Prietene, cum să lupt cu himera mea? Dragul meu, a...
Recent Posts
„Totul se află în toate părţile, fiecare lucru est...
Toamna cu luna
Când porţi peste pu...
Să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur
&n...
Dăruieşte, Doamne, pacea Israelului celui care are...
I
Vai mie, rana s-a închis
...
CUPRINS:
Postmodernitatea ca experien...
ARIPA STÂNGĂ
„Căci cunoaştem în parte...
Deschid cartea, cartea geme, Caut vremea, nu ...
CÂNTUL ÎNTÂI
O, Levant, Levant ferice...
Posts
Prietene, cum să lupt cu himera mea? Dragul meu, apropiatul meu, tu, singurul om pentru care scriu, pentru care am scris vreodată, cum să scap de rujul acela întins pe viaţa mea ca pe o oglindă de spălător şi care nu se şterge cu nimic, dimpotrivă, se sleieşte tot mai mult, mai murdar, mai diluat? Cum să-mi retez din creier ţâţele alea de vată, fusta aia de curvă împuţită, peruca aia, artificiul, manierismul ăla? Tulburarea care se învârto-şează ca un sirop gros în ţeasta mea îmi coboară în oasele nasului, în vertebrele girului şi-mi invadează pieptul cu ceva roz şi lipicios, de parcă imaginea lui Lulu ar curge în culori amestecate, în farduri făcute din urină de pisică, în parfum din spermă de zibelină, în flori exotice, putrede şi suspecte, în ochi daţi cu un rimei unsuros şi scurgându-se ca în Dali – ar curge, m-ar năclăi tot şi s-ar prelinge pe asfalt într-o baltă care aruncă un pseudopod spre canal. Ştii, Victor, că singurătatea mea are pe pielea ei albă un furuncul şi că acest furuncul se numeşte Lulu? Ştii că am venit aici ca să-mi reamintesc pielea fetei care în mine a găsit mereu un colţ umbrit unde şi-a putut legăna păpuşa şi că jos, pe locul unde tivul rochiei ei atinge pulpa cu pieliţă dulce şi transparentă am găsit acum un furuncul mizerabil care se numeşte Lulu? Ninge acum pe marile şi sclipitoarele ferestre ale vilei. N-am aprins Heloc lumina în hol. Privesc cum amurgul îşi interpune filtrele fotografice între mine şi crengile înzăpezite de pin care respiră lângă geam, care tac acolo, care răspândesc linişte cenuşie afară. Şi liniştea cenuşie pătrunde osmotic prin membrana fâşiilor de sticlă şi se aşază în straturi groase, străvezii, unele verzui, altele crem, dar cele mai multe de cenuşă grea şi transparentă, în marele hol rece. M-am dus la closet şi am privit ca în transă şuvoiul subţire de urină galbenă, care difuza lent în bazinetul de porţelan. În aerul întunecat, m-am privit în oglinda de deasupra chiuvetei şi am văzut o faţă care, în liniştea şi frigul şi singurătatea din sala minusculă, dar nesfârşit de înaltă, nu era de fapt faţa mea, ci a ta, Victor, dragul şi singurul meu prieten. Tu te uitai la mine, fiindcă pe tine te-am chemat, iniţiala te am scris-o cu degetul pe oglindă, peste imaginea ta, după ce am aburit-o cu o răsuflare fierbinte. Am zâmbit, pentru că m-am gândit atunci că tu nu puteai fi atins de maladia asta a minţii mele, care se numeşte Lulu, că doar fetiţa aia nefericită şi cu mine am văzut hidoşenia spoită, asudată, care mi-a atras atunci mâna în tenebrele ei. De fapt doar eu am văzut, ea a simţit-o pe pielea ei, de parcă ar fi fost îmbrăcată într-o retină pură, pufoasă şi senzitivă şi, pe ea, de la insuportabila imagine răsturnată, cât un timbru de mică, ar fi ieşit buba colcăitoare. Ochii tăi în oglindă, Victor, sunt frumoşi, puternici, cinstiţi, de cavaler fără pată şi prihană. Te-am privit până când aerul din sala de baie s-a întunecat într-un cafeniu foarte închis iar eu am început să tremur în pijamaua prea mare pentru mine.
Am intrat în cămăruţa de culcare hiper-încălzită, unde doar lampa de pe masă tăia un cerc de lumină peste hârtiile şi cărţile mele, restul rămânând în penumbre groase, am deschis uşiţa înroşită a sobei şi am privit fascinat, multă vreme, flăcările ver-zui-gălbui-albăstrui, arlechineşti, care jucau acolo cu neobrăzare. Am stins focul, apoi şi lampa. Pe fereastră a apărut atunci luna, rotundă, tăioasă, scânteietoare, aler-gând pe cerul întunecat. M-am ghemuit în pat, mi-am tras păturile peste cap şi am visat. Eram pe holul cafeniu al unei clădiri uriaşe, cu săli încremenite de marmură şi monumentale scări interioare. Era seara târziu, după lumina stinsă din holul înalt şi gol, cu lespezi cadrilate pe jos. Stăteam, cu pantalonii traşi în vine, pe un closet de faianţă aşezat chiar în mijlocul imensei încăperi. Cum ajunsesem acolo mi-era greu să-mi dau seama. Îmi priveam pulpele dezgolite şi ascultam liniştea chinuitoare care se rotea prin frigul încăperii. Atunci s-a deschis o uşă de cel puţin cinci metri înălţime şi au început să intre oameni, din ce în ce mai mulţi, să umble preocupaţi în susul şi-n josul holului, murmurându-şi tot timpul câte ceva. Stăteam pe closet, în mijlocul lor, neajutorat, acoperit de ruşine, neştiind ce să fac, cum sătnă ascund. Unii se opreau chiar lângă mine şi mă priveau cu oroare sau pufneau în râs. Curând, spaţiul acela nesfârşit gemea de lume, iar eu, roşu la faţă şi gemând, stăteam mai departe dezgolit, venindu-le cu creştetul până la piept, acoperindu-mi cu palmele sexul care atârna în receptacolul de faianţă murdară. Acum e dimineaţă şi te privesc iar în ochi. Cuvântul pe care îl desenasem ieri pe oglinda aburită se mai vede foarte puţin, doar dacă priveşti dintr-o parte. Îl mânjesc iar cu pastă de dinţi. Singurătatea are în ea sămânţa nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viaţa aşa, chiar dacă eşti adaptat la singurătate şi la frustrare. Singurătate. Frustrare. Nu mă duc la masă, îmi fac o cafea şi încerc să mă concentrez, să scriu mai departe, să te prind de undeva. Când eram mic prindeam fluturi, codiţa rândunicii sau roşioare, şi le înfigeam în corpul ver-micular un bold, aşa cum văzusem că se face. Înfigeam boldul într-un dop de plută şi îi priveam cum ore în şir după aceea mai dădeau încă din aripi, se mai agăţau cu cele şase picioruşe filiforme de pluta poroasă. Cu aceeaşi cruzime şi plăcere te-aş ţintui în paginile astea, Lulu, te-aş privi cum te scălâmbăi, cum îţi dai ochii peste cap, cum îţi fojgăi elitrele de abjecţie şi de paiete şi de plastilină. Mă aşez la maşina de scris, masa ta de tortură, dar şi a mea, căci nu te pot chinui fără ca eu să mă chinuiesc, aşa cum nu poţi tăia cu bisturiul un furuncul în propria ta carne, ca să-i scoţi puroiul, fără ca tu însuţi să nu urli şi să nu te zbaţi ca un posedat.
