Mircea Cărtărescu literatura fantastică

Si erau steluţe în genele ei           Eram student, era studenta           Eram eminent, era iminenta           Si erau steluţe în genele ei.           Aerul era rece, tramvaiele reci           Maxi-taxiurile abia înfiinţate           Mergeau toate pe patru roate           Si erau steluţe în genele ei.                       Mircea Cărtărescu – Când ai nevoie de dragoste           Când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.           Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.           Când eşti nefericit nu are sens să o spui.           Când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.           Când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.           Când eşti la pământ cine se interesează de tine?           Cui îi pasă? Cui o să-i pese vreodată?           Fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.           Poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,           Nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.           Fii lângă mine, ţine cu mine.           Înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,           Fii iubita mea permanentă.           Hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.           Să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.           Dar nu sper nimic. Nu primeşte dragoste           Când ai nevoie de dragoste.           Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti la pământ nici o femeie nu te cunoaşte.           Mircea Cărtărescu – Câteva cuvinte despre Ioana           Citeam Kundera cu micul dicţionar francez-român pe piept           Şi ea mi se juca feroce cu degetele mâinii:           Baga unul în gură şi îl molfăia, mârâind, cu gingiile.           Apoi am luat-o pe piept: se uita ţintă în carte,           Atentă, de parcă ştia să citească           Şi atunci m-am gândit: „Ioana,           Mă laud tuturor că eşti cel mai bun produs al meu, că eşti           Mai presus de literatură           Dar aşa te scot din literatură           Adică din viaţa mea.           Ioana, ca să fii în literatură şi în afara ei           Mă gândesc să scriu un poem despre tine.”           La Bogdan cu M. D. G. Bogdan s-a dus să se radă,           Eu şi M. D. G. rămânând să ne conversăm. Dar tac cu încăpăţinare.           Mă uit pe un album Dali. E penibil,           Caci eu şi Mihai suntem prieteni. Dar ce să ne spunem?           În fine (ah, şi la pick-up o selecţie „Wings”)           Palavragim despre copii.           Mă trezesc că îi spun „Ştii, e foarte mişto să creşti un copil,           Dar să vorbeşti despre asta e teribil de greu, practic dragostea           Pentru copilul tău e o tema inutilizabilă în literatură            (evit cât pot cuvântul „poezie”)           Fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic. Asta-i partea proastă.”           „E, şi tu acum, chiar aşa, totul de vânzare.”           „Dar sigur că totul de vânzare dacă eşti profesionist” – şi           Am tăcut brusc           Fiindcă nu credeam asta           Şi nu ştiu de ce am spus-o.           Apoi a venit Bogdan şi am plecat la cenaclu.           Ioana şi Cri: două fetiţe, două surori.           Fetele mele. Mă pomenesc           Că îi spun „Cri” Ioanei şi invers. Cri mai păstrează           Panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietură,           În Maternitate şi care purtau acelaşi număr           Cu creion chimic           Când Cri o să aibă 36 de ani, Ioana va avea 16           Eu 47 – cine, cine vom fi atunci?           Fetele-s dincolo           Cri îi face baie-n cada de plastic roz           Iar Simona se holbează ca la altă minune. Puiul de om           Ca o maimuţică mirată bâţâie capul ud. Eu şi Bogdan           Stam în bucătărie cu păhăruţele de Havana Club.           — Sunt foarte fericit, îi spun şi simt adrenalina sau ce o fi           Invadându-mi faţa şi făcându-mă să lăcrimez. (Îmi dau seama           Că sunt sentimentaloid, dar stimulat puţin           De romul cubanez, mă simt chiar foarte fericit.)           Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.           — Da, mai Mircione, tocmai mă gândeam           Cum îţi ciţeam jurnalul, ce chestie –           Doar acum câţiva ani vorbeai doar de singurătate           Scriai „Relaţii cu L. (să zicem). Poate iese ceva de aici”. Şi uite           Acum ai nevastă, copil.           Bogdan, mă gândesc eu, ar fi un tată excelent (poate cam pisălog).           Mai pălăvrăgim ceva şi ne cheamă fetele           Să vedem pisoiul înfofolit în prosop           Zgâindu-se la noi. Ea bea laptele şi adoarme           Iar noi (care eram puşti, puşti acum câţiva ani)           Trecem în sufragerie şi ne conversăm şi ne tratăm ca oamenii mari.           La aproape cinci luni gâgâlicea nu-i deloc convenţională            (scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii)           Are deja solduleţe de gagică şi ochi oblici, niţel lenevoşi           Nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica.           Atunci când urlă de foame face pandalii şi istericale           De-ţi vine s-o strângi de gât,           Dar e drăguţă de obicei şi ne lasă nopţile să dormim.           Creierul ei de aproximativ 500 de grame           Va creşte rapid, cel mai rapid dintre toate organele           Ca o pasăre într-o colivie de cartilagii           Daca ar creşte continuu şi după adolescenţă           Ioana ar deveni nemuritoare.           Ştiu, acum, când mi-o imaginez (ea se joacă dincolo cu minutele)           Ca aşa va fi, că ea nu va muri niciodată.           Cu M. M., la „Cartea românească. Apoi în maşina lui           Explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia „Ştii,           Cugno ăsta. Eu i-am dat textele tale. Dar nu i-au ieşit.”           Şi alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi-           „Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?” Iar din capul meu ieşind un           Balonaş           Cu trăsnete, capete de mort şi sticluţe de otravă.           Când i-am spus că mai degrabă eu am păcălit-o           A schimbat foaia şi a trecut la sfaturi: că e bine că-mi iubesc           Nevasta           Dar pentru scris nu prea-i bine           Că am nevoie din când în când de o fugă, uite, el           Are şansa pendularii asteia.           Fiecare cu şansa lui, îi zic şi cobor la Coada Calului,           Apoi o iau pe lângă Inter şi. Spre casă.           O găsesc pe Kitty cu Ioana în braţe.           O pup şi ea miaună alintat:           Ia uite! A mâncat 180 de grame!           „O inimă de tată! Miracol al paternităţii!”           Aşa să exclami, cititorule, lecturând acestea.           Dar cum dracu să spui într-un poem că-ţi iubeşti fetiţa?           Încearcă, şi-o să vezi ce greu e.           Nici nu există o tradiţie Bucuţa cu melodramatismele lui,           Cu prunculeţul Iisus şi cam atât. La fel, e atât de penibil să spui           Ca-ţii iubeşti nevasta. Şi totuşi poezia-i făcută           Ca să-ţi exprimi sentimentele. Găseşte o formă           Când nu există nici o formă. Când aproape toată poezia secolului           Este decorativă, abstractă.           Dar fetele mele, şi cea mica, şi cea mijlocie           Sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu mă enervează prea tare) e           Adevărat.           Deci, Ioana, iubesc forma turtită a nasului tău

