Horia Roman Patapievici scriitor, fizician, filosof și eseist român contemporan

Părinţii prietenului meu Mihnea erau arhitecţi. Erau mai înstăriţi decât ai mei şi, de aceea, îmi plăcea mult mai mult să mă joc la el decât la mine. Baia, cel puţin, mirosea teribil, a săruri de baie din cristale violete şi a săpun străin, care îţi lăsa pe mână un miros de om din altă lume, la care eu nu aveam acces şi dinspre care nu puteam primi decât boarea. Cred că şi prosoapele erau din pachet, atât de pufoase îmi păreau. Iar când trăgeam apa după ce făceam pipi, vaza toaletei se albăstrea brusc, peste galbenul apei, şi se retrăgea apoi în pâlnie abruptă, suptă în măruntaiele conductei cu un zgomot de sorb. Nu mai văzusem aşa ceva. Mihnea mai avea în camera lui şi un perete de placaj, deasupra tăbliei patului, umplut cu fotografii decupate din reviste lucioase, lipite în dezordine, unele peste altele, ca un caleidoscop deşirat. Nu-mi pot opri un suspin când îmi amintesc de soldăţeii lui de plastic şi de colecţia de maşinuţe Matchbox, stivuite într-un curios stelaj de lemn nelăcuit, pe care îl ţinea închis în dulapul-scrin de care te împiedicai când te refugiai precipitat de la baie, ca să te ascunzi, pe balcon (singurul loc de unde cineva care, din prag, dacă ar fi aruncat doar o privire în camera lui, nu te putea zări – o ascunzătoare, deşi vremelnică, perfectă pentru situaţii disperate).           Toţi pereţii casei lor erau plini de desene şi picturi ciudate. Puţine îmi atrăgeau atenţia, niciuna, aproape, nu îmi plăcea. Totuşi, pe unul din pereţii dormitorului părinţilor lui se afla un uriaş nud de fotografie. Din fericire, nu era pictat. Puteai vedea foarte amănunţit defectele de anatomie ale coapsei şi, ce era mai delicios, dacă nu ar fi fost barat de gestul genunchilor cuprinşi cu mâna, puteai întrezări ceva destul de neclar, dar foarte misterios şi interesant, între picioarele lui (ei?). Mama lui Mihnea era blondă, iar femeia din fotografie era brunetă. Nu i-am spus-o niciodată, ca să nu îl jicnesc – dar eu eram convins că nudul acela era al mamei lui, înainte să se vopsească, oricare i-ar fi fost culoarea adevărată. Regretam amarnic că părul pubian rămăsese invizibil, dintr-o idioată de pudoare a fotografului (care, fireşte, în mintea mea, era tatăl lui). Când mă jucam, totuşi, făceam mereu în aşa fel încât să-mi fac de treabă prin camera cu nudul. Îmi plăcea. Totul mă atrăgea la el, în primul rând faptul că vedeam atât de multă piele intimă, dar lucrul cel mai atrăgător mi se părea a fi carnea coapselor, uşor pufoasă, lipsită de netezime, plină de clipoceli încropite din umbre şi lumini, agăţându-se de ochiul care o vedea cu freamătul unor uşoare cute prelungi, vii ca nişte teci încovoiate, dulci şi moi, ascunse sub piele şi încordate ca şi când ar fi unduit chiar atunci, când erau privite. Doamne! Aş fi vrut să le simt sub palme! Dar nu îndrăzneam. În schimb când o vedeam pe mama lui Mihnea, căutăm să-i ghicesc sub cutele fustei formele picioarelor din fotografie, în special tecile prelungi de sub umbrele cu clipoceli moi ale pielii.           Ideea genială i-a venit lui Mihnea în timp ce căutam schiţe de avioane în Larousse. Între paginile 218 şi 219 se afla reprodus un tablou cu un fel de zeiţă care plutea, susţinută sub coapsa stângă de nişte amoraşi, lângă un bărbat brunet cu figură tâmpă, care stătea cam rigid şi se uita, i se s-a părut lui Mihnea, fix spre pântecul femeii. „De ce oare?” – m-a întrebat, misterios. Habar n-aveam. „Ei bine”, mi-a spus, „ştiu de la părinţii mei că tablourile astea vechi au fiecare, dacă e unul barosan, câte o cheie”. „Ăsta”, mi-a spus triumfător, „e un tablou barosan”. „Dacă e în Larousse, e clar că e barosan, altfel nu-l puneau, pentru că de frumos, e clar că nu e frumos.” Avea dreptate. Tabloul nu era frumos, iar femeia sau zeiţa, ce era, nu părea grozavă. Chestia interesantă, însă, era că bărbatul acela ca o marionetă fixa cu privirea lui rigidă un fel de eşarfă care se încolăcea pe sub pântecul femeii, acoperind ceva ce se afla acolo, sub burtă. Cheia, prin urmare, era acolo, sub acea eşarfă. Adică, mai precis, în carnea femeii, undeva sub pântec, în locul care nu se arată niciodată în public, care se ascunde cu haine şi care nu e arătat decât uneori, când faci aia ori când te duci la baie. Mihnea mi-a spus: „Bă, e ca la uşile ascunse în zid la castele: există un mecanism de deschidere a uşii!” Nu pricepeam. I-am spus-o. M-a privit de sus. „Fii atent, tipul se uită la eşarfă pentru că eşarfa îi acoperă chestia. Dai la o parte eşarfa, îi vezi chestia. Aste ne spune tipul, de-aia e băţos.” După o pauză, în care îmi savură uluirea şi admiraţia, conchise: „Asta e cheia. Chestia” şi puse degetul arătător pe ea.           Ştiusem din totdeauna că Mihnea era mult mai inteligent decât mine. Numai enorma recunoştinţă pe care o resimţeam faţă de faptul că descoperirea lui ne va permite să îi vedem zeiţei 'chestia' mă împiedica să mă arăt cât de umilit eram. „Şi cum facem?” – l-am întrebat. „Uite cum. Facem zgâr-zgârr cu o lamă foarte bine ascuţită peste eşarfă şi treaba asta de deasupra, pusă înadins ca să astupe, trebuie imediat să se ia. Face parte din cheie. Şi îi vedem apoi chestia, de-a dreptul, cât vrem.”      Eram mut de admiraţie. Ne-am pus imediat pe treabă. Mihnea a luat o lamă Gillette din aparatul de ras al tatălui său şi a început să facă zgâr-zgârr peste eşarfa care acoperea 'chestia' zeiţei. După un timp, eşarfa a dispărut. Dar 'chestia' nu a apărut. Am pus eşecul pe seama calităţi proaste a reproducerii. Fotografia era prea mică, culoarea era puţin alături de contur, ca la pozele tremurate. Etc. Ca de obicei, lui Mihnea i-a picat imediat fisa. Şi-a adus aminte la timp că părinţii lui sunt artişti şi că biblioteca geme de albume de artă. Am petrecut multe dimineţi, în acea vară, răsfoind grele tomuri de format mare, pline cu reproduceri lucioase. Căutam, fireşte, tablouri vechi, din cele care au cheie. Priveam, cântăream, comparam, căutam liniile privirilor, goliciunea femeilor, sugestia unei chei puse peste intimitatea lor cea mai fierbinte. Modernii ne-au dezgustat imediat, cu femeile lor hidoase, lipsite de carnaţie, fără forme, desfigurate şi urâte de nu se poate. Până la urmă, am descoperit un tablou, aproape la fel de bun ca cel din Larousse. Era un Correggio – Somnul Antiopei. Era vechi all right, făcut la 1525, aşa scria sub el, bărbatul satir se uita ţintă la pântecul ei, iar ea, Antiopa, stătea răsturnată pe-o rână, cu sânii în sus, torsul arcuit şi pântecul lansat într-o curbură care sublinia moliciunea coapsei, odihnită şi calmă.