Deci: acum şaptesprezece ani. Drace, acum observ potrivirea de date: în 1973 a-veam şaptesprezece ani, iar acum am treizeci şi patru. Deci: acum şaptesprezece ani, pe când aveam şaptesprezece ani şi eram exact la mijlocul vieţii mele de până acum (dar cum puteam şti asta pe atunci?), terminam clasa a unsprezecea la Cante-mir. Eram mult mai singur decât sunt acum, când sunt foarte singur. Meseria mea, pe atunci, era singurătatea. Mi-o exercitam pe străzile galbene şi prăfuite ale Bucureş-tiului, în cartierele lui vechi, necunoscute de mine până atunci. Umblam toată ziua, recitind versuri în gura mare, oripilând trecătorii cu ochii mei halucinaţi, cu faţa mea palidă şi asimetrică, având peste buzele crăpate şi muşcate un puf de mustaţă. Căutam case foarte vechi, galbene, cu de-coraţiuni prosteşti şi solemne, sau blocuri bizare, înguste ca o lamă de brici, aruncân-du-şi umbra ca de gnomon peste piaţete singuratice.
„Totul se află în toate părţile, fiecare lucru este toate lucrurile, soarele e în toate stelele şi fiecare stea e toate stelele şi soarele.”
(Plotin, „Enneadas”, 5, 8, 4)
„Totul pe lume-i frumos, neasemuit de frumos, pentru că-i adevărat.”
(Dostoievski, „Fraţii Karamazov”)
„A suferit totul, însă totul într-o singură clipă desăvârşită.”
(Kafka, „Jurnal”)
SUMAR
GENEZA
(, Peste Bucureştiul cu ziduri şi
Glorii”) 9 VIZIUNI
Îmbrăţişarea 15 Ninge peste Gara de Nord 18 Rătăcind prin patiserii 21 Uriaşa 25 Ierihon 28 t” Ciocnirea 31
Măreţia kitschului 33
Be-bop baby (fiindcă la noapte vei fi
A mea) 37<?
Noapte de decemvrie 41 „, La revedere 47
O motocicletă parcată sub stele 50 Pompei 52 Iluminare 54 Gipsy Queen Q2t* El însumi 64 f înserarea 6&*”* Maşinăria 68 Regele Soare
IDILE
Odată, vreodată. 83
Fata de la instrumente muzicale 86
Iarna cu tine 90
Halucinaţie cu apariţia ei în costum
De schi 93
Cântecul de dragoste al lui J. Alfred
Nobel 95
Arca lui Noe (97; -Aş vrea să fiu amicul tău 100 Lolita 102 Garofiţa 104
Pe când mă bărbieresc 106 Crima din Şoseaua Ştefan cel încetează 112
Rogers/Î2&
Ne pregătim să facem daruri 114 Marea odaliscă 117 Pis-pis 118 Doar încă o zi 120 Ecou de romanţă 125) Ascultându-1 pe Kenny Regina scrumbiilor 130 Poema chiuvetei 133
CUPRINS:
TOTUL
I 137
II 140
IV 146
V 149
VI 152
VII 155
— MOMENTE
O zi fericită din viaţa mea 161
Fereastra plină de stele 171
Mică elegie 173, La o artistă 175
Fiara 177 f Gâză 179 fZâmbesc 181 f-Când ai nevoie de dragoste 183
Adriana 184
Acum te cunosc 186
Bere şi frig 188
O zi minunata pentru peştele-banană
Cunoşti tu ţara unde înfloresc lămâii?
O vodcă la „Caraimanul” 195
Visul meu familiar 197
Pace. Şi realism 200
GENEZĂ
Peste Bucureştiul cu ziduri şi glorii
Răsăriseră sorii:
Era câte un soare de jasp şi zăpadă
Peste fiecare fantomatică stradă, Câte un soare portocaliu
Peste Grădina Icoanei şi Cişmigiu, Un soare de seu
Storcind umbre din Ateneu, Globuri de sticlă şi majolică
Peste parcajele de lângă Ţăndărică, Bile, cercuri, sfere, curburi
La Băneasa, peste păduri, Şi chiar un soare albastru
Peste o musculiţă de alabastru
Bâzâind într-un ferometal.
Şi erau şi sori de caşmir, de fistic, de Tuborg, de vulpi, de coral
Încât orice bloc din Floreasca sau Colentina
Îşi avea deasupra lumina.
Dacă te uitai mai atent, Fiecare soare era mono, bi, tri sau tetravalent, Şi între ei se iscau legături
Ca între chimicale, ca între borduri, Ca între planete, ca între zmee, Aşa că apăreau pe cer molecule gigantice: proteine, grăsimi şi uree, Aminoacizi, enzime băloase, Şi din ribozomi, membrane fosforice, sucuri, mătase
Se încropiră celulele vii.
Era ca un câmp de cămăruţe liliachii, Pe margini cu scântei electrice, pâlpâind, Iar din acest mucilaginos labirint
Se închegau ţesuturi şi zgârciuri, tendoane şi piei, Trahee de vâsc şi artere de clei, Nervii ca un copac sau ca un păianjen sau ca o meduză
Iritând pulpă, torace şi buză.
Sub stafia de jar
Ne oripila sistemul osteo-muscular
Străveziu în lumină, Iar prin interstiţii, mareele de adrenalină
Izbeau, cu flux şi reflux, în pereţi.
Şi brusc bătu inima.
Şi brusc bătu inima, brusc începură ganglionii să lumineze.
Brusc începură venele, ca nişte curcubee de orgă, Să gâlgâie şi să cânte. Brusc începu creierul să gândească.
Iar la cea dintâi dungă albastră a dimineţii
Brusc omul deschise ochii.
Sclipeau în jurul său Jupiteri şi radiosurse, Îşi îndrepta corpul într-un ocean electromagnetic, Înota în volutele minţii.
Bucurestiul era la un micron depărtare de ochiul său, Terasa de la Inter aproape că îi zgâria retina
Iar turiştii îşi aţinteau binoclurile spre albăstrimea striată
A irisului său, numai peruzea şi agată.
Răsărise ochiul albastru peste circulaţia rutieră
Ce ne mai puteam de-acuma dori?
Ce ne mai puteam dori decât ca el să ne ţină în palme, Să-i vedem enormele şanţuri digitale trăgându-ne aproape, Tot mai aproape de ochiul său.
Toamna cu luna
Când porţi peste pulovăr o niciodată căptuşită cu totdeauna
Când ştii ca ai mai iubit şi ai sa mai iubeşti
Printre taxiuri nefireşti.
Toamna cu luna
Când cabinele de telefon scânteiază
Când ştii ca nimic nu durează
Când pina şi vitrinele graseiază
şi vocea le tremura, şi serviciile de porţelan se fac zob.
Toamna de stlcla
Când magnetofoanele se fac zob
Când mixerele de plastic pălesc
Când aspiratorul asuda rece
Când trusa de şurubelniţe hohoteşte
Când maşina de spălat cu ochiul rotund
şi coniacul cu patru stele
Se-ngalbenesc şi cad de pe ramura mintii mele
şi toamna de vermut se crede tinăra uneori.
Noi n-o sa mai ţinem unul la altul.
N-o sa ne mai facă placere sa ne vedem fetele, rietul.
Noi n-o sa ne căsătorim,
N-o sa avem copii
şi n-o sa îmbătrânim împreună.
Mi-e aşa de clar lucrul asta acum.
