Horia Roman Patapievici scriitor, fizician, filosof și eseist român contemporan

Fiecărui elev bun la învăţătură îi vine rândul să facă de serviciu pe liceu cam de trei ori pe an. E bine doar pentru că elevul poate chiuli cu voie de la conducere. În rest, e cam plictisitor. Elevul stă o zi întreagă pe un scaun descleiat cu o măsuţă debilă dinainte, chiar în faţa cancelariei. Pe măsuţă, un clopot. La fiecare cincizeci de minute, şi o singură dată la patruzeci, trebuie să străbată cele şase culoare ale celor două dreptunghiuri care formează, în secţiune, planul liceului şi să clopoţească de-a lungul lor cu toată forţa. În nu mai mult de treizeci de secunde, trebuie să acopere o distanţă de aproape o sută cincizeci de metri. Nu e chiar uşor. În plus, nici măcar când toţi sunt la ore elevul de serviciu pe şcoală nu se poate duce să tragă, la toaletă, o ţigară. Femeile de serviciu mişună pe acolo tocmai între pauze şi fac mereu scandal de mucurile găsite. O pacoste! Se găseşte mereu câte o profesoară să se minuneze prosteşte de cât se fumează în şcoală, deşi e interzis, deşi aceşti copii sunt atât de fragezi, deşi se face mereu control de ţigări la intrare, deşi cei găsiţi sunt eliminaţi, părinţii lor sunt chemaţi la şcoală etc., etc., etc. Ţocăne pe culoare din tocuri, înfoiate de indignare în taioarele lor foşnitoare, schimbă între ele numai replici de manual şi se ascultă de unele singure vorbind, cât sunt de importante, de conştiincioase, de devotate cauzei şcolii, iar când ajung în dreptul elevului de serviciu pe şcoală revarsă diluvial peste capul acestuia toate îndemnurile pioniereşti cu putinţă, până când, de fiecare dată, una dintre ele se opreşte bănuitoare din perorat şi îl întreabă, răstit, pe elevul de serviciu pe şcoală: ‘Oare nu cumva fumezi şi dumneata?’. Nu, bineînţeles că nu, răspunde elevul, politicos şi plesnind de bună-credinţă, cum aş putea, doamnă, să fac aşa ceva, doar fumatul în şcoală, acasă, pe stradă şi oriunde este strict interzis elevilor de liceu. Un elev conştient şi conştiincios nu poate, în principiu, fuma – îi dă mai departe foarte serios elevul de serviciu pe şcoală, uitându-se fix în ochii acelei profesoare şi lovind uşurel cu vârful unghiei umărul de bronz al clopoţelului, numai cât să se audă în jur o mică vibraţie sticloasă, care să distragă, invariabil, atenţia profesoarei. De regulă, aceasta îşi pierde şirul şi, distrasă, caută să identifice sursa bâzâitului cristalin. Nu reuşeşte, degetul elevului e prea fin. Sau, mai degrabă, lucrarea degetului elevului e prea fină. Oare poate vedea cineva junghiul care îl străbate până în tălpi? Poate cineva vedea răcoarea pe care i-o lasă pe piele zborul razant al libelulei? E, pentru elev, momentul cel mai interesant, din punct de vedere tehnic. Din dominatoare, profesoara devine, pe nesimţite, dominată. Când îi impune elevului tema ei, îl domină. Când caută să descopere ceva ce, într-un mod complet neclar, are o legătură cu prezenţa elevului, dar nu poate recunoaşte faţă de el că habar n-are ce este acel lucru care o contrariază, atunci profesoara pierde brusc frâiele discuţiei şi devine dominată. E derutată şi, dintr-o fiinţă neîncadrabilă sexual, de parcă sub îndemnul unei hipnotizator invizibil ar fi început să-şi scoată chiar în faţa elevului hainele de pe ea, profesoara se transformă într-o femeie fragilă, frumoasă, supusă şi plină de farmec. În timp ce îi face morală, se poate foarte bine observa că, sub pojghiţa subţire de profesoară, se zbate să se exprime, ca un ocnaş deportat în adâncul unei mine de sare, strigând