Franz Kafka scriitor de limbă germană

Era într-o duminică dimineaţă a celei mai frumoase primăveri. Georg Bendemann, un tânăr negustor, şedea în camera sa de la etajul întâi al uneia din casele scunde şi şubrede ce se înşirau la nesfârşit de-a lungul râului, deosebindu-se aproape numai prin înălţime şi culoare. Tocmai terminase o scrisoare către un prieten din tinereţe care se afla în străinătate, o închisese cu o încetineală ce semăna mai curând a joacă şi, sprijinindu-se cu coatele de birou, se uita pe fereastră la râul, podul şi colinele de pe malul celălalt, cu verdele lor abia mijit.           Cugeta la faptul că prietenul acesta, nemulţumit de felul cum îi mergea acasă, fugise pur şi simplu în Rusia, cu ani în urmă. Acum se ocupa, la Petersburg, de o afacere, care la început se arătase promiţătoare, dar care părea să stagneze de multă vreme, judecând după felul cum se văicărea prietenul cu prilejul vizitelor sale, ce se răreau tot mai mult. Trudea astfel fără folos printre străini, barba exotică neizbutind să-i acopere chipul binecunoscut din anii copilăriei, chip a cărui piele gălbejită părea sa trădeze o boală în plină evoluţie. Din câte povestea, n-avea nici un fel de legături propriu-zise cu colonia compatrioţilor săi de acolo dar totodată aproape ca nu era în relaţii de societate nici cu familiile autohtone întocmindu-şi astfel viaţa pentru o burlăcie definitivă.           Ce să-i scrii unui asemenea om care eşuase în mod evident, şi căruia puteai să-i arăţi compătimire, dar nu şi să-i vii în ajutor! Să-l sfătuieşti oare să se reîntoarcă acasă, să-şi mute existenţa, aici, să reia toate vechile legături de prietenie – încercare în calea căreia nu sta nici un fel de piedică – iar în rest sa aibă încredere în ajutorul amicilor? Dar asta nu însemna nimic altceva decât să-i spună implicit – cu cât mai pe ocolite cu atât mai jignitor – că toate încercările lui de până acum au dat greş, că trebuia să renunţe, în sfârşit, la ele, că trebuia să revină acasă şi să se lase privit de toţi cu uimire, ca unul reîntors pentru totdeauna, că doar prietenii erau pricepuţi şi că el era un copil bătrân care trebuia pur şi simplu să asculte de prietenii rămaşi în ţară. Şi atunci, oare mai era sigur că aveau vreun rost toate chinurile la care trebuia supus? Poate că măcar nu izbutea să-l readucă acasă – doar spunea el singur că nu mai înţelegea stările de lucruri din patrie; şi atunci ar fi rămas oricum în străinătatea lui amărât de sfaturile primite, înstrăinat şi mai mult de prieteni. Dacă ar fi urmat cu adevărat sfatul şi aici, ar fi fost strivit – fireşte nu cu intenţie, ci datorită împrejurărilor – dacă nu s-ar mai fi simţit bine nici cu prietenii şi nici fără ei, dacă ar fi suferit de sentimentul umilirii, dacă în cazul acesta n-ar mai fi avut cu adevărat nici patrie şi nici prieteni, atunci n-ar fi oare mai bine pentru el să fi rămas printre străini, acolo, aşa cum era?           După cum stau lucrurile îţi poţi oare imagina că aici ar izbuti cu adevărat să dea înainte?           Pentru aceste motive, dacă voiai să mai rămâi oricum în corespondenţă cu el, nu-i puteai spune lucruri pe care, de fapt, le-ai fi spus fără sfială chiar şi unui simplu cunoscut, oricât de îndepărtat. Prietenul nu mai fusese în ţară de mai bine de trei ani şi explica foarte puţin plauzibil acest lucru prin nesiguranţa condiţiilor politice din Rusia care nu-i îngăduiau, chipurile, nici cea mai scurtă absenţă unui modest om de afaceri, în timp ce sute de mii de ruşi colindau liniştit prin lume.           Dar în cursul acestor trei ani se schimbaseră multe tocmai pentru Georg. Prietenul mai apucase să afle, de bună seamă, de moartea mamei lui Georg – care se întâmplase cu aproape doi ani în urmă şi de la care fiul făcea gospodărie comună cu bătrânul său tată – şi exprimase condoleanţe pe un ton sec, ce nu-şi putea afla explicaţia decât în faptul că, printre străini, nu-ţi poţi închipui jalea prilejuită de un asemenea eveniment. Dar, din clipa aceea, Georg începuse să se ocupe cu toată energia de întreprinderea sa ca şi de toate celelalte lucruri. Poate că, pe când mai trăia mama, tatăl său îl împiedicase de la o adevărată activitate proprie, prin faptul că nu voia să admită decât doar concepţiile sale personale; poate că de la moartea mamei, tatăl său devenise mai retras, deşi încă mai lucra în întreprindere; poate că – ceea ce era foarte probabil – întâmplările fericite jucau un rol cu mult mai important; oricum, în aceşti doi ani, întreprinderea se dezvoltase neaşteptat de bine, personalul trebuise să fie dublat, deverul se încincise şi, fără îndoială, că avea să urmeze o prosperitate şi mai mare.           Dar prietenul nici nu bănuia această schimbare. Mai de mult – ultima oară poate chiar în acea scrisoare de condoleanţe – încercase să-l convingă pe Georg să emigreze şi el în Rusia şi insistase pe larg asupra perspectivelor ce se deschideau la Petersburg tocmai în branşa lui Georg. Cifrele date de el erau însă insignifiante prin comparaţie cu proporţiile pe care le luase acum întreprinderea lui Georg. Dar acesta din urmă nu se simţise îndemnat pe atunci să-i scrie prietenului despre succesele sale în afaceri, iar dacă ar fi făcut-o acum, cu întârziere, faptul ar fi părut cu adevărat ciudat.           Astfel, Georg se limita să-i scrie prietenului despre evenimente fără importanţă, aşa cum se îngrămădesc în memorie, fără rânduială, când te gândeşti la ele într-o duminică liniştită. Nu voia altceva decât să lase netulburată imaginea pe care şi-o făcuse, de bună seamă, prietenul despre oraşul natal, în acest lung interval de timp şi cu care se deprinsese. Aşa s-a întâmplat că Georg i-a anunţat prietenului de trei ori, în scrisori destul de distanţate între ele, logodna unui om care-i era indiferent, cu o fată ce-i era la fel de indiferentă, până când fireşte că prietenul a început să se intereseze de această ciudăţenie, cu totul împotriva intenţiilor lui Georg.           Dar Georg prefera să-i scrie asemenea lucruri, decât să-i mărturisească că el însuşi se logodise acum o lună cu o domnişoară Frieda Brandenfeld, o fată dintr-o familie bogată. Vorbea adesea cu logodnica sa despre acest prieten şi despre relaţiile speciale pe care le avea cu el prin corespondenţă.