Iar vieţile noastre n-or sa fie îndelungate
Ci scurte, haotice.
Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte
August, decembrie, aprilie.
Toamna cu luna
As vrea atât de tare sa fim acum împreună
Sa privim vitrinele împreună
Sa numărăm taxiurile împreună
şi sa ne ningă frunzele-ngalbenite.
SFÂRŞIT
Să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur
Ca mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene,
Ca mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de florio ai coiffurii
Zăpăcindu-te, ambetăndu-te…
Să sim tandri, bâigui poligonul cătelu lipindu-şi irişii
De soldurile voluptoase ale autobazei filaret
Să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
Să fim tandri, mai zise o muscă.
Primăvara ne lingea ca un pechinez pe fată, pe mâini
Ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele,
Primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate
Arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit
Oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,
Nu vrei să te urci la mine? Bem ceva, ascultăm muzica, îţi arăt biblioteca…
Nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?
Să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
Iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.
Să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim
Cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni
Le răspundeau până la răguşeala plutonierii şi norişorii
Să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.
Ca nişte becuri electrice legate în serie
Nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,
În nări analizatorii mirosului îşi încuiai paltoanele în dulapuri
Si indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui
În holbarea perversă a ochiului.
Ce de ocheade, câte accidente din neatenţie,
Conturi încheiate, poliţe plătite,
Îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă
Si văzând în urma lui o uzină.
Primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor
Mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee,
Deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil
La ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid …
Creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit
De când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia
Antebraţul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,
Urechea – sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului
Si bulele de hidrogen pleznind malaria peste fată.
Ai încredere în mine, gânguri flora intestinală
Întinzându-se voluptos în braţele groazei
Care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,
Dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
Crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.
Venea seara, oraşul se anima,
Venea noapteam străzile sfârâiau ca sifonul,
Să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare,
Să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!
În rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,
Spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat.
Prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat
Câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin
Si în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.
Să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,
Si apoi să ne-nselăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi,
Să ignorăm influenta exercitată în psihicul nostru
De complexul lui grozăveşti.
Primăvara priveşte galbenă sin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni,
Să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,
Să ne îmbrăţişăm, depoule, hârtiuţo, tomberonule …
Iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă
Chiar lângă policlinică, şi până şi copacii
Miroseau a dentist.
SFÂRŞIT
Dăruieşte, Doamne, pacea Israelului celui care are optzeci de ani şi nici un viitor pe pământ.
Notez aici (pentru ce?) aceste versuri din Eliot. In orice caz nu ca posibil motto pentru vreuna din cărţile mele, pentru că n-am să mai scriu niciodată nimic. Iar dacă totuşi scriu rândurile astea, nu le consider nici pe departe literatură. Am scris destulă literatură, vreme de vreo şaizeci de ani nu am făcut decât asta, dar să-mi îngădui acum, la sfârşitul sfârşitului, un moment de luciditate: tot ce am scris după vârsta de treizeci de ani nu a fost decât o penibilă impostura. Sunt sătul să mai scriu fără speranţa că mă voi putea vreodată depăşi, că voi putea să-mi sar peste umbră. E drept, până la un punct am fost cinstit cu mine, în singurul fel posibil pentru un artist, adică am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atât mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poţi spune ceva cât de cât real despre tine. De la primele rânduri pe care le aşterni pe pagina, în mâna care ţine stiloul intră, ca într-o mănuşă, o mână străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părţile ca argintul viu, aşa încât din bobitele lui deformante se încheagă Păianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau Zeul, când de fapt tu ai vrut să vorbeşti pur şi simplu despre tine. Literatura e teratologie.
De câţiva ani buni dorm agitat şi visez un bătrân care înnebuneşte de singurătate. Doar visul mă mai reflectă realist. Mă trezesc plângând de singurătate, chiar şi când ziua mă simt bine printre prietenii care îmi mai trăiesc. Nu-mi mai pot suporta viaţa, iar faptul că azi sau mâine voi intra în moartea fără sfârşit mă face să încerc să gândesc. De asta, pentru că trebuie să gândesc, aşa cum cel aruncat în labirint trebuie să caute o ieşire printre pereţii mânjiţi cu baligă, chiar şi prin gaura şobolanului, numai din acest motiv mai scriu rândurile astea. Nu propriu-zis ca să (îmi) demonstrez că exista Dumnezeu. Din păcate nu am fost niciodată, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de îndoială sau tăgadă. Poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă şi drama se naşte din lupta chinuitoare între speranţă şi deznădejde, unde credinţa are un rol, îmi închipui, esenţial. În tinereţea mea, jumătate din scriitori se converteau, iar jumătate îşi pierdeau credinţa, ceea ce pentru literatura lor avea cam aceleaşi efecte. Cât îi invidiam pentru focul pe care demonii lor îl aţâţau sub căldările în care huzureau ca artişti! Şi iată-mă acum în ungherul meu, un ghem de zdrenţe şi zgârciuri, pe a cărui minte sau inimă sau credinţă nu ar paria nimeni, pentru că mie nu are ce să mi se mai ia.
Zac aici, în fotoliu, terifiat de gândul că afară nu mai există nimic, decât o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, o ceaţă neagră care a mâncat încet, pe măsură ce am înaintat în vârstă, oraşe, case, străzi, feţe. Singurul soare din univers pare să fi rămas becul veiozei, iar singurul lucru luminat de el – o faţă smochinită de moşneag.
După ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va continua să plutească în ceaţa neagră şi solidă, ducând niciunde foile astea ca să le citească nimeni. Dar în ele e, în sfârşit, totul. Am scris câteva mii de pagini de literatură – praf şi pulbere. Intrigi conduse magistral, fantoşe cu surâsuri galvanice, dar cum să spui ceva, cât de puţin, în această imensă convenţie a artei? Ai vrea să întorci pe dos inima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, şi la patru se apucă de alta, oricât de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în braţe. Dar aceste zece-cincisprezece foi sunt altceva, alt joc. Cititorul meu este acum nimeni altcineva decât moartea, îi şi văd ochii negri, umezi, atenţi ca ochii fetiţelor, citind pe măsură ce umplu rând după rând. Foile acestea cuprind proiectul meu de nemurire.
Zic – proiect, deşi totul, şi ăsta e triumful meu şi speranţa mea, este adevărat. Ce straniu: cele mai multe personaje care populează cărţile mele sunt inventate, dar ele au părut tuturor copii ale realităţii. Abia acum am curajul să scriu despre un om real, care a trăit mult timp lângă mine, dar care în convenţia mea ar fi părut cu totul neverosimil. Nici un cititor nu ar fi acceptat că în lumea lui ar putea trăi, înghesuindu-se în aceleaşi tramvaie, respirând acelaşi aer, un om a cărui viaţă este o demonstraţie practic matematică a unei ordini în care astăzi nu mai crede nimeni, sau crede pentru că este absurd. Dar, vai!
— Ruletistul nu este un vis, nici o halucinaţie a unui creier sclerozat, nici un alibi. Acum, gândindu-mă la el, sunt convins că am cunoscut şi eu acel cerşetor de la capătul podului, despre care scria Rilke, în jurul căruia se rotesc lumile.
