Horia Roman Patapievici scriitor, fizician, filosof și eseist român contemporan

Părinţii prietenului meu Mihnea erau arhitecţi. Erau mai înstăriţi decât ai mei şi, de aceea, îmi plăcea mult mai mult să mă joc la el decât la mine. Baia, cel puţin, mirosea teribil, a săruri de baie din cristale violete şi a săpun străin, care îţi lăsa pe mână un miros de om din altă lume, la care eu nu aveam acces şi dinspre care nu puteam primi decât boarea. Cred că şi prosoapele erau din pachet, atât de pufoase îmi păreau. Iar când trăgeam apa după ce făceam pipi, vaza toaletei se albăstrea brusc, peste galbenul apei, şi se retrăgea apoi în pâlnie abruptă, suptă în măruntaiele conductei cu un zgomot de sorb. Nu mai văzusem aşa ceva. Mihnea mai avea în camera lui şi un perete de placaj, deasupra tăbliei patului, umplut cu fotografii decupate din reviste lucioase, lipite în dezordine, unele peste altele, ca un caleidoscop deşirat. Nu-mi pot opri un suspin când îmi amintesc de soldăţeii lui de plastic şi de colecţia de maşinuţe Matchbox, stivuite într-un curios stelaj de lemn nelăcuit, pe care îl ţinea închis în dulapul-scrin de care te împiedicai când te refugiai precipitat de la baie, ca să te ascunzi, pe balcon (singurul loc de unde cineva care, din prag, dacă ar fi aruncat doar o privire în camera lui, nu te putea zări – o ascunzătoare, deşi vremelnică, perfectă pentru situaţii disperate).           Toţi pereţii casei lor erau plini de desene şi picturi ciudate. Puţine îmi atrăgeau atenţia, niciuna, aproape, nu îmi plăcea. Totuşi, pe unul din pereţii dormitorului părinţilor lui se afla un uriaş nud de fotografie. Din fericire, nu era pictat. Puteai vedea foarte amănunţit defectele de anatomie ale coapsei şi, ce era mai delicios, dacă nu ar fi fost barat de gestul genunchilor cuprinşi cu mâna, puteai întrezări ceva destul de neclar, dar foarte misterios şi interesant, între picioarele lui (ei?). Mama lui Mihnea era blondă, iar femeia din fotografie era brunetă. Nu i-am spus-o niciodată, ca să nu îl jicnesc – dar eu eram convins că nudul acela era al mamei lui, înainte să se vopsească, oricare i-ar fi fost culoarea adevărată. Regretam amarnic că părul pubian rămăsese invizibil, dintr-o idioată de pudoare a fotografului (care, fireşte, în mintea mea, era tatăl lui). Când mă jucam, totuşi, făceam mereu în aşa fel încât să-mi fac de treabă prin camera cu nudul. Îmi plăcea. Totul mă atrăgea la el, în primul rând faptul că vedeam atât de multă piele intimă, dar lucrul cel mai atrăgător mi se părea a fi carnea coapselor, uşor pufoasă, lipsită de netezime, plină de clipoceli încropite din umbre şi lumini, agăţându-se de ochiul care o vedea cu freamătul unor uşoare cute prelungi, vii ca nişte teci încovoiate, dulci şi moi, ascunse sub piele şi încordate ca şi când ar fi unduit chiar atunci, când erau privite. Doamne! Aş fi vrut să le simt sub palme! Dar nu îndrăzneam. În schimb când o vedeam pe mama lui Mihnea, căutăm să-i ghicesc sub cutele fustei formele picioarelor din fotografie, în special tecile prelungi de sub umbrele cu clipoceli moi ale pielii.           