţios spre înălţimi. Stela îşi fixă o clipă ochii pe chipul lui Silviu, zicându-şi că „e obraznic, ştiindu-se drăguţ”. Apoi şi-i înălţă deasupra, spre stelele care se revărsau peste cupola transparentă. În cele din urmă, parcă ameţită de clipirea măruntă a îndepărtatelor puncte luminiscente, îşi coborî privirea peste oraşul adâncit în somn, o purtă peste zona în care se încrucişau autostrăzile blocate, strălucitoare ca nişte râuri de metal incandescent şi, apoi, dincolo de ele, spre zona centralei nucleare, distinct marcată de balizele roşii ale centurilor de protecţie. Iar după câteva clipe, când privirea ochilor tahitieni s-a întors din nou în direcţia oraşului, Silviu a simţit cum palma fierbinte a fetei îi cuprinde cu putere nebănuită mâna ce fixa una din comenzile aerodinei şi i-a auzit aproape de ureche vocea caldă şi învăluitoare, vibrând însă de neţărmurită uimire:           — Priveşte, Silviule! Şoselele noastre blocate. Vopsite. Desfăşoară pe sol. Şi desigur nu poate fi întâmplător.           — Da, da. Se bâlbâi el.           — Priveşte, dragul meu! Înţelegi?!           — Înţeleg, frumuşico! E teorema lui Pitagora.                                                                           SFÂRŞIT

Pe când eram un puşti de zece-doisprezece ani, două locuri iubeam eu cu intensitate. Unul era spaţiul de la demisolul Palatului pionierilor, unde funcţiona cercul de aeromodelism şi aeroportul Cioca, unde funcţiona un club de planorism. Pe amândouă mi le-a făcut cunoscute Fănel, un aşa-zis verişor „de-al patrulea”, mai mare ca mine cu vreo cinci-şase ani, un tânăr înalt, vânos, inteligent şi curajos. El şi părinţii săi erau din Piteşti, unde copilărise mama şi întâlnirea dintre ei în extremitatea de vest a ţării însemnase o mare mângâiere reciprocă, din care principalul avantaj avea să-mi aparţină prin aflarea acestui mentor minunat al copilăriei mele. Dar nu despre machetele de maşini zbutătoare pe care maestrul meu m-a învăţat să le construiesc vreau să scriu şi nici nu vreau să vorbesc despre zborurile ce le-am făcut ca pasager, cu planoarele Icar şi Partizan, la manşă fiind acelaşi prieten mai mare. E timpul să mărturisesc adevărul despre o întâmplare uluitoare al cărei martor am fost. Cu toată vârsta mea necoaptă, înţelegeam că între părinţii săi există relaţii ciudate, alimentate de o prejudecată, de o boală a tatălui, care îl consuma în chip neobişnuit, boală ale cărei motivaţii le percepeam, dar nu ştiam că se numeşte „gelozie”. O gelozie stupidă şi fără vreun suport real, care se manifesta prin muţenie şi consum continuu de tutun. În schimb, mama lui Fănel era o femeie de o vioiciune, farmec şi veselie rar întâlnite, fapt care declanşase în mintea soţului ei prăbuşiri de dimensiuni nebănuite. Din vizitele mele în strada Xantipa nr. 26, o imagine este neperisabilă: înainte de apătrunde în camera dinspre stradă, în care Fănel şi mama sa îşi vedeau de ale lor, traversând micuţa bucătărie, îl vedeam pe nea Costică aşezat pe o dormeză îngustă, în faţa unei sobe Vesta, fumând Naţionale ţigară de la ţigară şi mormăind ceva indescifrabil ca răspuns la salutul meu, cu ochii la jăraticul din focar. În ziua fatală, într-o după-amiază de octombrie, am găsit acasă două personaje din familia Creţulescu. Întâi am dat, previzibil, peste nea Costică, învăluit într-un nor de fum, care a bombănit un răspuns în doi peri la sonorul meu „săru' mâna”, şi apoi, în cameră, peste Fănel, singur.           — Ce faci? L-am întrebat.           — Uite, mă chinui de vreo săptămână cu o problemă de magie, de alchimie, ştiu eu cum să-i zic?!           — Nu te cred! Adică.           — Acu' să tot fie zece zile am dat peste o carte la vecinul din fundul curţii, îl ştii, ăla de-a fost pe vremuri un fel de diplomat în Belgia. O carte de „ştiinţe oculte”, scrisă ba pe franceză, ba pe latineşte. Dintre reţetele magice, cum se zice acolo, am reuşit să traduc una singură pe de-a-ntregul.           — De-aia n-ai trecut să mă iei cu bicicleta, să mergem să mâncăm dude pe Calea Torontalului, cum mi-ai promis?           — Ei, iartă-mă şi tu! M-am chinuit, cum îţi spun, cu această „reţetă”. Cică să faci douăzeci şi unu de zaruri din şapte esenţe diferite de lemn, adică trei la o esenţă. Apoi, speranţa, promisiunea, ar fi că, aruncându-le, prin constituirea unui anume număr magic, format dintr-o anume succesiune a stabilizării fiecărui zar, dobândeşti eternitatea, adică trăieşti la nesfârşit, aşa cum eşti în momentul iniţial.           — Şi n-ai reuşit?           — Păi, nu se vede?! Zarurile ştiu că le-am făcut corect, dar numărul ăla nu vrea să se formeze! Am tot încercat, dar ori e vorba de o cacialma a ălui de-a scris cartea, ori e ceva legat şi de teoria probabilităţii, pe care nu o ştiu nici eu, de-aia cum să ţi-o mai explic şi ţie!           — Las' că n-oi fi eu prostul satului!           — Păi, n-o lua chiar aşa! Uite, nu înţeleg eu două versuri, că toată cartea e scrisă ca o poezie, versuri aflate la finalul reţetei ăsteia aşa-zis magice, pe care eu le-am tradus cam aşa: „Dar NUM? RUL numai în Strălucire, De-i potrivit, va fi mult peste fire.” – E chestie de lumină, am zis eu. Când dai cu zarurile, trebuie să ai lumină suficientă! Uite, de ce ţii perdelele trase? Şi aveai lanterna aia vânătorească.           — Las-o naibii de treabă! Se enervă din senin Fănel. Astea-s misticisme ale Evului Mediu, iar noi trăim în secolul douăzeci! Fără a aştepta să-i răspund, a adunat într-o palmă cele douăzeci şi unu de zaruri şi, cu mine în urma lui, a intrat în bucătărie, întinzându-i-le lui nea Costică îngânduratul, care pufăia cu ochii fixaţi pe jarul din focarul sobei Vesta.           — Tată, zise vărul meu de-al patrulea ia adaugă chestiile astea la stocul de combustibil al familiei! Nea Costică ne-a privit chiorâş, a mai tras gânditor câteva fumuri din chiştocul de Naţională, apoi a luat zarurile, le-a amestecat în palmă (o fi jucat table în tinereţe?) şi le-a aruncat peste jarul mărunt, palid, aproape albit de cenuşă. Într-o clipă, o flacără strălucitoare a înghiţit micile cubuleţe, iar când s-a stins, eu şi Fănel eram singuri în încăpere.           — Unde-i nea Costică? Am bâiguit eu.           — Eu ştiu? O fi ieşit la privată. Dar nu-mi ies din minte versurile din Carte: „Dar Numărul numai în Strălucire.” Fapt este că nea Costică nu a mai apărut niciodată. Miliţia, desigur, şi-a făcut datoria în stilul ei: „Declaraţi, mă, cum l-aţi omorât, că noi ştim totul! Puşcăria vă mănâncă!” Singurul care era mai aproape de realitate era tocmai locotenentul Purice de la Judiciar care, supraveghind ridicarea „urmelor” ce se prelevau din bucătărie, la nouă zile după anunţarea dispariţiei, îşi tot interpela colaboratorii:           — Care fumaţi, bă, Naţionale? Tu, Simioane?           — Tov' locotinent, uite, eu o ţin pă Tomis, e scumpă, da-i domnească.           — Bine, bă, da uite aici lângă sobă, damf şi fum de Naţionale! Păi cine să fumeze?!           — Răposatul, tov' locotinent, răspunse „plotoneriul” Simion râzând. Pardon, dispărutul! Nea Costică dispărut a rămas, iar Fănel şi mama lui au plecat între ai lor, la Piteşti. Casa modestă de pe strada Xantipa nr. 26 a fost întâi înconjurată de blocuri, apoi dărâmată cu buldozerul. În locul ei s-a construit un punct termic, pe care l-am vizitat, întâmplător, de curând. Reclamaţiile înaintate ziarului m-au purtat în mica încăpere a şefului microcentralei, pe care l-am găsit abătut, dar nu din pricina plângerilor formulate de beneficiari.           — Lasă-i să mă reclame! Mi-a spus domnul Cucu, că de marţi mă internez.           — Dar ce-aveţi?           — Intoxicaţie tabagică. Auzi! Eu, care n-am fumat în viaţa mea. Iar pe ăştia, lasă-i să strige, că nu le pot încălzi apa cu bricheta! Am mustăcit din nas şi nările mi s-au umplut de mirosul dulceag al Naţionalelor, de multă vreme dispărute, iar memoria a precizat locul pe care mă aflam: cel al fostei bucătării unde nea Costică fuma neconsolat ţigară de la ţigară. „Uite, mi-am spus, o face şi acum, o va face în veşnicie! A nimerit, cu zarurile aruncate în foc, în „Strălucire„, Numărul magic. Ehe! S-o fi păţit-o Einstein, Nichita Stănescu sau, de ce nu, EU?!”                                                                           SFÂRŞIT

Colonelul Mălureanu locuia într-unul din vechile blocuri ale oraşului. Era poate singurul locatar fericit că ascensorul care deservea cele zece etaje nu a fost schimbat cu altul mai rapid, răpindu-i astfel din clipele în care, ca acum, cu mâinile în buzunare, privindu-se gânditor în oglinda din stânga sa, se pregătea „sufleteşte” să se alăture tumultului străzii. Coborî cele câteva trepte ale intrării, zăbovind o clipă, cu ochii mijiţi, la scânteietoarele turbotrenuri suspendate ce spintecau, la intervale scurte, aerul tare al dimineţii. Era devreme încă, aşa că se hotărî să străbată pe jos drumul spre Inspectorat. Traversă încet scuarul cu alei de mozaic pastelat, prin marginea căruia trecea autostrada. Cu gulerul ridicat, cu obrajii îmbujoraţi de răcoarea pe care soarele matinal nu apucase să o alunge, colonelul se strecura prin mulţimea trecătorilor. Îi privea mai ales pe tinerii ce treceau în grupuri zgomotoase pe lângă el sau o luau oblic peste curgerea silenţioasă a trotuarelor rulante, sărind spre cele de mare viteză, uneori prin porţiunile nepermise, cu dezinvoltura dintotdeauna a nerăbdării juvenile. De fapt, de două săptămâni şi mai bine, de când i se încredinţase anchetarea cazului Irimescu, colonelul Mălureanu privea cu un interes deosebit pe tinerii din jurul său. Baza lunară de cercetare România anunţase exact cu şaisprezece zile în urmă dispariţia lui Dragomir Irimescu, biofizician de talent, 27 de ani, necăsătorit, mândria promoţiei sale etc, etc. Accident sau. Crimă? De la bun început, Mălureanu şi-a dat seama că metodele clasice de investigare nu vor duce la un rezultat concludent. Cu toate acestea, în cele cinci zile de cercetare „la faţa locului”, inventariase conştiincios toate variantele posibile. Condiţiile speciale ale unei baze extraterestre excludeau plecarea arbitrară, în secret, în orice direcţie. Intervenţia din afară era de asemenea exclusă. Punctul în care se realizase dispariţia era localizat cu destulă precizie – urmele pe solul lunar rămân intacte şi o veşnicie! Dragomir făcuse drumul neînsoţit, cu toate că acesta era faptul cel mai puţin sigur, deoarece, admiţând ipoteza unei intervenţii criminale, locul cu pricina putea fi survolat cu un vehicul zburător. În orice caz, absenţa oricărei urme de anihilare prin explozie, accidentală sau nu, era conformă cu înregistrările liniare ale tuturor oscilografelor lunare. Încă de ieri, colonelul Mălureanu îşi anunţase videofonic superiorul că în primele ore ale dimineţii va prezenta raportul cu concluziile sale. De fapt, îl întocmise aproape în întregime, însă, cu pedanteria care îl caracteriza, îşi oferise o noapte de odihnă, pentru ca acum, în dimineaţa aceasta, să-l revadă, transformându-l într-o oglindă cât mai fidelă a conştiinţei sale. Ajungând în piaţa centrală a oraşului vechi, îşi încetini paşii o dată cu ceilalţi trecători, cu ochii la ecranele turnului informa-ţional, pentru a mai prinde ceva din Telejurnalul de dimineaţă. Redactorul emisiunii sfârşea tocmai prin a anunţa că „în legătură cu dispariţia inexplicabilă a cercetătorului Dragomir Irimescu, de la baza lunară România, nu au mai intervenit date noi, dar se aşteaptă, de la o oră la alta, comunicatul experimentatului anchetator Ilie Mălureanu, însărcinat cu elucidarea acestui caz.” Mălureanu se posomoră niţel şi, vârându-şi mâinile şi mai adânc în buzunare, se grăbi spre staţia de electromobile. Se instală într-unul şi, programându-i indicativul Inspectoratului, se lăsă din nou furat de gânduri. „Nu, e limpede!” monologa el. „Un accident e inexplicabil, dar crima e exclusă! Niciunul din membrii Coloniei lunare nu depăşeşte vârste de 31 de ani; niciunul nu s-a născut mai devreme de 2000. Au crescut cu toţii într-un climat, într-o societate cu un nivel de educaţie superlativ, bazat pe principii care exclud cu desăvârşire geneza unui criminal. Iar un dezechilibrat, un paranoic pe Lună, cu mijloacele de testare actuale, e cu desăvârşire exclus!”           