Horia Roman Patapievici scriitor, fizician, filosof și eseist român contemporan

În epoca premoderna, religia ortodoxa s-a instituţionalizat nu ca o credinţă personala, care angajează responsabilitatea individuala a fiecărui membru, ci ca o „lege strămoşeasca”, care angajează adeziunea colectiva şi destinul comunităţii în ansamblul ei ([[1]]) În raport cu statul, biserica a avut o poziţie de subordonare-autoritate: subordonata domnului pentru numirea înaltei ierarhii bisericeşti, ea singura avea autoritatea de a confirma sau infirma acordul domniei cu „legea strămoşească” ([[2]]). Cele doua puteri trebuiau sa fie „simfonice”, iar sistemul politic sa fie unul statalo-ecleziastic ([[3]]).           În epoca moderna, unificarea statului român a atras după sine o redefinire instituţională a ortodoxiei. În schimbul înălţării ei (de către puterea laica) la demnitatea de biserica autocefala şi a dobândirii autorităţii sinodale, Biserica Ortodoxa Româna a acceptat sa funcţioneze în virtutea unei legislaţii care a consfinţit o puternica ingerinţa a statului laic în formele sale de organizare şi decizie, abandonând prerogative civile care, în epoca premoderna, îi reveneau de drept ([[4]]).           În toate Constituţiile antecomuniste, Bisericii ortodoxe i s-a garantat statutul de „religiune dominanta în Statul român”. În ciuda represiunii şi a politicii sale antireligioase, chiar şi statul comunist a asigurat Bisericii ortodoxe acest statut de unicitate vasala. Prin desfiinţarea brutala a Bisericii greco-catolice şi ruperea legăturilor cu Vaticanul ([[1948]]), statul comunist a părut a rezolva odată pentru totdeauna vechea obsesie anticatolica a ortodoxiei romaneşti. Desi marginalizata în politica statului ateu, Biserica Ortodoxa Româna s-a putut întâlni cu politica statului comunist în chestiunea exaltării naţionaliste a trecutului românesc. Astfel, o veche ispita etnicista îşi refăcea apariţia, într-un context mai mult decât straniu şi cu aliaţi surprinzători. Se ştie ca, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Patriarhia ecumenica a condamnat filetismul, adică identificarea religiei cu naţionalitatea. Cu toate acestea, tendinţa separatista a multor Biserici ortodoxe naţionale, reflectata parţial şi în obsesia revendicării unei stricte autocefalii religioase, îşi găsea mereu noi forme de manifestare. Fireşte, era foarte la îndemâna pentru orice Biserica ortodoxa naţională sa afirme ca ireductibilitatea religioasa a ortodoxiei rezulta din specificul etnic al popoarelor ortodoxe. Ortodoxismul panslavist este unul din exemplele cele mai notorii, fara a fi însa singurul. Pentru Bisericile ortodoxe, tradiţia regimului politic al sistemului statalo-ecleziastic se dovedeşte întotdeauna solidara cu ispita reducerii universalismului creştin la expresia lui etnic-regionala. Etnofilia şi statolatria sunt cele doua ispite naturale ale spiritului ortodox. Biserica Ortodoxa Româna a căzut de multe ori în aceste excese, uneori furnizând argumentul ridicol ca idealul statutului national unitar românesc este intrinsec ortodox şi ca modul privilegiat de a fi creştin-ortodox consta în a te naşte român.           