Daca citesc cartea asta, fara sa o cumpar, ma baga la bulau? Imi aduc aminte cum in copilarie visam ca ma fugaresc dracii pe ulita. Pe unul il chema Puscarie, pe altul Saracie..

Am unsprezece feciori.           Primul este foarte puţin arătos, însă e serios şi deştept; dar, cu toate că îl iubesc la fel ca pe toţi copiii ceilalţi, nu-l preţuiesc prea mult. Gândirea lui îmi pare prea simplă. Nu vede nici în dreapta nici în stânga şi nici în depărtare; alergă necontenit în cerc sau mai curând se învârteşte pe loc în mica sferă a gândirii sale. Al doilea este frumos, zvelt, binefăcut; te încântă să-l vezi în poziţie de scrimă. Şi el e deştept dar pe deasupra mai cunoaşte şi lumea; a văzut multe şi de-aceea până şi natura patriei pare să-i grăiască mai intim decât celor rămaşi acasă. Totuşi, această trăsătură desigur că nu se datorează numai – şi nici măcar în primul rând – călătoriilor, ci face parte mai degrabă din firea inimitabilă a acestui copil, pe care o recunoaşte, de pildă, orice om care încearcă să imite artistica lui săritură în apă cu multiple răsuciri, dar totuşi sălbatic controlată. Curajul şi pofta imitatorului duc până la capătul trambulinei, dar acolo, în loc să sară, el se opreşte deodată şi ridică braţele în semn de scuză.           — Şi cu toate astea (ar trebui să fiu de fapt fericit că am asemenea copil), raportul dintre mine şi el nu este netulburat. Ochiul lui stâng este puţin mai mic decât dreptul şi clipeşte des; doar un mic defect, fireşte, care-i face expresia feţei şi mai provocatoare decât ar fi fost altcum; şi, faţă de ermeticitatea inaccesibilă a firii lui, nimeni nu va remarca cu reprobare acest ochi mai mic, ce clipeşte des. Eu însă, ca tată, o fac. Desigur că nu acest defect fizic este ceea ce mă doare, ci o mică anomalie a spiritului său, care-i e caracteristică, o otravă oarecare ce-i rătăceşte prin sânge, o anumită incapacitate de a-şi desăvârşi structura vieţii proprii, pe care doar eu o întrevăd. Dar, pe de altă parte, fireşte că tocmai asta îl face cu adevărat fiul meu, căci acest cusur este totodată cusurul întregii noastre familii şi apare mai mult decât evident la acest fiu.           Al treilea fecior este de asemeni frumos, dar nu e genul de frumuseţe care-mi place. Este frumuseţea cântăreţului: gura arcuită, ochiul visător, un cap care are nevoie de o draperie îndărătul său pentru a produce efect, pieptul boltindu-se nemăsurat, mâinile gata să gesticuleze numaidecât şi revenind cu prea multă uşurinţă înapoi, în jos, picioare care se mişcă afectat pentru că nu pot duce la greu. Şi pe deasupra: timbrul vocii lui nu e plin; amăgeşte o clipă, îl face pe cunoscător să asculte atent, dar se pierde foarte curând.           — Deşi, în general, toate te-ar ispiti să te făleşti cu un asemenea fiu, totuşi îl ţin de preferinţă ascuns; nici el însuşi nu se vâră în fruntea bucatelor, dar nu pentru că şi-ar cunoaşte cumva cusururile, ci din inocenţă. De altfel, se şi simte străin în epoca noastră; adesea e fără chef şi nimic nu-l poate înveseli, de parcă ar face parte din familia mea, dar totodată şi dintr-o alta, care a dispărut pentru totdeauna. Al patrulea fecior al meu este poate cel mai sociabil dintre toţi. Adevărat copil al timpului său, el poate fi înţeles de oricine, stă cu picioarele pe pământul care e al tuturor şi fiecare om este ispitit să-l salute dând din cap. Poate că, datorită acestei aprecieri generale, firea lui dobândeşte o oarecare degajare, mişcările lui o anumită libertate, părerile lui o notă de nepăsare. Unele din aforismele lui îţi vine să le repeţi deseori fireşte doar unele, căci în ansamblu suferă totuşi de o mult prea mare superficialitate. Seamănă cu unul care sare admirabil, spintecând aerul ca o rândunică, dar care sfârşeşte, totuşi, dezolant, în pulberea deşartă, un nimic. Asemenea gânduri mă amărăsc la vederea acestui copil.           Al cincilea fecior este drăguţ şi bun; promitea mai puţin decât a înfăptuit; era atât de insignifiant, încât în prezenţa lui te simţeai pur şi simplu singur; dar a ajuns cu toate astea să se bucure de oarecare consideraţie. Dacă m-ar întreba cineva, cum s-a întâmplat una ca asta, aproape că n-aş putea răspunde. Poate că nevinovăţia răzbate, totuşi, cel mai uşor prin zbuciumul elementelor din lumea noastră, şi el este cu adevărat nevinovat. Poate chiar prea nevinovat. Prietenos cu orişicine. Poate chiar prea prietenos. Mărturisesc sincer că nu mă simt prea bine când cineva îl laudă în faţa mea. Că doar înseamnă să pui prea puţin preţ pe laudă dacă lauzi pe cineva care merită atât de vădit laude, ca fiul meu.           