Deci, nimeni drag, Ruletistul a existat. Şi ruleta a existat. Nu ai auzit nimic despre ea, dar spune-mi, ce ai auzit despre Agartha? Eu am trăit vremurile neverosimile ale ruletei, am văzut prăbuşirea averilor şi acumularea averilor în lumina de fiară a prafului de puşcă. Am urlat şi eu în sălile scunde, subpământene şi am plâns de fericire când era scos afară un om cu creierii împrăştiaţi. Am cunoscut marii magnaţi ai ruletei, industriaşii, proprietarii de pământuri, bancherii care pariau sumele acelea de multe ori exorbitante. Timp de mai bine de zece ani, ruleta a fost pâinea şi circul iadului nostru senin. Nu s-a auzit nici o şoaptă despre aşa ceva de patruzeci de ani încoace? Gândeşte-te, câte mii de ani au trecut de la misterele greceşti? Ştie cineva oare azi ce se petrecea cu adevărat în acele caverne? Unde e vorba de sânge, se tace. Toţi au tăcut, sau poate că fiecare ştiutor a lăsat după moartea sa nişte foi inutile ca acestea, pe care le va urmări, cu degetul scheletic, doar moartea. Moartea individuală a fiecăruia, geamănul negru născut o dată cu el.
Omul despre care scriu aici avea un nume oarecare, uitat de toată lumea, căci foarte curând i s-a spus Ruletistul. Spunând „Ruletistul”, nu puteai vorbi decât despre el, deşi ruletişti erau destui. Mi-l amintesc fără greutate, o figură posomorâtă, o faţă triunghiulară pe un gât lung, gălbui şi slab, o piele uscată şi părul aproape stacojiu. Ochi de maimuţă amărâtă, asimetrici, mi se pare că inegali ca mărime. Făcea cumva o impresie de îngălare, de necurăţenie. Aşa arăta şi în ţoalele lui de la fermă, şi în smokingurile lui de mai târziu. Doamne, ce tentat sunt să fac aici şi puţină hagiografie, să-i arunc o lumină transfinită pe obraz şi să-i pun o văpaie în ochi! Dar să strâng din fălci şi să-mi înghit ticurile astea mizerabile. Ruletistul avea faţa întunecată, de ţăran ceva mai înstărit, cu dinţii jumătate fier, jumătate cărbune. De când îl ştiu şi până a murit (de revolver, dar nu de glonţ) a arătat la fel. Şi totuşi el a fost singurul om căruia i-a fost dat să întrezărească infinitul Dumnezeu matematic şi să se ia la trântă cu el.
I
Vai mie, rana s-a închis
Vai, sângele s-a uscat
şi a făcut coaja.
Oh, doamne, m-am vindecat!
De-acum o sa ma mestece fericirea
O sa ma sfârtece seninătatea
şi nebunia care a fost n-o sa mai fie de-acum niciodată,
Nu, n-o să-i mai sărut umărul.
Viaţa o să-mi treacă în pace şi armonie
Cu lecturi bogate, cu mese regulate.
Sănătatea o să-mi mănânce plămânii.
Raţiunea o să-mi sfâşie creierul.
Vai, rana, rana mea draga
Rana plăcută vieţii mele
Rana pentru care am trăit, pe care mi-am zgândărit-o cu unghiil
S-a închis. Oh, doamne, sunt vindecat!
şi niciodată febra n-o să-mi mai aprindă
Veioza vieţii pina la ars.
II
Sa accept evidenta: nu mai pot sa scriu poezie.
Nu mai sunt în stare, ceva în mine nu mai colaborează.
Am scris ani de zile cu ura, cu dragoste, iar acum
Creierul meu e mort.
Am pornit la maraton ca pe suta de metri
Am vrut totul deodata, am vrut să-mi înnebunesc cititorul.
Am uitat ca viaţa e lunga.
Nu-mi imaginam ca o data ma voi opri, voi plati
Ca tot ce am făcut vreodată se va întoarce împotriva mea
şi nu voi putea sa ma ajung din urma
şi orice încercare de a mai face ceva
Va fi o noua dezamăgire.
Ce voi mai scrie inca patruzeci de ani?
O sa string din masele, o sa scriu articolaşe de critica
Sau cine ştie ce amintiri
O sa suport condescendenta tinerilor, o sa las nasul în jos
Când o sa vina vorba despre poezie, o sa fac traduceri
Ca sa nu ma uite lumea, ca sa para ca mai trăiesc.
Sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe
Atât de proaste, ca nu le băgasem în nici o carte
şi o sa am un succes „de prestigiu”, mi se va spune „autorul
Poemelor de amor”,
Precursorul a dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci.
Nu stiu, nu stiu.
Prieteni mai tineri, sa nu faceţi ca mine.
Calculaţi-vă poezia pentru şaizeci de ani.
Eu? Nu stiu ce drum sa mai apuc, ce s-ar mai putea face
şi nu stiu ce trebuie sa mai simt şi ce mai pot sa imaginez.
De data asta chiar cred ca mi s-a înfundat.
Voi fi un poet bătrân, care n-a mai scris de decenii
Un supravieţuitor al propriei morţi
şi care mai bine n-ar fi făcut nimic niciodată.
III
Oare s-a terminat viaţa? Oare sunt terminat?
Sunt un eşec? Voi fi pulbere?
Va veni moartea iar tu ma vei dispreţui.
Va fi groaznic, groaznic.
Voi fi singur, mai singur decât toţi oamenii, singur.
Fara nimeni, fara odihna.
Voi înţelege totul, ah, înţelege-mă, şi toţi ma vor iubi,
Toţi îşi vor aduce aminte.
Sunt pierdut, pierdut.
Muşcă-mi tu gura.
O sa ploua nasol pe drumuri, o sa fim uzi pân-la piele.
O sa învăţăm sa urâm
Va veni toamna, toamna mintii, înecul.
Vom avea gura moale şi calda, va veni luna
Vor veni norii sa ne cunoască
şi vom muri, vom face dragoste.
Da, da, stai acum lângă mine, priveşte-mă. Sunt terminat, terminat.
Va fi numai moarte în jur.
Stelele vor fi moarte, bot lângă bot ca nişte câini de pe străzi.
Vor muri unghiile.
Gata. Stai lângă mine. A avut rost?
Ne-am trezit trăind.
A fost groaznic: am trăit.
A fost groaznic, groaznic.
SFÂRŞIT
CUPRINS:
Postmodernitatea ca experienta ontologica, epistemologica sj istorica, slaba”
Postmodernism şi postmodernitate. 7
O lume în schimbare. 10
Ontologia postmoderna. 18
Cunoasterea în postmodernitate. 29
Sfirsitul istoriei sau trezirea din cosmar. 45
Optiunea postmoderna. 58
Postmodernismul: sfirsitul artelor sau un nou inceput?
Lumea postmoderna. 65
Arta în postmodernitate. 68
Aspecte ale modernitatii. 70
Ce este postmodernismul? 79
Trasaturile postmodernismului. 92
Cine sint postmodernii? 107
Postmodernism, and beyond”? 115
Catre un postmodernism romanesc.
Drumul Romaniei catre modernitate. 123
Primul modernism. 126
Al doilea modernism. 128
Catre postmodernism. Generatia '80. 142
Dezbaterea în jurul conceptului de postmodernism. 166
Consecintele postmodernismului în istoria, critica şi teoria literara. 207
Exista o tipologie postmoderna? 227
Curiozitati literare, experimente, anticipari. 231. Contestarea modernismului în epoca modernista. 264
Postmodernismul subteran. Anii '45-'70. 301
Generatia '80 în context postmodern. 364
Poezia optzecista. 369
Proza optzecista. 402
Scurta privire asupra literaturii anilor '90. 458
Postmodernism şi postmodernitate.