Sunt aceste doua ispite şi esenţial constitutive ortodoxiei, ca spiritualitate? Răspunsul meu este nu. Nu exista o matrice spirituala ortodoxa, conceputa în maniera esenţialista. Exista numai un mănunchi de tradiţii comunitare şi instituţionale, care a conferit stilurilor de viaţă şi mentalităţilor asociate acestora prestigiul de „eternitate” şi „esenţialitate” al duratelor lungi ale istoriei. În Occident, lupta Bisericii cu Împăraţii a creat problematica statului, iar apariţia universităţilor a lansat chestiunea societăţii civile, ca forţa sociala legitima, independenta atât de stat, cât şi de biserica. Nimic din toate acestea în tradiţia bizantina: în Orient, aşteptarea eshatologica şi îndărătnicia concepţiei ca singura forma de creştinism veritabil este idealul celui care întoarce definitiv spatele lumii (monahul) au făcut ca raportul Bisericii cu puterea seculara sa se bazeze pe nişte indistincţii organice. În Occident, potrivit unei vorbe celebre, mântuirea nu era cu putinţă în afara bisericii; în Orient, ea este posibila doar în pustie; caci în Orient, idealul monastic este virulent anti-institutional, deopotrivă anarhic în privinţa statului şi mefient fata de ierarhia bisericeasca ([[5]]). Or, e limpede ca nu se poate construi nici o tradiţie instituţională pe apoftegmele părinţilor pustiei. Drept urmare, problemele specifice modernităţii, care încă mai sunt problemele prezentului nostru, nu s-au putut articula pe experienta istorica a tradiţiei bizantin-slave. În mod evident, modernitatea a fost problema istorica a tradiţiei catolico-protestante şi nu a tradiţiei ortodoxe.           Problema de fond: incapacitatea de a găsi un sens religios modernităţii.           Adevărata şi singura problema a ortodoxiei în fata lumii de azi, ca formula religioasa şi instituţionala specifica, este aceea ca modernitatea nu este un produs natural al propriei sale tradiţii istorice. Orice obiecţie conceptuala sau teologica la formula ortodoxiei este, din acest motiv, ideologica si, pe cale de consecinţă, alături de subiect. Daca este evident o îngâmfare sa susţii ca singura forma de creştinism autentic este ortodoxia, este la fel de fals a crede, cum fac unii comentatori politici, ca a fi ortodox constituie un soi de handicap istoric în fata problemelor politice şi economice ale contemporaneităţii.           Distorsiunile de reacţie ale Bisericii Ortodoxe Române la anumite provocări ale lumii de azi pot fi complet înţelese daca ţinem seama de următorii patru factori:           (a) predispoziţia anumitor înalţi prelaţi la etnofilie şi statolatrie;           (b) prejudecata superiorităţii religioase a ortodoxiei fata de toate celelalte tradiţii apostolice sau confesiuni creştine;           (c) lupta instituţiei BOR pentru putere materiala în societatea româneasca de azi;           (d) lupta BOR pentru conservarea puterii simbolice tradiţionale a ortodoxiei în domeniul culturii şi al spaţiului public românesc.           Exista o tradiţie tenace, propagata prin stilul învăţământului religios ortodox, de a identifica BOR, ca instituţie, cu neamul românesc. Orice critica la adresa ierarhiei BOR este uneori interpretata ca un atac la adresa poporului român. Presupoziţia acestei reacţii este ca singurul adăpost veritabil al destinului poporului român este BOR. Aparent, aceasta presupoziţie este confirmata de faptul ca peste 80% din români declara ca instituţia care le inspira cea mai mare încredere este BOR. Problema este: poate BOR mobiliza în scopuri politice proprii peste 80% din populaţie? Răspunsul este categoric nu. Daca încercam sa aflam câţi dintre cei care se declara atât de încrezători în BOR participa regulat la viaţa bisericii, vom vedea ca 17% dintre ei merg la biserica de câteva ori pe săptămână, iar 56% de cel putin câteva ori pe luna ([[6]]). Fata de Occident, unde cei care frecventează regulat Biserica formează un grup situat în jurul procentului de 10%, „religiozitatea” populaţiei romaneşti pare a fi copleşitoare. Sa interogam însa trecutul.