Cel de-al şaselea fecior al meu pare, cel puţin la prima vedere, să fie cel mai visător dintre toţi. Un tip fără vlagă şi totuşi un flecar. De aceea nici nu ieşi uşor la capăt cu el. Dacă e pe punctul de-a pierde se cufundă într-o tristeţe de neînvins, iar dacă dobândeşte superioritatea, şi-o menţine prin flecăreală. Totuşi nu-i contest o anumită înflăcărare care-l duce până la uitarea de sine; ziua-n amiaza mare îşi croieşte adeseori drum prin hăţişul gândurilor ca prin vis. Fără a fi bolnav – mai curând se bucură de o sănătate robustă – se clatină uneori, mai ales în amurg, dar n-are nevoie de ajutor, nu cade. Poate că dezvoltarea lui fizică e de vină pentru acest simptom, e mult prea înalt pentru vârsta lui. Asta îl face dizgraţios în ansamblu, în ciuda unor detalii surprinzător de frumoase, ca, de pildă mâinile şi picioarele. Dizgraţioasă este, de altfel, şi fruntea lui, cu pielea şi forma oaselor oarecum stafidită.           Al şaptelea fecior îmi aparţine poate mai mult decât toţi ceilalţi. Lumea nu se pricepe să-l aprecieze; nu-i înţelege spiritul de un gen cu totul special. Nu-i exagerez meritele; ştiu bine că e destul de insignifiant; dacă lumea n-ar avea alt păcat decât acela de-a nu şti să-l preţuiască încă ar fi imaculată. Dar, în sânul familiei, n-aş vrea să fiu lipsit de un asemenea fecior. El aduce atât frământare, cât şi respect faţă de tradiţie, şi le îmbină pe amândouă, cel puţin după aprecierea mea, într-un întreg ireproşabil. Dar el însuşi este, fireşte, ultimul care să ştie cum să folosească acest întreg; roata viitorului n-o va pune în mişcare; totuşi această însuşire a lui este atât de tonică, atât de dătătoare de speranţe; mi-aş dori să aibă copii, iar aceştia, la rândul lor, alţi copii. Din păcate, dorinţa asta pare că nu vrea să se împlinească. Stăpânit de-o suficienţă pe care o înţeleg, dar care-mi e în aceeaşi măsură nesuferită şi care stă într-o contradicţie măreaţă cu părerea celor din jur, el umblă prin lume de unul singur, nu se sinchiseşte de nici o fată şi, cu toate astea, nu-şi va pierde niciodată buna dispoziţie.           Feciorul al optulea este copilul care-mi dă numai griji şi necazuri; de fapt, nu văd nici un motiv pentru asta. Mă priveşte străin, şi totuşi simt că mă unesc cu el legături paterne strânse. Timpul a îndreptat multe; pe vremuri însă mă cuprindea uneori un tremur numai când mă gândeam la el. El îşi urmează calea lui; a rupt orice legături cu mine. Şi va răzbi oriunde va vrea, cu căpăţâna lui tare, cu micul său trup atletic – doar picioarele le avea, ca băiat, slabe, dar se vor fi înzdrăvenit între timp. Adeseori îmi vine poftă să-l chem îndărăt, să-l întreb ce e cu el, de fapt, de ce se izolează astfel de taică-său şi ce intenţii are, în fond; dar acum este atât de departe şi a trecut atâta vreme, că n-are decât să rămână unde este. Aud că e singurul dintre fiii mei care poartă barbă; fireşte, nu-i vine prea bine unui om atât de scund ca el.           Cel de-al nouălea fecior este foarte elegant şi are acea privire dulce destinată femeilor. Atât de dulce încât uneori mă poate seduce chiar şi pe mine, deşi ştiu bine că nu e nevoie, propriu-zis, decât de un burete ud pentru a şterge toată strălucirea asta suprapământească. Particularitatea acestui băiat, însă, este că nici măcar nu porneşte cu gândul de a seduce; s-ar mulţumi să stea toată viaţa întins pe canapea şi să-şi pironească privirea în tavan sau, mai curând, să şi-o odihnească sub pleoapele închise. Când stă în această poziţie preferată, vorbeşte cu plăcere şi nu tocmai rău; concis şi plastic; dar numai în limitele sale; dacă le depăşeşte – lucru inevitabil ţinând seama de îngustimea lor – vorbele lui devin goale. I-ai face semn să tacă, dacă ai spera că privirea asta îngreunată de somn te-ar putea observa.           