CUPRINS:           Cuvânt înainte / 7           Antrax / 9           Frumoasele străine           (sau Cum am fost un autor de duzină) / 55           Bacoviană / 249                 Antrax.           Într-o dimineaţă de iarnă, acum vreo trei ani, primesc un telefon de la directorul unei cunoscute reviste culturale. „Domnule Cărtărescu”, îmi spune o voce ceremonioasă, aşa cum doar oamenii în vârstă, care-au zăbovit o vreme prin interbelic, o mai au, „aţi primit o scrisoare din Danemarca pe adresa noastră. Vă rugăm să veniţi la noi, pe Brezoianu, s-o luaţi. Treceţi când puteţi”. Puteam chiar atunci. Eram singur acasă şi mă apucase stenahoria. Mereu mi se-ntâmplă aşa când lumina jegoasă, deprimantă a iernilor bucureştene îmi cade pe masa de scris. M-am îmbrăcat şi-am ieşit în umezeala de-afară.           Am luat troleul de la Kogălniceanu, o singură staţie, aşa că n-am apucat să mă-ntreb de prea multe ori de la cine naiba aş fi putut primi eu o scrisoare din Danemarca. Mai departe de Hamlet nu cunoşteam nici un danez de pe lume. Coborât în faţă la McDonald’s, eram la fel de nedumerit ca la-nceput. Am traversat către hidoasele ruine de pe (arguably) cel mai urât bulevard din lume şi-am luat-o direct spre clădirea „Informaţia”, cum era cunoscută pe vremuri. Mi-e teamă de lifturile vechi, aşa că am urcat pe nişte scări demne de Ministerul 12           Frumoasele străine.           Adevărului până la ultimul etaj, unde, ca şi la Casa Presei, aveai surpriza să găseşti birouri meschine, sordide, de mirare într-o astfel de clădire impozantă. O secretară mi-a adus plicul. Era mare, jerpelit şi pufos, şi pe el, în afara numelui meu şi a adresei revistei respective, scrise de mână, cu pixul, mai scria ceva, tot de mână, în cruciş şi-n curmeziş, ceea ce dădea plicului un aer… cumva bizar, de anvelopă care-a rătăcit mult pe drumurile ascunse ale poştei şi care se-ntoarce de unde-a plecat plină de inscripţii: andrisantul necunoscut, decedat, lipseşte de la domiciliu etc. Am mulţumit şi-am ieşit pe uşă, în paltonul meu negru, prea arătos pentru un ins atât de scund ca mine (avea să mi se fure iarna următoare pe aeroportul din München, aproape spre uşurarea mea), şi cu plicul la subţioară.           Pe uriaşele scări m-am oprit, o siluetă neagră ca-n filmele expresioniste germane, ca să desfac scrisoarea.           N-am făcut-o însă, căci am apucat să citesc, în lumina tulbure, câte ceva din ce scria pe plic cu scrisul ăla deşirat, de şcolar cu oarece probleme psihomotorii. Numele meu era scris total fantezist, deloc de mirare pentru mine: doar cu câţiva ani în urmă, la târgul de carte de la Leipzig, îmi văzusem fotografia pe un imens cilindru de neon, dar sub ea scria Mircea Scartarecu… Mult mai ciudată mi s-a părut inscripţia care alerga de la un colţ al anvelopei, în diagonală, către cel opus, şi care spunea „Why don’t you sneeze?” Atunci m-a fulgerat un gând sinistru. Să strănut? De ce să strănut? Înfiorat, am pipăit plicul cel scămoşat. Avea-năuntru nişte struc-turi complexe, care variau ca moliciune şi densitate.           Într-un loc, mi s-a părut că recunosc o punguţă cu un fel de pudră… Am simţit că-mi ard degetele şi am scăpat scrisoarea pe jos…           Era în vremea isteriei cu antraxul. Criminali necunoscuţi trimiseseră, la câtva timp după dezastrul de la 11 septembrie, plicuri cu antrax la Casa Albă, la Pen-tagon, dar şi-n alte părţi din lumea largă. Muriseră câţiva oameni, cei mai mulţi lucrători la poştă, şi teroriştii rămâneau încă total necunoscuţi. La televizor se tot repeta cât de mare e pericolul ăsta, ce uşor se poate procura antraxul, cum se tratează cu alte substanţe ca să fie mai volatil, să se împrăştie mai uşor… Ajungea să inspiri o dată într-un astfel de plic şi… dus erai. Iar moartea de la antrax nu era deloc o fericire: plămânii ţi se umpleau de lichid şi mureai sufocat, lent, în câteva ore de agonie.           