Despre ce este vorba?           Nu ştiu cum şi-au păstrat alţii integritatea sub comunism, dar eu m-am salvat prin prieteni. De când mă ştiu am fost înconjurat de ceea ce aş putea numi, cu oarecare pompă, prieteni de idei. Astfel viaţa mea intelectuală, înainte de 1989, nu a avut nici o legătură cu şcoala, facultatea sau spaţiul public, ci s-a desfăşurat exclusiv în cercul meu de prieteni. Erau, pe de o parte, bibliotecile pe care le devoram împreună cu entuziasm. Şi mai erau nesfârşitele dezbateri pe care, voluptuoşi şi îndrăgostiţi, le organizam periodic. Totul era spontan şi perfect informai. Ne întâl-neam, ascultam muzică (care acoperea tot spectrul de la cânturile gregoriene până la Genesis, Sting şi Jethro Tuli), mâncam, beam şi discutam. Dese şi delectabile erau vizionările de filme video, care se terminau întotdeauna prin schimburi aprinse de idei. Erau apoi cărţile proaspăt apărute sau xeroxurile de care unul dintre noi făcuse rost şi care erau discutate aşa zicând cu creionul în mână. Ar fi o greşeală să se creadă că aceste discuţii erau o fără de capăt trăncăneală veleitară: prin precizia cunoştinţelor, fineţea inteligenţei, autenticitatea interesului cultural şi umorul discursului, statura intelectuală a prietenilor mei era remarcabilă şi o depăşea pe a multor autori consacraţi. Pasiunea noastră comună erau viaţa ideilor şi trupul lor. Lipsiţi de expresie publică cum eram (niciunul dintre noi nu publicase cărţi şi nici nu intenţiona să o facă, în acele condiţii), nerăbdarea care se ostoieşte de obicei la intelectuali prin publicare – la noi se afla în permanenţă excitaţie avidă. Formam o contracultură nepăsătoare, tăioasă şi plină de vitalitate. Anumite urgenţe pot părea cititorului de azi stranii, cum ar fi credinţa noastră în iminenta schimbare a subiectului, prin care înţelegeam saltul imediat, sub ochii noştri, din acumularea culturii în perfecţionarea spirituală a întregii fiinţe. Vedeam în cultură o alchimie, iar filosofia cea mai dificilă (Hegel, de pildă) era înţeleasă de noi ca o iniţiere la un model de om mai apropiat de perfecţiunea pe care o doream cu emoţie şi entuziasm, ca neofiţii. Totul avea pentru noi un sens spiritual şi iniţiatic imediat. Oricare dintre noi s-ar fi simţit jignit de ideea că scopul culturii este publicarea de cărţi în vederea bibliografiei. Noi voiam să cunoaştem totul, iar cunoaşterea ne trebuia pentru a ne transforma lăuntric, pentru a deveni zei (în sensul oarecum raţional al anticilor). Trebuie să adaug că modul în care dezbăteam noi cărţile citite era mult mai serios şi mai aplicat decât modul în care, la simpozioanele ştiinţifice la care am participat, erau discutate articolele susţinute în secţiuni. Pentru că eram pasionaţi, sinceri şi intransigenţi, scleroza nici unei oboseli nu reuşise să ne altereze autenticitatea. Departe de instituţii şi maeştri, educaţia noastră s-a făcut prin cărţi şi în conversaţie, în atmosfera exaltată şi binecuvântată a prieteniei îndrăgostite.           Din 1986, împreună cu Dragoş Marinescu, Dan Wa-niek şi Dima Bicleanu (venit mai târziu), am organizat la mine acasă, în Moşilor, seminarii lunare, cu teme fixate dinainte, care au durat doi ani şi jumătate şi, din punctul nostru de vedere, au reprezentat apogeul a ceea ce se putea face mai bun şi mai profesionist sub comunism, în formula dată. Una din dezbateri a fost dedicată noţiunii de destin. Eu am vorbit despre amfibolia enigmatică dar precisă a destinului personal. Pe 18 septembrie 1987 am primit de la Dan Waniek (repartizat la Braşov) o carte poştală care conţinea următoarea invitaţie: „Ce-ar fi să încerci a încheia, până la 2 octombrie, o schiţă a eseului despre sine, deşi de nobis ipse tacemus. Poate ar da misterului de care vorbeai un înţeles mai însemnat.” La 2 octombrie trebuia să aibă loc următoarea noastră întâlnire, iar misterul de care aminteşte acolo Dan era sentimentul meu că tot ce trăiesc argumentează, ca într-un apolog, o fabulă educativă. în exerga îndemnului lui Dan Waniek stăteau, cum se şi cuvine, cuvintele pudorii (de nobis ipsis silemus), luate din Francis Bacon – Praefatio la De augmentis scienta-rium. Am primit provocarea lui Dan şi, în trei luni, am scris cartea de faţă.           Ea este tipică pentru atmosfera în care parte din generaţia mea s-a format. Căutarea originalului şi sentimentul că trăim printre copii, iminenţa unei schimbări istorice care va antrena modificarea naturii umane, refuzul spaţiului public şi dispreţul pentru politica oficială, inflaţia ideii religioase de sens al vieţii, rolul eminent acordat culturii – toate acestea admit, probabil, o formulare mai sintetică: ne pusesem în cultură toate speranţele pe care oamenii societăţilor normale şi le pun, alături de cultură, în religie, economie şi politică. Nu mai puţin, Zbor în bătaia săgeţii este în mod esenţial un răspuns, parte dintr-un dialog pasionat şi îndrăgostit, din care cititorul de azi nu mai are în faţă decât urma. Am scris această carte pentru că eram pasionat de inteligenţă, cunoaştere şi viaţă, şi pentru că îmi iubeam prietenii. Fără această iubire, câteva din cărţile mele, care nu au fost scrise pentru a fi publicate, nu ar fi fost niciodată scrise. Căci efortul material de a o scrie nu a fost mic. Pe atunci lucram în laboratorul unei fabrici aflate pe centura chimică a Bucureştilor (comuna Căţelu). Programul începea la 6,30 şi făceam o oră pe drum, schimbând două maşini infernale. Lucrul la serviciu era absorbant. Mă puteam gândi la ce voi scrie acasă numai în maşină, la întoarcere: în acea oră mâzgă-leam pe foile unei agende planul de lucru al serii. Ajuns acasă, mâncam ceva la repezeală, apoi, cu o cafea alături şi ţigări la îndemână, mă aşezam în faţa maşinii de scris şi compuneam ca în transă, fără pauze, până în jurul orei zece p.m., când mă prăbuşeam, înjunghiat de oboseala zilei. A doua zi la fel şi tot aşa trei luni.