Al zecelea fecior al meu trece drept un caracter sincer. Nu vreau nici să contest întru totul acest cusur, nici să-l confirm întru totul. Fapt sigur este că oricine îl vede venind cu un aer solemn ce depăşeşte vârsta lui, cu surtucul întotdeauna bine încheiat, cu pălăria neagră, veche, dar veşnic periată cu grijă, cu figura imobilă, cu bărbia ieşită puţin înainte, cu pleoapele arcuindu-se greu peste ochi, uneori cu două degete duse la gură – oricine îl vede astfel îşi zice: acesta e un făţarnic fără margini. Dar să-l asculţi apoi vorbind! Rezonabil; cumpănit; răstit; răstălmăcind întrebările cu o vioiciune răutăcioasă; într-un uimitor, firesc şi bucuros acord cu întreg universul; un acord care, în mod inevitabil, te face să întinzi gâtul şi să te ridici de pe scaun. Pe mulţi, care se credeau foarte deştepţi şi care, după cum îşi închipuiau, simţeau că le repugnă exteriorul lui, i-a atras puternic cu cuvântul său. Există însă, desigur, şi oameni pe care îi lasă indiferenţi exteriorul său şi cărora cuvântul lui le apare prefăcut. Nu vreau să hotărăsc în privinţa asta eu, ca părinte, dar trebuie să recunosc că părerea celor din urmă este mai demnă de luat în seamă decât a celor dintâi, Al unsprezecelea fecior al meu este delicat, poate cel mai slab dintre toţi fiii mei; dar înşelător în slăbiciunea lui; din timp în timp poate fi puternic şi ferm; totuşi chiar şi atunci slăbiciunea lui este oarecum fundamentală. Dar nu e o slăbiciune ruşinoasă, ci anume ceva ce doar pe pământul nostru trece drept slăbiciune. Aşa, de pildă, nu este slăbiciune oare şi faptul de-a fi gata să-ţi iei zborul, întrucât înseamnă, de bună seamă, şovăială, şi lipsă de fermitate, şi nestatornicie? Ceva cam asemănător prezintă feciorul meu. Pe un părinte, fireşte, că nu-l bucură asemenea însuşiri; că doară ele duc, pare-se, la distrugerea familiei. Uneori mă priveşte de parcă ar vrea să-mi spună: «Am să te iau cu mine, tată. Apoi eu gândesc: «Ai fi cel din urmă căruia m-aş încredinţa». Iar privirea lui pare să-mi replice: «Deci pot să fiu, măcar, cel din urmă».           Ăştia sunt cei unsprezece feciori.                                                                           SFÂRŞIT

Eram în mare încurcătură: aveam înaintea mea o călătorie urgentă; un bolnav grav mă aştepta într-un sat, la o depărtare de zece mile; un viscol puternic umplea spaţiul vast dintre mine şi el; aveam o trăsură, uşoară, cu roţi mari, tocmai bună pentru şoselele noastre; înfăşurat în şubă, ţinând geanta cu instrumente într-o mână, aşteptam în curte gata de drum; dar calul lipsea, calul. Propriul meu cal murise în noaptea precedentă, din cauză că se istovise peste măsură în această iarnă geroasă; slujnica umbla acum prin sat, ca să capete un cal de împrumut; dar fără speranţă, ştiam bine, iar eu adăstam acolo fără rost, tot mai acoperit de zăpadă, înlemnind tot mai mult de frig. La poartă se ivi fata, singură, şi clătină fanalul; fireşte, cine împrumută calul acum pentru un astfel de drum? Măsurai încă o dată curtea; nu găseam nici o soluţie; absent, frământat, lovii cu piciorul în uşa şubredă a cocinei de porci care sta nefolosită de ani şi ani. Se deschise şi se bălăngăni din balamale încolo şi-ncoace. Dinăuntru răzbi căldură şi parcă miros de cai. Un fânar cu lumina tulbure se clătina înăuntru, atârnat de-o frânghie. Un om, ciucit pe jos în cotineaţa scundă, îşi arătă chipul deschis, cu ochi sinilii. „Să înham caii? Întrebă el ieşind afară de-a buşilea. N-am ştiut ce să spun şi doar m-am aplecat ca să văd ce mai era în cocină. Slujnica sta lângă mine. Habar n-aveam ce lucruri sunt la îndemână în propria noastră casă”, spuse ea şi râseră amândoi. Hii, frate, hii, soră!” strigă rândaşul şi doi cai, două animale imense, cu crupa lată, ieşiră unul după altul, cu picioarele strânse lângă corp, plecându-şi ca nişte cămile capetele armonioase şi strecurându-se doar datorită şerpuirilor viguroase ale trupurilor prin deschiderea uşii, pe care o umplură complet. Dar numaidecât se ridicară pe picioarele lor lungi, din trupuri ieşindu-le aburi deşi. „Dă-i o mână de ajutor”, am spus şi fata sa repezit supusă să-i întindă argatului hamurile de la trăsură. Dar abia ajunse lângă el, că rândaşul o cuprinde în braţe şi-şi pleacă faţa peste a ei. Fata scoate un ţipăt şi se refugiază lângă mine; pe obrazul ei sunt întipărite urmele roşii a două şiruri de dinţi. „Vită! Strig furios, ţi s-a făcut de gârbaci?” dar îmi dau seama îndată că e un străin, despre care nu ştiu de unde vine şi că mă ajută de bunăvoie, când toţi ceilaâţi mă lasă baltă. Ca şi cum mi-ar fi cunoscut gândurile, nu-mi ia ameninţarea în nume de rău, ci se întoarce doar o