Ideea genială i-a venit lui Mihnea în timp ce căutam schiţe de avioane în Larousse. Între paginile 218 şi 219 se afla reprodus un tablou cu un fel de zeiţă care plutea, susţinută sub coapsa stângă de nişte amoraşi, lângă un bărbat brunet cu figură tâmpă, care stătea cam rigid şi se uita, i se s-a părut lui Mihnea, fix spre pântecul femeii. „De ce oare?” – m-a întrebat, misterios. Habar n-aveam. „Ei bine”, mi-a spus, „ştiu de la părinţii mei că tablourile astea vechi au fiecare, dacă e unul barosan, câte o cheie”. „Ăsta”, mi-a spus triumfător, „e un tablou barosan”. „Dacă e în Larousse, e clar că e barosan, altfel nu-l puneau, pentru că de frumos, e clar că nu e frumos.” Avea dreptate. Tabloul nu era frumos, iar femeia sau zeiţa, ce era, nu părea grozavă. Chestia interesantă, însă, era că bărbatul acela ca o marionetă fixa cu privirea lui rigidă un fel de eşarfă care se încolăcea pe sub pântecul femeii, acoperind ceva ce se afla acolo, sub burtă. Cheia, prin urmare, era acolo, sub acea eşarfă. Adică, mai precis, în carnea femeii, undeva sub pântec, în locul care nu se arată niciodată în public, care se ascunde cu haine şi care nu e arătat decât uneori, când faci aia ori când te duci la baie. Mihnea mi-a spus: „Bă, e ca la uşile ascunse în zid la castele: există un mecanism de deschidere a uşii!” Nu pricepeam. I-am spus-o. M-a privit de sus. „Fii atent, tipul se uită la eşarfă pentru că eşarfa îi acoperă chestia. Dai la o parte eşarfa, îi vezi chestia. Aste ne spune tipul, de-aia e băţos.” După o pauză, în care îmi savură uluirea şi admiraţia, conchise: „Asta e cheia. Chestia” şi puse degetul arătător pe ea.           Ştiusem din totdeauna că Mihnea era mult mai inteligent decât mine. Numai enorma recunoştinţă pe care o resimţeam faţă de faptul că descoperirea lui ne va permite să îi vedem zeiţei 'chestia' mă împiedica să mă arăt cât de umilit eram. „Şi cum facem?” – l-am întrebat. „Uite cum. Facem zgâr-zgârr cu o lamă foarte bine ascuţită peste eşarfă şi treaba asta de deasupra, pusă înadins ca să astupe, trebuie imediat să se ia. Face parte din cheie. Şi îi vedem apoi chestia, de-a dreptul, cât vrem.”      Eram mut de admiraţie. Ne-am pus imediat pe treabă. Mihnea a luat o lamă Gillette din aparatul de ras al tatălui său şi a început să facă zgâr-zgârr peste eşarfa care acoperea 'chestia' zeiţei. După un timp, eşarfa a dispărut. Dar 'chestia' nu a apărut. Am pus eşecul pe seama calităţi proaste a reproducerii. Fotografia era prea mică, culoarea era puţin alături de contur, ca la pozele tremurate. Etc. Ca de obicei, lui Mihnea i-a picat imediat fisa. Şi-a adus aminte la timp că părinţii lui sunt artişti şi că biblioteca geme de albume de artă. Am petrecut multe dimineţi, în acea vară, răsfoind grele tomuri de format mare, pline cu reproduceri lucioase. Căutam, fireşte, tablouri vechi, din cele care au cheie. Priveam, cântăream, comparam, căutam liniile privirilor, goliciunea femeilor, sugestia unei chei puse peste intimitatea lor cea mai fierbinte. Modernii ne-au dezgustat imediat, cu femeile lor hidoase, lipsite de carnaţie, fără forme, desfigurate şi urâte de nu se poate. Până la urmă, am descoperit un tablou, aproape la fel de bun ca cel din Larousse. Era un Correggio – Somnul Antiopei. Era vechi all right, făcut la 1525, aşa scria sub el, bărbatul satir se uita ţintă la pântecul ei, iar ea, Antiopa, stătea răsturnată pe-o rână, cu sânii în sus, torsul arcuit şi pântecul lansat într-o curbură care sublinia moliciunea coapsei, odihnită şi calmă.

