Horia Roman Patapievici scriitor, fizician, filosof și eseist român contemporan

Niciodată nu am să înţeleg cum de n-am fost niciodată prinşi. În casa lui Anca se intră printr-o îngustă verandă de sticlă, unde, în stânga, aveam noi mica laviţă pe care ne jucam. Dinspre curte, era poarta de sticlă groasă, armată cu fier forjat, de la intrare. Dinspre casă, era glasvandul care dădea spre culoarul bucătăriei şi băii şi care ne proteja numai prin tăblia din lemn alb a părţii de jos a uşii. Nu cred că ne-am ferit vreodată cu adevărat, adică să pândim zgomotele şi să ţinem de şase. Şi totuşi nu am fost niciodată prinşi. În ciuda a ceea ce se spune, cred că la nişte copii care se joacă nu se uită, de fapt, nimeni.           Ideea a fost Danei, prietena noastră care stătea în casa familiei Gutuiescu, chiar vizavi de Anca. Ea nu fusese la grădiniţă în grupa mică cu noi, ci venise abia acum, aproape de sfârşitul anului, de la o grădiniţă germană. Era nouă. Fireşte, trebuia ca numai eu cu Anca să ştim bine toate treburile şi, când jucam jocuri, noi le conduceam pe toate. Dornică să se împrietenească, Dana ni se supunea cu o calinerie perfectă. Făcea tot ce îi spuneam. De exemplu, când jucam ‘masa în familie’, Dana aducea apa de la bucătărie chiar şi când era rândul nostru. Iar de inventat jocuri noi, numai noi, cei cu vechime, aveam dreptul să inventăm. De bucuria noii noastre prietene, le-am ‘inventat’ în acea vacanţă de Paşti de mai multe ori la rând pe toate pe care le ştiam, până ne-am plictisit. Bineînţeles că jocul de-a doctorul şi copiii care vin pe ascuns în inspecţie nu ne-a venit nici unuia dintre noi în minte să-l jucăm, până nu ne-a dat Dana ideea. Habar n-am cum i-a venit Danei ideea să-l jucăm. Pot doar să povestesc lucrurile, aşa cum s-au petrecut.           Tatăl ei era doctor. Era un bărbat gigantic, îmbrăcat mereu foarte călduros, cu o burtă ca o carafă de vin – şi cu pălărie. Când trecea pe lângă mama, scotea circular pălăria şi se înclina în mod neverosimil peste propria lui burtă, de parcă ar fi alunecat pe ea în jos. Nu-mi făcea nici o impresie, era doar tatăl Danei. Punct. Mama ei era însă o femei care mirosea întotdeauna a parfum şi cred că era foarte frumoasă. Nu o ţin minte cum arăta atunci, aşa că am să mă abţin să o descriu, cu ochii mei de acum. În toată această poveste important a fost însă tatăl Danei. Într-o seară, când noi jucam pe laviţă Păcălici, luminându-ne fiecare cărţile cu mici lanterne de buzunar Elba şi mai mult jucându-ne cu luminile pe feţele noastre decât bucurându-ne de împerecherea fetelor şi băieţilor din joc, a apărut gâfâind d-na Gutuiescu, transpirând toată, să ne spună că «Domnu’ Doctor» ne cheamă în spatele curţii. ‘Repede, repede’, ne împingea de la spate d-na Gutuiescu, de-a lungul culoarului întunecos care ducea în spatele curţii Danei. Palmele pufoase şi braţele fleşcăite ale bătrânei doamne Gutuiescu, şi vocea ei care-i şontâcăia ca şi piciorul, ne zoreau, ne zoreau. O simţeam pe pielea gâtului – ceva uscat, flasc şi călduţ, umed – împingându-ne de la spate. Până am ajuns, aproape prăvăliţi, la picioarele burţii tatălui Danei. ‘I-am adus, Domnu’ Doctor’. ‘I-am adus imediat, aşa cum aţi dorit’. ‘Bine, mulţumesc. Foarte bine.’ – spuse d-l doctor, tatăl Danei, privindu-ne de sus, cu mare îngâmfare, în timp ce, legănându-se pe picioare, se trăgea de răscroiala vestei cu degetul mare de la mâna stângă, în jos. ‘COPII, bucuraţi-vă!’ (Vocea lui era ca o trompetă care îşi slobozea sunetele în cutia de rezonanţă a unui trombon.) ‘Mergem la AEROPORT să o luăm pe tanti Steffi. MERGEM CU MAŞINA.’ MAŞINA era un Volkswagen broscuţă, model din anii ’60, o minune de maşină bej, superb întreţinută, nichelată strălucitor la încheieturi şi cu nişte bare de direcţie argintii, ondulate magnific, iar AEROPORT, pe vremea aceea, însemna Aeroportul Băneasa – adică uriaşe avioane cu elice, decolări, plecări în străinătate, stewardese, lucruri din pachet, miros de ţigări fine, reviste Pif la chioşc, sacoşe de umăr cu inscripţii exotice! Dumnezeule, Aeroportul Băneasa era ceva atât de exotic, de ‘internaţional’, într-o lume atât de dezesperant de banală! Nu ştiu ce-a făcut Anca, dar mie unuia, de bucurie că voi merge cu MAŞINA la AEROPORTUL BĂNEASA, mi-a scăpat lanterna din mână. Văzându-mi emoţia, doctorul a plescăit cu satisfacţie din buze şi mi-a făcut cu ochiul, arborând o expresie (cred) de camaraderie, care, pentru vârsta mea de atunci, mi s-a părut destul de înspăimântătoare. Am sărit atunci pe Dana chiuind, şi am sărutat-o. Din acel moment, Dana a preluat fără nici o ezitare conducerea grupului nostru, iar Anca şi cu mine ne-am supus imediat, cu o plăcere de a-i face pe plac la fel de mare ca şi plăcerea de a dispune de ea pe care o avusesem mai înainte, când jucasem ‘masa în familie’.

În epoca premoderna, religia ortodoxa s-a instituţionalizat nu ca o credinţă personala, care angajează responsabilitatea individuala a fiecărui membru, ci ca o „lege strămoşeasca”, care angajează adeziunea colectiva şi destinul comunităţii în ansamblul ei ([[1]]) În raport cu statul, biserica a avut o poziţie de subordonare-autoritate: subordonata domnului pentru numirea înaltei ierarhii bisericeşti, ea singura avea autoritatea de a confirma sau infirma acordul domniei cu „legea strămoşească” ([[2]]). Cele doua puteri trebuiau sa fie „simfonice”, iar sistemul politic sa fie unul statalo-ecleziastic ([[3]]).           În epoca moderna, unificarea statului român a atras după sine o redefinire instituţională a ortodoxiei. În schimbul înălţării ei (de către puterea laica) la demnitatea de biserica autocefala şi a dobândirii autorităţii sinodale, Biserica Ortodoxa Româna a acceptat sa funcţioneze în virtutea unei legislaţii care a consfinţit o puternica ingerinţa a statului laic în formele sale de organizare şi decizie, abandonând prerogative civile care, în epoca premoderna, îi reveneau de drept ([[4]]).           În toate Constituţiile antecomuniste, Bisericii ortodoxe i s-a garantat statutul de „religiune dominanta în Statul român”. În ciuda represiunii şi a politicii sale antireligioase, chiar şi statul comunist a asigurat Bisericii ortodoxe acest statut de unicitate vasala. Prin desfiinţarea brutala a Bisericii greco-catolice şi ruperea legăturilor cu Vaticanul ([[1948]]), statul comunist a părut a rezolva odată pentru totdeauna vechea obsesie anticatolica a ortodoxiei romaneşti. Desi marginalizata în politica statului ateu, Biserica Ortodoxa Româna s-a putut întâlni cu politica statului comunist în chestiunea exaltării naţionaliste a trecutului românesc. Astfel, o veche ispita etnicista îşi refăcea apariţia, într-un context mai mult decât straniu şi cu aliaţi surprinzători. Se ştie ca, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Patriarhia ecumenica a condamnat filetismul, adică identificarea religiei cu naţionalitatea. Cu toate acestea, tendinţa separatista a multor Biserici ortodoxe naţionale, reflectata parţial şi în obsesia revendicării unei stricte autocefalii religioase, îşi găsea mereu noi forme de manifestare. Fireşte, era foarte la îndemâna pentru orice Biserica ortodoxa naţională sa afirme ca ireductibilitatea religioasa a ortodoxiei rezulta din specificul etnic al popoarelor ortodoxe. Ortodoxismul panslavist este unul din exemplele cele mai notorii, fara a fi însa singurul. Pentru Bisericile ortodoxe, tradiţia regimului politic al sistemului statalo-ecleziastic se dovedeşte întotdeauna solidara cu ispita reducerii universalismului creştin la expresia lui etnic-regionala. Etnofilia şi statolatria sunt cele doua ispite naturale ale spiritului ortodox. Biserica Ortodoxa Româna a căzut de multe ori în aceste excese, uneori furnizând argumentul ridicol ca idealul statutului national unitar românesc este intrinsec ortodox şi ca modul privilegiat de a fi creştin-ortodox consta în a te naşte român.           Sunt aceste doua ispite şi esenţial constitutive ortodoxiei, ca spiritualitate? Răspunsul meu este nu. Nu exista o matrice spirituala ortodoxa, conceputa în maniera esenţialista. Exista numai un mănunchi de tradiţii comunitare şi instituţionale, care a conferit stilurilor de viaţă şi mentalităţilor asociate acestora prestigiul de „eternitate” şi „esenţialitate” al duratelor lungi ale istoriei. În Occident, lupta Bisericii cu Împăraţii a creat problematica statului, iar apariţia universităţilor a lansat chestiunea societăţii civile, ca forţa sociala legitima, independenta atât de stat, cât şi de biserica. Nimic din toate acestea în tradiţia bizantina: în Orient, aşteptarea eshatologica şi îndărătnicia concepţiei ca singura forma de creştinism veritabil este idealul celui care întoarce definitiv spatele lumii (monahul) au făcut ca raportul Bisericii cu puterea seculara sa se bazeze pe nişte indistincţii organice. În Occident, potrivit unei vorbe celebre, mântuirea nu era cu putinţă în afara bisericii; în Orient, ea este posibila doar în pustie; caci în Orient, idealul monastic este virulent anti-institutional, deopotrivă anarhic în privinţa statului şi mefient fata de ierarhia bisericeasca ([[5]]). Or, e limpede ca nu se poate construi nici o tradiţie instituţională pe apoftegmele părinţilor pustiei. Drept urmare, problemele specifice modernităţii, care încă mai sunt problemele prezentului nostru, nu s-au putut articula pe experienta istorica a tradiţiei bizantin-slave. În mod evident, modernitatea a fost problema istorica a tradiţiei catolico-protestante şi nu a tradiţiei ortodoxe.           Problema de fond: incapacitatea de a găsi un sens religios modernităţii.           Adevărata şi singura problema a ortodoxiei în fata lumii de azi, ca formula religioasa şi instituţionala specifica, este aceea ca modernitatea nu este un produs natural al propriei sale tradiţii istorice. Orice obiecţie conceptuala sau teologica la formula ortodoxiei este, din acest motiv, ideologica si, pe cale de consecinţă, alături de subiect. Daca este evident o îngâmfare sa susţii ca singura forma de creştinism autentic este ortodoxia, este la fel de fals a crede, cum fac unii comentatori politici, ca a fi ortodox constituie un soi de handicap istoric în fata problemelor politice şi economice ale contemporaneităţii.           Distorsiunile de reacţie ale Bisericii Ortodoxe Române la anumite provocări ale lumii de azi pot fi complet înţelese daca ţinem seama de următorii patru factori:           (a) predispoziţia anumitor înalţi prelaţi la etnofilie şi statolatrie;           (b) prejudecata superiorităţii religioase a ortodoxiei fata de toate celelalte tradiţii apostolice sau confesiuni creştine;           (c) lupta instituţiei BOR pentru putere materiala în societatea româneasca de azi;           (d) lupta BOR pentru conservarea puterii simbolice tradiţionale a ortodoxiei în domeniul culturii şi al spaţiului public românesc.           Exista o tradiţie tenace, propagata prin stilul învăţământului religios ortodox, de a identifica BOR, ca instituţie, cu neamul românesc. Orice critica la adresa ierarhiei BOR este uneori interpretata ca un atac la adresa poporului român. Presupoziţia acestei reacţii este ca singurul adăpost veritabil al destinului poporului român este BOR. Aparent, aceasta presupoziţie este confirmata de faptul ca peste 80% din români declara ca instituţia care le inspira cea mai mare încredere este BOR. Problema este: poate BOR mobiliza în scopuri politice proprii peste 80% din populaţie? Răspunsul este categoric nu. Daca încercam sa aflam câţi dintre cei care se declara atât de încrezători în BOR participa regulat la viaţa bisericii, vom vedea ca 17% dintre ei merg la biserica de câteva ori pe săptămână, iar 56% de cel putin câteva ori pe luna ([[6]]). Fata de Occident, unde cei care frecventează regulat Biserica formează un grup situat în jurul procentului de 10%, „religiozitatea” populaţiei romaneşti pare a fi copleşitoare. Sa interogam însa trecutul.

În orice ţară, nu există cu adevărat decât două partide: partidul celor care îndrăznesc să spună nu şi partidul celor care nu îndrăznesc. Când numărul celor care nu îndrăznesc covârşeşte numărul celor care îndrăznesc, ţara este pierdută. (N. ed.)           În preajma ştreangului (istoria unei nopţi)* îi împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.           (Elena Ceauşescu, stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 17 XII 1989)           Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămână ascuns. Liber eşti numai atunci când ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmând un vechi cuvânt al Evangheliei, în România şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cât am fost arestat, mai întâi la Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul Jilava. Am fost ridicat printre primii, când incredibila rezistenţă a poporului Bucureştiului împotriva dictaturii comuniste abia începea.           La început am fost doar şase, într-o încăpere din IGM, şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La început uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a fost închisă iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni înarmaţi. De pe culoar răzbăteau până la noi, năclăite,           * Apărut sub titlul „Unter dem Strang: die Geschichte einer Nacht”, Neue Literatur, 41. Jahrgang, Heft l-2, Januar-Februar 1990, pp.105-l10 (traducere de Christa Richter).           zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei respiraţii înfundate cu căluş – şi gâfâite.           Când a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcţionar, a citit câteva nume de pe o listă bătută la maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos şi întors cu faţa la zid, cu mâinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau. Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală când mâinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi brutalitate. Ne-au pus cătuşe la ambele mâini: formam un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii care se desfăşura afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întâlneam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc „trupuri”, şi anume o grămadă de trupuri stâlcite. Erau înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stâlciţi şi speriaţi. Un tânăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei sale să îşi ţină dracului faţa întoarsă la zid. Un bărbat bărbos cu alură de pictor urla de baioneta cu care un miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau bătuţi numai sporadic, când miliţienii, care se întărâtau între ei, se năpusteau, înjurând, să lovească. Cei care nu aveau încă mâinile zdrelite se ţineau de zid precum beţivii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mâinile înroşite de sânge, se agăţaseră de pereţi cu pieptul şi cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau continuu, ca posedaţi, „staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept, boule, nu auzi! ai?” – şi urma lovitura, şi apoi altele şi aşa până când icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi pierdea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau desenele neregulate ale sângelui împrăştiat.      Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma. Printre ele, călcând şi izbind, cizmele miliţienilor făceau poteci de ordine, înjurau continuu, monoton şi cu ură. îşi întreţineau prin vorbe îndârjirea pe care un maior crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe feţele acelor puştani în uniformă, care nu cereau decât schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa împăcată. Loveau în cine apucau, la întâmplare: pumnii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei, – totul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa.

Suntem cu toţii oameni ai sentimentelor pe care le ignorăm. Nu are importanţă când se nasc cele mai multe dintre ele: în privinţa lor ignoranţa noastră este absolută, iar prejudecăţile se depun în noi fără răgaz, cu nepăsare. Totuşi, în ce priveşte emoţiile erotice, există o excepţie. Copilăria este rezervorul de predilecţie, un adevărat corn al abundenţei tuturor sentimentelor pe care la început le ignorăm şi din care mai apoi trăim, cu recunoştinţă, toată viaţa.           Când eram mic, eram intrigat de faptul că, spre deosebire de noi, care nu primeam niciodată nimic, bunica Drăgan – cea care o înlocuia în viaţa mea pe adevărata mea bunică, bunica Rosalia, rămasă, biata de ea, prea mult în Bucovina luată de sovietici şi moartă acolo puţin după ce şi bunicul fusese omorât, o bunică secretă, căreia nu i-am cunoscut nici chipul, nici prezenţa, nici iubirea, reprezentată acum printre vii de bunica Drăgan, care vorbea la fel de prost româneşte ca şi, mi s-a spus, Rosalia – eram deci intrigat de revista pe care bunica o primea în fiecare lună de la nepoata ei din Germania Federală: o revistă colorată, scrisă cu litere negre pe o misterioasă hârtie subţire şi foşnitoare, într-o limbă pe care nu o puteam pronunţa, dar pe care bunica Drăgan o vorbea cu tata atunci când nu voiau să fie înţeleşi de copii. Revista se numea Frau mit Herz, iar germana, pentru mine, a rămas limba în care adulţii se ceartă. Multe chipuri zâmbitoare erau în paginile revistei Frau mit Herz. Din motive pe care tare aş fi vrut să le aflu, toate acele femei erau fericite. Multe erau şi frumoase. Dar numai unele dintre ele îşi arătau picioarele aşa cum o făceau cele aflate în paginile de la mijloc, unde se adunaseră, zâmbitoare şi cu dinţi foarte albi, numai cele care purtau doar chiloţi şi sutien. După plecarea bunicii de acasă, când rămâneam singur, scoteam din dulapul ei colecţia revistei Frau mit Herz (pe care biata de ea, bătrână, îndepărtată din viaţă şi tipicară, o păstra stivuită frumos) şi, stricând ordinea colecţiei, inspectam fiecare exemplar în parte, la femeile aflate în dreptul cotorului. Cred că stăteam ore în şir contemplând secretul acelor apariţii. Deşi frumoase, cele mai multe din acele femei fericite mi se păreau ca apa de la robinet, dacă mă gândeam la cea de la fântână. În mod ciudat, toate erau blonde, deşi majoritatea femeilor din familia mea erau brunete. Nu înţelegeam de ce, în Germania, se vopseau chiar toate. Mi se părea că blondul părului lor avea legătură cu faptul că nu prea îmi lăsau nici un gust pe limbă, când le priveam. Aveau dinţii prea albi, feţele prea întinse, hainele prea spilcuite. Niciuna nu avea deasupra genunchiului gropiţele cu umbre pe care, în momentele de abandon şi relaxare, le văzusem, de la înălţimea canapelei, sub fusta unora din mătuşile mele. Acum mi-e limpede că acele femei de la cotorul revistei, deşi frumoase în perfecţiunea lor ilustrată, nu mă emoţionau aşa cum mă emoţiona intimitatea surprinsă din întâmplare a mătuşilor mele, când, fără grijă faţă de copii, câte una se lepăda în grabă de haine, rămânând într-un négligé aproximativ. Acestea mi se păreau mult mai atrăgătoare, deşi, recunoşteam, nu era niciuna dintre ele nici la fel de frumoasă, nici la fel de fericită ca femeile din Frau mit Herz. Dar, acum o pot înţelege, coapsele frumoaselor femei din cotorul revistei îmi apăreau, nu ştiu cum, mai puţin goale decât senzaţia de enormă intensitate a goliciunii pe care reuşeam uneori să o capăt, surprinzând într-un clipit de ochi, sub fusta mătuşilor mele, jocul ascuns al coapselor lor. Doamne! Oricare din blondele frumuseţi fericite văzute în Frau mit Herz, deşi mult mai goală decât mi-o puteam vreodată închipui pe oricare din mătuşile mele, părea mult mai îmbrăcată, mult mai puţin goală, decât ceea ce reuşeam eu să văd pe furate.      Mă jucam cu vărul meu pe covor. Aveam o barcă de plastic cu fund plat, roşie, cu căpăcele galbene şi maro, cu două pânze din plastic răscroit la margini, care costase treizeci de lei. Ne certam pe ea. Pe lângă noi trecea, între baie şi bucătărie, una din mătuşe. Venise de la serviciu, gătea şi voia să facă baie. Dăduse drumul la apa fierbinte. Vuietul de cataractă în cada de fontă emailată se scurgea pe sub uşă şi pe gaura cheii, înfundat şi zdrenţuit, până la noi. Ceva, ceva îmi stârnea atenţia. Observasem că pe măsură ce se umplea cada de la baie şi gătitul se apropia, după miros, de sfârşit, mătuşa noastră devenea din ce în ce mai neglijentă – şi mai despuiată. La început purta taiorul cu care venise de la serviciu. Ciorapul de nailon, la fiecare deschidere a piciorului, scotea un stins sâsâit de mătase boţită, ca un şarpe încolăcit sub fustă, în sus, spre întunericul cel ascuns al coapsei, care se freca electric de interiorul căptuşelii, la fiecare pas. Apoi, cândva, până să ne dăm din joacă seama, a rămas în furou. Şi abia după ce şi-a pătat cu ulei maroniu bluza de satin cafea cu lapte – strigând furioasă la noi, care îi stăteam în picioare – am început să ne dăm seama, dându-ne coate, că răscroiala furoului abia îi putea încăpea sânii largi şi moi. Nu mi-l amintesc pe vărul meu, atunci – poate că împreună continuam să învârtim chicotind de plăcere bărcuţa roşie cu fund plat – dar eu ţin minte că am rămas complet descumpănit atunci când, deodată, am simţit undeva în adâncul pieptului meu ce piele frumoasă şi caldă şi catifelată şi îmbietoare şi înmiresmată au sânii mătuşii mele. Aproape mi-am pierdut echilibrul, întins pe jos cum eram. Ceva a început atunci să se învârtească în mine, ceva care mă făcea înalt şi, în acelaşi timp, mă arunca în gol. Pentru mine, revelaţia frumuseţii sânilor aceia a fost o suferinţă de care m-am îndrăgostit pe loc. Era un fel de freamăt în ei, aşteptând apa caldă a băii, pe care eu, nepotul lor, îl simţeam. Oare ea îşi dădea seama? Căci ei, am sentimentul, amintindu-mi, îşi dădeau. Apoi, deodată, privindu-ne unul pe altul în ochi, eu şi vărul meu ne-am dat brusc seama că, atunci când trecea pe lângă noi, mătuşa noastră lăsa un miros. Greu de spus ce fel de miros era. Odată, când mă încinsesem de soare şi culegeam, tomna târziu, struguri negri şi dulce-acrişori de novă, aşa mirosea pământul încins şi iarba uscată care se ofilea pe el.

Pe Radu Dăescu l-am văzut prima oară în casa noastră pe vremea când mă jucam cu Anca Herzog pe sub mese. Cum deja v-am spus, ea îmi mângâia braţele, îmi ducea mâinile spre pieptul şi burta ei, iar eu o pipăiam pe sub fustă. Nu aveam mai mult de cinci ani, iar Radu Dăescu mi s-a părut de la început un prost şi un îngâmfat – ca toţi adulţii, de fapt, nici o scofală. Mai ales că tata se amuza foarte de fiecare venire a lui, iar mama se îmbrăca întotdeauna mai bine, îşi punea ciorapii cu dungă neagră şi pantofii cu toc cui. Se strângeau în jurul mesei rotunde, din sufragerie, sorbeau băuturi din pahare înalte, vorbeau interminabil, râdeau în hohote, trăgeau ţigări, dădeau imprevizibil din picioare şi ne trimiteau întotdeauna la culcare atunci când hohotele deveneau mai nestăpânite. De dedesubtul mesei, unde stăteam cu Anca, pitiţi, le vedeam tuturor labele descălţate. Nu ştiu de ce, deşi ai mei îşi puseseră înadins încălţările cele mai bune înainte de venirea lui Radu Dăescu, imediat ce discuţia se anima, şi mama şi tata îşi scoteau picioarele din pantofi, la adăpostul largilor pulpane ale feţei de masă, care ne ascundeau şi pe noi de ei şi pe ei, între ei. Mama avea labe frumoase, în mătasea ciorapului. Şi spre deosebire de ai tatălui meu, ciorapii lui Radu Dăescu nu erau niciodată cârpiţi. Laba piciorului lui Radu Dăescu avea însă un deget mare uriaş (şi urât), iar celelalte patru stăteau coleşite servil sub îndoitura lui autoritară – ceva destul de grosolan şi neliniştitor. Dar râdea tot timpul, iar când hohotea îşi zvârlea tălpile spre celălalt capăt al mesei, în timp ce mama, am observat, la aceleaşi hohote, îşi strângea picioarele sub scaun, iar uneori îşi aluneca una din gambe sub şezut. Tata stătea locului, îşi strângea doar degetele, spasmodic, în ciorap, râcâind covorul. Lupu Mihai spunea că râsul, ca şi hohotele de plâns, este şi el un chin: de parcă degetele tatei ar fi fost ghearele boante pe care pisicile şi le scot ori ascund ritmic în perniţe, când sunt gâtuite.           După nenumărate astfel de jocuri de picioare pe sub masă, am remarcat că odată cu întreruperea vizitelor lui Radu Dăescu au dispărut din familia noastră şi serile cu hohote de râs, fum de ţigară şi băuturi sorbite până noaptea târziu. Apoi au venit anii de şcoală generală, examenul la liceu, viaţa de ceaiuri, începutul fumatului, intoxicarea cu băuturi, cu muzică de Black Sabbath dată la maxim şi, fireşte, dansul împleticit cu fete bete până dimineaţa în zori – adică toate preocupările absorbante şi urgente ale unei adolescenţe normale. L-am uitat complet pe Radu Dăescu. Ce îmi mai aminteam uneori erau doar gambele mamei, pe sub masă, atunci când una dintre ele dispărea sub şezut, iar cealaltă rămânea să pipăie, atârnând, cu vârful mătăsos al degetelor îmbrăcate în ciorapul cu dungă neagră, covorul.           Eram la un ceai la Maia când l-am revăzut pe Radu Dăescu. Trecuse de miezul nopţii, avusesem deja prima altercaţie cu vecinii exasperaţi de zgomot, eram cu toţii cam ameţiţi, când una din colegele mele de liceu, care tocmai picase, a rugat-o pe Maia să aprindă pentru câteva clipe lumina, să ni-l prezinte pe noul ei prieten, de care ne tot vorbise, un babalâc mult mai în vârstă decât noi, şi de care ea era foarte mândră. În lumina care părea murdară l-am recunoscut pe fostul prieten al părinţilor mei. Am rămas mască: era chiar Radu Dăescu, neschimbat. N-a dat semne să-şi amintească de mine, iar eu nu i-am spus că îl cunosc de când îşi arăta pe sub masa noastră din sufragerie ciorapii necârpiţi şi degetele-i dizgraţioase. S-a stins lumina, muzica a fost iar dată la maxim, am dansat, am fumat, m-am ameţit şi mai mult, am pipăit-o pe Alina, prietena mea tunsă ca Olivia Newton John, din anii când dansa cu Travolta. Totul, cam searbăd. Spre dimineaţă am chemat un taxi, iar la despărţire, în faţa portierei, Radu Dăescu m-a întrebat ‘Ce mai fac ai tăi? În formă?’ – şi mi-a dat o carte de vizită. Albă, fără chenare, doar cu un nume în centru şi două numere de telefon în partea din dreapta, jos. Doar că numele de pe cartea de vizită pe care mi-o oferise Radu Dăescu nu era Radu Dăescu, ci un altul (pe care n-am să-l dezvălui aici), iar sub nume scria scurt, enigmatic, cu litere espasate – artist.           Era Radu Dăescu un – artist? De îndată ce am avut timp, l-am sunat. Îi vorbeam, fireşte, cu Dumneavoastră. M-a repezit imediat (vorbea mereu repezit), tăindu-mi vorba. „Lasă ‘dumneavoastră’, spune-mi ‘tu’. Ai ajuns băiat mare. Ha, Ha. Te simţeam uneori cum te jucai între picioarele noastre cu fetiţa aia mică. Sunt sigur că făceaţi porcării. Ha, Ha. Da’ nu-mi imaginez care. N-o să mi le spui! Ţii minte când v-au găsit în pielea goală pe amândoi, adormiţi sub masă?”. Am dat din cap. „Când a venit mama fetiţei să o ia acasă? Ah. Ah. Ce bătaie pe voi!” Nu fusese nici o bătaie. Dar Radu Dăescu o ţinu tot aşa un timp, clămpănindu-mi în ureche. Descoperii că, brusc, îşi pierduse tot farmecul. Un babalâc plicticos, prietenul unei colege: ea o snoabă, el o pisălogeală. L-am întrerupt. „Trebuie să închid, vă sun mâine.” Am accentuat distant pe ‘vă’. „Ha, ha. Tot cu ‘dumneavoastră’. Tot cu ‘dumneavoastră’. Dar înainte să închizi”, mai adăugă aşa, într-o doară, „aş vrea să ştiu ce mai face maică-ta. Ce femeie! Maică-ta tot frumoasă, ce spun, tot atrăgătoare a rămas?” Radu Dăescu voia să ştie ce mai făcea mama! Asta mi se părea destul de uimitor. Mama era aşa de neinteresantă! La glumele lui Radu Dăescu, din câte îmi aminteam, mama nu făcea decât să tacă ori să râdă. Un fel de element anost de decor. I-am spus toate astea, pe scurt. „O, cât te înşeli”, mi-a replicat, cu o voce mai slabă, Radu Dăescu. „Dacă ai timp, am o mulţime de chestii să-ţi spun despre anii aceia. Dacă ai timp.” Aveam oare? Pe loc, m-am decis. „Aş veni mâine”, i-am spus”. „Ha, ha. Mâine! Deja mâine! Perfect. Bem o cafea, fumăm împreună o ţigară, nu? Ce zici, ne destrăbălăm. Ai voie să fumezi? Rezişti la Gauloises? Da? Ha, ha. Pe mâine atunci, ne vedem mâine. O să vorbim despre maică-ta. Ha. Ha.”