dată spre mine, tot ocupat cu caii. „Urcaţi-vă”, zice el apoi şi într-adevăr: totul este gata. Bag de seamă că încă n-am mers cu asemenea pereche de cai frumoşi şi mă urc vesel în trăsură. „De mânat caii, însă, am să-i mân eu, tu nu cunoşti drumul”, îi spun. „Designr răspunde el, eu nici nu merg cu dumneavoastră rămân la Rosa.” „Nu!” strigă Rosa şi aleargă în casă cuprinsă de presimţirea destinului ei inevitabil; aud zomăind lanţul de la uşă, pe care-l înţepeneşte bine; aud clinchetul broaştei care se-neuie; văd cum, în afară de asta, trece-n goană prin tindă şi prin celelalte odăi, stingând luminile pentru a nu putea fi găsită. „Mergi cu mine, îi spun rândaşului, sau renunţ la drum, oricât o fi de urgent. Nici nu-mi trece prin minte să-ţi las pradă fata, ca preţ pentru drumul ăsta. „Zoriţi!” spune el şi bate din palme; trăsura este smulsă din loc ca un lemn în şuvoiul apelor; mai apuc să aud cum uşa casei mele se sparge şi sare în ţăndări sub izbiturile rândaşului, apoi ochii şi urechile mi le umple un vâjâit ce pătrunde deopotrivă prin toate simţurile. Dar şi asta doar vreme de-o clipă, căci am şi ajuns la destinaţie, de parcă în faţa porţii mele s-ar întinde îndată curtea pacientului; caii stau locului liniştiţi; ninsoarea a contenit; jur-împrejur lumina lunii; părinţii bolnavului ies în grabă din casă după ei sora lui; sunt luat aproape pe sus din trăsură; nu pricep nimic din vorbele lor încâlcite; în odaia bolnavului aerul e aproape de nerespirat; vatra, uitată de toţi, fumegă; voi deschide larg ferestrele; dar mai întâi vreau să-l văd pe bolnav. Slab, fără febră, nici rece, nici cald cu ochii sleiţi, băiatul se ridică fără cămaşă pe el de sub plapumă, se agaţă de gâtul meu şi-mi şopteşte la ureche: „Doctore, lasă-mă să mor”, Privesc în jur, n-a auzit nimeni; părinţii stau muţi, aplecaţi înainte, şi-mi aşteaptă verdictul, sora a adus un scaun pentru geanta mea. Deschid geanta şi caut printre instrumente; din patul său băiatul întinde mereu mâna spre mine, ca să-mi amintească de rugămintea lui. Apuc o pensetă, o cercetez la lumina feştilei şi o pun din nou la loc. Da, gândesc eu blestemând, în asemenea cazuri te ajută zeii, îţi trimit calul ce-ţi lipseşte, dată fiind graba mai adaugă încă unul şi pentru a te copleşi îţi dăruiesc şi un rândaş. Abia acum îmi aduc aminte de Rosa; ce să fac, cum s-o scap, cum s-o scot de sub acest rândaş, când sunt la zece mile depărtare de ea, cu nişte cai de nestăpânit la trăsură? Aceşti cai care iată că şi-au slăbit oarecum curelele; care deschid ferestrele din afară înăuntru, nici eu nu ştiu cum; care bagă capul înăuntru, fiecare, pe câte-o fereastră şi privesc bolnavul, nestingheriţi de ţipetele familiei. «Am să plec numaidecât îndărăt», gândesc eu, de parcă m-ar fi îndemnat caii să pornesc la drum, dar îngădui ca sora bolnavului, care mă crede ameţit de căldură, să-mi scoată şuba. Mi se pune la îndemână un pahar cu rom, bătrânul mă bate pe umăr, faptul că-mi oferă din comoara lui justifică această intimitate. Clatin din cap; în sfera strâmtă a gândirii bătrânului mi s-ar face rău; doar pentru motivul ăsta refuz să beau. Mama stă lângă pat şi mă atrage într-acolo; îi dau ascultare şi, în timp ce calul meu nechează spre tavan, pun capul pe pieptul copilului, care se înfioară sub barba mea rece. Se adevereşte ceea ce ştiam dinainte: băiatul e sănătos, cu o circulaţie cam proastă a sângelui şi îndopat cu cafea de mama grijulie, dar sănătos şi cel mai bun lucru de făcut ar fi să-l alung din pat cu un ghiont. Dar nu sunt un reformist utopic şi-l las să zacă mai departe. Sunt angajat de district şi-mi fac datoria până la capăt, până acolo unde aproape întrece măsura. Plătit prost, sunt totuşi generos şi gata să-i ajut pe săraci. Trebuie să mă mai îngrijesc doar de Rosa, apoi băiatul n-are decât să aibă dreptate şi vreau să mor şi eu. Ce caut eu aici, în iarna asta fără sfârşit! Calul mi-a murit şi uite că nu e nimeni în sat, care să mi-l împrumute pe-al lui. Trebuie să-mi scot cai cocina porcilor şi dacă din întâmplare n-ar exista cai, ar trebui să merg cu scroafa la trăsură. Aşa stau lucrurile. Şi dau din cap spre familie. Ei nu ştiu nimic din toate astea şi, chiar dacă ar şti, tot n-ar crede. E uşor să scrii reţete, dar, în rest, e greu să te-nţelegi cu oamenii. Ei, vizita mea aici ar fi, aşadar, terminată; m-au făcut să mă ostenesc