Despre ce este vorba?           Nu ştiu cum şi-au păstrat alţii integritatea sub comunism, dar eu m-am salvat prin prieteni. De când mă ştiu am fost înconjurat de ceea ce aş putea numi, cu oarecare pompă, prieteni de idei. Astfel viaţa mea intelectuală, înainte de 1989, nu a avut nici o legătură cu şcoala, facultatea sau spaţiul public, ci s-a desfăşurat exclusiv în cercul meu de prieteni. Erau, pe de o parte, bibliotecile pe care le devoram împreună cu entuziasm. Şi mai erau nesfârşitele dezbateri pe care, voluptuoşi şi îndrăgostiţi, le organizam periodic. Totul era spontan şi perfect informai. Ne întâl-neam, ascultam muzică (care acoperea tot spectrul de la cânturile gregoriene până la Genesis, Sting şi Jethro Tuli), mâncam, beam şi discutam. Dese şi delectabile erau vizionările de filme video, care se terminau întotdeauna prin schimburi aprinse de idei. Erau apoi cărţile proaspăt apărute sau xeroxurile de care unul dintre noi făcuse rost şi care erau discutate aşa zicând cu creionul în mână. Ar fi o greşeală să se creadă că aceste discuţii erau o fără de capăt trăncăneală veleitară: prin precizia cunoştinţelor, fineţea inteligenţei, autenticitatea interesului cultural şi umorul discursului, statura intelectuală a prietenilor mei era remarcabilă şi o depăşea pe a multor autori consacraţi. Pasiunea noastră comună erau viaţa ideilor şi trupul lor. Lipsiţi de expresie publică cum eram (niciunul dintre noi nu publicase cărţi şi nici nu intenţiona să o facă, în acele condiţii), nerăbdarea care se ostoieşte de obicei la intelectuali prin publicare – la noi se afla în permanenţă excitaţie avidă. Formam o contracultură nepăsătoare, tăioasă şi plină de vitalitate. Anumite urgenţe pot părea cititorului de azi stranii, cum ar fi credinţa noastră în iminenta schimbare a subiectului, prin care înţelegeam saltul imediat, sub ochii noştri, din acumularea culturii în perfecţionarea spirituală a întregii fiinţe. Vedeam în cultură o alchimie, iar filosofia cea mai dificilă (Hegel, de pildă) era înţeleasă de noi ca o iniţiere la un model de om mai apropiat de perfecţiunea pe care o doream cu emoţie şi entuziasm, ca neofiţii. Totul avea pentru noi un sens spiritual şi iniţiatic imediat. Oricare dintre noi s-ar fi simţit jignit de ideea că scopul culturii este publicarea de cărţi în vederea bibliografiei. Noi voiam să cunoaştem totul, iar cunoaşterea ne trebuia pentru a ne transforma lăuntric, pentru a deveni zei (în sensul oarecum raţional al anticilor). Trebuie să adaug că modul în care dezbăteam noi cărţile citite era mult mai serios şi mai aplicat decât modul în care, la simpozioanele ştiinţifice la care am participat, erau discutate articolele susţinute în secţiuni. Pentru că eram pasionaţi, sinceri şi intransigenţi, scleroza nici unei oboseli nu reuşise să ne altereze autenticitatea. Departe de instituţii şi maeştri, educaţia noastră s-a făcut prin cărţi şi în conversaţie, în atmosfera exaltată şi binecuvântată a prieteniei îndrăgostite.           