Angajându-se pe una din uriaşele bucle suspendate ale autostrăzii de penetraţie în noul centru civic, electromobilul gonea fără zgomot, părând că vrea să concureze zborul tăcut al unei aerodine azurii ce aparţinea serviciului de supraveghere a circulaţiei. Colonelul Mălureanu introduse o fisă în blocul alimentar al vehiculului şi luă grijuliu în palme recipientul cu cafea fierbinte şi aromată. O bău cu înghiţituri mici, urmărind distrat împletirea fantastică a căilor de acces spre uriaşele blocuri cilindrice.           — Bună dimineaţa! Vă rog să programaţi maşinii o viteză superioară, corespunzătoare traficului. Mulţumesc! Chipul tinerei agente de circulaţie – aflată probabil în aerodina ce-l însoţise o vreme – dispăru de pe ecranul monitorului tot atât de rapid precum apăruse. Mălureanu se conformă oftând, cu toate că suporta destul de greu vitezele la sol. Abia acum vedea mulţimea maşinilor în mişcare ce îl înconjurau. Cu ochii pe trepidaţia luminoasă a computerului de bord, colonelul îşi continuă monologul interior: – „Şi iată-mă în timpul pe care tânărul locotenent Ilie Mălureanu încerca să-l ghicească. Îl imaginam fantastic şi credeam în el; Adevărul e că realitatea e mult mai fantastică decât puteam admite atunci. Am îmbătrânit prea repede? Poate. Oamenilor le place să-şi parcurgă amurgul cu zestrea timpului lor. În 1993 n-aş fi crezut pentru nimic în lume că, în anul de graţie 2031 nu voi avea în apartamentul meu vreun aparat de televiziune în relief, doar pentru că nu vreau acest lucru. Mda. Toate s-au schimbat şi mai ales tineretul. Copiii ăştia sunt mai arătoşi, mai inteligenţi şi mai activi decât cei din generaţia mea. Dar, mai ales, sunt energici. Şi asta, poate, unde au moştenit atâtea probleme de rezolvat – poluarea, avalanşa informaţională, câte altele, sau poate sunt totuşi materializarea efortului nostru de a le da un profil moral mai frumos, de a-i face să înţeleagă că munca e singura poartă spre viitorul lor, spre viitorurile celelalte. Iar printre tinerii aceştia nu mai există urmaşi ai celor care-şi plimbau, obtuzi şi indiferenţi, acum patruzeci de ani, tranzistoarele, de dimineaţa până seara, prin cafenele şi pe bulevarde. De aceea, nu cred că Dragomir a fost ucis; dar dacă totuşi mă înşel, înseamnă că am dat de singura crimă perfectă din cariera mea. Ei, am ajuns!” Colonelul Mălureanu aşteptă glisarea portierei, apăsă pe rombul cu inscripţia LIBER şi coborî greoi, îndreptându-se spre ascensoare. Colegi mai tineri sau mai în vârstă îl salutau reverenţios, dar el le răspundea mai distrat ca de obicei. În liftul rapid ce îl purta spre biroul său de la etajul douăzeci şi doi, răspunzând senzaţiei de gol care-i răscolea stomacul, murmură înfundat: „De ce naiba progresul ăsta înseamnă neapărat viteză?” – Aţi spus ceva, domnule colonel? Îl întrebă respectuos un bărbat în civil, înalt, spătos, pe care Mălureanu îl ştia ca fiind cel mai bun specialist al serviciului de evidenţă.           — Nu, nu spuneam ceva anume. Mă gândeam la ritmul în care trăim şi.           — Desigur, aveţi probleme cu cazul Irimescu; ştiţi – se scuză căpitanul – noi am căutat să vă dăm în timp util datele solicitate, dar ce putem face mai mult? Toţi cei de la baza lunară par, cel puţin, curaţi ca lacrima. Liftul se oprise, iar uşile glisară fără zgomot. Mălureanu, înainte de a păşi peste prag, se întoarse către celălalt, frecându-şi distrat bărbia cu degetul arătător:           — Ce să zic, căpitane? Cred că e pentru prima dată când mă bucur de lipsa probelor. Absenţa unui antecedent negativ cât de minuscul m-a împiedicat să mă opresc la cineva anume, variantă care, în situaţia de fapt, lipsită de indicii, m-ar fi pus în situaţia de a prezuma vinovatul, fără motive prea temeinice. Mai mult – sfârşi râzând colonelul – nu va trece multă vreme şi compartimentul dumitale de evidenţă a infractorilor voluntari va fi desfiinţat, ca lipsit de motivaţie! La revedere. Ajuns în biroul său, Mălureanu se instală în fotoliu şi îşi aprinse prima ţigară a zilei de lucru care începea. Era unul din puţinii lucrători ai Inspectoratului care mai păstrau acest nărav şi, cum ceilalţi priveau fumatul ca pe o curiozitate, nu şi-l îngăduia decât în liniştea biroului său. Scoase dintr-un sertar filele alb-albăstrii ale raportului, o luă pe ultima şi o rulă pe tamburul maşinii de scris, grijuliu, uitând ca-ntotdeauna că plasticul nu se şifonează. Înainte de a dicta încheierea, citi ultimele fraze: „. În această ordine de idei, în absenţa mobilului şi în circumstanţele unor alibiuri certificate de memoria aparaturii electronice de control a activităţilor, specifică coloniilor extraterestre, exclud ipoteza unui act criminal. Dimpotrivă, având în vedere elementele care exclud, pe de altă parte, posibilitatea unui accident fără o cauzalitate evidentă, lipsit de orice fel de urmă materială, socotesc că dispariţia lui Dragomir Irimescu a fost în mod deliberat, conştient, realizată de el însuşi.” Colonelul mai trase un fum din ţigară, apoi o strivi într-unul din colţurile scrumierei, niţel înciudat:           — Şi-aşa, tot mortu' e vinovat! Din partea dreaptă a biroului, bâzâitul televideofonului îi atrase atenţia, întovărăşit de sclipirea verde a semnalului de apel. Acceptă legătura, pe ecran apărând chipul delicat al dispecerei de la „Informaţii”:           — Bună dimineaţa, domnule colonel!           — Bună, domnişorico! Ai vreo scrisorică de amor pentru mine? Glumi el.           — Aveţi o. aveţi o comunicare de la baza lunară România, răspunse fata fâstâcindu-se puţin, fapt care-l înveseli pe Mălureanu. V-o expediez. Aproape imediat ce luminiscenţa ecranului se pierdu într-un punct efemer, teleimprimatorul îi puse colonelului la îndemână mesajul fetei, imprimat – cum putea să fie altfel?           — Pe un fond roz-pal. Îl parcurse concentrat şi sfârşindu-l, aproape fără pauză, se aplecă deasupra maşinii de scris, dictând molcom, ca pentru un proces-verbal oarecare:           — Dosarul se clasează, în urma reapariţiei biofizicianului Dragomir Irimescu, care, comiţând un act de indisciplină potrivit regulamentelor de serviciu, prin neanunţarea ultimei sale teme de cerecetare, a realizat experimental deplasarea unidirecţională în timp, descoperire cu implicaţii nebănuite, nouă manifestare excepţională a geniului creator românesc. Colonelul Mălureanu tăcu, purtându-şi privirea dincolo de fereastră, peste panorama fantastică a oraşului nou care strălucea urcând cu toată fiinţa lui, rigidă şi animată în acelaşi timp, spre Soare.                                                                           SFÂRŞIT  

Cu puţin înainte de ivirea zorilor forfota din interiorul bazei aeriene de la Ohopoho păru să se diminueze. Autocisternele lungi, fantomatice în culorile lor de camuflaj, se desprindeau una câte una de prizele de alimentare ale elicopterelor de asalt şi transport şi, purtate de dieselurile ce bâzâiau în surdină, coborau pe rampele adăposturilor subterane.           În aerul rece pluteau aromele dulcege ale mlaştinilor aflate spre est, în valea Stanley, pe care oamenii adunaţi pe platoul de apel de lângă pista numărul doi le combăteau îngreţoşaţi aspirând fumul aspru al ţigărilor. Exclamaţii şi înjurături rostite în mai multe limbi erau acoperite de tropăitul bocancilor grei.           Măturând cu farurile ierburile cenuşii, incerte, o maşină de teren se apropia dinspre capătul benzii betonate. Se auziră nişte comenzi scurte, guturale, la care, ridicându-şi armele de pe jos şi potrivindu-şi la iuţeală accesoriile echipamentului, cei trei sute de bărbaţi încremeniră în cele din urmă în rânduri verzui, compacte.           Jeepul frână brusc şi parcă lansat de forţa inerţială a smuciturii, Hiena, teribilul colonel Schroeder, sări peste portieră cu o uşurinţă de necrezut pentru făptura unui individ atât de solid şi îndesat.           Aproape concomitent cu urletul sacadat al maiorului Layton, care ordona prezentarea onorului la comandant, colonelul chemă ofiţerii şi subofiţerii la el, pentru a preciza detaliile de ultimă oră ale misiunii.           MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, privea distrat prin plafonul transparent al carlingii sclipitoarele constelaţii ale cerului austral. Îşi plecă ochii spre dreapta: copilotul său, Ludwig, studia concentrat orarul de zbor şi frunzărea cu nervozitate hărţile de navigaţie.           — Ei, ce spui de ideea boss-ului? Rosti în cele din urmă MacGregor, în engleză. Când o fi să-l cureţe în sfârşit vreun glonţ comunist, o să se grăbească singur spre Iad, cu gândul să-l fenteze pe Lucifer şi să-i ia locul! He, he, he! Se hlizi el încântat de propria-i glumă.           — De ce râzi? Tresări copilotul. Avea o faţă de adolescent, prelungă, cu ochi albaştri în care tălăzuiau undele întunecate ale unei tainice nelinişti.           — He, he! Mi-l imaginam pe Schroeder-Hiena conducând iadul în urma unui puci militar! Şi-apoi… Hă, hă! Şi-apoi declarând Raiul spaţiul său vital!           Celălalt se enervă:           — Ia ascultă! Ai ceva cu noi, germanii, ca naţiune? Ce-i tot dai cu spaţiul său vital?!           — Hai, nu fi tâmpit! Doar ştii că n-am prejudecăţi din astea, zise scoţianul împăciuitor. Că la o adică, pentru o primă de periculozitate extremă, plătită în dolari şi nu în ranzi sud-africani, depusă corect în Elveţia, mă şi văd lovind primul cu o bazooka în poarta Sfântului Petru… Mestecam doar la ideea asta, care e în exclusivitate a Hienei, de a arunca în aer barajul natural dintre lacul Wandoo şi valea aceea ocrotită de junglă, unde e dispersată tabăra coloraţilor… Dar ce ai?! Parcă ţi-ar părea rău că după şase raiduri fără rezultat îi băgăm în sfârşit la apă, şi încă la propriu…           — Nu! Nu mă gândeam la asta, răspunse copilotul, fluturându-şi o mână a nepăsare. Mi-am amintit însă de o veche legendă angoleză referitoare la acest lac Wandoo…           — Se trezeşte în tine Herr Doktor Ludwig Repka, profesorul de la Heidelberg! Exclamă oarecum iritat MacGregor. Mă rog, care-i povestea?           Ludwig îi cercetă o clipă, cu dispreţ prea puţin ascuns, faţa pistruiată de roşcovan rotofei şi cam mărginit. Îl ştia superstiţios şi o ocazie ca asta nu trebuia să-i scape:           — Dacă n-aş fi schimbat fără voie cariera universitară pentru cinstea îndoielnică de a pilota hârbul ăsta, le-aş fi vorbit studenţilor mei despre cele trei state care existau în sud-vestul Africii prin secolul XV: Congo, Lunda şi Gola-an Dango…           — Ei, pe dracu'?! Făcu celălalt neîncrezător. Erau negroteii capabili de aşa ceva?           — Mai mult decât atât: aveau o civilizaţie cu adevărat înfloritoare, iar portughezilor le-a trebuit mai bine de o sută de ani pentru a înfrânge rezistenţa lor organizată…           — Mda, rezistă ei şi-acum, şi încă destul de bine! Ce-i însă cu legenda aia?           Ludwig Repka strivi cu dosul palmei un ţânţar uriaş care zumzăia înnebunit deasupra cadranului luminiscent al busolei giromagnetice.           — Zona în centrul căreia se află lacul şi valea Wandoo este o regiune subecuatorială, împădurită, o cetate naturală inexpugnabilă. Cu toate acestea, ambiţioşi, portughezii se străduiau neîncetat să pătrundă până acolo, dar toate expediţiile piereau aproape fără urmă.           — Chiar aşa?           — Legenda, care e foarte răspândită printre angolezi, susţine că atunci când unităţile portugheze ajungeau, epuizate, în preajma lacului, din el se ridica o mare pasăre albă care le nimicea fără cruţare…           — Eh, poveşti! Cine dracu' mai crede în Pasărea Rok, cea cu dinţii de oţel? Rânji fără prea multă convingere MacGregor.           — Adevărul e că uneori mai scăpa cu viaţă câte un militar, sau câte un călugăr misionar, dar erau atât de zdruncinaţi la minte, încât relatările lor erau socotite ca manifestarea unei boli specifice acelor locuri. Cu toţii susţineau că văzuseră pasărea, una uriaşă, înălţându-se, iar în faţa slavei ei, spadele şi lăncile, platoşele şi muschetele se prefăceau în pulbere fumegândă…           MacGregor asculta fascinat, cu pleoapa ochiului stâng umflată, zbătându-se uşor.           — Rahat! Mai ştii de ce vrăjitorii nasoale sunt în stare negrii ăştia?! Uite, îmi povestea un tip cam trăsnit, într-un bar din Windhoek…           Brusc, apelul controlorului de zbor îi readuse în prezent. Şi-au acoperit într-o clipă urechile cu monstruoasele căşti audio, iar degetele, abile, apăsau butoane, conectau circuite, declanşau sclipirea măruntă şi colorată a luminiţelor de control. Rosteau cu voce metalică în interfoane cifre şi cuvinte magice care trezeau la viaţă unealta lor de război.           MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, porni motoarele, apoi se aplecă spre stânga, pentru a privi şirul lung de oameni care, cu spatele încovoiat, asurziţi de zgomot şi înfioraţi de aerul rece dizlocat de palele dublelor elice de sustentaţie, urcau anonimi, unul câte unul, în pântecele vibrând al aparatului.           Încadraţi riguros în formaţie, MacGregor şi Ludwig Repka se aflau la mai puţin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariţia, la câteva grade mai spre vest, a şase bireactoare Buccaneer MK 50 desfăşurate pentru atac.           — Începe dansul! Rosti rânjind MacGregor, cu ochii la garnitura de câte opt bombe a câte patru sute cincizeci de kilograme, pe care fiecare avion le purta acroşate sub aripi.           Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei, peste care pluteau pâcle de ceaţă matinală. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupţie.           Caruselul înfricoşător al morţii înaripate dură mai puţin de trei minute. Gata de acţiune, în perspectiva existenţei vreunui punct de foc al inamicului, unităţile aeropurtate executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălţime. În preajma lor, ca nişte câini de pază, temutele elicoptere de asalt Cobra vegheau şi ele gata de intervenţie.           „Acţiunea a reuşit!” transmise prin radio, în dialectul afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. „Executaţi operaţiunea Sisal!”.           Urma cercetarea văii inundate şi nimicirea supravieţuitorilor.           Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap-compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf şi mâl dezintegrat în fracţiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame.           Învolburate, apele se năpusteau spre breşa deschisă de curând, tot mai largă sub forţa năprasnică a viiturii.           Din cel de-al treilea elicopter de desant, care patrula singur acum, desupra laturii sudice a lacului, MacGregor şi Ludwig Repka priveau prin interfaţa cu filtre speciale a căştilor de zbor fundul mâlos, împestriţat de verdele murdar al vegetaţiei acvatice.           Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căştilor:           — Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai ruşii… Natürlich! Numai ruşii!           — Ce spune? Întrebă peste umăr MacGregor.           Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunţând pentru prima dată, din câte ştia el, la africaans, limba patriei sale de adopţiune.           — Dracu' ştie despre ce ruşi bolboroseşte, îi răspunse nedumerit scoţianului.           Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căşti:           — Apel general! Operaţiunea Sisal se suspendă şi toate unităţile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acţiunii în curs: Cuende! Apel general!           Virând strâns spre dreapta, Mac Gregor îndreptă aparatul spre centrul fostului lac Wandoo şi acolo zăriră înălţându-se graţios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor patru planuri de direcţie acoperită parţial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de atac, suspendat la vreo douăzeci de metri înălţime, colonelul Schroeder îi aştepta.           Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate şi aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mânuite de soldaţii din pântecele său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-şi culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu.           Din momentul acela copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele argintii îşi încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful oval al obiectivului atacat de un lung şir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungile cozi de cometă.           — E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! Urlă surescitat MacGregor şi mâinile sale se crispau pe manşă.           Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din ciocul sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte şiruri de bule străvezii, tot mai mari şi mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Şi cei doi văzură din nou cu groază cum şi acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind şi cad, în poziţii nefireşti, patru trupuri omeneşti şi alveola sclipitoare a cockpit-ului.           În acel moment, sosi şi peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar şi cu ciudată detaşare, Ludwig simţi întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a carcasei aparatului se destramă, simţind în acelaşi timp cum alunecă în gol.           Înălţimea mică, de cinci-zece metri, îi salvase pe cei mai mulţi dintre militarii aflaţi la bordul elicopterului de desant şi totuşi la malul lacului ajunseră numai ei doi, piloţii, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăştinos, ascuns sub un strat de apă în care vegetaţia de alge punea bariere de netrecut. Ceilalţi se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizaţi de nesăţioasele lipitori ce colcăiau în mâlul răvăşit de viitură.           Stăteau amândoi culcaţi pe spate pe povârnişul malului înalt, la câţiva paşi numai de răsuflarea umedă şi caldă a pădurii veşnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă un lung pomelnic de înjurături în dialectul clanului său, MacGregor se sculă în picioare şi, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului.           — Să ne cărăm, Ludwig… Târfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură… S-o ştergem dracului!           Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrenţe acoperite de o crustă, parţial uscată, de mâl pestilenţial şi alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice şi era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Braţele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineţii, însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor.           — Să-i dăm bătaie! Mormăi în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat şi pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei.           Abia făcură câţiva paşi şi o vibraţie neobişnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele şi ridicând ochii, văzură înălţându-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo.           Nici flăcări, nici aburi fierbinţi, nici urlet de motoare reactive în forţaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălţime şi cei doi priveau năuciţi cum culoarea sa de un alb perlat începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparenţă. Un ţiuit ciudat, de înaltă frecvenţă, începu să le chinuie timpanele şi o ameţeală uşoară îi pătrundea insinuantă.           În cele din urmă, după o ultimă revenire fugară în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârşire.           Pentru cei doi bărbaţi zilele şi nopţile ce urmară îşi pierdură şirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometaţi şi însângeraţi, prin pădurea nesfârşită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor răzleţe înşirate de-alungul râurilor, pentru a fura orice le putea astâmpăra cât de cât foamea.           Pătrunzând în savană, păşeau împleticit pe solul prăfos, printre tufărişurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult târându-se ajunseră în nordul deşertului Namib.           Şi când, într-o dimineaţă, se treziră înfriguraţi, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în lumina soarelui uriaş care se ridica rapid deasupra orizontului, văzură, la numai câţiva zeci de paşi depărtare, fâşiile de beton ale unei imposibile autostrăzi.           Se repeziră şi, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele însemnul temeinic al civilizaţiei. MacGregor ridică ochii spre tovarăşul său:           — Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!           Ludwig nu răspunse. Cunoştea zona din survolările anterioare şi avea întipărită în memorie, ca şi celălalt de altfel, imaginea hărţilor pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră şi totuşi şoseaua asta nu putea să existe în lungul deşertului Namibiei…           Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia de ei cu viteză.           — Un automobil! Răcni Ludwig sărind în picioare, fluturându-şi mâinile deasupra capului.           O maşină curioasă opri silenţios în faţa lor, o portieră translucidă se deschise şi un negru tânăr, înalt şi zvelt, coborî privindu-i cu nesfârşită uimire:           — Ce-i cu voi? De unde veniţi? Întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare.           Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gâtuită:           — Apă! Dă-ne nişte apă…           Băiatul se repezi spre interiorul maşinii şi reveni cu patru recipiente cu conţinut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le spori puterile sleite.           — Hei, negrule, ne duci şi pe noi?           — Unde? Şopti tânărul cercetând cu teamă înfăţişarea celor două arătări în zdrenţe, cu bărbi şi plete încâlcite din care se zăreau doar nasurile jupuite de vipia soarelui şi ochii sălbatici, injectaţi de suferinţă.           — Spre cel mai apropiat post de poliţie sau spre cea mai la îndemână bază militară…           Şoferul se urcă la locul său şi, apăsând un buton, basculă vertical portierele din spate. Cei doi camarazi se instalară şovăitori în fotoliile ce le îmbrăţişară elastic trupurile obosite, uşile se etanşeizară şi vehiculul demară lin.           Bordul neobişnuit, absenţa volanului îi intriga tot mai mult pe foştii piloţi de elicopter, iar tânărul negru, în cămaşa sa albă cu mâneci scurte, părea din cale afară de firav, aşa cum stătea pe locul său din faţă, vizibil neliniştit. Îşi cerceta pasagerii cu coada ochiului şi, în cele din urmă, ezitând, făcu un contact pe consola împănată de afişaje electronice şi rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor prinse viaţă înfăţişând imaginea unui bărbat de culoare, cu un chipiu înalt şi un bluzon cu epoleţi nedesluşiţi, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte.           