din rărunchii unei pâlnii nesfârşite, care pleacă din străfundul ocnei şi duce ca un tobogan răsturnat direct la suprafaţa pământului, în plină lumină – prezenţa unei femei. Oh, nu este o prezenţă oarecare, cum se întâmplă cu aproape toate femeile care poartă cataloage la subsuoară. Pe dinăuntrul ei, când se simte dezarmată, acea profesoară pare a fi smulsă cu tot corpul din felul ei obişnuit de-a fi, îmbrâncită de cine ştie ce duh al despuierii dincolo de ‘doamna profesoară spune cutare’, ‘doamna profesoară face asta’, ‘doamna profesoară consideră că ’ – ca şi când ar trece cu tot corpul prin oglindă, răsucindu-şi violent sufletul şi tot sensul înfăţişării ei schimbându-se. O clipă ai mai văzut-o aici, apoi, ca ştearsă, nu mai este. Privind-o – nările – la pândă, dilatate; buzele – albite de arcul tras sub cearcăn al pomeţilor; inima – bătând din vena care se încreţeşte gâfâit sub pielea tâmplei; şi respiraţia care i se caţără pe sâni, înghesuindu-se să-i iasă precipitat pe gură afară din gâtlej, la aer – ştii sigur că doamna din faţa elevului, cu toată masivă ei prezenţă trupească de acolo, e deja dincolo. El ştie acest lucru şi, de fiecare dată, foloseşte prilejul pisălogelii cu fumatul pentru a o aduce pe profesoară, cu ajutorul sunetului pe care îl produce imperceptibil cu unghia, în acea postură dezarmată. Dar poate că şi ea ştie şi acesta este în realitate motivul pentru care, de fiecare dată, adică de trei ori pe an, se opreşte în faţa elevului de serviciu pe şcoală pentru a-i repeta întrebarea cu fumatul – ‘oare nu cumva şi dumneata ?…’ – întrebare pe care de fapt o repetă, în mod ritual, pentru a se preface că ignoră situaţia în care se află. Fireşte, de fiecare dată, nu trec mai mult de câteva clipe. Dar în acest răstimp – câţi dintre noi îşi dau oare seama că fiecare clipă pe care o trăim pe fugă, aşteptând să ne descotorosim cât mai repede de ea, va avea exact durata clipelor pe care am dori să le prelungim indefinit, când vor ajunge să fie ultimele? – în acest răstimp de prefacere a înfăţişării ei, petrecută de fiecare dată şi brusc şi pe nesimţite, aşa cum întorci pe dos din nebăgare de seamă mănuşa pe care ţi-o scoţi în grabă din mână, multe lucruri, pe care nimeni nu le-ar fi putut nici bănui nici, mai târziu, spune, se vor petrece între elevul de serviciu pe şcoală şi acea doamnă profesoară. Elevul îi va privi ochii – cu o atenţie pe care privirea lui o cunoaşte numai în prezenţa ei. Prin ochii aceia va vedea, intrat în corpul ei, pe dinăuntru, umerii gâtului şi pereţii străvezii ai traheii, străbătuţi în toate direcţiile de urzeala a mii de nervi fosforescenţi, o vază suplă, diafană, o teacă fierbinte şerpuind în jos din gura ei gâlgâitoare, ca o tulpină din care seva se scurge, hipnotizată, în pământ. Amestecat cu clipoceala care se scurge continuu pe pereţi, supt, absorbit şi aspirat, făcut una cu pulsaţiile ei inconştiente, ochiul elevului se va putea răspândi, ca un glob incandescent de lumină spart în cioburile a mii de cristale, de-a lungul milioanelor de ramificaţii ale nervurilor, vinişoarelor şi pedunculilor care irizează rizomii celor doi sâni. O materie asemeni căii lactee, făcută din noapte, stele, lumină şi gheizere de lumină fosforescentă. Aflat acolo, înăuntru, dincolo, elevul va putea contempla fluxul şi refluxul acestei vaste materii cosmice, strânsă la un loc cu putere şi împrăştiată iar, cu violenţă de erupţie, de suişurile şi coborâşurile respiraţiei, într-o cadenţă ca suflul de bas continuu al unei rugăciuni psalmodiate: „hamsa, ham-sa, sa-‘ham, sa-‘ham”.