Din 1986, împreună cu Dragoş Marinescu, Dan Wa-niek şi Dima Bicleanu (venit mai târziu), am organizat la mine acasă, în Moşilor, seminarii lunare, cu teme fixate dinainte, care au durat doi ani şi jumătate şi, din punctul nostru de vedere, au reprezentat apogeul a ceea ce se putea face mai bun şi mai profesionist sub comunism, în formula dată. Una din dezbateri a fost dedicată noţiunii de destin. Eu am vorbit despre amfibolia enigmatică dar precisă a destinului personal. Pe 18 septembrie 1987 am primit de la Dan Waniek (repartizat la Braşov) o carte poştală care conţinea următoarea invitaţie: „Ce-ar fi să încerci a încheia, până la 2 octombrie, o schiţă a eseului despre sine, deşi de nobis ipse tacemus. Poate ar da misterului de care vorbeai un înţeles mai însemnat.” La 2 octombrie trebuia să aibă loc următoarea noastră întâlnire, iar misterul de care aminteşte acolo Dan era sentimentul meu că tot ce trăiesc argumentează, ca într-un apolog, o fabulă educativă. în exerga îndemnului lui Dan Waniek stăteau, cum se şi cuvine, cuvintele pudorii (de nobis ipsis silemus), luate din Francis Bacon – Praefatio la De augmentis scienta-rium. Am primit provocarea lui Dan şi, în trei luni, am scris cartea de faţă.           Ea este tipică pentru atmosfera în care parte din generaţia mea s-a format. Căutarea originalului şi sentimentul că trăim printre copii, iminenţa unei schimbări istorice care va antrena modificarea naturii umane, refuzul spaţiului public şi dispreţul pentru politica oficială, inflaţia ideii religioase de sens al vieţii, rolul eminent acordat culturii – toate acestea admit, probabil, o formulare mai sintetică: ne pusesem în cultură toate speranţele pe care oamenii societăţilor normale şi le pun, alături de cultură, în religie, economie şi politică. Nu mai puţin, Zbor în bătaia săgeţii este în mod esenţial un răspuns, parte dintr-un dialog pasionat şi îndrăgostit, din care cititorul de azi nu mai are în faţă decât urma. Am scris această carte pentru că eram pasionat de inteligenţă, cunoaştere şi viaţă, şi pentru că îmi iubeam prietenii. Fără această iubire, câteva din cărţile mele, care nu au fost scrise pentru a fi publicate, nu ar fi fost niciodată scrise. Căci efortul material de a o scrie nu a fost mic. Pe atunci lucram în laboratorul unei fabrici aflate pe centura chimică a Bucureştilor (comuna Căţelu). Programul începea la 6,30 şi făceam o oră pe drum, schimbând două maşini infernale. Lucrul la serviciu era absorbant. Mă puteam gândi la ce voi scrie acasă numai în maşină, la întoarcere: în acea oră mâzgă-leam pe foile unei agende planul de lucru al serii. Ajuns acasă, mâncam ceva la repezeală, apoi, cu o cafea alături şi ţigări la îndemână, mă aşezam în faţa maşinii de scris şi compuneam ca în transă, fără pauze, până în jurul orei zece p.m., când mă prăbuşeam, înjunghiat de oboseala zilei. A doua zi la fel şi tot aşa trei luni.