Cuvânt înainte.           Când am citit primele două texte ale lui H.-R. Patapievici în Contrapunct – era un timp al speranţei – am avut un şoc intelectual atât de neobişnuit încât am început să mă bucur (parcă uitasem de măsura străină a bucuriei). Revenindu-mi în fire, am început o anchetă imaginară: cine se ascunde sub acest nume? m-am întrebat. întrebare nefolositoare, am epuizat repede „posibilii” şi m-am certat pentru invocarea „corespondenţelor”.           H.-R. Patapievici era de fapt H.-R. Patapievici.           Original, fără să cultive superstiţia originalităţii, ştiutor de carte (înspăimântător), refuzând însă mitizarea vicioasă a culturii, H.-R. Patapievici ne propune enigma unei personalităţi greu de situat din cauza harului plural ce o chezăşuieşte. Eseurile sale sunt nişte semne (adeverite) şi nişte pariuri: pariezi pe gânditor, pe istoricul ideilor, pe artist, sau semnezi (dacă poţi) în alb pentru omul de ştiinţă, pentru teologul nemărturisit, pentru moralistul neşovăitor.           Deocamdată cert este că există un loc al lui H.-R. Patapievici în care desluşim o existenţă împlinitoare. O existenţă (ca să spunem aşa) fără orizont. Orizonturile se suprapun doar într-un spaţiu în care a-fi-în-lume înseamnă a recunoaşte (a îndura?) intranscendabilul. în spaţiu eşti aruncat; locul te redefineşte însă, ieşi din strânsoarea lumii şi îl cauţi pe Dumnezeu. Localitatea e transcendenţă întemeietoare. H.-R. Patapievici nu ne trimite la Dumnezeul dialectizat al filosofilor. Dumnezeu poate fi chiar… local, gânditorul român îşi declină senin opţiunea spirituală: creştin ortodox.           Asta nu implică însă nici un fanatism. Ci un fel de veghe liberă, o fidelitate inaugurală în care starea lumii şi prezenţa lui Dumnezeu ne-ar fi co-date. Facticitatea nu e deportantă, finitudinea nu e un păcat, dar amândouă au sfârşit prin a nu mai fi tragice. De unde culoarea de bunăvoinţă a scrisului şi spusului în înfruntarea severă a conceptelor, în diferenţa decisă dintre cunoaştere şi înţelegere, dintre idee şi ideologii.           Am fost ispitit să cred că H.-R. Patapievici a învăţat să-şi instruiască neliniştile, ieşind din vârtejul onto-teologiilor tradiţionale graţie unui compromis: cunoaşterea de sine, implicată în cunoaşterea lui Dumnezeu (să fie vorba de acel „socratism creştin” de care pomenea Etienne Gilson? Poate.).           Mai limpezi mi se impun consecinţele drumului pe care n-a apucat, ci 1-a ales H.-R. Patapievici. Mă voi opri la una singură, omagiul adus sensului. Când modele deconstructoare fac ravagii, completând pedant alte beteşuguri mai mult sau mai puţin frivole (improvizaţia în înţelepciune, manierismul în morală, relativizarea pitorească a politicului, estetizarea prudentelor orientate), H.-R. Patapievici ne îndeamnă spre întoarcerea la sens ca o exigenţă a libertăţii şi responsabilităţii. Curaj înnoitor şi urgent într-un context în care cultura se străduieşte să devină „bizantină”, iar societatea nu iese dintr-o tranziţie suprarealistă.           Coerenţa conceptuală nu implică desigur idolatrizarea explicaţiei ştiinţifice. Fizicianul H.-R. Patapievici ştie prea bine că de cele mai multe ori asemenea explicaţie se confundă cu o reducere la arbitrar. Autorul acestei prime cărţi nu se fereşte deci de simboluri, fiindcă ele „dau de gândit”.           Atentă la polifonia realului, orientarea privirii este adesea oblică şi nu devot-ată. De unde şi ocultarea evidenţelor instituite spre a privilegia evidenţele enigmatice. Numai acestea străbat existenţa. Oblic.           L-am cunoscut, până la urmă, pe H.-R. Patapievici. La Paris. L-am privit îndelung. Aşadar el era cel pe care-1 aşteptam. Mi-e greu să-i fac portretul. Şi cred că nu voi izbuti vreodată.           Nu i-am zărit decât inima lui dreaptă. Şi mi-a fost (îmi este) de-ajuns. Mi-am dat seama că nu făceam decât să ne re-întâlnim, deşi nu ne cunoscusem. A început să povestească. Ii visasem de fapt povestea şi el nu făcea decât s-o reconstituie. A scris mii de pagini, dar n-a vrut să publice sub comunism. A început să-mi fie frică (nu cred în arheologiile alter-ego-ului).           De-atâtea ori, printre strigătele mele în pustiu, m-am gândit la această tăcere ca la marea cinstire a verbului, replică prezentă dată absenţei limbute a scribilor. A participat chiar la Revoluţie şi a fost închis în decembrie '89.           Altă faţă a ascezei: s-a format şi informat în izolare. Fără dascăli. în singurătatea esenţială. De data asta, să mi se îngăduie o paranteză sau dacă vreţi o uimire, încă una! în clipa când scriu aceste rânduri, e vâlvă în mass-media de la Bucureşti în jurul „nedreptăţii” comise împotriva unor personalităţi care, deşi au colaborat cu regimul comunist promovându-i patetic ideologia, ar trebui să reprezinte astăzi modele pentru că ieri, în dublul lor joc, au făcut totuşi cultură la catedră, formând astfel câţiva discipoli. Nimeni n-a cerut izgonirea acestora din literatura română, însă discipolii vor să-i impună acum ca exemplari. Fetişizarea catedrei mi se pare plină de riscuri în primul rând pentru discipoli. Dacă toată vocaţia lor atârnă de ambiguitatea unui dascăl cu o conştiinţă încărcată, înseamnă că statura lor intelectuală e cam puţintică.           Dar dacă n-am slăvi catedra, ci doar cei patru pereţi ai unei mansarde studenţeşti? Atunci am avea şi avem o revelaţie consternantă pentru catedrofilii abuzivi: nu e o întâmplare că cel mai de seamă intelectual post-decembrist e orfan de maeştri aproximativi. Asceza lui e albă ca un pahar cu apă (vie).           Cu H.-R. Patapievici nu te poţi întâlni decât într-un „eveniment de adevăr”. După ce ai înţeles de ce emigrează în distanţă: spre a converti mereu onestitatea-i intelectuală în pasiune.