Nu era de glumă. „De ce nu strănuţi?” mi se părea acum o aluzie clară. Când strănută cineva? Când trage-n piept un praf, o pudră… Se mai întâmplase-n Bucureşti ceva de felu-ăsta. Apăruse pe o alee din Cişmigiu un praf alb, şi poliţia fusese alertată. Venise însuşi primarul, un fost comandant de navă, care se aşezase în patru labe, luase pe deget un pic de pudră, o pusese pe limbă şi se ridicase dezamăgit: „E doar făină, dom’le!” Priveam prosteşte la plicul căzut cu câteva trepte mai jos la picioarele mele. Degetele mă mâncau acum de-a binelea: anvelopa era într-adevăr foarte poroasă. Nu cumva ceva praf scăpase pe undeva, pe la colţuri? Cum nu puteam lăsa plicul acolo, l-am apucat cu un şerveţel de hârtie pe care-l aveam (providenţial!) în buzunar 14           Frumoasele străine şi-am coborât aşa cu el, de parc-aş fi dus un şobolan mort. Cei ce suiau şi coborau pe scări, din fericire doar câţiva funcţionari sau ce-or fi fost, se uitau suspicios la mine…           Am aruncat plicul la primul coş, ascuns după o Dacie prăpădită, parcată cu roţile pe trotuar. Acum mă usturau parcă şi ochii. Neliniştit, am luat-o pe jos spre casă, prin fleşcăiala din faţa Cişmigiului. Mi-am frecat de mai multe ori mâinile cu zăpadă, dar degeaba. Antraxul pătrunsese-n pielea mea, fără-ndoială, şi-ncepuse să facă ravagii. Până seara aveam să fiu, poate, mort şi livid, sau cum mai suna titlul acela vechi… Pe tot drumul mi-am imaginat pagina culturală a ziarelor de a doua zi, cu ferparul în care aveau să mi se-nşire meritele, cu articolele prietenilor, care mai de care mai îndureraţi.           Cum eram în conflict cu Uniunea Scriitorilor, nici măcar n-aveau să mă expună în vreun loc mai acătării. Oricum, nu voiam sicriu bogat, covoare şi flamuri, aici eram de acord cu Eminescu. Mai bine o-mpletitură de nuiele şi câţiva luceferi, acolo…           Dar nu-mi era mie sortit s-o sfârşesc aşa de uşor.           Nici nu bănuiam, pe când îmi târam abătut picioarele prin dreptul magazinului Angst (nume atât de potri-vit situaţiei), aventura care avea să urmeze.

Prefaţă.           Cl înd, acum mai bine de două decenii, pe când eram un tânăr jurnalist amator, am asistat la momentul emoţionant al expunerii, în centrul marii săli frigorifice, special amenajate, de la The Pennsyl-vanian Institute for Unreliable Studies (PIUS), a unui enorm bloc de gheaţă în care se străvedea o siluetă monstruoasă, am ştiut că drumul vieţii mele este decis. M-am apropiat atunci cu sfială şi imensă curiozitate de cristalul din care emana frig şi ceaţă. Fiinţa încleştată-n interior nu semăna cu nimic din ce poţi vedea pe pământ, deşi zâmbetul cam nătâng îi dădea un straniu aer uman. Dar cele zece coarne care-i ţâşneau din ţeasta masivă, penajul care-i ieşea din operculele din dosul urechilor, şi care încă mai păstra o nuanţă violetă, şi mai ales şirul formidabil de solzi care-i tiveau coloana vertebrală, din creştet până la coada vag reptilină, îi dădeau aspectul fantastic al unei creaturi danteşti. Creatura era împlă-toşată şi avea la brâu un formidabil iatagan de oţel, pe lama căruia se înşirau un fel de rune. In pumnul cu patru degete dotate cu gheare încă mai strângea un buzdugan ce trebuie să fi cântărit câteva tone.           A fost prima mea întâlnire cu zmeul, fiinţa căreia i-am dedicat apoi întreaga mea carieră şi putere de muncă. De-atunci am călătorit în toată lumea pe urmelesale, am vizitat situri arheologice, am explorat universul subpământean, am petrecut săptămâni şi luni de documentare în marile biblioteci, citind despre miturile întemeierii unor mari oraşe prin uciderea câte unui balaur de către sfântul ce a devenit apoi patronul urbelor respective. Am conversat cu cele câteva exemplare vii care supravieţuiesc în rezervaţii şi grădini zoologice. Azi port cu mândrie urmele acestor „întâlniri de gradul al treilea” cu subiecţii mei: trei degete lipsă la mâna stingă şi o frumoasă proteză metalică la încheietura şoldului, care nu mă jenează decât în zilele cu ploaie.           Rodul acestei cercetări modeste şi pline de abnegaţie este Enciclopedia zmeilor, lucrare unică în felul ei, în care pentru prima dată străvechea specie inteligentă care a făcut concurenţă, vreme de milenii, omului este prezentată multidisciplinar, în toată grandoarea şi sub toate aspectele ei. Realitatea biologică, economică, socială, culturală, lingvistică şi comportamentală a numeroaselor rase ale speciei zme-iesti formează obiectul primei părţi a lucrării.           