Pe Radu Dăescu l-am văzut prima oară în casa noastră pe vremea când mă jucam cu Anca Herzog pe sub mese. Cum deja v-am spus, ea îmi mângâia braţele, îmi ducea mâinile spre pieptul şi burta ei, iar eu o pipăiam pe sub fustă. Nu aveam mai mult de cinci ani, iar Radu Dăescu mi s-a părut de la început un prost şi un îngâmfat – ca toţi adulţii, de fapt, nici o scofală. Mai ales că tata se amuza foarte de fiecare venire a lui, iar mama se îmbrăca întotdeauna mai bine, îşi punea ciorapii cu dungă neagră şi pantofii cu toc cui. Se strângeau în jurul mesei rotunde, din sufragerie, sorbeau băuturi din pahare înalte, vorbeau interminabil, râdeau în hohote, trăgeau ţigări, dădeau imprevizibil din picioare şi ne trimiteau întotdeauna la culcare atunci când hohotele deveneau mai nestăpânite. De dedesubtul mesei, unde stăteam cu Anca, pitiţi, le vedeam tuturor labele descălţate. Nu ştiu de ce, deşi ai mei îşi puseseră înadins încălţările cele mai bune înainte de venirea lui Radu Dăescu, imediat ce discuţia se anima, şi mama şi tata îşi scoteau picioarele din pantofi, la adăpostul largilor pulpane ale feţei de masă, care ne ascundeau şi pe noi de ei şi pe ei, între ei. Mama avea labe frumoase, în mătasea ciorapului. Şi spre deosebire de ai tatălui meu, ciorapii lui Radu Dăescu nu erau niciodată cârpiţi. Laba piciorului lui Radu Dăescu avea însă un deget mare uriaş (şi urât), iar celelalte patru stăteau coleşite servil sub îndoitura lui autoritară – ceva destul de grosolan şi neliniştitor. Dar râdea tot timpul, iar când hohotea îşi zvârlea tălpile spre celălalt capăt al mesei, în timp ce mama, am observat, la aceleaşi hohote, îşi strângea picioarele sub scaun, iar uneori îşi aluneca una din gambe sub şezut. Tata stătea locului, îşi strângea doar degetele, spasmodic, în ciorap, râcâind covorul. Lupu Mihai spunea că râsul, ca şi hohotele de plâns, este şi el un chin: de parcă degetele tatei ar fi fost ghearele boante pe care pisicile şi le scot ori ascund ritmic în perniţe, când sunt gâtuite.           După nenumărate astfel de jocuri de picioare pe sub masă, am remarcat că odată cu întreruperea vizitelor lui Radu Dăescu au dispărut din familia noastră şi serile cu hohote de râs, fum de ţigară şi băuturi sorbite până noaptea târziu. Apoi au venit anii de şcoală generală, examenul la liceu, viaţa de ceaiuri, începutul fumatului, intoxicarea cu băuturi, cu muzică de Black Sabbath dată la maxim şi, fireşte, dansul împleticit cu fete bete până dimineaţa în zori – adică toate preocupările absorbante şi urgente ale unei adolescenţe normale. L-am uitat complet pe Radu Dăescu. Ce îmi mai aminteam uneori erau doar gambele mamei, pe sub masă, atunci când una dintre ele dispărea sub şezut, iar cealaltă rămânea să pipăie, atârnând, cu vârful mătăsos al degetelor îmbrăcate în ciorapul cu dungă neagră, covorul.           Eram la un ceai la Maia când l-am revăzut pe Radu Dăescu. Trecuse de miezul nopţii, avusesem deja prima altercaţie cu vecinii exasperaţi de zgomot, eram cu toţii cam ameţiţi, când una din colegele mele de liceu, care tocmai picase, a rugat-o pe Maia să aprindă pentru câteva clipe lumina, să ni-l prezinte pe noul ei prieten, de care ne tot vorbise, un babalâc mult mai în vârstă decât noi, şi de care ea era foarte mândră. În lumina care părea murdară l-am recunoscut pe fostul prieten al părinţilor mei. Am rămas mască: era chiar Radu Dăescu, neschimbat. N-a dat semne să-şi amintească de mine, iar eu nu i-am spus că îl cunosc de când îşi arăta pe sub masa noastră din sufragerie ciorapii necârpiţi şi degetele-i dizgraţioase. S-a stins lumina, muzica a fost iar dată la maxim, am dansat, am fumat, m-am ameţit şi mai mult, am pipăit-o pe Alina, prietena mea tunsă ca Olivia Newton John, din anii când dansa cu Travolta. Totul, cam searbăd. Spre dimineaţă am chemat un taxi, iar la despărţire, în faţa portierei, Radu Dăescu m-a întrebat ‘Ce mai fac ai tăi? În formă?’ – şi mi-a dat o carte de vizită. Albă, fără chenare, doar cu un nume în centru şi două numere de telefon în partea din dreapta, jos. Doar că numele de pe cartea de vizită pe care mi-o oferise Radu Dăescu nu era Radu Dăescu, ci un altul (pe care n-am să-l dezvălui aici), iar sub nume scria scurt, enigmatic, cu litere espasate – artist.           Era Radu Dăescu un – artist? De îndată ce am avut timp, l-am sunat. Îi vorbeam, fireşte, cu Dumneavoastră. M-a repezit imediat (vorbea mereu repezit), tăindu-mi vorba. „Lasă ‘dumneavoastră’, spune-mi ‘tu’. Ai ajuns băiat mare. Ha, Ha. Te simţeam uneori cum te jucai între picioarele noastre cu fetiţa aia mică. Sunt sigur că făceaţi porcării. Ha, Ha. Da’ nu-mi imaginez care. N-o să mi le spui! Ţii minte când v-au găsit în pielea goală pe amândoi, adormiţi sub masă?”. Am dat din cap. „Când a venit mama fetiţei să o ia acasă? Ah. Ah. Ce bătaie pe voi!” Nu fusese nici o bătaie. Dar Radu Dăescu o ţinu tot aşa un timp, clămpănindu-mi în ureche. Descoperii că, brusc, îşi pierduse tot farmecul. Un babalâc plicticos, prietenul unei colege: ea o snoabă, el o pisălogeală. L-am întrerupt. „Trebuie să închid, vă sun mâine.” Am accentuat distant pe ‘vă’. „Ha, ha. Tot cu ‘dumneavoastră’. Tot cu ‘dumneavoastră’. Dar înainte să închizi”, mai adăugă aşa, într-o doară, „aş vrea să ştiu ce mai face maică-ta. Ce femeie! Maică-ta tot frumoasă, ce spun, tot atrăgătoare a rămas?” Radu Dăescu voia să ştie ce mai făcea mama! Asta mi se părea destul de uimitor. Mama era aşa de neinteresantă! La glumele lui Radu Dăescu, din câte îmi aminteam, mama nu făcea decât să tacă ori să râdă. Un fel de element anost de decor. I-am spus toate astea, pe scurt. „O, cât te înşeli”, mi-a replicat, cu o voce mai slabă, Radu Dăescu. „Dacă ai timp, am o mulţime de chestii să-ţi spun despre anii aceia. Dacă ai timp.” Aveam oare? Pe loc, m-am decis. „Aş veni mâine”, i-am spus”. „Ha, ha. Mâine! Deja mâine! Perfect. Bem o cafea, fumăm împreună o ţigară, nu? Ce zici, ne destrăbălăm. Ai voie să fumezi? Rezişti la Gauloises? Da? Ha, ha. Pe mâine atunci, ne vedem mâine. O să vorbim despre maică-ta. Ha. Ha.”

În orice ţară, nu există cu adevărat decât două partide: partidul celor care îndrăznesc să spună nu şi partidul celor care nu îndrăznesc. Când numărul celor care nu îndrăznesc covârşeşte numărul celor care îndrăznesc, ţara este pierdută. (N. ed.)           În preajma ştreangului (istoria unei nopţi)* îi împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.           (Elena Ceauşescu, stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 17 XII 1989)           Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămână ascuns. Liber eşti numai atunci când ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmând un vechi cuvânt al Evangheliei, în România şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cât am fost arestat, mai întâi la Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul Jilava. Am fost ridicat printre primii, când incredibila rezistenţă a poporului Bucureştiului împotriva dictaturii comuniste abia începea.           La început am fost doar şase, într-o încăpere din IGM, şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La început uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a fost închisă iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni înarmaţi. De pe culoar răzbăteau până la noi, năclăite,           * Apărut sub titlul „Unter dem Strang: die Geschichte einer Nacht”, Neue Literatur, 41. Jahrgang, Heft l-2, Januar-Februar 1990, pp.105-l10 (traducere de Christa Richter).           zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei respiraţii înfundate cu căluş – şi gâfâite.           Când a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcţionar, a citit câteva nume de pe o listă bătută la maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos şi întors cu faţa la zid, cu mâinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau. Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală când mâinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi brutalitate. Ne-au pus cătuşe la ambele mâini: formam un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii care se desfăşura afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întâlneam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc „trupuri”, şi anume o grămadă de trupuri stâlcite. Erau înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stâlciţi şi speriaţi. Un tânăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei sale să îşi ţină dracului faţa întoarsă la zid. Un bărbat bărbos cu alură de pictor urla de baioneta cu care un miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau bătuţi numai sporadic, când miliţienii, care se întărâtau între ei, se năpusteau, înjurând, să lovească. Cei care nu aveau încă mâinile zdrelite se ţineau de zid precum beţivii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mâinile înroşite de sânge, se agăţaseră de pereţi cu pieptul şi cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau continuu, ca posedaţi, „staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept, boule, nu auzi! ai?” – şi urma lovitura, şi apoi altele şi aşa până când icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi pierdea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau desenele neregulate ale sângelui împrăştiat.      Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma. Printre ele, călcând şi izbind, cizmele miliţienilor făceau poteci de ordine, înjurau continuu, monoton şi cu ură. îşi întreţineau prin vorbe îndârjirea pe care un maior crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe feţele acelor puştani în uniformă, care nu cereau decât schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa împăcată. Loveau în cine apucau, la întâmplare: pumnii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei, – totul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa.

CUVÂNT ÎNAINTE.           Întrebat odată în ce ar consta virtutea unui tânăr, Socrate a răspuns: „Să nu depăşească în nimic măsura”…Critica pe care o fac aici modernităţii se poate reduce la afirmaţia clasică, înscrisă pe frontonul templului din Delfi… ,nimic peste măsură. Ceea ce revine la a reafirma banalitatea că nici un lucru nu e bun peste măsura care îi e proprie. Veţi exclama, pe bună dreptate: modernitatea şi măsura! Modernitatea să nu depăşească măsura! Oare noi – moderni epuizaţi de pretenţiile tot mai necruţătoare ale unei modernităţi inepuizabile – nu am întrecut de mult toate măsurile, înşelând aşteptările celor mai buni şi împlinindu-le complet numai pe ale celor care oricum s-ar fi mulţumit cu orice? Modernitatea singură este deja excesul unei lipse – al lipsei celor nevăzute. Pentru a nu mai fi un exces, modernitatea ar trebui contrabalansată cu ceva, aşa cum se întâmpla cu textele manuscriselor medievale, purtătoare ale unei imagini perfect ordonate a lumii, care, fără a-i şoca pe savanţii călugări, erau ilustrate în chenarul paginii cu acele stranii şi exuberante marginalia, purtătoarele unui comentariu al lumii pe dos. În Evul Mediu, oamenii mai aveau încă forţa de a accepta şi viaţa, şi pe Dumnezeu aşa cum sunt, potrivit unei bune separaţii a puterilor în cosmos – a Creatorului transcendent faţă de lume şi a creaturii legate de Creatorul ei printr-o infinită distanţă proximă. Îţi trebuie un formidabil instinct al adevărului pentru a îndrăzni să comentezi imaginea lumii de sus printr-o imagine a lumii pe dos! Omul ultimei tradiţii pre-moderne îl mai avea…           Cum i-am putea reda modernităţii acest instinct al adevărului? Poate numai conservând, în cea mai deplină şi imaterială credinţă, instinctul lipsit de remuşcări al materialităţii. Adică aşa cum foloseşte pictorul de geniu pensula – în aşa fel încât să aducă la prezenţă lucrurile care nu se pot