Aşa cum studierea conceptului de modernism, definind o atitudine şi o practică artistică apărute la sfârşitul secolului trecut, nu se poate dispensa de discutarea background-lui filosofic, istoric, sociocultural etc. al modernităţii, noţiune mult mai vastă, dar aflată într-o interrelaţie strânsă cu fenomenele artistice şi literare respective, postmodemismul, unul dintre conceptele cel mai frecvent folosite în teoria artistică (şi nu numai) de azi, pur şi simplu nu poate fi înţeles – mai mult, poate fi greşit interpretat – în afara înţelegerii lumii care 1-a făcut cu putinţă: „ii convient de faire une distinction entre „ postmodernite „ comme type de condition humaine (existentielle, mais aussi sociale) et „ postmodernisme „ en tant que courant litteraire (ou culturel, şi vous voulez)”1. De fapt, evidenţierea legăturii dintre postmodernism şi postmodernitate este mult mai importantă decât stau lucrurile în modernism. Dacă moderniştii, deşi se defineau ca artişti ai timpului lor, sincronizaţi cu progresul lumii moderne, susţineau totuşi o formă extremă de autonomie estetică, actul creator fiind pentru ei, la urma urmelor, la fel de pur şi de impersonal ca în clasicism, în schimb artiştii postmo-derni acordă o mult mai mare atenţie inserţiei operelor lor în viaţa cotidiană, în dilemele etice, politice, religioase ale lumii de azi, aşa încât criteriul estetic, sacrosanct în modernism, devine insuficient pentru judecarea şi valorizarea operei de artă. Din acest punct de vedere, postmodernismul închide o mare buclă în cultura europeană, reîntorcându-se la percepţia ambientală, utilitară, decorativă şi eminamente „democratică” a artei de dinaintea revoluţiei romantice.
Este motivul pentru care nu mi-am luat riscul intrării directe în subiectul lucrării de faţă. înainte de a prezenta poetica postmodernă cu întreaga ei ideologie şi recuzită, am găsit necesar să situez acest fenomen pe de-o parte în lumea concretă de după al doilea război, şi mai ales din ultimii treizeci de ani (o lume foarte diferită de cea antebelică), şi pe de altă parte într-un sistem de coordonate bine definit, capabil să-i scoată în evidenţă specificitatea în raport cu toate celelalte curente şi mişcări artistice ale trecutului. Filosofia, epistemologia şi istoria vor fi cele trei axe care vor defini, holografic, postmodernitatea lumii actuale şi, în cadrul ei, arta postmodernă.
Încă de la început voi respinge orice intenţie de „fixare” a fenomenelor, de închistare a lor în definiţii precise şi neechivoce. Deşi nu adopt aici stilul criticii postmoderne (critifiction, surfiction etc.), ale cărei tendinţe ironice, ludice, parodice, extrem-perspectiviste ar părea deplasate într-un studiu „academic”, voi păstra totuşi ceva din punctul de vedere postmodern, pentru care pluralitatea discursurilor posibile, relativismul valorilor şi caracterul ambiguu, proteic, nedeterminat al fenomenelor artistice fac imposibilă orice taxinomie precisă. Voi defini un fenomen „pâslos”, mai curând un câmp cultural decât un curent „obiectiv”, voi.
Dacă nu imediat după război, în orice caz pe la sfârşitul anilor '60 (probabil că anul de cotitură ar putea fi considerat, nu cu totul arbitrar, celebrul 1968), lumea concretă, de toate zilele, a suferit transformări vizibile pentru oricine. Ele au fost atât de puternice, încât, în ciuda tuturor măsurilor izolaţioniste luate de diverse state şi comunităţi, au devenit curând un fenomen globalizat. De la comunism până la lumea islamică, de la regimurile autoritare africane până la societăţile ultraconservatoare asiatice, toate lumile care trăiesc simultan au resimţit câteva fenomene, strâns legate între ele, care au dus curând la închegarea unui nou tip de comunitate internaţională, numit de Marshall McLuhan „satul planetar”. Este vorba mai întâi despre dezvoltarea unor noi tipuri de tehnologie (genetică, robotică, spaţială şi mai ales electronică), economice şi curate, care au transformat lumea industrială într-una postindustrială. Datorită controlului electronic şi unui management mult perfecţionat productivitatea muncii a crescut atât de mult, încât lumea occidentală a cunoscut o prosperitate fără precedent. Acest fapt a creat „societatea consumului”, în stare să ceară şi să absoarbă produse tot mai sofisticate şi mai „estetice”. „Profeţi” ai anilor '60, ca Alvin Toffler (în Socul viitorului şi în scrierile următoare), Marshall McLuhan (Galaxia Gutenberg), Herbert Marcuse (Eliberarea de societatea abundenţei) etc., au surprins în nuce emergenţa, din aceste condiţii esenţiale, a unei altfel de lumi, mai rapide, mai tranziente, mai anarhice şi mai colorate, semănând izbitor cu descrierea cetăţii democratice din Republica lui Platon: Există sorţi ca aceasta să fie cea mai frumoasă dintre toate orânduirile! Căci, precum o haină împestriţată cu toate culorile poate apărea drept cea mai frumoasă, tot aşa ar putea apărea şi această cetate, împestriţată fiind cu toate caracterele. Şi probabil că mulţimea ar şi judeca-o drept cea mai frumoasă, după cum copiii şi femeile judecă privind lucrurile pestriţ colorate.„1 Lăsând la o parte sarcasmul lui Platon, nicidecum un adept al democraţiei (deşi un produs al ei), recunoaştem aici pluralismul, hedonismul, „feminitatea„ şi spiritul de toleranţă al lumii democratice. Un element nou şi decisiv însă al democraţiilor actuale, inimaginabil în orice altă epocă trecută, este caracterul informaţional al societăţii de azi. Explozia informaţională, atât în domeniul public, prin televiziune, cable TV, Internet etc., cât şi în cel tehnic şi ştiinţific, prin enorma dezvoltare a tehnicilor de calcul, a dus, cu o expresie a lui Gianni Vattimo, la „trans-parentizarea„ lumii de azi, caracterizată şi prin accesul aproape nelimitat al fiecărui individ la toată informaţia. Pătrunderea electronicii şi, prin urmare, a informaţiei în toate domeniile nu a avut drept urmare doar democratizarea tot mai accentuată a lumii moderne occidentale, ci şi-a extins consecinţele politice în întreaga lume, scoţând din izolare chiar şi zonele cele mai închistate. Nici un zid (şi în acest context zidul Berlinului este metafora cea mai la îndemână), real sau ideologic, nu a putut rezista acestui bombardament informaţional, care, mai eficient decât orice propagandă, a răspândit gândirea şi modul de viaţă democratice peste tot în lume. Pământul e astăzi înconjurat de un „nor informaţional” la fel de democratic ca şi lumina solară. Dacă gândi-torii modernităţii, ca Adorno, se temeau de mass-media, văzând în ea un instrument de uniformizare, îndoctrinare şi dominaţie (ele ar putea cădea sub controlul total al câte unui Big Brother), evoluţia din ultimele decenii a arătat limpede că, pe ansamblu, mediile sunt incontrolabile şi că orice încercare de monopol asupra lor se întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva gândirii totalitare. Mediile sunt plurale prin excelenţă şi, chiar dacă unele sau altele dintre canalele de transmisie sunt colorate încă ideologic, există întotdeauna posibilitatea alegerii. Tendinţa actuală este însă dez-ideolo-gizarea acestora, transformarea lor în elemente de integrare şi entertainment neutre din punct de vedere politic. Marxiştii şi alţi critici ai culturii occidentale au văzut în explozia mediilor manifestarea unui imperialism cultural. Peste tot în lume, observă ei, a fost impus prin mass-media un mod de viaţă uniformizat: aspectul străzii, al vestimentaţiei, programele TV, muzica din discoteci, filmele, băuturile etc. sunt aceleaşi pretutindeni, în detrimentul culturilor tradiţionale locale. Fenomenul este real şi intră în paradigma globalizării civilizaţiei occidentale, cu beneficiile şi costurile ei. Nu este mai puţin adevărat însă că, tot prin media-tizare, se petrece şi fenomenul invers: micile culturi locale au devenit mai cunoscute ca oricând şi participă la pluralismul cultural, fără care postmodernitatea lumii de azi ar ră-mâne un concept lipsit de sens. E drept, ele nu rămân „pure”. Fenomenul de degradare a lor a început mult înaintea epocii moderne şi este inevitabil. Lumea actuală apare, din acest punct de vedere, ca un „şantier de supravieţuiri”
ARIPA STÂNGĂ
„Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest în parte se va sfârşi.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.
Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost cunoscut şi eu pe deplin.”
(Pavel, Corinteni, 1, 9-l2)
Înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil, priveam nopţi întregi Bucureştiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ştefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un dormitor de lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe şi asparagus, în ghivece de argilă, aşezate pe masă. Lustra cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben adâncindu-se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra, stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de la studio, privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei. Picioarele le ţineam pe caloriferul de sub geam, care iarna îmi ardea tălpile, dându-mi un amestec pervers, subliminal, de plăcere şi suferinţă. Îmi vedeam în geamul galben, sub floarea triplă a fantomei lustrei, faţa subţire ca o lamă şi ochii cu cearcăne violete sub ei. Câteva fire de mustaţă făceau şi mai evidentă asimetria gurii, care era de fapt asimetria întregii mele feţe. Dacă unei fotografii de-a mea i-ai acoperi jumătatea stângă a feţei, ai avea imaginea unui tânăr deschis şi voluntar, cu trăsături aproape frumoase. Cealaltă jumătate, însă, surprindea şi înspăimânta: ochiul era aici mort şi gura tragică, şi lipsa de speranţă se întindea pe întreaga piele a obrazului ca o eczemă.
Abia când stingeam lumina în cameră mă simţeam însă cu adevărat eu. Deodată pe pereţi începeau să se rotească dungile albastre electric şi verzi fosforescente ale tramvaielor care treceau huruind pe şoseaua aflată cu cinci etaje dedesubt, deodată deveneam conştient de zgomotul îngrozitor al traficului şi de singurătatea şi tristeţea fără capăt a vieţii mele. Întrerupătorul era după şifonier, şi când stingeam lumina odaia devenea un acvariu livid. Mă mişcăm, ca un peşte bătrân, printre mobile putrede, mirosind ca reziduurile marine dintre stânci, înaintam pe covorul de iută, aspru sub tălpi, până la ladă, mă aşezam iar pe ea, puneam picioarele pe calorifer şi fantasticul Bucureşti exploda deodată după sticla albastră de lună. Era ca un triptic nocturn, de o strălucire sticloasă, nesfârşită, inepuizabilă. Dedesubt, vedeam o parte din şosea, cu stâlpii ei electrici ca nişte cruci de metal, susţinând firele de tramvai şi becurile roze, care iarna scoteau din noapte valuri peste valuri de ninsoare furioasă sau lentă, rară ca în desenele animate sau abundentă ca o blană. În nopţile de vară, însă, mă distram ima-ginându-mi câte un crucificat cu cunună de spini pe creştet, ţintuit de fiecare din şirul nesfârşit de stâlpi. Costelivi şi pletoşi, cu ştergare umede în jurul şoldurilor, ar fi urmărit din ochii înlăcrimaţi scurgerea automobilelor pe strada pietruită. Doi-trei copii, cine ştie de ce întârziaţi până la ora aceea din noapte, s-ar fi oprit şi l-ar fi privit pe Cristul cel mai apropiat, ridicându-şi înspre lună feţele triunghiulare.
Vizavi se afla centrul de pâine, apoi câteva curţi şi un chioşc rotund de tutungerie. Un centru de umplut sifoane. O alimentară. Poate fiindcă am traversat prima dată şoseaua singur ca să cumpăr o pâine visez atât de des acel loc. În visele mele el nu mai este o magherniţă mizerabilă, mereu întunecoasă, unde o bătrână în halat alb mânuieşte pâini în formă şi cu miros de şobolan, ci un spaţiu misterios, unde duc trepte înalte, greu de urcat. Becul chior, legat de două fire neizolate, capătă un sens mistic, iar femeia e acum tânără şi frumoasă, între lăzile ciclopice de pâine. Femeia însăşi e înaltă cât un turn. Îmi număr banii în acea lumină himerică, îi sclipesc în pumn, dar nu reuşesc să-i socotesc şi încep să plâng, căci nu ştiu dacă-mi ajung să cumpăr o pâine. Şi mai încolo, în susul şoselei, se află Nenea Căţelu, un pensionar nenorocit şi leneş, care are o curte devastată parcă de război, unde nu creşte absolut nimic, un maidan de gunoaie de fapt. Bătrânul şi nevastă-sa umblă năuci de colo-colo, intrând şi ieşind dintr-un bordei acoperit cu carton gudronat, împiedicându-se de un câine scheletic, de la care le-a venit şi numele. Înspre Dinamo mai departe e alimentara, din care nu văd de fapt decât un colţ. Spre Circul de Stat se află blocul cu autoservirea şi cu un alt chioşc de difuzare a presei. Acolo, în visele mele, încep subteranele. Rătăcesc, cu un coş de sârmă în mână, printre rafturile cu şerbet şi dulceaţă, cu şerveţele şi pungi de zahăr (în care uneori erau ascunse maşinuţe de metal verde sau portocaliu, cel puţin aşa se spunea între puşti), pătrundeam apoi printr-o uşă batantă în altă zonă a magazinului, care n-a existat niciodată, şi mă trezeam afară, sub stele, având încă în mână coşuleţul plin de cutii şi borcane. Eram în spatele blocului, între lăzi vrăfuite, de scândură spartă, iar în faţa mea era uşa de tablă vopsită în alb, unde câteodată se vindea brânză. Dar acum nu era o singură uşă, ca în realitate, ci vreo zece, înşirate de-a lungul întregului bloc, iar între ele ferestre puternic luminate ale unor camere aflate la demisol. În fiecare vedeai prin geam câte un pat curios, pe picioare foarte înalte, iar în paturi dormeau fete foarte tinere, cu părul risipit pe pernă, cu sânii mici dezveliţi. Într-unul din vise am deschis uşa cea mai apropiată de mine şi am coborât o scară-n spirală, care ducea adânc, într-un mic alcov luminat electric, unde mă aştepta una dintre aceste fete-păpuşi, cârlionţate şi docile. Deşi eram bărbat deja când am avut acest vis, nu mi-a fost dat s-o posed pe Silvia, şi toată excitaţia mi s-a risipit în încâlceala unor încrengături pâsloase de vorbe şi gesturi. Am ieşit cu ea de mână, am traversat şoseaua înzăpezită şi i-am privit părul albastru în lumina vitrinelor de la farmacie şi de la restaurantul „Hora”, apoi am aşteptat tramvaiul amândoi, în ninsoarea care ne ştergea trăsăturile feţei, şi a venit tramvaiul, care nu avea pereţi, era doar şasiul şi câteva scaune de lemn deasupra, iar Silvia a urcat şi s-a pierdut într-o zonă a oraşului pe care am aflat-o mai târziu, în alte vise.
