CUPRINS:
Cuvânt înainte / 7
Antrax / 9
Frumoasele străine
(sau Cum am fost un autor de duzină) / 55
Bacoviană / 249
Antrax.
Într-o dimineaţă de iarnă, acum vreo trei ani, primesc un telefon de la directorul unei cunoscute reviste culturale. „Domnule Cărtărescu”, îmi spune o voce ceremonioasă, aşa cum doar oamenii în vârstă, care-au zăbovit o vreme prin interbelic, o mai au, „aţi primit o scrisoare din Danemarca pe adresa noastră. Vă rugăm să veniţi la noi, pe Brezoianu, s-o luaţi. Treceţi când puteţi”. Puteam chiar atunci. Eram singur acasă şi mă apucase stenahoria. Mereu mi se-ntâmplă aşa când lumina jegoasă, deprimantă a iernilor bucureştene îmi cade pe masa de scris. M-am îmbrăcat şi-am ieşit în umezeala de-afară.
Am luat troleul de la Kogălniceanu, o singură staţie, aşa că n-am apucat să mă-ntreb de prea multe ori de la cine naiba aş fi putut primi eu o scrisoare din Danemarca. Mai departe de Hamlet nu cunoşteam nici un danez de pe lume. Coborât în faţă la McDonald’s, eram la fel de nedumerit ca la-nceput. Am traversat către hidoasele ruine de pe (arguably) cel mai urât bulevard din lume şi-am luat-o direct spre clădirea „Informaţia”, cum era cunoscută pe vremuri. Mi-e teamă de lifturile vechi, aşa că am urcat pe nişte scări demne de Ministerul 12
Frumoasele străine.
Adevărului până la ultimul etaj, unde, ca şi la Casa Presei, aveai surpriza să găseşti birouri meschine, sordide, de mirare într-o astfel de clădire impozantă. O secretară mi-a adus plicul. Era mare, jerpelit şi pufos, şi pe el, în afara numelui meu şi a adresei revistei respective, scrise de mână, cu pixul, mai scria ceva, tot de mână, în cruciş şi-n curmeziş, ceea ce dădea plicului un aer… cumva bizar, de anvelopă care-a rătăcit mult pe drumurile ascunse ale poştei şi care se-ntoarce de unde-a plecat plină de inscripţii: andrisantul necunoscut, decedat, lipseşte de la domiciliu etc. Am mulţumit şi-am ieşit pe uşă, în paltonul meu negru, prea arătos pentru un ins atât de scund ca mine (avea să mi se fure iarna următoare pe aeroportul din München, aproape spre uşurarea mea), şi cu plicul la subţioară.
Pe uriaşele scări m-am oprit, o siluetă neagră ca-n filmele expresioniste germane, ca să desfac scrisoarea.
N-am făcut-o însă, căci am apucat să citesc, în lumina tulbure, câte ceva din ce scria pe plic cu scrisul ăla deşirat, de şcolar cu oarece probleme psihomotorii. Numele meu era scris total fantezist, deloc de mirare pentru mine: doar cu câţiva ani în urmă, la târgul de carte de la Leipzig, îmi văzusem fotografia pe un imens cilindru de neon, dar sub ea scria Mircea Scartarecu… Mult mai ciudată mi s-a părut inscripţia care alerga de la un colţ al anvelopei, în diagonală, către cel opus, şi care spunea „Why don’t you sneeze?” Atunci m-a fulgerat un gând sinistru. Să strănut? De ce să strănut? Înfiorat, am pipăit plicul cel scămoşat. Avea-năuntru nişte struc-turi complexe, care variau ca moliciune şi densitate.
Într-un loc, mi s-a părut că recunosc o punguţă cu un fel de pudră… Am simţit că-mi ard degetele şi am scăpat scrisoarea pe jos…
Era în vremea isteriei cu antraxul. Criminali necunoscuţi trimiseseră, la câtva timp după dezastrul de la 11 septembrie, plicuri cu antrax la Casa Albă, la Pen-tagon, dar şi-n alte părţi din lumea largă. Muriseră câţiva oameni, cei mai mulţi lucrători la poştă, şi teroriştii rămâneau încă total necunoscuţi. La televizor se tot repeta cât de mare e pericolul ăsta, ce uşor se poate procura antraxul, cum se tratează cu alte substanţe ca să fie mai volatil, să se împrăştie mai uşor… Ajungea să inspiri o dată într-un astfel de plic şi… dus erai. Iar moartea de la antrax nu era deloc o fericire: plămânii ţi se umpleau de lichid şi mureai sufocat, lent, în câteva ore de agonie.
Nu era de glumă. „De ce nu strănuţi?” mi se părea acum o aluzie clară. Când strănută cineva? Când trage-n piept un praf, o pudră… Se mai întâmplase-n Bucureşti ceva de felu-ăsta. Apăruse pe o alee din Cişmigiu un praf alb, şi poliţia fusese alertată. Venise însuşi primarul, un fost comandant de navă, care se aşezase în patru labe, luase pe deget un pic de pudră, o pusese pe limbă şi se ridicase dezamăgit: „E doar făină, dom’le!” Priveam prosteşte la plicul căzut cu câteva trepte mai jos la picioarele mele. Degetele mă mâncau acum de-a binelea: anvelopa era într-adevăr foarte poroasă. Nu cumva ceva praf scăpase pe undeva, pe la colţuri? Cum nu puteam lăsa plicul acolo, l-am apucat cu un şerveţel de hârtie pe care-l aveam (providenţial!) în buzunar 14
Frumoasele străine şi-am coborât aşa cu el, de parc-aş fi dus un şobolan mort. Cei ce suiau şi coborau pe scări, din fericire doar câţiva funcţionari sau ce-or fi fost, se uitau suspicios la mine…
Am aruncat plicul la primul coş, ascuns după o Dacie prăpădită, parcată cu roţile pe trotuar. Acum mă usturau parcă şi ochii. Neliniştit, am luat-o pe jos spre casă, prin fleşcăiala din faţa Cişmigiului. Mi-am frecat de mai multe ori mâinile cu zăpadă, dar degeaba. Antraxul pătrunsese-n pielea mea, fără-ndoială, şi-ncepuse să facă ravagii. Până seara aveam să fiu, poate, mort şi livid, sau cum mai suna titlul acela vechi… Pe tot drumul mi-am imaginat pagina culturală a ziarelor de a doua zi, cu ferparul în care aveau să mi se-nşire meritele, cu articolele prietenilor, care mai de care mai îndureraţi.
Cum eram în conflict cu Uniunea Scriitorilor, nici măcar n-aveau să mă expună în vreun loc mai acătării. Oricum, nu voiam sicriu bogat, covoare şi flamuri, aici eram de acord cu Eminescu. Mai bine o-mpletitură de nuiele şi câţiva luceferi, acolo…
Dar nu-mi era mie sortit s-o sfârşesc aşa de uşor.
Nici nu bănuiam, pe când îmi târam abătut picioarele prin dreptul magazinului Angst (nume atât de potri-vit situaţiei), aventura care avea să urmeze.