În partea a doua am găsit cu cale să reproduc integral un vestit ciclu epic din literatura zmeiască originală, intitulat Zurba Inelară a lui Meer-Tscha, descifrat de noi la capătul unei munci de peste patru ani. Scrierea, cuprinzând zece povestiri înlănţuite, a fost descoperită pe o măciucă din lemn de esenţă tare, bine conservată într-un strat bituminos. Până astăzi, Zurba lui Meer-Tscha este considerată un document complet în privinţa vieţii şi psihologiei zmeilor, şi o iscusită scriere literară.           Îmi fac o datorie de onoare, în finalul acestei prefeţe, din a aduce mulţumirile mele tuturor celor care m-au susţinut şi m-au încurajat, mi-au dat sfaturi şi m-au criticat necruţător în perioada în care am scris această carte: bunei mele soţii Alsacia şi cumnatei mele Lorena (adevăraţi îngeri păzitori), domnului prof. Dr. Serenus Pseudoanaximandros de la Universitatea din Monchengladbach, părintelui Calinic de la schitul Prescura, domnului plt. Pândele Ion de la Secţia 6 Poliţie, doamnei Elena Vrâncâoaia (ale cărei basme spuse cu glas duios mi-au luminat copilăria), colectivului de cercetători ştiinţifici de la The Special Research Institute of the South-Eaştern Tzan-darey, precum şi unui grup unit şi decis de zmei care mi-au făcut onoarea să-mi adnoteze scrierea, grup format din Herr Koole, Bitem App, Grrroooowsfrtkis şi nefericitul |Arromarroma|, zmeul zmeelor căzut până la urmă victimă celorlalţi trei. Fără ajutorul lor, Enciclopedia zmeilor n-ar fi văzut niciodată lumina tiparului.           AUTORUL

ARIPA STÂNGĂ           „Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest în parte se va sfârşi.           Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.           Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost cunoscut şi eu pe deplin.”           (Pavel, Corinteni, 1, 9-l2)           Înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil, priveam nopţi întregi Bucureştiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ştefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un dormitor de lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe şi asparagus, în ghivece de argilă, aşezate pe masă. Lustra cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben adâncindu-se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra, stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de la studio, privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei. Picioarele le ţineam pe caloriferul de sub geam, care iarna îmi ardea tălpile, dându-mi un amestec pervers, subliminal, de plăcere şi suferinţă. Îmi vedeam în geamul galben, sub floarea triplă a fantomei lustrei, faţa subţire ca o lamă şi ochii cu cearcăne violete sub ei. Câteva fire de mustaţă făceau şi mai evidentă asimetria gurii, care era de fapt asimetria întregii mele feţe. Dacă unei fotografii de-a mea i-ai acoperi jumătatea stângă a feţei, ai avea imaginea unui tânăr deschis şi voluntar, cu trăsături aproape frumoase. Cealaltă jumătate, însă, surprindea şi înspăimânta: ochiul era aici mort şi gura tragică, şi lipsa de speranţă se întindea pe întreaga piele a obrazului ca o eczemă.           Abia când stingeam lumina în cameră mă simţeam însă cu adevărat eu. Deodată pe pereţi începeau să se rotească dungile albastre electric şi verzi fosforescente ale tramvaielor care treceau huruind pe şoseaua aflată cu cinci etaje dedesubt, deodată deveneam conştient de zgomotul îngrozitor al traficului şi de singurătatea şi tristeţea fără capăt a vieţii mele. Întrerupătorul era după şifonier, şi când stingeam lumina odaia devenea un acvariu livid. Mă mişcăm, ca un peşte bătrân, printre mobile putrede, mirosind ca reziduurile marine dintre stânci, înaintam pe covorul de iută, aspru sub tălpi, până la ladă, mă aşezam iar pe ea, puneam picioarele pe calorifer şi fantasticul Bucureşti exploda deodată după sticla albastră de lună. Era ca un triptic nocturn, de o strălucire sticloasă, nesfârşită, inepuizabilă. Dedesubt, vedeam o parte din şosea, cu stâlpii ei electrici