Deschid cartea, cartea geme, Caut vremea, nu e vreme.
TUDOR ARGHEZI
RULETISTUL.
Dăruieşte, Doamne, pacea Israelului.
Celui care are optzeci de ani şi nici un viitor pe pământ.
Notez aici (pentru ce?) aceste versuri din Eliot. În orice caz nu ca posibil motto pentru vreuna din cărţile mele, pentru că n-am să mai scriu niciodată nimic. Iar dacă totuşi scriu rândurile astea, nu le consider nici pe departe literatură. Am scris destulă literatură, vreme de vreo şaizeci de ani nu am făcut decât asta, dar să-mi îngădui acum, la sfârşitul sfârşitului, un moment de luciditate: tot ce am scris după vârsta de treizeci de ani nu a fost decât o penibilă impostura. Sunt sătul să mai scriu fără speranţa că mă voi putea vreodată depăşi, că voi putea să-mi sar peste umbră. E drept, până la un punct am fost cinstit cu mine, în singurul fel posibil pentru un artist, adică am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atât mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poţi spune ceva cât de cât real despre tine. De la primele rânduri pe care le aşterni pe pagina, în mâna care ţine stiloul intră, ca într-o mănuşă, o mână străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părţile ca argintul viu, aşa încât din bobitele lui deformante se încheagă Păianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau Zeul, când de fapt tu ai vrut să vorbeşti pur şi simplu despre tine. Literatura e teratologie.
De câţiva ani buni dorm agitat şi visez un bătrân care înnebuneşte de singurătate. Doar visul mă mai reflectă realist. Mă trezesc plângând de singurătate, chiar şi când ziua mă simt bine printre prietenii care îmi mai trăiesc. Nu-mi mai pot suporta viaţa, iar faptul că azi sau mâine voi intra în moartea fără sfârşit mă face să încerc să gândesc. De asta, pentru că trebuie să gândesc, aşa cum cel aruncat în labirint trebuie să caute o ieşire printre pereţii mânjiţi cu baligă, chiar şi prin gaura şobolanului, numai din acest motiv mai scriu rândurile astea. Nu propriu-zis ca să (îmi) demonstrez că există Dumnezeu. Din păcate nu am fost niciodată, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de îndoială sau tăgadă. Poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă şi drama se naşte din lupta chinuitoare între speranţă şi deznădejde, unde credinţa are un rol, îmi închipui, esenţial. În tinereţea mea, jumătate din scriitori se converteau, iar jumătate îşi pierdeau credinţa, ceea ce pentru literatura lor avea cam aceleaşi efecte. Cât îi invidiam pentru focul pe care demonii lor îl aţâţau sub căldările în care huzureau ca artişti! Şi iată-mă acum în ungherul meu, un ghem de zdrenţe şi zgârciuri, pe a cărui minte sau inimă sau credinţă nu ar paria nimeni, pentru că mie nu are ce să mi se mai ia.
Zac aici, în fotoliu, terifiat de gândul că afară nu mai există nimic, decât o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, o ceaţă neagră care a mâncat încet, pe măsură ce am înaintat în vârstă, oraşe, case, străzi, feţe. Singurul soare din univers pare să fi rămas becul veiozei, iar singurul lucru luminat de el – o faţă smochinită de moşneag.
După ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va continua să plutească în ceaţa neagră şi solidă, ducând niciunde foile astea ca să le citească nimeni. Dar în ele e, în sfârşit, totul. Am scris câteva mii de pagini de literatură – praf şi pulbere. Intrigi conduse magistral, fantoşe cu surâsuri galvanice, dar cum să spui ceva, cât de puţin, în această imensă convenţie a artei? Ai vrea să întorci pe dos inima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, şi la patru se apucă de alta, oricât de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în braţe. Dar aceste zece-cincisprezece foi sunt altceva, alt joc. Cititorul meu este acum nimeni altcineva decât moartea, îi şi văd ochii negri, umezi, atenţi ca ochii fetiţelor, citind pe măsură ce umplu rând după rând. Foile acestea cuprind proiectul meu de nemurire.
Zic – proiect, deşi totul, şi ăsta e triumful meu şi speranţa mea, este adevărat. Ce straniu: cele mai multe personaje care populează cărţile mele sunt inventate, dar ele au părut tuturor copii ale realităţii. Abia acum am curajul să scriu despre un om real, care a trăit mult timp lângă mine, dar care în convenţia mea ar fi părut cu totul neverosimil. Nici un cititor nu ar fi acceptat că în lumea lui ar putea trăi, înghesuindu-se în aceleaşi tramvaie, respirând acelaşi aer, un om a cărui viaţă este o demonstraţie practic matematică a unei ordini în care astăzi nu mai crede nimeni, sau crede pentru că este absurd. Dar, vai!
— Ruletistul nu este un vis, nici o halucinaţie a unui creier sclerozat, nici un alibi. Acum, gândindu-mă la el, sunt convins că am cunoscut şi eu acel cerşetor de la capătul podului, despre care scria Rilke, în jurul căruia se rotesc lumile.
Deci, nimeni drag, Ruletistul a existat. Şi ruleta a existat. Nu ai auzit nimic despre ea, dar spune-mi, ce ai auzit despre Agartha? Eu am trăit vremurile neverosimile ale ruletei, am văzut prăbuşirea averilor şi acumularea averilor în lumina de fiară a prafului de puşcă. Am urlat şi eu în sălile scunde, subpământene şi am plâns de fericire când era scos afară un om cu creierii împrăştiaţi. Am cunoscut marii magnaţi ai ruletei, industriaşii, proprietarii de pământuri, bancherii care pariau sumele acelea de multe ori exorbitante. Timp de mai bine de zece ani, ruleta a fost pâinea şi circul iadului nostru senin. Nu s-a auzit nici o şoaptă despre aşa ceva de patruzeci de ani încoace? Gândeşte-te, câte mii de ani au trecut de la misterele greceşti? Ştie cineva oare azi ce se petrecea cu adevărat în acele caverne? Unde e vorba de sânge, se tace. Toţi au tăcut, sau poate că fiecare ştiutor a lăsat după moartea sa nişte foi inutile ca acestea, pe care le va urmări, cu degetul scheletic, doar moartea. Moartea individuală a fiecăruia, geamănul negru născut o dată cu el.
CÂNTUL ÎNTÂI
O, Levant, Levant ferice! A ta soră, Zenaida Se vărsa umbrirea serii Când plânge filomela Iată sară se-ndeseşte E Iaurta chiorul, spaima apelor dân jur de Zant Eşti ingles? Of, Zotalis, biet Zotalis! Ţaruki ipaluki El vedea un nor de sânge Manoile, cum te plâng!