încă o dată degeaba; sunt obişnuit cu asta, tot districtul mă martirizează cu ajutorul clopoţelului meu de noapte; dar faptul că de rândul ăsta a trebuit s-o mai sacrific şi pe Rosa, fata asta frumoasă, care trăieşte de ani de, zile în casa mea, aproape fără s-o bag în seamă – sacrificiul ăsta e prea mare şi, în mintea mea, trebuie să recurg, într-un fel la arguţii, pentru a nu mă dezlănţui împotriva famiîiei ăsteia care, oricâtă bunăvoinţă ar avea, nu mi-o poate da îndărăt pe Rosa. Când însă îmi închid geanta şi fac semn să mi se aducă şuba, în timp ce familia stă adunată laolaltă, tata adulmecând pe deasupra paharului de rom din mână, mama probabil dezamăgită de mine – da ce-or fi aşteptând oamenii ăştia de la mine!           — Abia ţinându-şi? Lacrimile şi muşcându-şi buzele, iar sora fluturând un prosop îmbibat din plin cu sânge, în clipa asta sunt oarecum gata să admit, eventual, că flăcăul poate este totuşi bolnav. Mă duc spre el, băiatul mă întâmpină surâzător, de parcă i-aş aduce supa cea mai concentrată – ah, acum nechează amândoi caii!           — Rânduită probabil de undeva de sus, larma asta trebuie de bună seamă să înlesnească examenul şi iată, acum găsesc fireşte, că băiatul e bolnav. Pe partea dreaptă trupului, în regiunea şoldului, s-a deschis o rană mare cât podul palmei. Cu aspect roşiatic, cu multe nuanţe, mai întunecată în profunzime, deschizându-se la culoare spre margini, cu granulaţie fină, cu sângele inegal grămădit, deschisă ca o exploatare minieră de suprafaţă. Acesta este aspectul ei de la distanţă. De aproape mai apare încă un factor agravant. Cine poate privi la una ca asta fără să fluiere încetişor? Viermi de grosimea şi lungimea degetului meu mic, trandafirii de felul lor şi, în plus, stropiţi de sânge, parcă fixaţi în interiorul plăgii, se zvârcolesc să iasă la lumină cu căpşoarele lor albe şi cu nenumăratele picioruşe. Sărmane băiat, nu te mai poate ajuta nimeni! Am descoperit marea ta rană; de la floarea asta din şold ţi se trage sfârşitul. Familia e fericită, căci mă vede în plină activitate; sora o spune mamei, mama tatălui, tata câtorva oaspeţi care intră în vârful picioarelor şi legănându-se cu braţele întinse printre razele lunii din cadrul uşii deschise. „O să mă scapi?” murmură cu sughiţuri băiatul, complet orbit de viaţa din plaga lui. Aşa sunt oamenii din ţinutul meu. Totdeauna pretind doctorului imposibilul. Şi-au pierdut vechea credinţă; preotul stă acasă şi-şi destramă odăjdiile una după alta; doctorul trebuie să facă însă totul, cu mâna-i delicată de chirurg. Ei, fie cum doriţi! Eu nu m-am oferit; dacă mă utilizaţi în scopuri sfinte, îngădui să faceţi şi asta cu mine; la ce altceva mai bun mă pot aştepta eu, un bătrân doctor de ţară, lipsit de slujnica mea! Iar ei, familia şi bătrânii satului, vin şi mă dezbracă de haine; un cor de şcoală, cu învăţătorul în frunte, stă în faţa casei şi cântă, pe o melodie cât se poate de simplă, textul:           Despuiaţi-l şi-atunci lecuieşte, Iar de nu lecuieşte, ucideţi-l!           E doar un doftor, e doar un doftor.           Apoi sunt despuiat şi, treeându-mi degetele prin barbă, privesc liniştit, cu capul plecat, oamenii. Mă resemnez întru totul şi sunt mai tare decât toţi şi aşa rămân, deşi nu-mi ajută cu nimic, căci acum mă apucă de cap şi de picioare şi mă aburcă în pat. Mă aşază la perete, în partea rănii. Apoi ies toţi din odaie; uşa se închide; cântecul amuţeşte; nori trec prin dreptul lunii; mă acoperă aşternutul, cald; capetele cailor se clatină fantomatic în deschiderile ferestrelor. „Ştii, aud spunându-mi-se la ureche, încrederea mea în tine e foarte redusă. Căci şi tu ai fost azvârlit undeva, nu te poţi pune niciodată pe picioare. În loc să mă ajuţi, mă strâmtorezi pe patul morţii. Tare ţi-aş mai scoate ochii! „Aşa e, spun eu, e o ruşine. Dar la urma urmei sunt doctor. Ce să fac? Crede-mă, nici mie nu mie uşor. „Şi vrei să mă declar mulţumit cu scuza asta? Ah, dar trebuie, fără-ndoială. Totdeauna trebui să mă declar mulţumit. Am venit pe lume cu o rană frumoasă; asta a fost toată zestrea mea.” „Tinere prieten, spun, greşeala ta e că n-ai o viziune de ansamblu. Eu, care am fost prin toate camerele de bolnavi, de-a lungul şi de-a latul ţării, îţi spun: rana ta nu e chiar atât de rea. E făcută în unghi ascuţit, cu două lovituri de secure. Mulţi îşi oferă o latură a trupului