CUVÂNT ÎNAINTE.           Întrebat odată în ce ar consta virtutea unui tânăr, Socrate a răspuns: „Să nu depăşească în nimic măsura”…Critica pe care o fac aici modernităţii se poate reduce la afirmaţia clasică, înscrisă pe frontonul templului din Delfi… ,nimic peste măsură. Ceea ce revine la a reafirma banalitatea că nici un lucru nu e bun peste măsura care îi e proprie. Veţi exclama, pe bună dreptate: modernitatea şi măsura! Modernitatea să nu depăşească măsura! Oare noi – moderni epuizaţi de pretenţiile tot mai necruţătoare ale unei modernităţi inepuizabile – nu am întrecut de mult toate măsurile, înşelând aşteptările celor mai buni şi împlinindu-le complet numai pe ale celor care oricum s-ar fi mulţumit cu orice? Modernitatea singură este deja excesul unei lipse – al lipsei celor nevăzute. Pentru a nu mai fi un exces, modernitatea ar trebui contrabalansată cu ceva, aşa cum se întâmpla cu textele manuscriselor medievale, purtătoare ale unei imagini perfect ordonate a lumii, care, fără a-i şoca pe savanţii călugări, erau ilustrate în chenarul paginii cu acele stranii şi exuberante marginalia, purtătoarele unui comentariu al lumii pe dos. În Evul Mediu, oamenii mai aveau încă forţa de a accepta şi viaţa, şi pe Dumnezeu aşa cum sunt, potrivit unei bune separaţii a puterilor în cosmos – a Creatorului transcendent faţă de lume şi a creaturii legate de Creatorul ei printr-o infinită distanţă proximă. Îţi trebuie un formidabil instinct al adevărului pentru a îndrăzni să comentezi imaginea lumii de sus printr-o imagine a lumii pe dos! Omul ultimei tradiţii pre-moderne îl mai avea…           Cum i-am putea reda modernităţii acest instinct al adevărului? Poate numai conservând, în cea mai deplină şi imaterială credinţă, instinctul lipsit de remuşcări al materialităţii. Adică aşa cum foloseşte pictorul de geniu pensula – în aşa fel încât să aducă la prezenţă lucrurile care nu se pot vedea prin intermediul zugrăvirii celor care se pot. După ce a organizat totalitatea indefinit epuizabilă a vizibilului, poate că a venit în sfârşit momentul ca modernitatea să fie chemată la propria ei judecată de apoi – şi să fie somată să ne redea Invizibilul: pe el nouă şi pe noi lui. Până acum, modernitatea a fost folosită pentru a ne convinge că Invizibilul nu există şi că a fi cu adevărat modern înseamnă a fi doar vizibil, doar corp, doar materie. Cine este însă doar materie e condamnat să nu fie, plăcerilor sale arbitrare şi lumii, în hazardul ei, decât material în vederea unor scopuri cărora nu le poate fi beneficiar dacă nu le este sclav. Ei bine, nu! Prin ceea ce-i lipseşte, modernitatea oferă ceea ce o poate salva. Neavând o finalitate proprie, modernitatea poate fi foarte bine folosită atât pentru a întregi partea nevăzută a lumii, cât şi (ca până acum) pentru a o nega – prezentă atât prin cele ce se văd, fără să se vadă, cât şi transparentă celor care nu se văd, aducându-le la vizibilitate.           