Imediat după sibilinicul schimb de replici, perplecşi, cei doi încercară să înţeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă:           — Cu cine ai vorbit, băiete?           — Cu poliţia rutieră…           — O. K.!           După mai puţin de un sfert de ceas văzură venindu-le în întâmpinare, la mică înălţime, un aparat de zbor care aducea cu o uriaşă broască ţestoasă. Tânărul îşi opri maşina cu un puternic oftat de uşurare în faţa aerodinei care bloca acum şoseua. Trei negri filiformi, în uniforme uşoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig şi MacGregor coborâră greoi, cu inimile pline de nelinişte.           — Cine sunteţi? Întrebă unul dintre poliţişti, care părea să fie şeful, privindu-l insistent pe scoţianul care bolborosea nişte înjurături în barba-i roşcovană, încâlcită şi murdară.           Tovarăşul acestuia se simţi obligat să răspundă:           — Suntem piloţi din forţa specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein…           — Şi dorim să fim cât mai rapid transportaţi la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificaţia treselor necunoscute de pe epoleţii bărbatului din faţa lui.           — Bine, desigur…, mormăi acesta privindu-l îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliţie N'dola. Veţi veni cu noi…           La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră până atunci, Ludwig şi MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braţ pe cel dintâi şi-l întrebă cu falsă indiferenţă:           — Veniţi din misiunea Wandoo?           — Da, da! Se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva săptămâni… A fost un dezastru acolo… Un dezastru inimaginabil!           — Ooo! Pasărea…, şuieră şi MacGregor cu ochii înceţoşaţi de o spaimă fără margini.           Aterizară pe un teren gazonat din faţa unui şir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, aşa cum desluşi copilotul cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era împrejmuit la rândul lui de un gard de sârmă ghimpată şi de posturi de pază.           Coborâră cu toţii şi se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două niveluri. La câţiva paşi de uşă, Ludwig Repka se opri şi, întorcându-se spre locotenentul N'dola, spuse cu tulburare în glas:           — Domnule, cred că am ghicit… Câţi ani au trecut de când ne-am executat misiunea?           Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî:           — Optzeci şi doi de ani! Iar Namibia este independentă de mai bine de două generaţii. Vă veţi obişnui cu gândul… Şi pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră. În ultimii patru ani am recuperat nouăsprezece cazuri…           — Optzeci şi doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! Se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul lui păros în canatul uşii de care îşi sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită:           — Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraţilor!           — Gura, soldat! Se auzi atunci glasul tunător al Hienei.           Cei doi înlemniră. În cadrul uşii stătea chiar temutul colonel Schroeder.           — Gura! Repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Şşşt! E o mistificare comunistă aici! E mâna ruşilor, le mai spuse în şoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloţi, ocoli cu dexteritate grupul poliţiştilor şi, cu mâinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor şi răpăitul rafalelor de mitralieră…                                                                           SFÂRŞIT

Pentru Dean, misiunea aceasta era îndeajuns de plicticoasă ca s-o considere o povară. Ghinionul lui era că pilota singura cosmonavetă de cursă lungă, una dintre acele nave de interceptare a cărei mare mobilitate îi rezerva întotdeauna un rol important în activitatea unei expediţii complexe, dar fără iniţiative de anvergură. Begonia se detaşase de marele convoi pentru a intersecta curioasa regiune detectată ca un gol imens şi inexplicabil în marginea densei galaxii Danaceneiene, urmând să ajungă pe Pământ la două luni după celelalte nave ale convoiului. E lesne de înţeles mirarea lui Dean când, la vreo trei săptămâni după pătrunderea în zonă, constată că, surprinzător, computerul central reduce viteza Begoniei, fixând-o în cele din urmă la vreo 80.000 km/secundă. Locatoarele, cu un mare coeficient de nesiguranţă, identificară undeva, în centrul zonei, activitatea foarte slabă a unui astru cu dimensiuni, paradoxal, uriaşe. Până atunci, Dean, în pofida unor vechi ştate de serviciu, nu făcuse nici o descoperire mai însemnată. Copleşit de emoţia pe care o încearcă orice explorator atunci când trebuie să-şi boteze descoperirea, după îndelungi deliberări cu sine însuşi, numi steaua singuratică şi misterioasă Strania, alăturându-i numele de cod din catalogul galactic. Timp de unsprezece zile terestre, Dean a stat închis în centrul de navigaţie. Motoarele de frânare funcţionau continuu. Efuzoarele mobile de corecţie îşi aruncau cu regularitate jeturile în spaţiu. Automatele care înregistrau elementele optice au fost, la un moment dat, blocate de computerul central ce desena pe monitoare liniile de forţă ale unui enorm astru invizibil. Cu greu şi-a dat seama dean că, în zona Straniei, materia nu putea fi percepută vizual. În a douăsprezecea zi, astronava se găsea la perigeu faţă de stea. Contoarele nu înregistrau nici un fel de radiaţie. Dean, care adormise, obosit de sclipirile voalate şi cu frecvenţe monotone ale aparaturii de control, a fost trezit de semnalele surde ale computerului central, ce pusese din nou în funcţiune receptoarele video ale navei. Teleobiectivul fixat spre