vedea prin intermediul zugrăvirii celor care se pot. După ce a organizat totalitatea indefinit epuizabilă a vizibilului, poate că a venit în sfârşit momentul ca modernitatea să fie chemată la propria ei judecată de apoi – şi să fie somată să ne redea Invizibilul: pe el nouă şi pe noi lui. Până acum, modernitatea a fost folosită pentru a ne convinge că Invizibilul nu există şi că a fi cu adevărat modern înseamnă a fi doar vizibil, doar corp, doar materie. Cine este însă doar materie e condamnat să nu fie, plăcerilor sale arbitrare şi lumii, în hazardul ei, decât material în vederea unor scopuri cărora nu le poate fi beneficiar dacă nu le este sclav. Ei bine, nu! Prin ceea ce-i lipseşte, modernitatea oferă ceea ce o poate salva. Neavând o finalitate proprie, modernitatea poate fi foarte bine folosită atât pentru a întregi partea nevăzută a lumii, cât şi (ca până acum) pentru a o nega – prezentă atât prin cele ce se văd, fără să se vadă, cât şi transparentă celor care nu se văd, aducându-le la vizibilitate.           Critica mea nu este făcută nici din perspectiva postmodernităţii, căci postmodernitatea nu este decât o modernitate care se ia atât de în serios qua modernitate încât are impresia că se joacă, nici din perspectiva tradiţionalismului, care confundă Nordul tradiţiei cu tradiţia însăşi. Este o critică făcută din perspectiva conştiinţei că atunci când ţi se deschide în faţă un drum, fără să vrei, în mod automat, în spate ori în laterală ţi se închide un altul. Când se închină bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii ei şi delatorii tradiţiei, în sufletele noastre ignorante se tânguiesc de o manieră sfişietoare toate bogăţiile pe care le-au pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.           — Câţi moderni, satisfăcuţi de propria lor modernitate, câţi oameni novisimi, orbiţi de patima de a fi cât mai recenţi, câţi oameni care mobilizează puterea unui tigru şi viclenia unui şarpe în perspectiva de înţelegere a unei efemeride, câţi oare dintre noi – oameni recenţi ai unei lumi din ce în ce mai recente-mai posedă discernământul de a pricepe că orice progres din vizibil se face pe seama unor amputări m invizibil?           Critica mea ţâşneşte din repulsia faţă de exces şi se nutreşte din convingerea elementară că nu există pe lumea aceasta nici un principiu care să poată fi extins la întreaga existenţă, decât dacă seântâmplă să fie deopotrivă transcendent, personal şi creator. Dacă modernitatea ar fi Dumnezeu, atunci ar avea tot dreptul să se instituie ca unic scop şi mijloc al vieţilor noastre. Dar nu este. Îi lipseşte, pentru a fi un principiu cu adevărat universal, însuşirea de a fi transcendentă, personală şi creatoare. Din acest motiv de bun-simţ, modernitatea trebuie moderată, trebuie bine temperată prin ceva. Ceva simplu, firesc, viu, ceva aflat mereu la îndemână. Modernitatea trebuie temperată prin punerea ei la lucru împreună cu alte forme de viaţă şi prin confruntarea mijloacelor ei cu exigenţele altor orizonturi, care, faţă de ea, nu sunt în sine nici pre-moderne, nici tradiţionale, ci, pur şi simplu, omeneşti – adică adevărate. Cum ar fi faptul că iubirea, moartea, setea de cunoaştere, suferinţa şi credinţa în Dumnezeu nu pot fi transformate în valori de schimb decât dacă încetăm să mai fim oameni. Cum ar fi faptul că lumea nu este făcută doar din lucruri vizibile, ci, mai ales, din lucruri invizibile şi incorporale – fie acestea doar gândurile şi emoţiile noastre, mai numeroase decât firele de nisip din tot universul. Ar fi mai sănătos şi mai economic, în ordinea suferinţei şi a decenţei, dacă am crede că gândurile şi emoţiile noastre sunt fapte, care, în viitor, vor căpăta consecinţe directe şi inevitabile asupra vieţilor noastre: sub forma conflictelor sângeroase, dacă gândurile noastre au fost violenteşi duşmănoase; ori sub forma bucuriei şi a fericirii, dacă gândurile noastre au fost generoase şi bune.