Critica mea nu este făcută nici din perspectiva postmodernităţii, căci postmodernitatea nu este decât o modernitate care se ia atât de în serios qua modernitate încât are impresia că se joacă, nici din perspectiva tradiţionalismului, care confundă Nordul tradiţiei cu tradiţia însăşi. Este o critică făcută din perspectiva conştiinţei că atunci când ţi se deschide în faţă un drum, fără să vrei, în mod automat, în spate ori în laterală ţi se închide un altul. Când se închină bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii ei şi delatorii tradiţiei, în sufletele noastre ignorante se tânguiesc de o manieră sfişietoare toate bogăţiile pe care le-au pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.           — Câţi moderni, satisfăcuţi de propria lor modernitate, câţi oameni novisimi, orbiţi de patima de a fi cât mai recenţi, câţi oameni care mobilizează puterea unui tigru şi viclenia unui şarpe în perspectiva de înţelegere a unei efemeride, câţi oare dintre noi – oameni recenţi ai unei lumi din ce în ce mai recente-mai posedă discernământul de a pricepe că orice progres din vizibil se face pe seama unor amputări m invizibil?           Critica mea ţâşneşte din repulsia faţă de exces şi se nutreşte din convingerea elementară că nu există pe lumea aceasta nici un principiu care să poată fi extins la întreaga existenţă, decât dacă seântâmplă să fie deopotrivă transcendent, personal şi creator. Dacă modernitatea ar fi Dumnezeu, atunci ar avea tot dreptul să se instituie ca unic scop şi mijloc al vieţilor noastre. Dar nu este. Îi lipseşte, pentru a fi un principiu cu adevărat universal, însuşirea de a fi transcendentă, personală şi creatoare. Din acest motiv de bun-simţ, modernitatea trebuie moderată, trebuie bine temperată prin ceva. Ceva simplu, firesc, viu, ceva aflat mereu la îndemână. Modernitatea trebuie temperată prin punerea ei la lucru împreună cu alte forme de viaţă şi prin confruntarea mijloacelor ei cu exigenţele altor orizonturi, care, faţă de ea, nu sunt în sine nici pre-moderne, nici tradiţionale, ci, pur şi simplu, omeneşti – adică adevărate. Cum ar fi faptul că iubirea, moartea, setea de cunoaştere, suferinţa şi credinţa în Dumnezeu nu pot fi transformate în valori de schimb decât dacă încetăm să mai fim oameni. Cum ar fi faptul că lumea nu este făcută doar din lucruri vizibile, ci, mai ales, din lucruri invizibile şi incorporale – fie acestea doar gândurile şi emoţiile noastre, mai numeroase decât firele de nisip din tot universul. Ar fi mai sănătos şi mai economic, în ordinea suferinţei şi a decenţei, dacă am crede că gândurile şi emoţiile noastre sunt fapte, care, în viitor, vor căpăta consecinţe directe şi inevitabile asupra vieţilor noastre: sub forma conflictelor sângeroase, dacă gândurile noastre au fost violenteşi duşmănoase; ori sub forma bucuriei şi a fericirii, dacă gândurile noastre au fost generoase şi bune.