Pe Radu Dăescu l-am văzut prima oară în casa noastră pe vremea când mă jucam cu Anca Herzog pe sub mese. Cum deja v-am spus, ea îmi mângâia braţele, îmi ducea mâinile spre pieptul şi burta ei, iar eu o pipăiam pe sub fustă. Nu aveam mai mult de cinci ani, iar Radu Dăescu mi s-a părut de la început un prost şi un îngâmfat – ca toţi adulţii, de fapt, nici o scofală. Mai ales că tata se amuza foarte de fiecare venire a lui, iar mama se îmbrăca întotdeauna mai bine, îşi punea ciorapii cu dungă neagră şi pantofii cu toc cui. Se strângeau în jurul mesei rotunde, din sufragerie, sorbeau băuturi din pahare înalte, vorbeau interminabil, râdeau în hohote, trăgeau ţigări, dădeau imprevizibil din picioare şi ne trimiteau întotdeauna la culcare atunci când hohotele deveneau mai nestăpânite. De dedesubtul mesei, unde stăteam cu Anca, pitiţi, le vedeam tuturor labele descălţate. Nu ştiu de ce, deşi ai mei îşi puseseră înadins încălţările cele mai bune înainte de venirea lui Radu Dăescu, imediat ce discuţia se anima, şi mama şi tata îşi scoteau picioarele din pantofi, la adăpostul largilor pulpane ale feţei de masă, care ne ascundeau şi pe noi de ei şi pe ei, între ei. Mama avea labe frumoase, în mătasea ciorapului. Şi spre deosebire de ai tatălui meu, ciorapii lui Radu Dăescu nu erau niciodată cârpiţi. Laba piciorului lui Radu Dăescu avea însă un deget mare uriaş (şi urât), iar celelalte patru stăteau coleşite servil sub îndoitura lui autoritară – ceva destul de grosolan şi neliniştitor. Dar râdea tot timpul, iar când hohotea îşi zvârlea tălpile spre celălalt capăt al mesei, în timp ce mama, am observat, la aceleaşi hohote, îşi strângea picioarele sub scaun, iar uneori îşi aluneca una din gambe sub şezut. Tata stătea locului, îşi strângea doar degetele, spasmodic, în ciorap, râcâind covorul. Lupu Mihai spunea că râsul, ca şi hohotele de plâns, este şi el un chin: de parcă degetele tatei ar fi fost ghearele boante pe care pisicile şi le scot ori ascund ritmic în perniţe, când sunt gâtuite.           După nenumărate astfel de jocuri de picioare pe sub masă, am remarcat că odată cu întreruperea vizitelor lui Radu Dăescu au dispărut din familia noastră şi serile cu hohote de râs, fum de ţigară şi băuturi sorbite până noaptea târziu. Apoi au venit anii de şcoală generală, examenul la liceu, viaţa de ceaiuri, începutul fumatului, intoxicarea cu băuturi, cu muzică de Black Sabbath dată la maxim şi, fireşte, dansul împleticit cu fete bete până dimineaţa în zori – adică toate preocupările absorbante şi urgente ale unei adolescenţe normale. L-am uitat complet pe Radu Dăescu. Ce îmi mai aminteam uneori erau doar gambele mamei, pe sub masă, atunci când una dintre ele dispărea sub şezut, iar cealaltă rămânea să pipăie, atârnând, cu vârful mătăsos al degetelor îmbrăcate în ciorapul cu dungă neagră, covorul.           Eram la un ceai la Maia când l-am revăzut pe Radu Dăescu. Trecuse de miezul nopţii, avusesem deja prima altercaţie cu vecinii exasperaţi de zgomot, eram cu toţii cam ameţiţi, când una din colegele mele de liceu, care tocmai picase, a rugat-o pe Maia să aprindă pentru câteva clipe lumina, să ni-l prezinte pe noul ei prieten, de care ne tot vorbise, un babalâc mult mai în vârstă decât noi, şi de care ea era foarte mândră. În lumina care părea murdară l-am recunoscut pe fostul prieten al părinţilor mei. Am rămas mască: era chiar Radu Dăescu, neschimbat. N-a dat semne să-şi amintească de mine, iar eu nu i-am spus că îl cunosc de când îşi arăta pe sub masa noastră din sufragerie ciorapii necârpiţi şi degetele-i dizgraţioase. S-a stins lumina, muzica a fost iar dată la maxim, am dansat, am fumat, m-am ameţit şi mai mult, am pipăit-o pe Alina, prietena mea tunsă ca Olivia Newton John, din anii când dansa cu Travolta. Totul, cam searbăd. Spre dimineaţă am chemat un taxi, iar la despărţire, în faţa portierei, Radu Dăescu m-a întrebat ‘Ce mai fac ai tăi? În formă?’ – şi mi-a dat o carte de vizită. Albă, fără chenare, doar cu un nume în centru şi două numere de telefon în partea din dreapta, jos. Doar că numele de pe cartea de vizită pe care mi-o oferise Radu Dăescu nu era Radu Dăescu, ci un altul (pe care n-am să-l dezvălui aici), iar sub nume scria scurt, enigmatic, cu litere espasate – artist.           Era Radu Dăescu un – artist? De îndată ce am avut timp, l-am sunat. Îi vorbeam, fireşte, cu Dumneavoastră. M-a repezit imediat (vorbea mereu repezit), tăindu-mi vorba. „Lasă ‘dumneavoastră’, spune-mi ‘tu’. Ai ajuns băiat mare. Ha, Ha. Te simţeam uneori cum te jucai între picioarele noastre cu fetiţa aia mică. Sunt sigur că făceaţi porcării. Ha, Ha. Da’ nu-mi imaginez care. N-o să mi le spui! Ţii minte când v-au găsit în pielea goală pe amândoi, adormiţi sub masă?”. Am dat din cap. „Când a venit mama fetiţei să o ia acasă? Ah. Ah. Ce bătaie pe voi!” Nu fusese nici o bătaie. Dar Radu Dăescu o ţinu tot aşa un timp, clămpănindu-mi în ureche. Descoperii că, brusc, îşi pierduse tot farmecul. Un babalâc plicticos, prietenul unei colege: ea o snoabă, el o pisălogeală. L-am întrerupt. „Trebuie să închid, vă sun mâine.” Am accentuat distant pe ‘vă’. „Ha, ha. Tot cu ‘dumneavoastră’. Tot cu ‘dumneavoastră’. Dar înainte să închizi”, mai adăugă aşa, într-o doară, „aş vrea să ştiu ce mai face maică-ta. Ce femeie! Maică-ta tot frumoasă, ce spun, tot atrăgătoare a rămas?” Radu Dăescu voia să ştie ce mai făcea mama! Asta mi se părea destul de uimitor. Mama era aşa de neinteresantă! La glumele lui Radu Dăescu, din câte îmi aminteam, mama nu făcea decât să tacă ori să râdă. Un fel de element anost de decor. I-am spus toate astea, pe scurt. „O, cât te înşeli”, mi-a replicat, cu o voce mai slabă, Radu Dăescu. „Dacă ai timp, am o mulţime de chestii să-ţi spun despre anii aceia. Dacă ai timp.” Aveam oare? Pe loc, m-am decis. „Aş veni mâine”, i-am spus”. „Ha, ha. Mâine! Deja mâine! Perfect. Bem o cafea, fumăm împreună o ţigară, nu? Ce zici, ne destrăbălăm. Ai voie să fumezi? Rezişti la Gauloises? Da? Ha, ha. Pe mâine atunci, ne vedem mâine. O să vorbim despre maică-ta. Ha. Ha.”

În orice ţară, nu există cu adevărat decât două partide: partidul celor care îndrăznesc să spună nu şi partidul celor care nu îndrăznesc. Când numărul celor care nu îndrăznesc covârşeşte numărul celor care îndrăznesc, ţara este pierdută. (N. ed.)           În preajma ştreangului (istoria unei nopţi)* îi împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.           (Elena Ceauşescu, stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 17 XII 1989)           Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămână ascuns. Liber eşti numai atunci când ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmând un vechi cuvânt al Evangheliei, în România şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cât am fost arestat, mai întâi la Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul Jilava. Am fost ridicat printre primii, când incredibila rezistenţă a poporului Bucureştiului împotriva dictaturii comuniste abia începea.           La început am fost doar şase, într-o încăpere din IGM, şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La început uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a fost închisă iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni înarmaţi. De pe culoar răzbăteau până la noi, năclăite,           * Apărut sub titlul „Unter dem Strang: die Geschichte einer Nacht”, Neue Literatur, 41. Jahrgang, Heft l-2, Januar-Februar 1990, pp.105-l10 (traducere de Christa Richter).           zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei respiraţii înfundate cu căluş – şi gâfâite.           Când a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcţionar, a citit câteva nume de pe o listă bătută la maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos şi întors cu faţa la zid, cu mâinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau. Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală când mâinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi brutalitate. Ne-au pus cătuşe la ambele mâini: formam un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii care se desfăşura afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întâlneam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc „trupuri”, şi anume o grămadă de trupuri stâlcite. Erau înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stâlciţi şi speriaţi. Un tânăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei sale să îşi ţină dracului faţa întoarsă la zid. Un bărbat bărbos cu alură de pictor urla de baioneta cu care un miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau bătuţi numai sporadic, când miliţienii, care se întărâtau între ei, se năpusteau, înjurând, să lovească. Cei care nu aveau încă mâinile zdrelite se ţineau de zid precum beţivii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mâinile înroşite de sânge, se agăţaseră de pereţi cu pieptul şi cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau continuu, ca posedaţi, „staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept, boule, nu auzi! ai?” – şi urma lovitura, şi apoi altele şi aşa până când icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi pierdea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau desenele neregulate ale sângelui împrăştiat.      Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma. Printre ele, călcând şi izbind, cizmele miliţienilor făceau poteci de ordine, înjurau continuu, monoton şi cu ură. îşi întreţineau prin vorbe îndârjirea pe care un maior crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe feţele acelor puştani în uniformă, care nu cereau decât schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa împăcată. Loveau în cine apucau, la întâmplare: pumnii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei, – totul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa.