astrul invizibil acoperea monitorul 6 cu imaginea unei imense pete sidefii aproape transparente. Pe ecranul următor, care prindea un unghi diferit, stăruia curbura uriaşă a Straniei, peste limita căreia se răzvrăteau protuberanţe abia vizibile. Dean era năucit de revelaţie. Nimerise, probabil, în apropierea stelei într-un moment în care aceasta îşi intensifica activitatea şi devenea parţial vizibilă. Revenindu-şi, începu febril să coordoneze funcţionarea sistemelor integrate de observaţie. La intervale scurte, computerul făcea cunoscută situaţia zonei de influenţă a câmpurilor create de astru, a cărui vânzolire înregistra pe graficele de pe ecrane curbe tot mai ascendente. Forţa de atracţie, iniţial neînsemnată – infimă faţă de volumul Straniei – creştea şi ea în mod simţitor. În baza elementelor primite, pilotul automat ceru permisiunea de a pune în funcţiune motoarele principale, pentru accelerarea Begoniei, după 25 de minute, câte erau necesare pentru trecerea pe orbita transgalactică. Dean ezită. Abia după patruzeci de minute, când constată că limbile vagi ale protuberanţelor devin tot mai lungi şi mai dezordonate, decise cuplarea motoarelor de corecţie. Dar, tocmai în momentul în care Begonia se deplasa pe o orbită de tranziţie, o trombă gigantică se desprinse de stea şi, parcurgând cu o viteză fantastică spaţiul până la navă, o învălui timp de câteva fracţiuni de secundă. Cele două minute şi mai bine, ce au fost necesare pentru interceptarea astronavei, au fost pentru Dean clipe de o intensitate infernală, fiind convins că impactul va avea consecinţe dintre cele mai rele. Spre surprinderea lui însă, interferenţa cu tromba radiantă n-a avut nici un efect perceptibil. Begonia intră curând pe orbita transgalactică, unde oglinda parabolică, transformându-se într-un soare miniatural, acceleră viteza până la pragul luminic.           Cu mult înainte de pătrunderea în sistemul planetar al Soarelui, Begonia începu operaţia de frânare. Simultan, Dean învălui întreaga astronavă în câmpul creat de reversonit, după excitarea acestuia printr-un flux sinergic concentrat. După anularea paradoxului temporal*, Dean luă legătura cu prima staţie spaţială automată pe care o reperă la vreo 59 de milioane de kilometri de Pluton. Aceasta, având misiunea raţionalizării traiecto-riilor navelor ce pătrund în sistemul solar, îi comunică elementele necesare pentru interceptarea navei de către staţiile speciale de ghidaj. Cu promptitudine, Pământul răspunse primului apel, Dean având bucuria să vadă pe ecran faţa Ei, copleşită de fericire. Mary îi ura „bun venit!”. Centrul de coordonare de pe cosmodromul Armstrong îi comunică faptul că nu recepţionează nici o imagine, cerându-i să verifice emisia video – verificare ce nu dădu nici un rezultat. Timp de două zile, până la intersectarea orbitei planetei Marte, convorbirile au avut un caracter banal, de rutină. Apoi, un dispecer de pe Phobos interveni cerându-i lui Dean poziţia, afirmând că se îndoieşte de exactitatea calculelor, întrucât nici un complex optic nu localiza astronava. Bănuind o eroare a ghidajului spaţial, Pământul trecu la supravegherea traiectoriei Begoniei cu ajutorul radiotelescoapelor de pe marile sale observatoare orbitale. Aflat la câteva milioane de kilometri de Pământ, Dean deconectă motorul fotonic, cuplând pentru ultima oară rachetele clasice de frânare. Cu opt ore înainte de aterizare, Dean fu chestionat de o comisie desemnată de Consiliul Expediţiilor Galactice, în legătură cu survolarea zonei în centrul căreia se rotea Strania. Bătrânul Xit Selmar, o personalitate proeminentă în Consiliu, sfârşi prin a-i cere în mod solemn să nu intercepteze nici un program al reţelei mondiale de stereoviziune. Contrariat, ceru lămuriri. Selmar îi răspunse că Pământul stabilise existenţa unei situaţii neobişnuite, pe care o va cunoaşte numai după terminarea misiunii. Dean îşi regăsi sângele rece şi nu mai stărui. Se gândi că, probabil, în timpul evoluţiei Begoniei în apropierea stelei, se defectaseră sistemele de dirijare automată, iar cei de jos nu vor să-l alarmeze. Se instală concentrat în fotoliul postului de pilotaj manual, pregătind nava pentru aterizare.           Fixându-se temeinic pe platforma metalică a rampei, Begonia fu inundată de linişte pentru prima oară după trei ani de peregrinări. Tom se sculă greoi şi se îndreptă spre lift, care-l urcă până la compartimentul de evacuare. Acţionând claviatura discului-Coandă, în care urcase, se gândi că toate mecanismele astronavetei funcţionaseră perfect – motivul interdicţiei bătrânului Xit fiind, în cazul acesta, cu totul altul. Trapa se deschise şi discul plană uşor, ieşind din corpul navei. De jur împrejur, la o distanţă apreciabilă, se afla o mulţime imensă de oameni. Dean îşi conduse aparatul spre turnul de control, lângă care ateriză. Coborî. Între el şi mulţime se afla Mary. Se avântă spre ea, dar micşoră paşii, constatând tăcerea deplină care îl învăluia. Mary plângea încetişor, sprijinindu-se cu o mână de ecranul unui aparat îngust de stereoviziune, cuplat cu un teleobiectiv direcţionat spre axa Begoniei. Începu din nou să alerge, fixându-şi încordat privirea pe faţa udă de lacrimi a femeii. Ajunse la ea, o cuprinse în braţe şi îi sărută obrajii palizi, fruntea şi nasul mic, mângâindu-i părul lung, mătăsos. Sufocat de emoţie, reuşi în cele din urmă să o întrebe pentru ce plânge, căci el, Tom, a venit. Mary, căutându-i faţa cu palma – ca o nevăzătoare – i-o îndreptă spre aparatul de stereoviziune. Pe ecran nu exista decât imaginea rampei şi a antenelor de ghidaj; Begonia nu se vedea. Murmură:           — Oh, Mary. Ce-i asta?!           — Şi astronava. Şi tu., Dean. Pentru noi, sunteţi. Invizibili!                                                                           SFÂRŞIT