Fiecărui elev bun la învăţătură îi vine rândul să facă de serviciu pe liceu cam de trei ori pe an. E bine doar pentru că elevul poate chiuli cu voie de la conducere. În rest, e cam plictisitor. Elevul stă o zi întreagă pe un scaun descleiat cu o măsuţă debilă dinainte, chiar în faţa cancelariei. Pe măsuţă, un clopot. La fiecare cincizeci de minute, şi o singură dată la patruzeci, trebuie să străbată cele şase culoare ale celor două dreptunghiuri care formează, în secţiune, planul liceului şi să clopoţească de-a lungul lor cu toată forţa. În nu mai mult de treizeci de secunde, trebuie să acopere o distanţă de aproape o sută cincizeci de metri. Nu e chiar uşor. În plus, nici măcar când toţi sunt la ore elevul de serviciu pe şcoală nu se poate duce să tragă, la toaletă, o ţigară. Femeile de serviciu mişună pe acolo tocmai între pauze şi fac mereu scandal de mucurile găsite. O pacoste! Se găseşte mereu câte o profesoară să se minuneze prosteşte de cât se fumează în şcoală, deşi e interzis, deşi aceşti copii sunt atât de fragezi, deşi se face mereu control de ţigări la intrare, deşi cei găsiţi sunt eliminaţi, părinţii lor sunt chemaţi la şcoală etc., etc., etc. Ţocăne pe culoare din tocuri, înfoiate de indignare în taioarele lor foşnitoare, schimbă între ele numai replici de manual şi se ascultă de unele singure vorbind, cât sunt de importante, de conştiincioase, de devotate cauzei şcolii, iar când ajung în dreptul elevului de serviciu pe şcoală revarsă diluvial peste capul acestuia toate îndemnurile pioniereşti cu putinţă, până când, de fiecare dată, una dintre ele se opreşte bănuitoare din perorat şi îl întreabă, răstit, pe elevul de serviciu pe şcoală: ‘Oare nu cumva fumezi şi dumneata?’. Nu, bineînţeles că nu, răspunde elevul, politicos şi plesnind de bună-credinţă, cum aş putea, doamnă, să fac aşa ceva, doar fumatul în şcoală, acasă, pe stradă şi oriunde este strict interzis elevilor de liceu. Un elev conştient şi conştiincios nu poate, în principiu, fuma – îi dă mai departe foarte serios elevul de serviciu pe şcoală, uitându-se fix în ochii acelei profesoare şi lovind uşurel cu vârful unghiei umărul de bronz al clopoţelului, numai cât să se audă în jur o mică vibraţie sticloasă, care să distragă, invariabil, atenţia profesoarei. De regulă, aceasta îşi pierde şirul şi, distrasă, caută să identifice sursa bâzâitului cristalin. Nu reuşeşte, degetul elevului e prea fin. Sau, mai degrabă, lucrarea degetului elevului e prea fină. Oare poate vedea cineva junghiul care îl străbate până în tălpi? Poate cineva vedea răcoarea pe care i-o lasă pe piele zborul razant al libelulei? E, pentru elev, momentul cel mai interesant, din punct de vedere tehnic. Din dominatoare, profesoara devine, pe nesimţite, dominată. Când îi impune elevului tema ei, îl domină. Când caută să descopere ceva ce, într-un mod complet neclar, are o legătură cu prezenţa elevului, dar nu poate recunoaşte faţă de el că habar n-are ce este acel lucru care o contrariază, atunci profesoara pierde brusc frâiele discuţiei şi devine dominată. E derutată şi, dintr-o fiinţă neîncadrabilă sexual, de parcă sub îndemnul unei hipnotizator invizibil ar fi început să-şi scoată chiar în faţa elevului hainele de pe ea, profesoara se transformă într-o femeie fragilă, frumoasă, supusă şi plină de farmec. În timp ce îi face morală, se poate foarte bine observa că, sub pojghiţa subţire de profesoară, se zbate să se exprime, ca un ocnaş deportat în adâncul unei mine de sare, strigând din rărunchii unei pâlnii nesfârşite, care