CUVÂNT ÎNAINTE.           Întrebat odată în ce ar consta virtutea unui tânăr, Socrate a răspuns: „Să nu depăşească în nimic măsura”…Critica pe care o fac aici modernităţii se poate reduce la afirmaţia clasică, înscrisă pe frontonul templului din Delfi… ,nimic peste măsură. Ceea ce revine la a reafirma banalitatea că nici un lucru nu e bun peste măsura care îi e proprie. Veţi exclama, pe bună dreptate: modernitatea şi măsura! Modernitatea să nu depăşească măsura! Oare noi – moderni epuizaţi de pretenţiile tot mai necruţătoare ale unei modernităţi inepuizabile – nu am întrecut de mult toate măsurile, înşelând aşteptările celor mai buni şi împlinindu-le complet numai pe ale celor care oricum s-ar fi mulţumit cu orice? Modernitatea singură este deja excesul unei lipse – al lipsei celor nevăzute. Pentru a nu mai fi un exces, modernitatea ar trebui contrabalansată cu ceva, aşa cum se întâmpla cu textele manuscriselor medievale, purtătoare ale unei imagini perfect ordonate a lumii, care, fără a-i şoca pe savanţii călugări, erau ilustrate în chenarul paginii cu acele stranii şi exuberante marginalia, purtătoarele unui comentariu al lumii pe dos. În Evul Mediu, oamenii mai aveau încă forţa de a accepta şi viaţa, şi pe Dumnezeu aşa cum sunt, potrivit unei bune separaţii a puterilor în cosmos – a Creatorului transcendent faţă de lume şi a creaturii legate de Creatorul ei printr-o infinită distanţă proximă. Îţi trebuie un formidabil instinct al adevărului pentru a îndrăzni să comentezi imaginea lumii de sus printr-o imagine a lumii pe dos! Omul ultimei tradiţii pre-moderne îl mai avea…           Cum i-am putea reda modernităţii acest instinct al adevărului? Poate numai conservând, în cea mai deplină şi imaterială credinţă, instinctul lipsit de remuşcări al materialităţii. Adică aşa cum foloseşte pictorul de geniu pensula – în aşa fel încât să aducă la prezenţă lucrurile care nu se pot vedea prin intermediul zugrăvirii celor care se pot. După ce a organizat totalitatea indefinit epuizabilă a vizibilului, poate că a venit în sfârşit momentul ca modernitatea să fie chemată la propria ei judecată de apoi – şi să fie somată să ne redea Invizibilul: pe el nouă şi pe noi lui. Până acum, modernitatea a fost folosită pentru a ne convinge că Invizibilul nu există şi că a fi cu adevărat modern înseamnă a fi doar vizibil, doar corp, doar materie. Cine este însă doar materie e condamnat să nu fie, plăcerilor sale arbitrare şi lumii, în hazardul ei, decât material în vederea unor scopuri cărora nu le poate fi beneficiar dacă nu le este sclav. Ei bine, nu! Prin ceea ce-i lipseşte, modernitatea oferă ceea ce o poate salva. Neavând o finalitate proprie, modernitatea poate fi foarte bine folosită atât pentru a întregi partea nevăzută a lumii, cât şi (ca până acum) pentru a o nega – prezentă atât prin cele ce se văd, fără să se vadă, cât şi transparentă celor care nu se văd, aducându-le la vizibilitate.           Critica mea nu este făcută nici din perspectiva postmodernităţii, căci postmodernitatea nu este decât o modernitate care se ia atât de în serios qua modernitate încât are impresia că se joacă, nici din perspectiva tradiţionalismului, care confundă Nordul tradiţiei cu tradiţia însăşi. Este o critică făcută din perspectiva conştiinţei că atunci când ţi se deschide în faţă un drum, fără să vrei, în mod automat, în spate ori în laterală ţi se închide un altul. Când se închină bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii ei şi delatorii tradiţiei, în sufletele noastre ignorante se tânguiesc de o manieră sfişietoare toate bogăţiile pe care le-au pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.           — Câţi moderni, satisfăcuţi de propria lor modernitate, câţi oameni novisimi, orbiţi de patima de a fi cât mai recenţi, câţi oameni care mobilizează puterea unui tigru şi viclenia unui şarpe în perspectiva de înţelegere a unei efemeride, câţi oare dintre noi – oameni recenţi ai unei lumi din ce în ce mai recente-mai posedă discernământul de a pricepe că orice progres din vizibil se face pe seama unor amputări m invizibil?           Critica mea ţâşneşte din repulsia faţă de exces şi se nutreşte din convingerea elementară că nu există pe lumea aceasta nici un principiu care să poată fi extins la întreaga existenţă, decât dacă seântâmplă să fie deopotrivă transcendent, personal şi creator. Dacă modernitatea ar fi Dumnezeu, atunci ar avea tot dreptul să se instituie ca unic scop şi mijloc al vieţilor noastre. Dar nu este. Îi lipseşte, pentru a fi un principiu cu adevărat universal, însuşirea de a fi transcendentă, personală şi creatoare. Din acest motiv de bun-simţ, modernitatea trebuie moderată, trebuie bine temperată prin ceva. Ceva simplu, firesc, viu, ceva aflat mereu la îndemână. Modernitatea trebuie temperată prin punerea ei la lucru împreună cu alte forme de viaţă şi prin confruntarea mijloacelor ei cu exigenţele altor orizonturi, care, faţă de ea, nu sunt în sine nici pre-moderne, nici tradiţionale, ci, pur şi simplu, omeneşti – adică adevărate. Cum ar fi faptul că iubirea, moartea, setea de cunoaştere, suferinţa şi credinţa în Dumnezeu nu pot fi transformate în valori de schimb decât dacă încetăm să mai fim oameni. Cum ar fi faptul că lumea nu este făcută doar din lucruri vizibile, ci, mai ales, din lucruri invizibile şi incorporale – fie acestea doar gândurile şi emoţiile noastre, mai numeroase decât firele de nisip din tot universul. Ar fi mai sănătos şi mai economic, în ordinea suferinţei şi a decenţei, dacă am crede că gândurile şi emoţiile noastre sunt fapte, care, în viitor, vor căpăta consecinţe directe şi inevitabile asupra vieţilor noastre: sub forma conflictelor sângeroase, dacă gândurile noastre au fost violenteşi duşmănoase; ori sub forma bucuriei şi a fericirii, dacă gândurile noastre au fost generoase şi bune.