Părinţii prietenului meu Mihnea erau arhitecţi. Erau mai înstăriţi decât ai mei şi, de aceea, îmi plăcea mult mai mult să mă joc la el decât la mine. Baia, cel puţin, mirosea teribil, a săruri de baie din cristale violete şi a săpun străin, care îţi lăsa pe mână un miros de om din altă lume, la care eu nu aveam acces şi dinspre care nu puteam primi decât boarea. Cred că şi prosoapele erau din pachet, atât de pufoase îmi păreau. Iar când trăgeam apa după ce făceam pipi, vaza toaletei se albăstrea brusc, peste galbenul apei, şi se retrăgea apoi în pâlnie abruptă, suptă în măruntaiele conductei cu un zgomot de sorb. Nu mai văzusem aşa ceva. Mihnea mai avea în camera lui şi un perete de placaj, deasupra tăbliei patului, umplut cu fotografii decupate din reviste lucioase, lipite în dezordine, unele peste altele, ca un caleidoscop deşirat. Nu-mi pot opri un suspin când îmi amintesc de soldăţeii lui de plastic şi de colecţia de maşinuţe Matchbox, stivuite într-un curios stelaj de lemn nelăcuit, pe care îl ţinea închis în dulapul-scrin de care te împiedicai când te refugiai precipitat de la baie, ca să te ascunzi, pe balcon (singurul loc de unde cineva care, din prag, dacă ar fi aruncat doar o privire în camera lui, nu te putea zări – o ascunzătoare, deşi vremelnică, perfectă pentru situaţii disperate).           Toţi pereţii casei lor erau plini de desene şi picturi ciudate. Puţine îmi atrăgeau atenţia, niciuna, aproape, nu îmi plăcea. Totuşi, pe unul din pereţii dormitorului părinţilor lui se afla un uriaş nud de fotografie. Din fericire, nu era pictat. Puteai vedea foarte amănunţit defectele de anatomie ale coapsei şi, ce era mai delicios, dacă nu ar fi fost barat de gestul genunchilor cuprinşi cu mâna, puteai întrezări ceva destul de neclar, dar foarte misterios şi interesant, între picioarele lui (ei?). Mama lui Mihnea era blondă, iar femeia din fotografie era brunetă. Nu i-am spus-o niciodată, ca să nu îl jicnesc – dar eu eram convins că nudul acela era al mamei lui, înainte să se vopsească, oricare i-ar fi fost culoarea adevărată. Regretam amarnic că părul pubian rămăsese invizibil, dintr-o idioată de pudoare a fotografului (care, fireşte, în mintea mea, era tatăl lui). Când mă jucam, totuşi, făceam mereu în aşa fel încât să-mi fac de treabă prin camera cu nudul. Îmi plăcea. Totul mă atrăgea la el, în primul rând faptul că vedeam atât de multă piele intimă, dar lucrul cel mai atrăgător mi se părea a fi carnea coapselor, uşor pufoasă, lipsită de netezime, plină de clipoceli încropite din umbre şi lumini, agăţându-se de ochiul care o vedea cu freamătul unor uşoare cute prelungi, vii ca nişte teci încovoiate, dulci şi moi, ascunse sub piele şi încordate ca şi când ar fi unduit chiar atunci, când erau privite. Doamne! Aş fi vrut să le simt sub palme! Dar nu îndrăzneam. În schimb când o vedeam pe mama lui Mihnea, căutăm să-i ghicesc sub cutele fustei formele picioarelor din fotografie, în special tecile prelungi de sub umbrele cu clipoceli moi ale pielii.           