pleacă din străfundul ocnei şi duce ca un tobogan răsturnat direct la suprafaţa pământului, în plină lumină – prezenţa unei femei. Oh, nu este o prezenţă oarecare, cum se întâmplă cu aproape toate femeile care poartă cataloage la subsuoară. Pe dinăuntrul ei, când se simte dezarmată, acea profesoară pare a fi smulsă cu tot corpul din felul ei obişnuit de-a fi, îmbrâncită de cine ştie ce duh al despuierii dincolo de ‘doamna profesoară spune cutare’, ‘doamna profesoară face asta’, ‘doamna profesoară consideră că ’ – ca şi când ar trece cu tot corpul prin oglindă, răsucindu-şi violent sufletul şi tot sensul înfăţişării ei schimbându-se. O clipă ai mai văzut-o aici, apoi, ca ştearsă, nu mai este. Privind-o – nările – la pândă, dilatate; buzele – albite de arcul tras sub cearcăn al pomeţilor; inima – bătând din vena care se încreţeşte gâfâit sub pielea tâmplei; şi respiraţia care i se caţără pe sâni, înghesuindu-se să-i iasă precipitat pe gură afară din gâtlej, la aer – ştii sigur că doamna din faţa elevului, cu toată masivă ei prezenţă trupească de acolo, e deja dincolo. El ştie acest lucru şi, de fiecare dată, foloseşte prilejul pisălogelii cu fumatul pentru a o aduce pe profesoară, cu ajutorul sunetului pe care îl produce imperceptibil cu unghia, în acea postură dezarmată. Dar poate că şi ea ştie şi acesta este în realitate motivul pentru care, de fiecare dată, adică de trei ori pe an, se opreşte în faţa elevului de serviciu pe şcoală pentru a-i repeta întrebarea cu fumatul – ‘oare nu cumva şi dumneata ?…’ – întrebare pe care de fapt o repetă, în mod ritual, pentru a se preface că ignoră situaţia în care se află. Fireşte, de fiecare dată, nu trec mai mult de câteva clipe. Dar în acest răstimp – câţi dintre noi îşi dau oare seama că fiecare clipă pe care o trăim pe fugă, aşteptând să ne descotorosim cât mai repede de ea, va avea exact durata clipelor pe care am dori să le prelungim indefinit, când vor ajunge să fie ultimele? – în acest răstimp de prefacere a înfăţişării ei, petrecută de fiecare dată şi brusc şi pe nesimţite, aşa cum întorci pe dos din nebăgare de seamă mănuşa pe care ţi-o scoţi în grabă din mână, multe lucruri, pe care nimeni nu le-ar fi putut nici bănui nici, mai târziu, spune, se vor petrece între elevul de serviciu pe şcoală şi acea doamnă profesoară. Elevul îi va privi ochii – cu o atenţie pe care privirea lui o cunoaşte numai în prezenţa ei. Prin ochii aceia va vedea, intrat în corpul ei, pe dinăuntru, umerii gâtului şi pereţii străvezii ai traheii, străbătuţi în toate direcţiile de urzeala a mii de nervi fosforescenţi, o vază suplă, diafană, o teacă fierbinte şerpuind în jos din gura ei gâlgâitoare, ca o tulpină din care seva se scurge, hipnotizată, în pământ. Amestecat cu clipoceala care se scurge continuu pe pereţi, supt, absorbit şi aspirat, făcut una cu pulsaţiile ei inconştiente, ochiul elevului se va putea răspândi, ca un glob incandescent de lumină spart în cioburile a mii de cristale, de-a lungul milioanelor de ramificaţii ale nervurilor, vinişoarelor şi pedunculilor care irizează rizomii celor doi sâni. O materie asemeni căii lactee, făcută din noapte, stele, lumină şi gheizere de lumină fosforescentă. Aflat acolo, înăuntru, dincolo, elevul va putea contempla fluxul şi refluxul acestei vaste materii cosmice, strânsă la un loc cu putere şi împrăştiată iar, cu violenţă de erupţie, de suişurile şi coborâşurile respiraţiei, într-o cadenţă ca suflul de bas continuu al unei rugăciuni psalmodiate: „hamsa, ham-sa, sa-‘ham, sa-‘ham”.