— JL-loai loare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare, Părând piepteni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat, Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat, O, Levant, în cari zefirul umfle-ai sei obraji de zeu, Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu! O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sân, De când sunt deştept pe lume, de când ştiu că sunt român! Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare, Preste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpâni deplin Zgâriind cu gheare lunge al Valahiei drag sân!” Astfel cugeta un june pe-un caic ce zbura iute De la Corfu pân-la Zante peste apele hirsute Ce spărgeau în vălurele soarele ce sta să cază Prin văpăi de foc şi miniu, prin lucire de turcoază. Tânărule, a ta faţă îmi apare străvezie, Gemetul ce scoţi e oare de amor sau de mânie, Mâna cu inele grele şi cu petre răsucite Pe jungher sau pe şold fraged va voi să se invite? Ah, pe junghiul Şi degrabă, căci tiranii încă râde Conjuraţi de arvaniţii cu a lor turbane hâde, încă mai jupoi ţeranii, încă junele le smulge Din a mumelor lor braţe, încă ţara o mai mulge! Tu te duci la Zante, unde în barcaz, la felinari Te aşteaptă a ta soră cu treizeci de palicari. A ta soră! Zenaida! Cine-o vede se uimeşte, Cine buzele de rujă, cine ochii i-i zăreşte I se pare cum că Hero vie s-au împeliţat Să-l aştepte iar pe Leandros lângă-al mărilor palat. Greaca are drăgănele, şi perfum, şi-nţelepciune Ce primit-a de la graţii, musulmana ca de prune Are ochii ce prin deasa feregea abia-i prevezi; Frânca are dinţi de boabe de sidef şi ochii verzi; O chirghiză face-n piaţă mahmudele zece mii, Vai, nebun ar fi acela ce pe ea ar târgui, Că i-ar soarbe sărutarea peste perne de şiraz De-ar rămâne fără suflu, făr' bujorii din obraz; Machedoana, nu am coarde l-a mea arfă îndestule Să îi cânt zulufii negri, sânurile nesătule Şi sprâncenele-mbinate, parcă-i arcul lui Amor: E trufaşă dar e dulce şi-are ciucuri la botfor;
Neagră este egipţianca, ca o noapte de iubire, Se topeşte în desmierduri, gungureşte în delire, Arde şi se-ncolăceşte ca o viţă pe arac
Pe un boi de june mândru; talianca e un drac
Ce te-nşeală şi te vinde şi se uită numa-n punge
Şi ibovnicul îşi pune la răscruci de te împunge;
Sârba cea cu salbe multe peste peptul ca de crin
E sfioasă ca şi ciuta, după ea cu toţi suspin.
Nimărui ea nu-i dă floarea junii sale feciorii
Şi se face maică blândă într-un schit de pe pustii;
Multe flori sunt, dar puţine rod în lume au să poarte, Multe mărgăritarele sus pe ceriu ard departe, Multe sunt femei cu ochii neguratici şi codaţi:
Dar niciuna nu-i mai dulce ca rumânca din Carpaţi.
Pletele prea lunge-i curge ca o apă volutoasă
Pân' la gleznele ivite sub şalvarii de mătasă, Pân' la imineii d-aur şi cu vârfuri răsucite, Faţa-i este alabastru, pleoapele-i sunt înnegrite
Cu kohl scump de Chios, pleoape ca ghiocii zuvelcaţi;
Gene grele şi-ncurcate, paşi mărunţi şi cletinaţi.
Inima-i se duce-n taină dup-al ţării beizade, Calimachi, suflet putred, dar frumos ca viaţa e, Fiul cânelui ce ţara o mânca şi-o bea la masă
Şi curvarul mahalalei ce din răotăţi nu iasă.
El e ghimpele ce-n sânul Zenaidei, rotunzior îşi făcu sălaş ca furii.
Dar, efendi narator, Cam grăbişi cu diegesis şi te luă gura-nainte. Să purcedem dar din locul ce-l lăsarăm, fără minte, Să ne înturnăm la junul Manoil, ce lângă cârmă Valul verde, orizonul cu privirea el le scârmă.
Se vărsa umbrirea serii în arhipelag, şi mii
Cornuleţe scot din valuri insulele fumurii.
Pe rotunda de lemn cârmă vezi un mugure că creşte
Şi o coadă cu ghimpi palizi din obadă să iveşte, Şi în vârvu-i se desface un boboc ca de rubin:
Este trandafilul serii din cuprinsul levantin.
El desfoaie foi de purpur peste ceriul de rază, El umbreşte cu văpaia-i apa care schinteiază, El pogoară-n suflet focul dorului nemărginit:
Dor de ducă, dor de arme, dor de mări, dor de iubit.
Gul arzând în alizee şi picându-i focu-n golfuri, Desfoindu-se pe insuli şi pe case şi pe corturi
Zugrăvând cu aur boturi de caice pe cleştar, Punând sânge pe tăişe, iar pe sâni enibahar, Gul vestind cu spuza-i ţara împăratului biulbiul:
Noaptea cea cu berlianturi, de la Roma la Moşul.
Manoil intră-n cămară şi luă peana despicată, O vârî în călămară ca în inem-o săgeată
Şi cu rumena cerneală ca un sânge scrise: „Odă
La Valahia săracă, jăcuită de Lup-vodă”.
Şterse; scrise: „Eleghie la mormânţii din străbuni, Pentru ca să se vădească jalea tristei naţiuni”: „Când plânge filomena în crâng de rosmarine
Şi gârle. Se-ncreţesc, Insecta chiar când cântă sub razele divine
Ce spre apus grăbesc, Eu perna ud cu lacrimi, că-mi vine-n amintire
A patriei nevoi, Şi-o mare fulgeroasă îmi creşte în simţire Umblată de strigoi!
Străinule ce îmbli pentru a ta plăcere
Pe apă sau pe jos, Găsit-ai vreodată mai mare mângâiere
Şi un mai mult folos Decât în câmpul verde smălţat cu floricele, Al terii mele plai, Decât în portul dulce cu ii şi testemele
Al junelor bălai?
Ai zice că din ram Valahia e ruptă
Dar vai cât te înşeli! Că astăzi sânu-i fraged de ciocoime-i suptă
Şi-i plină de mişeii! Ce-ai fost odat, o, ţeară, şi ce-ai ajuns acuma
Supt talpa din Fanar, Că-ţi tremur copilaşii şi crud răcneşte muma
Şi grecii n-au habar.
Pe dalbele mormânturi eroilor din vreme
Acum sunt buruieni, Subt ele Michai Bravu şi Mircea-vodă geme
Ca noi subt agareni, Vai, steaua ni-i apusă, vai, angelul ne moare
Şi pala-a ruginit, Vai, grecii ne mănâncă acuma din sudoare
Bacalul ciocoit!
Te scoală, Brâncovene, nu mai dormi, rumâne, Aminte să-ţi aduci
De Caton şi de Brutu cu acvilele-n mâne, De marii Romii duci, Că acvila în corbu ce cruce-n gură poartă
Cu vremea s-a schimbat Şi în rumân romanul mutat au fost de soartă
Şi e viteaz bărbat!
Sus, naţie robită, femeie lăcrămoasă, Mormânţii se deschid Şi ies fantome nobili dân umbra fumegoasă, Ce secolii desfid. Sus, sus cătaţi la dafini şi la neatârnare
Şi ca cumpliţi paradoşi Mâncaţi în colţii aprigi şi zgâriaţi în ghiare
Tiranii scrofuloşi!
Stăpâne, care-n ceriu aburci pe tron de raze, Pe scaun de argint, Mai dă-mi atâta viaţă să văz ca în extaze
Balaurul perind, Să văz un popol mândru în ţeara mea ferice
Şi ochiu-apoi să-nchid, Şi duhu meu va râde precum o pitulice
De dracul apatrid!”
Iată sară se-ndeseşte şi acopere Elada Iată stele-n mii de colţuri, galbene ca limonada Cum îşi varsă cupa-n marea de mercuriu şi de vis. Semilune moi de aur scaldă valuri de lapis.