Ideea genială i-a venit lui Mihnea în timp ce căutam schiţe de avioane în Larousse. Între paginile 218 şi 219 se afla reprodus un tablou cu un fel de zeiţă care plutea, susţinută sub coapsa stângă de nişte amoraşi, lângă un bărbat brunet cu figură tâmpă, care stătea cam rigid şi se uita, i se s-a părut lui Mihnea, fix spre pântecul femeii. „De ce oare?” – m-a întrebat, misterios. Habar n-aveam. „Ei bine”, mi-a spus, „ştiu de la părinţii mei că tablourile astea vechi au fiecare, dacă e unul barosan, câte o cheie”. „Ăsta”, mi-a spus triumfător, „e un tablou barosan”. „Dacă e în Larousse, e clar că e barosan, altfel nu-l puneau, pentru că de frumos, e clar că nu e frumos.” Avea dreptate. Tabloul nu era frumos, iar femeia sau zeiţa, ce era, nu părea grozavă. Chestia interesantă, însă, era că bărbatul acela ca o marionetă fixa cu privirea lui rigidă un fel de eşarfă care se încolăcea pe sub pântecul femeii, acoperind ceva ce se afla acolo, sub burtă. Cheia, prin urmare, era acolo, sub acea eşarfă. Adică, mai precis, în carnea femeii, undeva sub pântec, în locul care nu se arată niciodată în public, care se ascunde cu haine şi care nu e arătat decât uneori, când faci aia ori când te duci la baie. Mihnea mi-a spus: „Bă, e ca la uşile ascunse în zid la castele: există un mecanism de deschidere a uşii!” Nu pricepeam. I-am spus-o. M-a privit de sus. „Fii atent, tipul se uită la eşarfă pentru că eşarfa îi acoperă chestia. Dai la o parte eşarfa, îi vezi chestia. Aste ne spune tipul, de-aia e băţos.” După o pauză, în care îmi savură uluirea şi admiraţia, conchise: „Asta e cheia. Chestia” şi puse degetul arătător pe ea.           Ştiusem din totdeauna că Mihnea era mult mai inteligent decât mine. Numai enorma recunoştinţă pe care o resimţeam faţă de faptul că descoperirea lui ne va permite să îi vedem zeiţei 'chestia' mă împiedica să mă arăt cât de umilit eram. „Şi cum facem?” – l-am întrebat. „Uite cum. Facem zgâr-zgârr cu o lamă foarte bine ascuţită peste eşarfă şi treaba asta de deasupra, pusă înadins ca să astupe, trebuie imediat să se ia. Face parte din cheie. Şi îi vedem apoi chestia, de-a dreptul, cât vrem.”      Eram mut de admiraţie. Ne-am pus imediat pe treabă. Mihnea a luat o lamă Gillette din aparatul de ras al tatălui său şi a început să facă zgâr-zgârr peste eşarfa care acoperea 'chestia' zeiţei. După un timp, eşarfa a dispărut. Dar 'chestia' nu a apărut. Am pus eşecul pe seama calităţi proaste a reproducerii. Fotografia era prea mică, culoarea era puţin alături de contur, ca la pozele tremurate. Etc. Ca de obicei, lui Mihnea i-a picat imediat fisa. Şi-a adus aminte la timp că părinţii lui sunt artişti şi că biblioteca geme de albume de artă. Am petrecut multe dimineţi, în acea vară, răsfoind grele tomuri de format mare, pline cu reproduceri lucioase. Căutam, fireşte, tablouri vechi, din cele care au cheie. Priveam, cântăream, comparam, căutam liniile privirilor, goliciunea femeilor, sugestia unei chei puse peste intimitatea lor cea mai fierbinte. Modernii ne-au dezgustat imediat, cu femeile lor hidoase, lipsite de carnaţie, fără forme, desfigurate şi urâte de nu se poate. Până la urmă, am descoperit un tablou, aproape la fel de bun ca cel din Larousse. Era un Correggio – Somnul Antiopei. Era vechi all right, făcut la 1525, aşa scria sub el, bărbatul satir se uita ţintă la pântecul ei, iar ea, Antiopa, stătea răsturnată pe-o rână, cu sânii în sus, torsul arcuit şi pântecul lansat într-o curbură care sublinia moliciunea coapsei, odihnită şi calmă.