Niciodată nu am să înţeleg cum de n-am fost niciodată prinşi. În casa lui Anca se intră printr-o îngustă verandă de sticlă, unde, în stânga, aveam noi mica laviţă pe care ne jucam. Dinspre curte, era poarta de sticlă groasă, armată cu fier forjat, de la intrare. Dinspre casă, era glasvandul care dădea spre culoarul bucătăriei şi băii şi care ne proteja numai prin tăblia din lemn alb a părţii de jos a uşii. Nu cred că ne-am ferit vreodată cu adevărat, adică să pândim zgomotele şi să ţinem de şase. Şi totuşi nu am fost niciodată prinşi. În ciuda a ceea ce se spune, cred că la nişte copii care se joacă nu se uită, de fapt, nimeni.           Ideea a fost Danei, prietena noastră care stătea în casa familiei Gutuiescu, chiar vizavi de Anca. Ea nu fusese la grădiniţă în grupa mică cu noi, ci venise abia acum, aproape de sfârşitul anului, de la o grădiniţă germană. Era nouă. Fireşte, trebuia ca numai eu cu Anca să ştim bine toate treburile şi, când jucam jocuri, noi le conduceam pe toate. Dornică să se împrietenească, Dana ni se supunea cu o calinerie perfectă. Făcea tot ce îi spuneam. De exemplu, când jucam ‘masa în familie’, Dana aducea apa de la bucătărie chiar şi când era rândul nostru. Iar de inventat jocuri noi, numai noi, cei cu vechime, aveam dreptul să inventăm. De bucuria noii noastre prietene, le-am ‘inventat’ în acea vacanţă de Paşti de mai multe ori la rând pe toate pe care le ştiam, până ne-am plictisit. Bineînţeles că jocul de-a doctorul şi copiii care vin pe ascuns în inspecţie nu ne-a venit nici unuia dintre noi în minte să-l jucăm, până nu ne-a dat Dana ideea. Habar n-am cum i-a venit Danei ideea să-l jucăm. Pot doar să povestesc lucrurile, aşa cum s-au petrecut.           Tatăl ei era doctor. Era un bărbat gigantic, îmbrăcat mereu foarte călduros, cu o burtă ca o carafă de vin – şi cu pălărie. Când trecea pe lângă mama, scotea circular pălăria şi se înclina în mod neverosimil peste propria lui burtă, de parcă ar fi alunecat pe ea în jos. Nu-mi făcea nici o impresie, era doar tatăl Danei. Punct. Mama ei era însă o femei care mirosea întotdeauna a parfum şi cred că era foarte frumoasă. Nu o ţin minte cum arăta atunci, aşa că am să mă abţin să o descriu, cu ochii mei de acum. În toată această poveste important a fost însă tatăl Danei. Într-o seară, când noi jucam pe laviţă Păcălici, luminându-ne fiecare cărţile cu mici lanterne de buzunar Elba şi mai mult jucându-ne cu luminile pe feţele noastre decât bucurându-ne de împerecherea fetelor şi băieţilor din joc, a apărut gâfâind d-na Gutuiescu, transpirând toată, să ne spună că «Domnu’ Doctor» ne cheamă în spatele curţii. ‘Repede, repede’, ne împingea de la spate d-na Gutuiescu, de-a lungul culoarului întunecos care ducea în spatele curţii Danei. Palmele pufoase şi braţele fleşcăite ale bătrânei doamne Gutuiescu, şi vocea ei care-i şontâcăia ca şi piciorul, ne zoreau, ne zoreau. O simţeam pe pielea gâtului – ceva uscat, flasc şi călduţ, umed – împingându-ne de la spate. Până am ajuns, aproape prăvăliţi, la picioarele burţii tatălui Danei. ‘I-am adus, Domnu’ Doctor’. ‘I-am adus imediat, aşa cum aţi dorit’. ‘Bine, mulţumesc. Foarte bine.’ – spuse d-l doctor, tatăl Danei, privindu-ne de sus, cu mare îngâmfare, în timp ce, legănându-se pe picioare, se trăgea de răscroiala vestei cu degetul mare de la mâna stângă, în jos. ‘COPII, bucuraţi-vă!’ (Vocea lui era ca o trompetă care îşi slobozea sunetele în cutia de rezonanţă a unui trombon.) ‘Mergem la AEROPORT să o luăm pe tanti Steffi. MERGEM CU MAŞINA.’ MAŞINA era un Volkswagen broscuţă, model din anii ’60, o minune de maşină bej, superb întreţinută, nichelată strălucitor la încheieturi şi cu nişte bare de direcţie argintii, ondulate magnific, iar AEROPORT, pe vremea aceea, însemna Aeroportul Băneasa – adică uriaşe avioane cu elice, decolări, plecări în străinătate, stewardese, lucruri din pachet, miros de ţigări fine, reviste Pif la chioşc, sacoşe de umăr cu inscripţii exotice! Dumnezeule, Aeroportul Băneasa era ceva atât de exotic, de ‘internaţional’, într-o lume atât de dezesperant de banală! Nu ştiu ce-a făcut Anca, dar mie unuia, de bucurie că voi merge cu MAŞINA la AEROPORTUL BĂNEASA, mi-a scăpat lanterna din mână. Văzându-mi emoţia, doctorul a plescăit cu satisfacţie din buze şi mi-a făcut cu ochiul, arborând o expresie (cred) de camaraderie, care, pentru vârsta mea de atunci, mi s-a părut destul de înspăimântătoare. Am sărit atunci pe Dana chiuind, şi am sărutat-o. Din acel moment, Dana a preluat fără nici o ezitare conducerea grupului nostru, iar Anca şi cu mine ne-am supus imediat, cu o plăcere de a-i face pe plac la fel de mare ca şi plăcerea de a dispune de ea pe care o avusesem mai înainte, când jucasem ‘masa în familie’.

Suntem cu toţii oameni ai sentimentelor pe care le ignorăm. Nu are importanţă când se nasc cele mai multe dintre ele: în privinţa lor ignoranţa noastră este absolută, iar prejudecăţile se depun în noi fără răgaz, cu nepăsare. Totuşi, în ce priveşte emoţiile erotice, există o excepţie. Copilăria este rezervorul de predilecţie, un adevărat corn al abundenţei tuturor sentimentelor pe care la început le ignorăm şi din care mai apoi trăim, cu recunoştinţă, toată viaţa.           Când eram mic, eram intrigat de faptul că, spre deosebire de noi, care nu primeam niciodată nimic, bunica Drăgan – cea care o înlocuia în viaţa mea pe adevărata mea bunică, bunica Rosalia, rămasă, biata de ea, prea mult în Bucovina luată de sovietici şi moartă acolo puţin după ce şi bunicul fusese omorât, o bunică secretă, căreia nu i-am cunoscut nici chipul, nici prezenţa, nici iubirea, reprezentată acum printre vii de bunica Drăgan, care vorbea la fel de prost româneşte ca şi, mi s-a spus, Rosalia – eram deci intrigat de revista pe care bunica o primea în fiecare lună de la nepoata ei din Germania Federală: o revistă colorată, scrisă cu litere negre pe o misterioasă hârtie subţire şi foşnitoare, într-o limbă pe care nu o puteam pronunţa, dar pe care bunica Drăgan o vorbea cu tata atunci când nu voiau să fie înţeleşi de copii. Revista se numea Frau mit Herz, iar germana, pentru mine, a rămas limba în care adulţii se ceartă. Multe chipuri zâmbitoare erau în paginile revistei Frau mit Herz. Din motive pe care tare aş fi vrut să le aflu, toate acele femei erau fericite. Multe erau şi frumoase. Dar numai unele dintre ele îşi arătau picioarele aşa cum o făceau cele aflate în paginile de la mijloc, unde se adunaseră, zâmbitoare şi cu dinţi foarte albi, numai cele care purtau doar chiloţi şi sutien. După plecarea bunicii de acasă, când rămâneam singur, scoteam din dulapul ei colecţia revistei Frau mit Herz (pe care biata de ea, bătrână, îndepărtată din viaţă şi tipicară, o păstra stivuită frumos) şi, stricând ordinea colecţiei, inspectam fiecare exemplar în parte, la femeile aflate în dreptul cotorului. Cred că stăteam ore în şir contemplând secretul acelor apariţii. Deşi frumoase, cele mai multe din acele femei fericite mi se păreau ca apa de la robinet, dacă mă gândeam la cea de la fântână. În mod ciudat, toate erau blonde, deşi majoritatea femeilor din familia mea erau brunete. Nu înţelegeam de ce, în Germania, se vopseau chiar toate. Mi se părea că blondul părului lor avea legătură cu faptul că nu prea îmi lăsau nici un gust pe limbă, când le priveam. Aveau dinţii prea albi, feţele prea întinse, hainele prea spilcuite. Niciuna nu avea deasupra genunchiului gropiţele cu umbre pe care, în momentele de abandon şi relaxare, le văzusem, de la înălţimea canapelei, sub fusta unora din mătuşile mele. Acum mi-e limpede că acele femei de la cotorul revistei, deşi frumoase în perfecţiunea lor ilustrată, nu mă emoţionau aşa cum mă emoţiona intimitatea surprinsă din întâmplare a mătuşilor mele, când, fără grijă faţă de copii, câte una se lepăda în grabă de haine, rămânând într-un négligé aproximativ. Acestea mi se păreau mult mai atrăgătoare, deşi, recunoşteam, nu era niciuna dintre ele nici la fel de frumoasă, nici la fel de fericită ca femeile din Frau mit Herz. Dar, acum o pot înţelege, coapsele frumoaselor femei din cotorul revistei îmi apăreau, nu ştiu cum, mai puţin goale decât senzaţia de enormă intensitate a goliciunii pe care reuşeam uneori să o capăt, surprinzând într-un clipit de ochi, sub fusta mătuşilor mele, jocul ascuns al coapselor lor. Doamne! Oricare din blondele frumuseţi fericite văzute în Frau mit Herz, deşi mult mai goală decât mi-o puteam vreodată închipui pe oricare din mătuşile mele, părea mult mai îmbrăcată, mult mai puţin goală, decât ceea ce reuşeam eu să văd pe furate.      Mă jucam cu vărul meu pe covor. Aveam o barcă de plastic cu fund plat, roşie, cu căpăcele galbene şi maro, cu două pânze din plastic răscroit la margini, care costase treizeci de lei. Ne certam pe ea. Pe lângă noi trecea, între baie şi bucătărie, una din mătuşe. Venise de la serviciu, gătea şi voia să facă baie. Dăduse drumul la apa fierbinte. Vuietul de cataractă în cada de fontă emailată se scurgea pe sub uşă şi pe gaura cheii, înfundat şi zdrenţuit, până la noi. Ceva, ceva îmi stârnea atenţia. Observasem că pe măsură ce se umplea cada de la baie şi gătitul se apropia, după miros, de sfârşit, mătuşa noastră devenea din ce în ce mai neglijentă – şi mai despuiată. La început purta taiorul cu care venise de la serviciu. Ciorapul de nailon, la fiecare deschidere a piciorului, scotea un stins sâsâit de mătase boţită, ca un şarpe încolăcit sub fustă, în sus, spre întunericul cel ascuns al coapsei, care se freca electric de interiorul căptuşelii, la fiecare pas. Apoi, cândva, până să ne dăm din joacă seama, a rămas în furou. Şi abia după ce şi-a pătat cu ulei maroniu bluza de satin cafea cu lapte – strigând furioasă la noi, care îi stăteam în picioare – am început să ne dăm seama, dându-ne coate, că răscroiala furoului abia îi putea încăpea sânii largi şi moi. Nu mi-l amintesc pe vărul meu, atunci – poate că împreună continuam să învârtim chicotind de plăcere bărcuţa roşie cu fund plat – dar eu ţin minte că am rămas complet descumpănit atunci când, deodată, am simţit undeva în adâncul pieptului meu ce piele frumoasă şi caldă şi catifelată şi îmbietoare şi înmiresmată au sânii mătuşii mele. Aproape mi-am pierdut echilibrul, întins pe jos cum eram. Ceva a început atunci să se învârtească în mine, ceva care mă făcea înalt şi, în acelaşi timp, mă arunca în gol. Pentru mine, revelaţia frumuseţii sânilor aceia a fost o suferinţă de care m-am îndrăgostit pe loc. Era un fel de freamăt în ei, aşteptând apa caldă a băii, pe care eu, nepotul lor, îl simţeam. Oare ea îşi dădea seama? Căci ei, am sentimentul, amintindu-mi, îşi dădeau. Apoi, deodată, privindu-ne unul pe altul în ochi, eu şi vărul meu ne-am dat brusc seama că, atunci când trecea pe lângă noi, mătuşa noastră lăsa un miros. Greu de spus ce fel de miros era. Odată, când mă încinsesem de soare şi culegeam, tomna târziu, struguri negri şi dulce-acrişori de novă, aşa mirosea pământul încins şi iarba uscată care se ofilea pe el.