şi abia dacă aud securea în pădure, necum ca aceasta să se apropie de ei.” „E cu adevărat aşa sau mă înşeli în aiurările frigurilor mele?” „E cu adevărat aşa, poţi să iei cu tine pe lumea cealaltă cuvântul de onoare al unui medic de district.” Şi el l-a luat şi s-a liniştit. Dar acum era timpul să mă gândesc la scăparea mea. Caii încă mai stăteau credincioşi la locurile lor. Adunai repede hainele, şuba şi geanta; nu voiam să zăbovesc cu îmbrăcatul; dacă se grăbeau caii ca la venirea încoace, aveam să săr oarecum din patul ăsta într-al meu. Un cal se trase, ascultător îndărăt de la fereastră; aruncai legătura în trăsură; şuba zbură prea departe, se agăţă doar cu o mânecă de un cârlig. Destul de bine şi aşa. Îmi făcui vânt pe cal. Hăţurile atârnând liber, un cal abia legat de celălalt, trăsura, după ei, clătinându-se fără direcţie, la urmă de tot şuba târâtă prin zăpadă. „Zoriţi!” am strigat, dar nu se zoreau de fel; înaintam ca nişte moşnegi prin pustiul de zăpadă; în urma noastră răsuna prelung cântecul nou, dar eronat al copiilor:           Bucurafi-vă, pacienţilor, Doftorul v-a fost adus în pat.           Aşa n-am să mai ajung niciodată acasă; clientela mea înfloritoare s-a prăpădit, un succesor mă fură, dar fără folos, căci nu mă poate înlocui; în casa mea face ravagii scârbosul de rândaş; Rosa e victima lui; nu vreau să-mi duc gândul ăsta până la capăt. Om bătrân, despuiat, expus gerului ăstor vremuri nenorocite, umblu haihui într-o trăsură pământească, cu cai nepământeni. Şuba îmi atârnă în urma trăsurii, dar n-o pot ajunge cu mâna şi nimeni din adunătura de pacienţi în plină mişcare nu mişcă un deget. Înşelat! Înşelat! Am ascultat pentru o dată de sunetul greşit al clopoţelului de noapte – niciodată nu vor fi îndreptate consecinţele.                                                                           SFÂRŞIT

În ultimele decenii, interesul pentru artiştii foamei a scăzut mult. În timp ce odinioară era foarte rentabil să organizezi asemenea spectacole în regie proprie, astăzi lucrul acesta este cu totul imposibil. Erau alte vremuri. Pe-atunci întreg oraşul se preocupa de artistul foamei; cu fiece nouă zi de flămânzire, participarea publicului creştea; toţi voiau să-l vadă măcar o dată în zi; către sfârşitul perioadei de flămânzire existau abonaţi care şedeau zile întregi în faţa cuştii mici cu gratii; se organizau vizite până şi noaptea, la lumina făcliilor, pentru a spori efectul; în zilele cu vreme frumoasă cuşca era scoasă în aer liber şi atunci artistul foamei era arătat mai cu seamă copiilor; în timp ce pentru adulţi era doar o distracţie la care participau sub impulsul modei, copiii priveau uimiţi, cu gura căscată şi ţinându-se de mână pentru mai multă siguranţă; ei voiau să vadă cum, dispreţuind până şi scaunul, artistul sta lungit pe paie, livid, într-un tricou negru, cu coastele ieşite prin piele, răspunzând uneori cu eforturi la întrebări, dând din cap politicos, ba chiar scoţând braţul printre gratii pentru ca lumea să pipăie cât e de slab. Apoi cum se cufunda din nou în sine, fără să se mai sinchisească de nimeni, nici măcar de bătăile, atât de importante pentru el, ale ceasului – singura mobilă din cuşcă – şi cum nu făcea altceva decât să privească fix înainte, cu ochii aproape închişi, sorbind din când în când câte un pic de apă dintr-un păhărel, pentru a-şi umezi buzele.      În afară de spectatorii pasageri, existau acolo şi paznici permanenţi, aleşi de public, în mod ciudat, de obicei dintre măcelari; aceşti paznici, făcând de gardă câte trei deodată, aveau misiunea să-l supravegheze zi şi noapte pe artistul foamei, pentru ca nu cumva să îmbuce câte ceva pe-ascuns. Dar asta nu era decât o simplă formalitate, introdusă pentru liniştirea mulţimii, întrucât iniţiaţii ştiau bine că, în timpul flămânzirii, artistul foamei n-ar fi luat ceva în gură cu nici un preţ, nici chiar silit; onoarea meseriei sale îi interzicea asemenea lucru. Fireşte că nu toţi paznicii erau în stare să priceapă asta; erau uneori grupuri de paznici nocturni care făceau paza foarte superficial, aşezându-se intenţionat în vreun colţ îndepărtat şi adâncindu-se acolo în jocul de cărţi, cu intenţia vădită de-ai permite artistului foamei să ia o mică gustare, pe care – după părerea lor – ar fi putut-o scoate din vreo ascunzătoare plină de provizii. Nimic nu era mai chinuitor pentru artistul foamei decât asemenea paznici; din cauza lor se posomora; îl făceau să suporte flămânzirea îngrozitor de greu; uneori îşi învingea slăbiciunea şi, în timpul acestor gărzi, cânta cât îl ţineau puterile, pentru a le arăta oamenilor cât de nedreaptă era bănuiala lor. Dar nu-i ajuta prea mult; oamenii nu făceau altceva decât să se mire de îndemânarea lui de-a mânca până şi în timp ce cânta. Mai curând prefera paznicii care se aşezau chiar lângă gratii şi care nu se mulţumeau cu leşietica iluminaţie de noapte a sălii, ci îl scăldau în lumina lanternelor electrice pe care le punea la dispoziţie impresarul. Lumina vie nu-l stingherea de loc, de dormit tot nu putea dormi, dar putea în schimb să moţăie puţin pe orice lumină şi la orice oră, chiar când sala era supraaglomerată şi zgomotoasă. Cu asemenea paznici era dispus oricând să petreacă o noapte complet albă; era gata să glumească mereu cu ei, să le istorisească poveşti din viaţa lui de peregrinări, apoi să asculte povestirile lor, totul numai pentru a-i ţine treji şi a le putea dovedi necontenit că nu avea nimic de mâncare în cuşcă şi că răbda de foame cum n-ar fi fost în stare s-o facă niciunul dintre ei. Dar cel mai fericit moment era apoi dimineaţa, când li se aducea pe socoteala lui un mic dejun mai mult decât copios, asupra căruia se aruncau, după o noapte de veghe anevoioasă, cu pofta de mâncare a oamenilor sănătoşi. De fapt erau unii care voiau să vadă în acest mic dejun o încercare neîngăduită de influenţare a paznicilor, dar asta mergea totuşi prea departe şi când erau întrebaţi dacă voiau să preia paza de noapte fără mic dejun, numai de dragul artei, dădeau îndărăt, dar persistau totuşi în bănuielile lor. Fireşte că asta făcea parte din suspiciunile inevitabile ce însoţesc asemenea demonstraţii de flămânzire, că doar nimeni nu era în stare să stea toate zilele şi nopţile, neîntrerupt, ca paznic, lângă artistul foamei, deci nimeni nu putea şti din proprie experienţă dacă nemâncarea era respectată fără întrerupere, fără greş; doar artistul foamei, singur, putea şti acest lucru, deci numai el putea fi în acelaşi timp şi spectator pe deplin satisfăcut al flămânzirii sale. La rândul lui, el nu era niciodată mulţumit, dar din alte motive; poate că nu din cauza nemâncării era atât de slab – astfel încât unii oameni trebuiau, spre regretul lor, să evite spectacolul, neputând suporta să-l vadă – ci poate că mai curând slăbea atât de mult din cauză că era nemulţumit de el însuşi. Pentru că, de fapt doar el singur ştia cât de uşor era să îndure foamea, niciunul dintre iniţiaţi nu-şi dădea seama. Era lucrul cel mai uşor din lume. De altfel nici nu-l ascundea, dar oamenii nu voiau să-l creadă; cel mai bun caz îl considerau modest, dar mai adesea îl învinuiau că-şi făcea reclamă sau chiar era un şarlatan, căruia îi era uşor să rabde de foame întrucât ştia cum să procedeze pentru a-i fi cât mai uşor şi că, pe deasupra, mai avea şi tupeul s-o recunoască pe jumătate. Toate astea era nevoit să le îndure, ba chiar se obişnuise cu ele în decursul anilor şi – trebuie să-i recunoaştem acest lucru – nu părăsise încă niciodată de bunăvoie cuşca, după o perioadă de nemâncare. Durata maximă a flămânzirii o fixase impresarul la patruzeci de zile, niciodată nu-l lăsa să stea nemâncat mai mult, nici chiar în metropole şi asta dintr-un motiv bine întemeiat. Din experienţă ştia că, printr-o reclamă intensificată treptat, interesul publicului putea fi stilat vreme de patruzeci de zile, apoi scădea, se putea constata o reducere a afluenţei spectatorilor; fireşte că, în privinţa asta, erau mici deosebiri între diferitele oraşe şi ţări, dar regula generală rămânea valabilă, patruzeci de zile era limita maximă de timp. Aşa că, în a patruzecea zi se deschidea uşa cuştii împodobite cu ghirlande de flori, amfiteatrul era umplut până la refuz de un public entuziast, o fanfară militară cânta, doi medici intrau în cuşcă pentru a face măsurătorile de rigoare pe trupul artistului foamei, se anunţau rezultatele în sală printr-un megafon şi în cele din urmă veneau două tinere doamne, fericite de a fi fost desemnate prin tragere la sorţi, şi-l ajutau pe artistul foamei să iasă din cuşcă şi să urce câteva trepte, până la o mică măsuţă pe care era servit un prânz de regim, alcătuit cu grijă. În clipa asta, însă, artistul foamei opunea rezistenţă.