Niciodată nu am să înţeleg cum de n-am fost niciodată prinşi. În casa lui Anca se intră printr-o îngustă verandă de sticlă, unde, în stânga, aveam noi mica laviţă pe care ne jucam. Dinspre curte, era poarta de sticlă groasă, armată cu fier forjat, de la intrare. Dinspre casă, era glasvandul care dădea spre culoarul bucătăriei şi băii şi care ne proteja numai prin tăblia din lemn alb a părţii de jos a uşii. Nu cred că ne-am ferit vreodată cu adevărat, adică să pândim zgomotele şi să ţinem de şase. Şi totuşi nu am fost niciodată prinşi. În ciuda a ceea ce se spune, cred că la nişte copii care se joacă nu se uită, de fapt, nimeni.           Ideea a fost Danei, prietena noastră care stătea în casa familiei Gutuiescu, chiar vizavi de Anca. Ea nu fusese la grădiniţă în grupa mică cu noi, ci venise abia acum, aproape de sfârşitul anului, de la o grădiniţă germană. Era nouă. Fireşte, trebuia ca numai eu cu Anca să ştim bine toate treburile şi, când jucam jocuri, noi le conduceam pe toate. Dornică să se împrietenească, Dana ni se supunea cu o calinerie perfectă. Făcea tot ce îi spuneam. De exemplu, când jucam ‘masa în familie’, Dana aducea apa de la bucătărie chiar şi când era rândul nostru. Iar de inventat jocuri noi, numai noi, cei cu vechime, aveam dreptul să inventăm. De bucuria noii noastre prietene, le-am ‘inventat’ în acea vacanţă de Paşti de mai multe ori la rând pe toate pe care le ştiam, până ne-am plictisit. Bineînţeles că jocul de-a doctorul şi copiii care vin pe ascuns în inspecţie nu ne-a venit nici unuia dintre noi în minte să-l jucăm, până nu ne-a dat Dana ideea. Habar n-am cum i-a venit Danei ideea să-l jucăm. Pot doar să povestesc lucrurile, aşa cum s-au petrecut.           Tatăl ei era doctor. Era un bărbat gigantic, îmbrăcat mereu foarte călduros, cu o burtă ca o carafă de vin – şi cu pălărie. Când trecea pe lângă mama, scotea circular pălăria şi se înclina în mod neverosimil peste propria lui burtă, de parcă ar fi alunecat pe ea în jos. Nu-mi făcea nici o impresie, era doar tatăl Danei. Punct. Mama ei era însă o femei care mirosea întotdeauna a parfum şi cred că era foarte frumoasă. Nu o ţin minte cum arăta atunci, aşa că am să mă abţin să o descriu, cu ochii mei de acum. În toată această poveste important a fost însă tatăl Danei. Într-o seară, când noi jucam pe laviţă Păcălici, luminându-ne fiecare cărţile cu mici lanterne de buzunar Elba şi mai mult jucându-ne cu luminile pe feţele noastre decât bucurându-ne de împerecherea fetelor şi băieţilor din joc, a apărut gâfâind d-na Gutuiescu, transpirând toată, să ne spună că «Domnu’ Doctor» ne cheamă în spatele curţii. ‘Repede, repede’, ne împingea de la spate d-na Gutuiescu, de-a lungul culoarului întunecos care ducea în spatele curţii Danei. Palmele pufoase şi braţele fleşcăite ale bătrânei doamne Gutuiescu, şi vocea ei care-i şontâcăia ca şi piciorul, ne zoreau, ne zoreau. O simţeam pe pielea gâtului – ceva uscat, flasc şi călduţ, umed – împingându-ne de la spate. Până am ajuns, aproape prăvăliţi, la picioarele burţii tatălui Danei. ‘I-am adus, Domnu’ Doctor’. ‘I-am adus imediat, aşa cum aţi dorit’. ‘Bine, mulţumesc. Foarte bine.’ – spuse d-l doctor, tatăl Danei, privindu-ne de sus, cu mare îngâmfare, în timp ce, legănându-se pe picioare, se trăgea de răscroiala vestei cu degetul mare de la mâna stângă, în jos. ‘COPII, bucuraţi-vă!’ (Vocea lui era ca o trompetă care îşi slobozea sunetele în cutia de rezonanţă a unui trombon.) ‘Mergem la AEROPORT să o luăm pe tanti Steffi. MERGEM CU MAŞINA.’ MAŞINA era un Volkswagen broscuţă, model din anii ’60, o minune de maşină bej, superb întreţinută, nichelată strălucitor la încheieturi şi cu nişte bare de direcţie argintii, ondulate magnific, iar AEROPORT, pe vremea aceea, însemna Aeroportul Băneasa – adică uriaşe avioane cu elice, decolări, plecări în străinătate, stewardese, lucruri din pachet, miros de ţigări fine, reviste Pif la chioşc, sacoşe de umăr cu inscripţii exotice! Dumnezeule, Aeroportul Băneasa era ceva atât de exotic, de ‘internaţional’, într-o lume atât de dezesperant de banală! Nu ştiu ce-a făcut Anca, dar mie unuia, de bucurie că voi merge cu MAŞINA la AEROPORTUL BĂNEASA, mi-a scăpat lanterna din mână. Văzându-mi emoţia, doctorul a plescăit cu satisfacţie din buze şi mi-a făcut cu ochiul, arborând o expresie (cred) de camaraderie, care, pentru vârsta mea de atunci, mi s-a părut destul de înspăimântătoare. Am sărit atunci pe Dana chiuind, şi am sărutat-o. Din acel moment, Dana a preluat fără nici o ezitare conducerea grupului nostru, iar Anca şi cu mine ne-am supus imediat, cu o plăcere de a-i face pe plac la fel de mare ca şi plăcerea de a dispune de ea pe care o avusesem mai înainte, când jucasem ‘masa în familie’.