ca nişte cruci de metal, susţinând firele de tramvai şi becurile roze, care iarna scoteau din noapte valuri peste valuri de ninsoare furioasă sau lentă, rară ca în desenele animate sau abundentă ca o blană. În nopţile de vară, însă, mă distram ima-ginându-mi câte un crucificat cu cunună de spini pe creştet, ţintuit de fiecare din şirul nesfârşit de stâlpi. Costelivi şi pletoşi, cu ştergare umede în jurul şoldurilor, ar fi urmărit din ochii înlăcrimaţi scurgerea automobilelor pe strada pietruită. Doi-trei copii, cine ştie de ce întârziaţi până la ora aceea din noapte, s-ar fi oprit şi l-ar fi privit pe Cristul cel mai apropiat, ridicându-şi înspre lună feţele triunghiulare.           Vizavi se afla centrul de pâine, apoi câteva curţi şi un chioşc rotund de tutungerie. Un centru de umplut sifoane. O alimentară. Poate fiindcă am traversat prima dată şoseaua singur ca să cumpăr o pâine visez atât de des acel loc. În visele mele el nu mai este o magherniţă mizerabilă, mereu întunecoasă, unde o bătrână în halat alb mânuieşte pâini în formă şi cu miros de şobolan, ci un spaţiu misterios, unde duc trepte înalte, greu de urcat. Becul chior, legat de două fire neizolate, capătă un sens mistic, iar femeia e acum tânără şi frumoasă, între lăzile ciclopice de pâine. Femeia însăşi e înaltă cât un turn. Îmi număr banii în acea lumină himerică, îi sclipesc în pumn, dar nu reuşesc să-i socotesc şi încep să plâng, căci nu ştiu dacă-mi ajung să cumpăr o pâine. Şi mai încolo, în susul şoselei, se află Nenea Căţelu, un pensionar nenorocit şi leneş, care are o curte devastată parcă de război, unde nu creşte absolut nimic, un maidan de gunoaie de fapt. Bătrânul şi nevastă-sa umblă năuci de colo-colo, intrând şi ieşind dintr-un bordei acoperit cu carton gudronat, împiedicându-se de un câine scheletic, de la care le-a venit şi numele. Înspre Dinamo mai departe e alimentara, din care nu văd de fapt decât un colţ. Spre Circul de Stat se află blocul cu autoservirea şi cu un alt chioşc de difuzare a presei. Acolo, în visele mele, încep subteranele. Rătăcesc, cu un coş de sârmă în mână, printre rafturile cu şerbet şi dulceaţă, cu şerveţele şi pungi de zahăr (în care uneori erau ascunse maşinuţe de metal verde sau portocaliu, cel puţin aşa se spunea între puşti), pătrundeam apoi printr-o uşă batantă în altă zonă a magazinului, care n-a existat niciodată, şi mă trezeam afară, sub stele, având încă în mână coşuleţul plin de cutii şi borcane. Eram în spatele blocului, între lăzi vrăfuite, de scândură spartă, iar în faţa mea era uşa de tablă vopsită în alb, unde câteodată se vindea brânză. Dar acum nu era o singură uşă, ca în realitate, ci vreo zece, înşirate de-a lungul întregului bloc, iar între ele ferestre puternic luminate ale unor camere aflate la demisol. În fiecare vedeai prin geam câte un pat curios, pe picioare foarte înalte, iar în paturi dormeau fete foarte tinere, cu părul risipit pe pernă, cu sânii mici dezveliţi. Într-unul din vise am deschis uşa cea mai apropiată de mine şi am coborât o scară-n spirală, care ducea adânc, într-un mic alcov luminat electric, unde mă aştepta una dintre aceste fete-păpuşi, cârlionţate şi docile. Deşi eram bărbat deja când am avut acest vis, nu mi-a fost dat s-o posed pe Silvia, şi toată excitaţia mi s-a risipit în încâlceala unor încrengături pâsloase de vorbe şi gesturi. Am ieşit cu ea de mână, am traversat şoseaua înzăpezită şi i-am privit părul albastru în lumina vitrinelor de la farmacie şi de la restaurantul „Hora”, apoi am aşteptat tramvaiul amândoi, în ninsoarea care ne ştergea trăsăturile feţei, şi a venit tramvaiul, care nu avea pereţi, era doar şasiul şi câteva scaune de lemn deasupra, iar Silvia a urcat şi s-a pierdut într-o zonă a oraşului pe care am aflat-o mai târziu, în alte vise.

Să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur           Ca mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene,           Ca mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de florio ai coiffurii           Zăpăcindu-te, ambetăndu-te…           Să sim tandri, bâigui poligonul cătelu lipindu-şi irişii           De soldurile voluptoase ale autobazei filaret           Să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu           Să fim tandri, mai zise o muscă.           Primăvara ne lingea ca un pechinez pe fată, pe mâini           Ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele,           Primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate           Arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit           Oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,           Nu vrei să te urci la mine? Bem ceva, ascultăm muzica, îţi arăt biblioteca…           Nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?           Să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza           Iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.           Să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim           Cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni           Le răspundeau până la răguşeala plutonierii şi norişorii           Să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.           Ca nişte becuri electrice legate în serie           Nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,           În nări analizatorii mirosului îşi încuiai paltoanele în dulapuri           Si indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui           În holbarea perversă a ochiului.           Ce de ocheade, câte accidente din neatenţie,           Conturi încheiate, poliţe plătite,           Îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă           Si văzând în urma lui o uzină.           Primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor           Mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee,           Deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil           La ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid …           Creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit           De când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia           Antebraţul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,           Urechea – sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului           Si bulele de hidrogen pleznind malaria peste fată.           Ai încredere în mine, gânguri flora intestinală           Întinzându-se voluptos în braţele groazei           Care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,           Dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,           Crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.                       Venea seara, oraşul se anima,           Venea noapteam străzile sfârâiau ca sifonul,           Să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare,           Să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!           În rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,           Spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat.           Prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat           Câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin           Si în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.           Să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,           Si apoi să ne-nselăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi,           Să ignorăm influenta exercitată în psihicul nostru           De complexul lui grozăveşti.           Primăvara priveşte galbenă sin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni,           Să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,           Să ne îmbrăţişăm, depoule, hârtiuţo, tomberonule …           Iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă           Chiar lângă policlinică, şi până şi copacii           Miroseau a dentist.                                                                           SFÂRŞIT