(Acţiunea se petrece în 6 martie 1975, a doua zi după asasinarea lui Cornel Chiriac, la München)                 — A murit Cornel Chiriac!           — Nu se poate! Când? Ce s-a întâmplat?           — L-au asasinat alaltăieri. Oficial e vorba de nişte homosexuali, dar adevărul e altul: este un asasinat… politic  ba nu, existenţial.           — Existenţial? Împotriva lui Cornel? Ce-i aia? Cine să vrea să-l omoare pe Cornel?           — Moşii, babalâcii, scăpătaţii. Ascultă-mă pe mine, lumea e condusă de fosile reacţionare. Ei put, şi lumea se împuţeşte datorită lor. Existenţa noastră îi macină. Ei vor să trăiască indefinit, şi anume ca boşorogi impenitenţi. Şi impotenţi. Singura lor pasiune este să guverneze, adică să ucidă. Raiul, ei şi-l imaginează ca pe un stat în care totul, de la oameni la instituţii, este la dispoziţia lor nesăţioasă. Nesăţioşi să aduleze şi să fie adulaţi. Să linguşească şi să fie linguşiţi. Să ucidă şi să nu fie ucişi. Ah, setea de moartea altora a oamenilor josnici! Aceşti gerontocraţi nu au creiere sănătoase, căci este o boală în a dori puterea, cu orice preţ, şi a o exercita cu o sete de obsedaţi, cu  impudoare.           — Bine, bine. Şi Cornel? Ce legătură au toate astea cu el?           — Îţi aminteşti de Jan Palach, nu? Tot ei l-au ucis. Aici nu e vorba numai de ei, ci de un instinct mai puternic, care face şi dincolo victime. Kennedy fusese cel mai tânăr preşedinte al Statelor Unite: l-au ucis. Îţi vorbesc despre ura bolnăvicioasă a celor care nu merită să trăiască împotriva celor care o merită din plin. Bâlbâitul, confuzul, stalinistul, estropiatul Sartre trăieşte, superbul Camus, om de onoare şi suflet de inteligenţă clasică, a murit. Lumea noastră trebuie să moară, pentru că în ea câştigă numai cine trişează. Mircea Vulcănescu moare asasinat, Gheorghe Brătianu la fel: ei bine, nu, Nestor Ignat deambulează împăcat pe mapamond, publicând greţoase note de călătorie, luxuriant ilustrate, cu buzunarul mereu plin. Leonte Răutu, om pernicios şi personaj malefic, trăieşte sugându-şi pensia la ciubuc. Beniuc moare de bătrâneţe, satisfăcut şi sastisit, Blaga moare de cancer, în plină putere a minţii, dar retezat şi nefericit. Când nu eşti bun de nimic, trăieşti până la loc comanda. A. Toma crapă octogenar, Nichita moare la 50. E de mirare că Preda nu a murit încă: pariez însă că Dumitru Popescu va muri nonagenar, nutrit de biştarii pe care i-a primit în schimbul minciunilor pe care le-a proferat toată viaţa, şi fericit; nu ne va scuti de niciuna din nenumăratele platitudini pe care se simte dator să le lase posterităţii; nici, pariez, de un şir nesfârşit de memorii, călduţe, mincinoase şi la fel de conformist curajoase ca şi latrinele golite de scârbosul Ehrenburg în cele şase volume din…           — Lasă, ştiu toate astea. Bla-bla. Şi Aragon, care încă nu a murit, faţă de infinit mai bunul Eluard, care a trebuit să dispară la doar cincizeci şi ceva de ani. Saint-Exupéry şi toţi ceilalţi. OK. Căci porcii supravieţuiesc, iar îngerii sunt condamnaţi să dispară. Ştiu. Javrele trăiesc nelimitat, criminalii nu sunt niciodată pedepsiţi: cu cele 60 de milioane de victime atârnându-i de gât, Stalin a murit liniştit în patul lui, adulat în mod josnic de peste un miliard de imbecili, gata oricând să devină victime fericite, dacă ipochimenul ar fi dorit-o. DAR UNDE VREI SĂ AJUNGI? Ştii bine că lumea noastră este o vale a plângerii, despre al cărei stăpân catolicii susţin că este Prinţul Tenebrelor, iar gnosticii cred că este Arhontele cel rău, zeu inferior izgonit într-o pleromă inferioară… ŞI? Iubiţi de zei, cei tineri – tineri mor…           — De unde e versul?           — De niciunde: l-am inventat.           O clipă domni tăcerea: există o tăcere care se împleticeşte între cuvintele îndrăgostiţilor, şi o tăcere care îi îngenunchează. Oricare dintre ele ar fi fost aceea, am uitat. Tăcerea îi despărţi pe cei doi adolescenţi o clipă, ştergându-se de feţele lor ca o lumină care pleacă, apoi cel care vorbise primul continuă, luându-şi cu afectare capul în mâini:      — Fiecare dintre noi e în puterea acestor boşorogi senili, a căror unică raţiune de a fi e să ne ucidă. Suntem ai lor, fără scăpare. Cine se uită strâmb la ei e condamnat. În faţa unui stâlp de lemn, uscat de mult, dar roşietic de la sângele ţâşnit din rănile celor ucişi, un porc de soldat brutal te zvârle la pământ, urlând la tine şi scuipându-te. Cazi pe burtă, cu mâinile fedeleş răsucite la spate. Dar trebuie să stai în genunchi, şi te ridică lovindu-te în maţe, în ficat, în rinichi şi în coaie. Te torturează în poziţia închinării, forţându-te să îi adori ultragiile. Iar înainte să te ucidă te scuipă. Te înveleşte în flegma lui purulentă ca într-un giulgiu. Saliva lui îţi împroaşcă ochii, îţi astupă nările şi îţi umple gura, iar când tragi aer în plămâni flegma lui impură te inundă. Apoi încarcă revolverul şi îţi lipeşte ţeava lui rece de cap. Rânjeşte înainte să sloboade în tine puterea aceea infernală, şi va rânji şi după ce, prin gaura exploziei, materia brusc decomprimată a creierului tău va izbucni în afară. Mereu va exista în lume un număr nelimitat de putori sadice grăbite să se pună la dispoziţia celor care vor să guverneze prin crimă şi teroare. Miliarde de oameni trăiesc la cheremul acestor ucigaşi care jură pe constituţie şi drepturi civile. Bătrâni şi nevropaţi, ei au nevoie de sângele nostru tânăr întocmai ca vampirii, pentru a se reîmprospăta. Suntem contemporani cu acest nesfârşit popor de victime nerăzbunate, pleşcari ai unei supravieţuiri nedemne şi înjositoare! Priveşte-mă cât sunt de jalnic: vorbesc şi vorbesc şi vorbesc, şi îmi adorm în elocvenţă indignarea de ei, neputinţa de mine şi furia de alţii: iar tu mă asculţi, oripilat şi făţarnic, afectând că suferi mai mult, ascultând, decât pot ei îndura, cei care sunt mutilaţi în beciurile torturii.

Suntem cu toţii oameni ai sentimentelor pe care le ignorăm. Nu are importanţă când se nasc cele mai multe dintre ele: în privinţa lor ignoranţa noastră este absolută, iar prejudecăţile se depun în noi fără răgaz, cu nepăsare. Totuşi, în ce priveşte emoţiile erotice, există o excepţie. Copilăria este rezervorul de predilecţie, un adevărat corn al abundenţei tuturor sentimentelor pe care la început le ignorăm şi din care mai apoi trăim, cu recunoştinţă, toată viaţa.           Când eram mic, eram intrigat de faptul că, spre deosebire de noi, care nu primeam niciodată nimic, bunica Drăgan – cea care o înlocuia în viaţa mea pe adevărata mea bunică, bunica Rosalia, rămasă, biata de ea, prea mult în Bucovina luată de sovietici şi moartă acolo puţin după ce şi bunicul fusese omorât, o bunică secretă, căreia nu i-am cunoscut nici chipul, nici prezenţa, nici iubirea, reprezentată acum printre vii de bunica Drăgan, care vorbea la fel de prost româneşte ca şi, mi s-a spus, Rosalia – eram deci intrigat de revista pe care bunica o primea în fiecare lună de la nepoata ei din Germania Federală: o revistă colorată, scrisă cu litere negre pe o misterioasă hârtie subţire şi foşnitoare, într-o limbă pe care nu o puteam pronunţa, dar pe care bunica Drăgan o vorbea cu tata atunci când nu voiau să fie înţeleşi de copii. Revista se numea Frau mit Herz, iar germana, pentru mine, a rămas limba în care adulţii se ceartă. Multe chipuri zâmbitoare erau în paginile revistei Frau mit Herz. Din motive pe care tare aş fi vrut să le aflu, toate acele femei erau fericite. Multe erau şi frumoase. Dar numai unele dintre ele îşi arătau picioarele aşa cum o făceau cele aflate în paginile de la mijloc, unde se adunaseră, zâmbitoare şi cu dinţi foarte albi, numai cele care purtau doar chiloţi şi sutien. După plecarea bunicii de acasă, când rămâneam singur, scoteam din dulapul ei colecţia revistei Frau mit Herz (pe care biata de ea, bătrână, îndepărtată din viaţă şi tipicară, o păstra stivuită frumos) şi, stricând ordinea colecţiei, inspectam fiecare exemplar în parte, la femeile aflate în dreptul cotorului. Cred că stăteam ore în şir contemplând secretul acelor apariţii. Deşi frumoase, cele mai multe din acele femei fericite mi se păreau ca apa de la robinet, dacă mă gândeam la cea de la fântână. În mod ciudat, toate erau blonde, deşi majoritatea femeilor din familia mea erau brunete. Nu înţelegeam de ce, în Germania, se vopseau chiar toate. Mi se părea că blondul părului lor avea legătură cu faptul că nu prea îmi lăsau nici un gust pe limbă, când le priveam. Aveau dinţii prea albi, feţele prea întinse, hainele prea spilcuite. Niciuna nu avea deasupra genunchiului gropiţele cu umbre pe care, în momentele de abandon şi relaxare, le văzusem, de la înălţimea canapelei, sub fusta unora din mătuşile mele. Acum mi-e limpede că acele femei de la cotorul revistei, deşi frumoase în perfecţiunea lor ilustrată, nu mă emoţionau aşa cum mă emoţiona intimitatea surprinsă din întâmplare a mătuşilor mele, când, fără grijă faţă de copii, câte una se lepăda în grabă de haine, rămânând într-un négligé aproximativ. Acestea mi se păreau mult mai atrăgătoare, deşi, recunoşteam, nu era niciuna dintre ele nici la fel de frumoasă, nici la fel de fericită ca femeile din Frau mit Herz. Dar, acum o pot înţelege, coapsele frumoaselor femei din cotorul revistei îmi apăreau, nu ştiu cum, mai puţin goale decât senzaţia de enormă intensitate a goliciunii pe care reuşeam uneori să o capăt, surprinzând într-un clipit de ochi, sub fusta mătuşilor mele, jocul ascuns al coapselor lor. Doamne! Oricare din blondele frumuseţi fericite văzute în Frau mit Herz, deşi mult mai goală decât mi-o puteam vreodată închipui pe oricare din mătuşile mele, părea mult mai îmbrăcată, mult mai puţin goală, decât ceea ce reuşeam eu să văd pe furate.      Mă jucam cu vărul meu pe covor. Aveam o barcă de plastic cu fund plat, roşie, cu căpăcele galbene şi maro, cu două pânze din plastic răscroit la margini, care costase treizeci de lei. Ne certam pe ea. Pe lângă noi trecea, între baie şi bucătărie, una din mătuşe. Venise de la serviciu, gătea şi voia să facă baie. Dăduse drumul la apa fierbinte. Vuietul de cataractă în cada de fontă emailată se scurgea pe sub uşă şi pe gaura cheii, înfundat şi zdrenţuit, până la noi. Ceva, ceva îmi stârnea atenţia. Observasem că pe măsură ce se umplea cada de la baie şi gătitul se apropia, după miros, de sfârşit, mătuşa noastră devenea din ce în ce mai neglijentă – şi mai despuiată. La început purta taiorul cu care venise de la serviciu. Ciorapul de nailon, la fiecare deschidere a piciorului, scotea un stins sâsâit de mătase boţită, ca un şarpe încolăcit sub fustă, în sus, spre întunericul cel ascuns al coapsei, care se freca electric de interiorul căptuşelii, la fiecare pas. Apoi, cândva, până să ne dăm din joacă seama, a rămas în furou. Şi abia după ce şi-a pătat cu ulei maroniu bluza de satin cafea cu lapte – strigând furioasă la noi, care îi stăteam în picioare – am început să ne dăm seama, dându-ne coate, că răscroiala furoului abia îi putea încăpea sânii largi şi moi. Nu mi-l amintesc pe vărul meu, atunci – poate că împreună continuam să învârtim chicotind de plăcere bărcuţa roşie cu fund plat – dar eu ţin minte că am rămas complet descumpănit atunci când, deodată, am simţit undeva în adâncul pieptului meu ce piele frumoasă şi caldă şi catifelată şi îmbietoare şi înmiresmată au sânii mătuşii mele. Aproape mi-am pierdut echilibrul, întins pe jos cum eram. Ceva a început atunci să se învârtească în mine, ceva care mă făcea înalt şi, în acelaşi timp, mă arunca în gol. Pentru mine, revelaţia frumuseţii sânilor aceia a fost o suferinţă de care m-am îndrăgostit pe loc. Era un fel de freamăt în ei, aşteptând apa caldă a băii, pe care eu, nepotul lor, îl simţeam. Oare ea îşi dădea seama? Căci ei, am sentimentul, amintindu-mi, îşi dădeau. Apoi, deodată, privindu-ne unul pe altul în ochi, eu şi vărul meu ne-am dat brusc seama că, atunci când trecea pe lângă noi, mătuşa noastră lăsa un miros. Greu de spus ce fel de miros era. Odată, când mă încinsesem de soare şi culegeam, tomna târziu, struguri negri şi dulce-acrişori de novă, aşa mirosea pământul încins şi iarba uscată care se ofilea pe el.

Niciodată nu am să înţeleg cum de n-am fost niciodată prinşi. În casa lui Anca se intră printr-o îngustă verandă de sticlă, unde, în stânga, aveam noi mica laviţă pe care ne jucam. Dinspre curte, era poarta de sticlă groasă, armată cu fier forjat, de la intrare. Dinspre casă, era glasvandul care dădea spre culoarul bucătăriei şi băii şi care ne proteja numai prin tăblia din lemn alb a părţii de jos a uşii. Nu cred că ne-am ferit vreodată cu adevărat, adică să pândim zgomotele şi să ţinem de şase. Şi totuşi nu am fost niciodată prinşi. În ciuda a ceea ce se spune, cred că la nişte copii care se joacă nu se uită, de fapt, nimeni.           Ideea a fost Danei, prietena noastră care stătea în casa familiei Gutuiescu, chiar vizavi de Anca. Ea nu fusese la grădiniţă în grupa mică cu noi, ci venise abia acum, aproape de sfârşitul anului, de la o grădiniţă germană. Era nouă. Fireşte, trebuia ca numai eu cu Anca să ştim bine toate treburile şi, când jucam jocuri, noi le conduceam pe toate. Dornică să se împrietenească, Dana ni se supunea cu o calinerie perfectă. Făcea tot ce îi spuneam. De exemplu, când jucam ‘masa în familie’, Dana aducea apa de la bucătărie chiar şi când era rândul nostru. Iar de inventat jocuri noi, numai noi, cei cu vechime, aveam dreptul să inventăm. De bucuria noii noastre prietene, le-am ‘inventat’ în acea vacanţă de Paşti de mai multe ori la rând pe toate pe care le ştiam, până ne-am plictisit. Bineînţeles că jocul de-a doctorul şi copiii care vin pe ascuns în inspecţie nu ne-a venit nici unuia dintre noi în minte să-l jucăm, până nu ne-a dat Dana ideea. Habar n-am cum i-a venit Danei ideea să-l jucăm. Pot doar să povestesc lucrurile, aşa cum s-au petrecut.           Tatăl ei era doctor. Era un bărbat gigantic, îmbrăcat mereu foarte călduros, cu o burtă ca o carafă de vin – şi cu pălărie. Când trecea pe lângă mama, scotea circular pălăria şi se înclina în mod neverosimil peste propria lui burtă, de parcă ar fi alunecat pe ea în jos. Nu-mi făcea nici o impresie, era doar tatăl Danei. Punct. Mama ei era însă o femei care mirosea întotdeauna a parfum şi cred că era foarte frumoasă. Nu o ţin minte cum arăta atunci, aşa că am să mă abţin să o descriu, cu ochii mei de acum. În toată această poveste important a fost însă tatăl Danei. Într-o seară, când noi jucam pe laviţă Păcălici, luminându-ne fiecare cărţile cu mici lanterne de buzunar Elba şi mai mult jucându-ne cu luminile pe feţele noastre decât bucurându-ne de împerecherea fetelor şi băieţilor din joc, a apărut gâfâind d-na Gutuiescu, transpirând toată, să ne spună că «Domnu’ Doctor» ne cheamă în spatele curţii. ‘Repede, repede’, ne împingea de la spate d-na Gutuiescu, de-a lungul culoarului întunecos care ducea în spatele curţii Danei. Palmele pufoase şi braţele fleşcăite ale bătrânei doamne Gutuiescu, şi vocea ei care-i şontâcăia ca şi piciorul, ne zoreau, ne zoreau. O simţeam pe pielea gâtului – ceva uscat, flasc şi călduţ, umed – împingându-ne de la spate. Până am ajuns, aproape prăvăliţi, la picioarele burţii tatălui Danei. ‘I-am adus, Domnu’ Doctor’. ‘I-am adus imediat, aşa cum aţi dorit’. ‘Bine, mulţumesc. Foarte bine.’ – spuse d-l doctor, tatăl Danei, privindu-ne de sus, cu mare îngâmfare, în timp ce, legănându-se pe picioare, se trăgea de răscroiala vestei cu degetul mare de la mâna stângă, în jos. ‘COPII, bucuraţi-vă!’ (Vocea lui era ca o trompetă care îşi slobozea sunetele în cutia de rezonanţă a unui trombon.) ‘Mergem la AEROPORT să o luăm pe tanti Steffi. MERGEM CU MAŞINA.’ MAŞINA era un Volkswagen broscuţă, model din anii ’60, o minune de maşină bej, superb întreţinută, nichelată strălucitor la încheieturi şi cu nişte bare de direcţie argintii, ondulate magnific, iar AEROPORT, pe vremea aceea, însemna Aeroportul Băneasa – adică uriaşe avioane cu elice, decolări, plecări în străinătate, stewardese, lucruri din pachet, miros de ţigări fine, reviste Pif la chioşc, sacoşe de umăr cu inscripţii exotice! Dumnezeule, Aeroportul Băneasa era ceva atât de exotic, de ‘internaţional’, într-o lume atât de dezesperant de banală! Nu ştiu ce-a făcut Anca, dar mie unuia, de bucurie că voi merge cu MAŞINA la AEROPORTUL BĂNEASA, mi-a scăpat lanterna din mână. Văzându-mi emoţia, doctorul a plescăit cu satisfacţie din buze şi mi-a făcut cu ochiul, arborând o expresie (cred) de camaraderie, care, pentru vârsta mea de atunci, mi s-a părut destul de înspăimântătoare. Am sărit atunci pe Dana chiuind, şi am sărutat-o. Din acel moment, Dana a preluat fără nici o ezitare conducerea grupului nostru, iar Anca şi cu mine ne-am supus imediat, cu o plăcere de a-i face pe plac la fel de mare ca şi plăcerea de a dispune de ea pe care o avusesem mai înainte, când jucasem ‘masa în familie’.

Fiecărui elev bun la învăţătură îi vine rândul să facă de serviciu pe liceu cam de trei ori pe an. E bine doar pentru că elevul poate chiuli cu voie de la conducere. În rest, e cam plictisitor. Elevul stă o zi întreagă pe un scaun descleiat cu o măsuţă debilă dinainte, chiar în faţa cancelariei. Pe măsuţă, un clopot. La fiecare cincizeci de minute, şi o singură dată la patruzeci, trebuie să străbată cele şase culoare ale celor două dreptunghiuri care formează, în secţiune, planul liceului şi să clopoţească de-a lungul lor cu toată forţa. În nu mai mult de treizeci de secunde, trebuie să acopere o distanţă de aproape o sută cincizeci de metri. Nu e chiar uşor. În plus, nici măcar când toţi sunt la ore elevul de serviciu pe şcoală nu se poate duce să tragă, la toaletă, o ţigară. Femeile de serviciu mişună pe acolo tocmai între pauze şi fac mereu scandal de mucurile găsite. O pacoste! Se găseşte mereu câte o profesoară să se minuneze prosteşte de cât se fumează în şcoală, deşi e interzis, deşi aceşti copii sunt atât de fragezi, deşi se face mereu control de ţigări la intrare, deşi cei găsiţi sunt eliminaţi, părinţii lor sunt chemaţi la şcoală etc., etc., etc. Ţocăne pe culoare din tocuri, înfoiate de indignare în taioarele lor foşnitoare, schimbă între ele numai replici de manual şi se ascultă de unele singure vorbind, cât sunt de importante, de conştiincioase, de devotate cauzei şcolii, iar când ajung în dreptul elevului de serviciu pe şcoală revarsă diluvial peste capul acestuia toate îndemnurile pioniereşti cu putinţă, până când, de fiecare dată, una dintre ele se opreşte bănuitoare din perorat şi îl întreabă, răstit, pe elevul de serviciu pe şcoală: ‘Oare nu cumva fumezi şi dumneata?’. Nu, bineînţeles că nu, răspunde elevul, politicos şi plesnind de bună-credinţă, cum aş putea, doamnă, să fac aşa ceva, doar fumatul în şcoală, acasă, pe stradă şi oriunde este strict interzis elevilor de liceu. Un elev conştient şi conştiincios nu poate, în principiu, fuma – îi dă mai departe foarte serios elevul de serviciu pe şcoală, uitându-se fix în ochii acelei profesoare şi lovind uşurel cu vârful unghiei umărul de bronz al clopoţelului, numai cât să se audă în jur o mică vibraţie sticloasă, care să distragă, invariabil, atenţia profesoarei. De regulă, aceasta îşi pierde şirul şi, distrasă, caută să identifice sursa bâzâitului cristalin. Nu reuşeşte, degetul elevului e prea fin. Sau, mai degrabă, lucrarea degetului elevului e prea fină. Oare poate vedea cineva junghiul care îl străbate până în tălpi? Poate cineva vedea răcoarea pe care i-o lasă pe piele zborul razant al libelulei? E, pentru elev, momentul cel mai interesant, din punct de vedere tehnic. Din dominatoare, profesoara devine, pe nesimţite, dominată. Când îi impune elevului tema ei, îl domină. Când caută să descopere ceva ce, într-un mod complet neclar, are o legătură cu prezenţa elevului, dar nu poate recunoaşte faţă de el că habar n-are ce este acel lucru care o contrariază, atunci profesoara pierde brusc frâiele discuţiei şi devine dominată. E derutată şi, dintr-o fiinţă neîncadrabilă sexual, de parcă sub îndemnul unei hipnotizator invizibil ar fi început să-şi scoată chiar în faţa elevului hainele de pe ea, profesoara se transformă într-o femeie fragilă, frumoasă, supusă şi plină de farmec. În timp ce îi face morală, se poate foarte bine observa că, sub pojghiţa subţire de profesoară, se zbate să se exprime, ca un ocnaş deportat în adâncul unei mine de sare, strigând din rărunchii unei pâlnii nesfârşite, care pleacă din străfundul ocnei şi duce ca un tobogan răsturnat direct la suprafaţa pământului, în plină lumină – prezenţa unei femei. Oh, nu este o prezenţă oarecare, cum se întâmplă cu aproape toate femeile care poartă cataloage la subsuoară. Pe dinăuntrul ei, când se simte dezarmată, acea profesoară pare a fi smulsă cu tot corpul din felul ei obişnuit de-a fi, îmbrâncită de cine ştie ce duh al despuierii dincolo de ‘doamna profesoară spune cutare’, ‘doamna profesoară face asta’, ‘doamna profesoară consideră că ’ – ca şi când ar trece cu tot corpul prin oglindă, răsucindu-şi violent sufletul şi tot sensul înfăţişării ei schimbându-se. O clipă ai mai văzut-o aici, apoi, ca ştearsă, nu mai este. Privind-o – nările – la pândă, dilatate; buzele – albite de arcul tras sub cearcăn al pomeţilor; inima – bătând din vena care se încreţeşte gâfâit sub pielea tâmplei; şi respiraţia care i se caţără pe sâni, înghesuindu-se să-i iasă precipitat pe gură afară din gâtlej, la aer – ştii sigur că doamna din faţa elevului, cu toată masivă ei prezenţă trupească de acolo, e deja dincolo. El ştie acest lucru şi, de fiecare dată, foloseşte prilejul pisălogelii cu fumatul pentru a o aduce pe profesoară, cu ajutorul sunetului pe care îl produce imperceptibil cu unghia, în acea postură dezarmată. Dar poate că şi ea ştie şi acesta este în realitate motivul pentru care, de fiecare dată, adică de trei ori pe an, se opreşte în faţa elevului de serviciu pe şcoală pentru a-i repeta întrebarea cu fumatul – ‘oare nu cumva şi dumneata ?…’ – întrebare pe care de fapt o repetă, în mod ritual, pentru a se preface că ignoră situaţia în care se află. Fireşte, de fiecare dată, nu trec mai mult de câteva clipe. Dar în acest răstimp – câţi dintre noi îşi dau oare seama că fiecare clipă pe care o trăim pe fugă, aşteptând să ne descotorosim cât mai repede de ea, va avea exact durata clipelor pe care am dori să le prelungim indefinit, când vor ajunge să fie ultimele? – în acest răstimp de prefacere a înfăţişării ei, petrecută de fiecare dată şi brusc şi pe nesimţite, aşa cum întorci pe dos din nebăgare de seamă mănuşa pe care ţi-o scoţi în grabă din mână, multe lucruri, pe care nimeni nu le-ar fi putut nici bănui nici, mai târziu, spune, se vor petrece între elevul de serviciu pe şcoală şi acea doamnă profesoară. Elevul îi va privi ochii – cu o atenţie pe care privirea lui o cunoaşte numai în prezenţa ei. Prin ochii aceia va vedea, intrat în corpul ei, pe dinăuntru, umerii gâtului şi pereţii străvezii ai traheii, străbătuţi în toate direcţiile de urzeala a mii de nervi fosforescenţi, o vază suplă, diafană, o teacă fierbinte şerpuind în jos din gura ei gâlgâitoare, ca o tulpină din care seva se scurge, hipnotizată, în pământ. Amestecat cu clipoceala care se scurge continuu pe pereţi, supt, absorbit şi aspirat, făcut una cu pulsaţiile ei inconştiente, ochiul elevului se va putea răspândi, ca un glob incandescent de lumină spart în cioburile a mii de cristale, de-a lungul milioanelor de ramificaţii ale nervurilor, vinişoarelor şi pedunculilor care irizează rizomii celor doi sâni. O materie asemeni căii lactee, făcută din noapte, stele, lumină şi gheizere de lumină fosforescentă. Aflat acolo, înăuntru, dincolo, elevul va putea contempla fluxul şi refluxul acestei vaste materii cosmice, strânsă la un loc cu putere şi împrăştiată iar, cu violenţă de erupţie, de suişurile şi coborâşurile respiraţiei, într-o cadenţă ca suflul de bas continuu al unei rugăciuni psalmodiate: „hamsa, ham-sa, sa-‘ham, sa-‘ham”.

Cuvânt înainte.           Când am citit primele două texte ale lui H.-R. Patapievici în Contrapunct – era un timp al speranţei – am avut un şoc intelectual atât de neobişnuit încât am început să mă bucur (parcă uitasem de măsura străină a bucuriei). Revenindu-mi în fire, am început o anchetă imaginară: cine se ascunde sub acest nume? m-am întrebat. întrebare nefolositoare, am epuizat repede „posibilii” şi m-am certat pentru invocarea „corespondenţelor”.           H.-R. Patapievici era de fapt H.-R. Patapievici.           Original, fără să cultive superstiţia originalităţii, ştiutor de carte (înspăimântător), refuzând însă mitizarea vicioasă a culturii, H.-R. Patapievici ne propune enigma unei personalităţi greu de situat din cauza harului plural ce o chezăşuieşte. Eseurile sale sunt nişte semne (adeverite) şi nişte pariuri: pariezi pe gânditor, pe istoricul ideilor, pe artist, sau semnezi (dacă poţi) în alb pentru omul de ştiinţă, pentru teologul nemărturisit, pentru moralistul neşovăitor.           Deocamdată cert este că există un loc al lui H.-R. Patapievici în care desluşim o existenţă împlinitoare. O existenţă (ca să spunem aşa) fără orizont. Orizonturile se suprapun doar într-un spaţiu în care a-fi-în-lume înseamnă a recunoaşte (a îndura?) intranscendabilul. în spaţiu eşti aruncat; locul te redefineşte însă, ieşi din strânsoarea lumii şi îl cauţi pe Dumnezeu. Localitatea e transcendenţă întemeietoare. H.-R. Patapievici nu ne trimite la Dumnezeul dialectizat al filosofilor. Dumnezeu poate fi chiar… local, gânditorul român îşi declină senin opţiunea spirituală: creştin ortodox.           Asta nu implică însă nici un fanatism. Ci un fel de veghe liberă, o fidelitate inaugurală în care starea lumii şi prezenţa lui Dumnezeu ne-ar fi co-date. Facticitatea nu e deportantă, finitudinea nu e un păcat, dar amândouă au sfârşit prin a nu mai fi tragice. De unde culoarea de bunăvoinţă a scrisului şi spusului în înfruntarea severă a conceptelor, în diferenţa decisă dintre cunoaştere şi înţelegere, dintre idee şi ideologii.           Am fost ispitit să cred că H.-R. Patapievici a învăţat să-şi instruiască neliniştile, ieşind din vârtejul onto-teologiilor tradiţionale graţie unui compromis: cunoaşterea de sine, implicată în cunoaşterea lui Dumnezeu (să fie vorba de acel „socratism creştin” de care pomenea Etienne Gilson? Poate.).           Mai limpezi mi se impun consecinţele drumului pe care n-a apucat, ci 1-a ales H.-R. Patapievici. Mă voi opri la una singură, omagiul adus sensului. Când modele deconstructoare fac ravagii, completând pedant alte beteşuguri mai mult sau mai puţin frivole (improvizaţia în înţelepciune, manierismul în morală, relativizarea pitorească a politicului, estetizarea prudentelor orientate), H.-R. Patapievici ne îndeamnă spre întoarcerea la sens ca o exigenţă a libertăţii şi responsabilităţii. Curaj înnoitor şi urgent într-un context în care cultura se străduieşte să devină „bizantină”, iar societatea nu iese dintr-o tranziţie suprarealistă.           Coerenţa conceptuală nu implică desigur idolatrizarea explicaţiei ştiinţifice. Fizicianul H.-R. Patapievici ştie prea bine că de cele mai multe ori asemenea explicaţie se confundă cu o reducere la arbitrar. Autorul acestei prime cărţi nu se fereşte deci de simboluri, fiindcă ele „dau de gândit”.           Atentă la polifonia realului, orientarea privirii este adesea oblică şi nu devot-ată. De unde şi ocultarea evidenţelor instituite spre a privilegia evidenţele enigmatice. Numai acestea străbat existenţa. Oblic.           L-am cunoscut, până la urmă, pe H.-R. Patapievici. La Paris. L-am privit îndelung. Aşadar el era cel pe care-1 aşteptam. Mi-e greu să-i fac portretul. Şi cred că nu voi izbuti vreodată.           Nu i-am zărit decât inima lui dreaptă. Şi mi-a fost (îmi este) de-ajuns. Mi-am dat seama că nu făceam decât să ne re-întâlnim, deşi nu ne cunoscusem. A început să povestească. Ii visasem de fapt povestea şi el nu făcea decât s-o reconstituie. A scris mii de pagini, dar n-a vrut să publice sub comunism. A început să-mi fie frică (nu cred în arheologiile alter-ego-ului).           De-atâtea ori, printre strigătele mele în pustiu, m-am gândit la această tăcere ca la marea cinstire a verbului, replică prezentă dată absenţei limbute a scribilor. A participat chiar la Revoluţie şi a fost închis în decembrie '89.           Altă faţă a ascezei: s-a format şi informat în izolare. Fără dascăli. în singurătatea esenţială. De data asta, să mi se îngăduie o paranteză sau dacă vreţi o uimire, încă una! în clipa când scriu aceste rânduri, e vâlvă în mass-media de la Bucureşti în jurul „nedreptăţii” comise împotriva unor personalităţi care, deşi au colaborat cu regimul comunist promovându-i patetic ideologia, ar trebui să reprezinte astăzi modele pentru că ieri, în dublul lor joc, au făcut totuşi cultură la catedră, formând astfel câţiva discipoli. Nimeni n-a cerut izgonirea acestora din literatura română, însă discipolii vor să-i impună acum ca exemplari. Fetişizarea catedrei mi se pare plină de riscuri în primul rând pentru discipoli. Dacă toată vocaţia lor atârnă de ambiguitatea unui dascăl cu o conştiinţă încărcată, înseamnă că statura lor intelectuală e cam puţintică.           Dar dacă n-am slăvi catedra, ci doar cei patru pereţi ai unei mansarde studenţeşti? Atunci am avea şi avem o revelaţie consternantă pentru catedrofilii abuzivi: nu e o întâmplare că cel mai de seamă intelectual post-decembrist e orfan de maeştri aproximativi. Asceza lui e albă ca un pahar cu apă (vie).           Cu H.-R. Patapievici nu te poţi întâlni decât într-un „eveniment de adevăr”. După ce ai înţeles de ce emigrează în distanţă: spre a converti mereu onestitatea-i intelectuală în pasiune.