În orice ţară, nu există cu adevărat decât două partide: partidul celor care îndrăznesc să spună nu şi partidul celor care nu îndrăznesc. Când numărul celor care nu îndrăznesc covârşeşte numărul celor care îndrăznesc, ţara este pierdută. (N. ed.)           În preajma ştreangului (istoria unei nopţi)* îi împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.           (Elena Ceauşescu, stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 17 XII 1989)           Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămână ascuns. Liber eşti numai atunci când ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmând un vechi cuvânt al Evangheliei, în România şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cât am fost arestat, mai întâi la Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul Jilava. Am fost ridicat printre primii, când incredibila rezistenţă a poporului Bucureştiului împotriva dictaturii comuniste abia începea.           La început am fost doar şase, într-o încăpere din IGM, şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La început uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a fost închisă iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni înarmaţi. De pe culoar răzbăteau până la noi, năclăite,           * Apărut sub titlul „Unter dem Strang: die Geschichte einer Nacht”, Neue Literatur, 41. Jahrgang, Heft l-2, Januar-Februar 1990, pp.105-l10 (traducere de Christa Richter).           zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei respiraţii înfundate cu căluş – şi gâfâite.           Când a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcţionar, a citit câteva nume de pe o listă bătută la maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos şi întors cu faţa la zid, cu mâinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau. Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală când mâinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi brutalitate. Ne-au pus cătuşe la ambele mâini: formam un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii care se desfăşura afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întâlneam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc „trupuri”, şi anume o grămadă de trupuri stâlcite. Erau înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stâlciţi şi speriaţi. Un tânăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei sale să îşi ţină dracului faţa întoarsă la zid. Un bărbat bărbos cu alură de pictor urla de baioneta cu care un miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau bătuţi numai sporadic, când miliţienii, care se întărâtau între ei, se năpusteau, înjurând, să lovească. Cei care nu aveau încă mâinile zdrelite se ţineau de zid precum beţivii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mâinile înroşite de sânge, se agăţaseră de pereţi cu pieptul şi cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau continuu, ca posedaţi, „staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept, boule, nu auzi! ai?” – şi urma lovitura, şi apoi altele şi aşa până când icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi pierdea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau desenele neregulate ale sângelui împrăştiat.      Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma. Printre ele, călcând şi izbind, cizmele miliţienilor făceau poteci de ordine, înjurau continuu, monoton şi cu ură. îşi întreţineau prin vorbe îndârjirea pe care un maior crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe feţele acelor puştani în uniformă, care nu cereau decât schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa împăcată. Loveau în cine apucau, la întâmplare: pumnii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei, – totul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa.