Ivan Turgheniev romancier și dramaturg rus

                            Un cuib de nobili de Ivan Turgheniev               Capitolul I.           Într-o senină zi de primăvară, pe sub seară, câţiva nouraşi trandafirii se vedeau în tăriile cerului limpede, părând că nu plutesc, ci se depărtează în adâncul azurului.           La fereastra deschisă a unei case frumoase, aflată pe una din străzile mărginaşe ale oraşului O…, reşedinţa de gubernie (lucrurile se petreceau în 1842), şedeau două femei: una la vreo cincizeci de ani, iar cealaltă, bătrână cam de şaptezeci.           Cea dintâi se numea Măria Dmitrievna Kalitina. Soţul ei, fost procuror gubernial, om de afaceri bine cunoscut pe timpuri – un bărbat răzbătător şi hotărât, arţăgos şi încăpăţânat – murise de vreo zece ani. El căpătase o educaţie aleasă, învăţase la universitate; dar fiindcă se ridicase din clasa celor săraci, înţelesese de timpuriu nevoia de a-şi croi un drum în viaţă şi de a strânge avere. Măria Dmitrievna îl luase din dragoste; era chipeş, deştept si, când voia, foarte amabil. Măria Dmitrievna (născută Pestova) rămăsese fără părinţi încă din copilărie, petrecuse câţiva ani la Moscova în pension; iar după ce se întoarse de acolo, locui la cincizeci de verste de O…, în satul natal, Pokrovskoe, cu o mătuşă şi cu fratele ei mai mare. Curând după aceea, fratele se mută la Petersburg, căpătând o slujbă. Se purta foarte urât cu sora şi cu mătuşa sa, până când, într-o zi, moartea subită puse capăt purtărilor sale. Măria Dmitrievna moşteni Pokrovskoe, dar nu rămase multă vreme acolo; la un an după ce se căsători cu Kalitin, care izbutise să-i cucerească inima în câteva zile, satul Pokrovskoe fu schimbat pe o altă moşie, mult mai bănoasă, însă urâtă şi fără conac. In acelaşi timp, Kalitin cumpără casa din oraşul O…, unde se stabili definitiv cu sotia lui. Lângă casă se afla o grădină mare: o parte a ei dădea drept în câmp, în afara oraşului.           „Prin urmare, hotărâse Kalitin, care nu punea nici un preţ pe liniştea rurală, nu va mai fi nevoie să ne ducem la tară.” Măria Dmitrievna îşi arăta de multe ori adânca părere de rău după frumosul său Pokrovskoe, cu râul zglobiu, cu luncile întinse şi dumbrăvile înverzite. Niciodată însă nu i se împotrivea soţului, căci avea un respect profund fată de mintea şi fată de experienta lui de viaţă. Iar după cincisprezece ani de căsnicie, când acesta muri, lăsând în urmă un fiu şi două fiice, Măria Dmitrievna se obişnuise într-atât cu casa şi cu viaţa de la oraş, încât nu mai vru să plece din O.           În tinereţe, Măria Dmitrievna trecea drept o blondină drăguţă; nici la cincizeci de ani nu avea trăsături lipsite de gingăşie, desi erau putin mai îngroşate şi-şi pierduseră din frăgezime. Era mai mult sensibilă decât bună, iar apucăturile de pension şi le păstrase până în anii maturităţii; era alintată, se supăra uşor, ba chiar plângea, dacă nu i se respectau obiceiurile, în schimb, se arăta foarte prietenoasă şi amabilă dacă i se împlineau toate dorinţele şi nu era contrazisă de nimeni. Casa ei se număra printre cele mai plăcute din oraş. Avea o situaţie foarte bună, nu atât din ceea ce moştenise, cât din agoniseala soţului ei. Cele două fete locuiau cu ea; băiatul învaţa la una din cele mai bune scoli de stat din Petersburg.           Bătrâna cu care Măria Dmitrievna şedea la fereastră era acea mătuşa, sora tatălui său, cu care petrecuse odinioară câţiva ani de singurătate la Pokrovskoe. O chema Marfa Timofeevna Pestova. Trecea drept o fiinţă ciudată, o fire independentă, tuturor le spunea adevărul verde-n fată si, cu toate că avea venituri foarte modeste, se purta ca şi cum s-ar fi jucat cu miile. Nu-1 putuse suferi pe răposatul Kalitin si, de îndată ce nepoată-sa se căsători, plecă în cătunul ei, unde stătu la un ţăran zece ani încheiaţi, într-o căsuţă fără horn. Măria Dmitrievna se cam temea de ea. Cu părul negru şi cu privirea ageră chiar şi la bătrâneţe, mică şi cu nasul ascuţit, Marfa Timofeevna avea un mers vioi, se ţinea drept şi vorbea repede şi răspicat, cu o voce subţire şi sonoră. Purta totdeauna bonetă şi bluză albă.           — Ce ai? o întrebă deodată bătrâna pe Măria Dmitrievna. De ce oftezi, maică?           — Uite-aşa, îi răspunse aceasta. Ce nori minunaţi!           — Pesemne ţi-e milă de ei?           Măria Dmitrievna nu-i răspunse nimic.           — Oare de ce nu vine Ghedeonovski? rosti Marfa Timofeevna, mânuind cu iuţeala andrelele (împletea un sal mare de lână). El ar ofta împreună cu tine, dacă nu s-ar apuca să scornească vreo trăsnaie.           — Cât de aspru îl judeci totdeauna! Serghei Petrovici e un om respectabil.           — Respectabil! repetă bătrâna, cu un ton de dojana.           — Și cât de credincios i-a fost răposatului meu soţ, adăugă Măria Dmitrievna, nici acum nu-şi poate aminti de dânsul fără emoţie.           — Ba bine că nu: el 1-a scos de urechi din noroi, mormăi Marfa Timofeevna, şi andrelele porniră să-i joace şi mai dihai în mâini. Are o privire atât de smerită, începu din nou bătrâna, capul i-a încărunţit de tot, dar cum deschide gura – minte sau bârfeşte! şi încă-i consilier de stat! Ce să-i faci! Zi-i fecior de popă, şi pace!           — Dar cine-i fără de păcat, mătuşico? Desigur, el are meteahna asta! La drept vorbind, Serghei Petrovici n-a căpătat o educaţie aleasă, nu vorbeşte franţuzeşte; dar, dacă-mi dai voie, e un om plăcut.           — Da, fiindcă te linguşeşte tot timpul. Că nu vorbeşte franţuzeşte, atâta pagubă! Nici eu nu-s prea tare în „dialehtul” francez. Mai bine n-ar vorbi nici o limbă: n-ar mai spune atâtea minciuni. De altfel, uite-1, vorbeşti de lup şi lupul la uşă, adăugă Marfa Timofeevna, privind pe stradă. Iată că vine omul tău plăcut. Vai, ce lungan, parcă-i cocostârc!           Măria Dmitrievna îşi potrivi buclele. Marfa Timofeevna îi aruncă o căutătură ironică.           — Ce-o mai fi şi asta, maică, nu cumva e un fir de păr cărunt? Ia s-o dojeneşti pe Palaska. Ce păzeşte?           — Ei, mătuşico, totdeauna…, mormăi cu ciudă Măria Dmitrievna şi începu să ciocănească cu degetele în braţul fotoliului.           — Serghei Petrovici Ghedeonovski! anunţă cu glas piţigăiat rumenul băiat de casă, ivindu-se de după uşă.                               Capitolul II.                  Intră un bărbat de statură înaltă, într-o redingotă îngrijită, cu pantaloni la modă, cu mănuşi gri din piele de căprioară şi cu două cravate – una neagră deasupra şi alta albă dedesubt. Avea în totul un aer de decentă şi bună-cuviinţă, începând cu fata-i plăcută şi cu părul lins la tâmple, până la cizmele-i fără tocuri şi fără scârţ. Făcu o plecăciune mai întâi fată de stăpâna casei, apoi înaintea Marfei Timofeevna si, scoţându-şi tacticos mănuşile, se apropie să sărute mâna Măriei Dmitrievna. După ce o sărută cu respect de două ori la rând, el se aşeza alene într-un fotoliu si, frecându-şi vârfurile degetelor, întrebă cu un zâmbet:           — Elizaveta Mihailovna e sănătoasă?           — Da, îi răspunse Măria Dmitrievna, e în grădină.           — Dar Elena Mihailovna?                      — Și Lenocika-i în grădină. Aveţi vreo noutate?           — Cum de nu, cum de nu, zise oaspetele, clipind arar şi ţuguindu-şi buzele. Hm!… poftim o noutate, şi încă ce noutate: A sosit Lavretki, Feodor Ivanâci.           — Fedea! strigă Marfa Timofeevna. Nu mai spune! Nu cumva-i vreo scornitură de-a ta, tăicuţa?           — Nicidecum, l-am văzut în persoană.           — Asta încă nu-i o dovadă.           — Îi merge foarte bine, urmă Ghedeonovski, prefăcându-se că nu auzise replica Marfei Timofeevna, s-a făcut mai lat în spate şi-i rumen la fată.           — Îi merge bine, rosti apăsat Măria Dmitrievna, desi s-ar părea că n-are de ce să-i meargă chiar asa!           — Da, răspunse Ghedeonovski, altuia în locul lui i-ar fi ruşine să se arate între oameni.           — şi anume de ce? îl întrerupse Marfa Timofeevna. Ce prostie o mai fi asta? Omul s-a întors în patrie – unde ati vrea să se ducă? si, la o adică, cu ce-i vinovat?           — Soţul totdeauna-i vinovat când sotia lui nu are purtări frumoase, dacă-mi daţi voie să-mi spun părerea, stimată doamnă.           — Asta o spui, tăicuţa, fiindcă nu eşti căsătorit. Ghedeonovski zâmbi în silă.           — Îngăduiţi-mi să fiu curios, întrebă musafirul după o scurtă tăcere, cui îi este hărăzit salul ăsta drăguţ?           Marfa Timofeevna îi aruncă o căutătură tăioasă.           — E hărăzit, răspunse ea, aceluia care nu bârfeşte, nu umblă cu şiretlicuri şi nu scorneşte niciodată nimic, numai dacă există pe lume asemenea om. Pe Fedea îl cunosc foarte bine; are o singură vină: şi-a răsfăţat prea mult nevasta. Apoi s-a însurat din dragoste şi din astfel de cununii nu iese niciodată ceva acătării, adăugă bătrâna, uitându-se chiorâş la Măria Dmitrievna şi ridicându-se din loc. Iar acum, tătucule, poţi să bârfeşti pe oricine – chiar şi pe mine…, eu mă duc, n-o să vă încurc. Și Marfa Timofeevna se retrase.           — Totdeauna-i asa, grăi Măria Dmitrievna, urmărindu-şi mătuşa cu privirea, totdeauna…           — Vârsta domniei sale e de vină! Ce să-i faci! remarcă Ghedeonovski. lată, a binevoit să zică: aceluia care nu umblă cu şiretlicuri. Dar cine nu umblă astăzi cu şiretlicuri? Aşa-i veacul nostru. Un prieten de-al meu, un om cât se poate de respectabil si, vă asigur, mare în grad, spunea că astăzi cică şi găina se apropie cu şiretenie de grăunte, parcă tot cată să-i dea târcoale. Dar când mă uit la dumneavoastră, doamna mea, aveţi o fire îngerească; daţi-mi, vă rog, mânuţa asta neprihănită.           Măria Dmitrievna abia zâmbi şi-i întinse o mână durdulie, cu degetul mic desfăcut. El îşi lipi buzele de mâna ei; iar ea îşi trase fotoliul lângă musafir si, aplecându-se uşor, îl întrebă cu jumătate de gură:           — Deci 1-ati văzut? într-adevăr e bine, sănătos, vesel?           — Vesel, bine, îi răspunse în şoaptă Ghedeonovski.           — N-aţi auzit pe unde o fi acum sotia lui?           — în vremea din urmă era la Paris; acum se zvoneşte că s-a mutat în Italia.           — Situaţia lui Fedea e îngrozitoare, pe drept cuvânt; nu stiu cum de-i în stare s-o îndure. Se întâmplă nenorociri, într-adevăr, cu oricare; dar se poate spune că pe dânsul ea 1-a făcut de r îs în toată Europa.           Ghedeonovski oftă.           — Da, da. Căci pare-se că s-a avut bine şi cu artişti, şi cu pianişti, şi – cum se spune în lumea lor – cu tot felul de aştri şi luceferi. A pierdut orice ruşine…           — Îmi pare foarte, foarte rău, zise Măria Dmitrievna. Doar mi-e rudă, ştiţi, Serghei Petrovici, mi-e nepot de gradul al treilea.           — Cum să nu stiu, cum să nu! S-ar putea să-mi scape ceva ce priveşte familia dumneavoastră? Ar fi cu putinţă?           — Va veni şi pe la noi credeţi?                 — Se prea poate; de altfel, se zvoneşte că dumnealui se pregăteşte să plece la tară.           Măria Dmitrievna îşi ridică privirea.           — Ah, Serghei Petrovici, mă gândesc că noi, femeile, trebuie să ne purtăm cu multă băgare de seamă!           — Sunt femei şi femei, Măria Dmitrievna. Din nenorocire, se află şi de cele cu purtări uşoare. ei, şi vârsta; pe deasupra, nu primesc educaţie din fragedă copilărie. (Serghei Petrovici scoase din buzunar o batistă albastră cu pătratele şi începu s-o desfacă.) Asemenea femei, desigur, există. (Serghei Petrovici duse coltul batistei, pe rând, la fiecare ochi.) îndeobşte însă, dacă stai şi te gândeşti, adică. în oraş e un praf nemaipomenit, încheie oaspetele.           — Maman, maman, strigă, dând buzna în cameră, o fetiţă nurlie de vreo unsprezece ani, vine Vladimir Nikolaici, călare!           Măria Dmitrievna se sculă. Serghei Petrovici se ridică de asemenea şi se înclină.           — Respectele noastre cele mai adânci Elenei Mihailovna, rosti el si, retrăgându-se într-un colt din motive de bună-cuvi-intă, se apucă să-şi sufle nasul său lung şi drept.           — Să vezi ce cal minunat are! urmă fetiţa. Acum 1-am văzut în dreptul portiţei şi ne-a spus, mie şi Lizei, că intră pe poarta principală.           Se auzi un tropot de copite şi pe stradă se ivi un călăreţ chipeş, pe un cal murg, frumos, şi se opri în fata ferestrei deschise.                 Puteți asculta câteva din piesele de teatru dramatizate după scrierile lui Turgheniev   Un cuib de nobili https://latimp.eu/un-cuib-de-nobili-de-ivan-sergheevici-turgheniev-teatru-la-microfon-1976/   Rudin https://latimp.eu/rudin-teatru-radiofonic-de-ivan-sergheevici-turgheniev-1986/   Parazitul https://latimp.eu/parazitul-de-ivan-s-turgheniev-teatru-audio-drama/        

        I. S. TURGHENIEV   Volumul 1   POVESTIRILE UNUI VÂNĂTOR       I.C. Turgheniev la vânătoare (1879)     HORI ŞI CALINACI                  Cine a avut vreodată prilejul să treacă din judeţul Bolhov în judeţul Jizdra, a fost, fără îndoială, izbit de deosebirea mare dintre neamul de oameni din gubernia Oriol şi cel din Caluga. Ţăranul din Oriol e mic de statură, umblă adus de spate, priveşte pe sub sprâncene posomorât, trăieşte în izbe mizerabile de plop, face boieresc[1], cu negoţul nu se ocupă, mănâncă prost, poartă opinci de scoarţă. Ţăranul din Caluga, supus la obroc[2] în locul boierescului, trăieşte în izbe mari de brad, e înalt, cu privire veselă şi îndrăzneaţă, cu faţa luminată, face negoţ cu unt şi păcură, şi, în zilele de sărbătoare, umblă încălţat cu cizme. Satele din Oriol (vorbim de partea răsăriteană a guberniei) se întind de obicei printre arături lângă râpe prefăcute în bălţi mlăştinoase. În afară de câteva răchite, bune totdeauna la ceva, şi doi-trei mesteceni firavi, niciun copac cât vezi cu ochii de jur împrejur. Izbă lângă izbă, acoperite cu paie putrede… Satele din Caluga, dimpotrivă, cea mai mare parte sunt înconjurate de păduri. Casele sunt despărţite una de alta, frumos clădite, acoperite cu şindrilă. Poarta se închide bine, gardul din fundu’, ogrăzii n-are spărturi, nu se prăvale pe-o coastă, nu îndeamnă înăuntru toţi porcii de pe drum… Şi unui vânător i-i mai plăcut în gubernia Caluga. În Oriol, ultimele păduri şi desişuri au să dispară peste vreo cinci ani, iar de bălţi, nici pomeneală. În Caluga dimpotrivă, terenurile de vânătoare se întind pe sute de verste, şi, pe zeci de verste, smârcurile. Acolo încă n-a fost exterminat nobilul cucoş de pădure, nici blândele becaţine, iar guralivele potârnichi înveselesc şi sperie pe vânător şi câine cu zborul lor năprasnic. Umblând la vânătoare în judeţul Jizdra, am întâlnit pe câmp şi am făcut cunoştinţă cu un mic proprietar din Caluga, anume Polutîchin, vânător pasionat, şi prin urmare, un om admirabil. Ce-i drept, avea şi câteva slăbiciuni: de pildă, cerea în căsătorie pe toate fetele bogate din gubernie, şi, îndată ce i se refuza mâna şi accesul în familie, cu inima zdrobită se tânguia tuturor prietenilor şi cunoscuţilor, continuând să trimită părinţilor domnişoarei, piersici verzi şi alte cruzături din livada lui; îi plăcea să povestească mereu aceeaşi anecdotă, care, cu toate calităţile pe care i le atribuia domnul Polutîchin, nu făcuse niciodată pe nimeni să râdă; admira operele lui Achim Nahimov şi romanul Pinna; era bâlbâit; îşi botezase câinele Astronom; în loc de fiecare, spunea fitecine; introdusese la el acasă bucătăria franţuzească, al cărei secret – după părerea bucătarului său – consta în completa transformare a gustului natural al fiecărui fel de mâncare. Carnea – preparată de acest maistru – semăna a peşte; peştele – a ciuperci; macaroanele – a praf de puşcă. În schimb, nicio bucată de morcov nu era pusă în supă decât în formă de romb, ori de trapez. Dar, lăsând la o parte aceste câteva neînsemnate defecte, domnul Polutîchin era – cum am mai spus – un om admirabil. Chiar în prima zi când ne-am cunoscut, domnul Polutîchin m-a invitat să rămân peste noapte la el. — Până la mine sunt mai bine de cinci verste. Pe jos e cam departe. Să mergem întâi la Hori. (Cititorul să-mi îngăduie să nu-i mai redau bâlbâiala). — Cine-i acela Hori? — Un ţăran de-al meu… Stă aproape. Ne-am îndreptat într-acolo. În mijlocul pădurii, într-o poiană defrişată şi acum cultivată, se ridica, izolată, gospodăria lui Hori. Această gospodărie se compunea din câteva clădiri de lemn de brad, legate între ele cu garduri. În faţa casei principale se întindea un pridvor sprijinit pe stâlpi subţiri. Intrarăm. Ne întâmpină un flăcău de vreo douăzeci de ani, înalt şi voinic. — Hei, Fedia! Acasă-i Hori? îl întrebă domnul Polutîchin. — Nu. E dus la târg, răspunse băietanul zâmbind şi arătând un şir de dinţi albi ca zăpada. Porunciţi să înham la căruţă? — Da, frăţioare, căruţa. Şi adă-ne cvas. Intrarăm în casă. Pe pereţii curaţi de bârne, nu era lipită nicio litografie; în colţ, în faţa unei icoane grele îmbrăcate în argint, ardea candela; masa de tei fusese de curând geluită şi spălată. Printre grinzi şi pe la canaturile ferestrelor nu se fugăreau şvabii şi nici nu încercau să se ascundă melancolicii gândaci negri. Băiatul apăru îndată cu o cană albă plină cu cvas bun, cu un dărăb de pâine de grâu şi cu vreo doisprezece castraveţi muraţi, într-o scafă. Aşeză toate aceste provizii pe masă, şi, rezemat de uşă, rămase privindu-ne zâmbind. Nici nu isprăviserăm bine gustarea şi se auzi căruţa în faţa prispei. Ieşirăm. Un băieţandru de vreo cincisprezece ani, cu părul creţ şi obrajii rumeni, făcea pe vizitiul, stăpânind cu greu un armăsar pag, bine hrănit. În jurul căruţei se adunaseră şase flăcăi voinici; toţi semănau cu Fedia. — Toţi sunt copiii lui Hori! îmi atrase atenţia Polutîchin. — Toţi sunt pui de dihor, adăugă Fedia, care ieşise pe prispă în urma noastră. Şi încă nu-s toţi. Potap e la pădure şi Sidor s-a dus cu bătrânul la târg. Bagă de samă, Vasia, continuă el, întorcându-se către vizitiu, să mâi cu putere: doar duci pe boier. Numai la hopuri, ia sama, încet: că strici şi căruţa şi zdruncini şi măruntaiele boiereşti. Dihoraşii ceilalţi râseră de gluma lui Fedia. — Urcaţi-l pe Astronom! strigă solemn domnul Polutîchin. Fedia ridică vesel în aer câinele care rânjea în silă şi-l aşeză în fundul căruţei. Vasia îndemnă caii. Căruţa porni. — Uite şi biroul administraţiei mele, spuse deodată domnul Polutîchin, arătându-mi o căsuţă scundă. Vreţi să intrăm? — Cu plăcere. — Acuma e gol, adăugă domnul Polutîchin, coborându-se. Dar face să fie văzută. Cancelaria se compunea din două camere goale. Păzitorul, un moşneag chior, veni în fugă din fundul curţii. — Bună ziua, Minaici, strigă domnul Polutîchin; dar nu văd apă de băut! Moşneagul cel chior dispăru şi se întoarse în clipă cu o sticlă cu apă şi două pahare. — Gustaţi, îmi spuse Polutîchin, e o apă minunată, de izvor. Am băut amândoi câte un pahar, în care timp moşneagul ni se ploconea până la pământ. — Ei, acuma cred că putem pleca, exclamă noul meu prieten. În cancelaria aceasta am vândut eu negustorului Aleluiev, pe preţ bun, patru deseatine de pădure. Ne-am suit în căruţă şi peste o jumătate de ceas intram la curte. — Spune-mi, te rog, l-am întrebat eu pe domnul Polutîchin în vremea cinei, de ce Hori trăieşte deoparte de ceilalţi ţărani ai dumitale? — Iată de ce: e un om deştept. Acum douăzeci şi cinci de ani i-a ars izba; se înfăţişează la răposatul tată-meu şi-i spune: „Îngăduiţi, Nicolai Cuzmici, să-mi fac casă în pădure la dumneavoastră, lângă baltă. Am să vă plătesc un obroc bun”. „Dar pentru ce vrei să te aşezi lângă o mlaştină?” „Iaca aşa; numai cât dumneavoastră, batiuşca Nicolai Cuzmici, binevoiţi să nu mă mai puneţi la nicio muncă şi hotărâţi singur obrocul cât credeţi de cuviinţă”. „Cincizeci de ruble pe an!” „Prea bine”. „Dar bagă de samă, la mine nu merge să rămâi în urmă cu plata!” „Ştiut lucru, nu rămân…” Şi iaca aşa s-a aşezat lângă baltă. De atunci l-au şi poreclit oamenii Hori, adică dihor. — Şi s-a înstărit? întrebai eu. — S-a înstărit. Acuma îmi plăteşte un obroc de o sută de ruble, pe care eu am de gând să i-l mai măresc. De câte ori nu i-am spus: răscumpără-te, Hori, de ce nu te răscumperi? Dar el, ticălosul, vrea să mă convingă că n-are cu ce: „N-am bani”, zice… Aşi, vorbe! A doua zi, îndată după ceai, am pornit la vânat. Trecând prin sat, domnul Polutîchin porunci vizitiului să oprească, la o căsuţă joasă şi strigă cu voce sonoră: „Calinîci!” „Îndată, batiuşca, îndată, răsună o voce din ogradă, îmi leg opincile”. Am pornit la pas. La marginea satului, ne-a ajuns din urmă un om de vreo patruzeci de ani, înalt, slab, cu capul mic dat pe spate. Era Calinîci. De la prima aruncătură de ochi, mi-a plăcut faţa lui blândă şi smolită, cu ciupituri rare de vărsat. Calinîci (după cum am aflat mai târziu) întovărăşea în fiecare zi pe boier la vânătoare, îi purta geanta, câteodată şi puşca, observa unde zbura vânatul, făcea rost de apă, culegea fragi, clădea colibe pentru adăpost, da fuga să aducă droşca; fără el, domnul Polutîchin nu putea face niciun pas. Calinîci era omul cel mai vesel şi mai blajin cu putinţă; toată vremea îngâna un cântec, privea fără păsare în jur, vorbea cam pe nas; când zâmbea, închidea pe jumătate ochii albaştri şi foarte des îşi apuca cu degetele barba rară şi ascuţită. Nu mergea repede, dar făcea paşi mari, sprijinindu-se uşor într-un băţ Lung şi subţire. În cursul zilei a stat de mai multe ori de vorbă cu mine şi mi-a făcut diferite servicii, dar fără slugărnicie. După stăpânu-său, însă, umbla ca după un copil. Când arşiţa nesuferită a amiezii ne-a silit să ne căutăm adăpost, Calinîci ne-a condus la prisaca lui, în cel mai ascuns afund al pădurii. Ne-a deschis o căsuţă cu pereţii împodobiţi cu mănunchiuri uscate de buruieni parfumate; ne-a aşternut culcuş de fân proaspăt. Apoi şi-a pus în cap un fel de sac cu sită, a luat o custură, o oală şi tăciuni, şi s-a dus în prisacă să ne taie un fagure. După ce am mâncat mierea caldă şi transparentă, am băut apă de izvor şi am adormit în bâzâitul monoton al albinelor şi freamătul viu al frunzelor. O boare de vânt m-a trezit… Am deschis ochii şi am văzut pe Calinîci: stătea pe pragul uşii întredeschise şi cioplea o lingură de lemn cu cuţitul. M-am uitat mult timp cu plăcere la faţa lui blândă şi limpede ca cerul în asfinţit. Domnul Polutîchin s-a trezit şi el. Dar nu ne-am grăbit să ne sculăm. E atât de plăcut să stai întins în fân după un drum lung şi un somn adânc! Trupul ţi-e moleşit, o abureală uşoară îţi colorează faţa, ochii ţi se închid de o lene dulce. După o bucată de vreme, ne-am sculat şi am plecat din nou să hoinărim până seara. La cină, iar am adus vorba despre Hori şi despre Calinîci. „Calinîci e un ţăran de treabă, îmi spuse domnul Polutîchin, harnic şi săritor; totuşi, gospodăria nu şi-o poate ţine în bună rânduială: îl încurc eu. În fiecare zi îl iau cu mine la vânt… Ce gospodărie mai poate face? Spune şi dumneata”. I-am dat dreptate şi ne-am dus la culcare. A doua zi domnul Polutîchin a trebuit să se ducă la oraş pentru procesul cu vecinul Piciucov. Acel Piciucov îi încălcase o bucată de teren şi-i bătuse şi o femeie. M-am dus la vânătoare singur, şi către sară m-am oprit la Hori. Mi-a ieşit înainte, în pragul izbei, un bătrân chel, scund, lat în spate şi voinic – Hori în persoană. L-am privit atent. Trăsăturile lui aminteau pe Socrate: aceeaşi frunte înaltă şi bombată, aceiaşi ochi mititei, acelaşi nas cârn. Am intrat cu el în casă. Fedia mi-a adus lapte şi pâine neagră. Hori s-a aşezat pe laiţă, mângâindu-şi domol barba creată. A intrat în vorbă cu mine. Se vedea că-şi dă importanţă, vorbea şi se mişca măsurat, zâmbind din când în când pe sub mustăţile-i lungi. Am vorbit despre semănături, despre recolte, despre viaţa ţărănească… Părea că-i cu totul de părerea mea. Dar la sfârşit a început să-mi fie neîndemână; simţeam că spun altceva decât ce trebuie… Nu ştiu cum se făcea asta. Hori se exprima câteodată ocolit, probabil din prudenţă… Iată o mică probă a conversaţiei noastre: — Ascultă, Hori, îi spun eu, de ce nu te răscumperi de la stăpânul tău? — Da pentru ce să mă răscumpăr? Acuma îmi cunosc stăpânul şi ştiu cât am de plată… Avem un stăpân bun. — Dar tot e mai bine liber, insist eu. Hori mă priveşte dintr-o parte. — Asta aşa-i. — Atunci de ce nu te răscumperi? Hori clatină de cap: — Cu ce vrei, batiuşca, să mă răscumpăr? — Ei, lasă, moşule, că ştim noi… — Cum e Hori liber, cum îl asupresc cei fără barbă, mormăie el cu voce scăzută, ca pentru sine. — Rade-ţi şi tu barba. — Barba? Barba-i iarbă: poţi s-o coseşti. — Ei, atunci ce mai aştepţi? — Drept e că Hori ar trece între negustori. Negustorii trăiesc bine şi au şi barbă. — Tocmai, doar şi tu te ocupi cu negustoria, nu-i aşa? întreb eu. — Da, vindem, ba câte oleacă de unt, ba câte oleacă de păcură… Nu porunceşti, batiuşca, să înham la căruţă? „Minte stăpână, la limbă frână”, mi-am spus eu în sinea mea. — Nu, n-am nevoie de căruţă, i-am răspuns eu la întrebare. Mâne am de gând să vânez prin partea locului, şi, dacă îngădui, aş rămâne să dorm aici în şura cu fân. — Bucuros! Dar ai să poţi dormi în şură? Să dau poruncă gospodinelor din casă să-ţi puie un cearşaf şi-o pernă. Hei, gospodinelor! strigă el ridicându-se de pe laiţă, veniţi încoace vreuna dintre voi!… Iar tu, Fedia, du-te cu dânsele. Ştii cât de proaste sunt femeile… Peste un sfert de ceas, Fedia m-a condus cu felinarul la şură. M-am trântit pe fânul plin de miresme; câinele mi s-a încovrigat la picioare. Fedia mi-a urat noapte bună, uşa a scârţâit şi s-a închis după dânsul. N-am putut adormi multă vreme. O vacă s-a apropiat de uşa şurii, răsuflând din greu. Câinele a mârâit-o cu demnitate. Un porc a trecut pe aproape, grohăind melancolic; undeva, un cal a început să mestece fân şi să sforăie… În sfârşit am adormit. În zori m-a trezit Fedia. Îmi era foarte simpatic, acest băiat deştept şi vesel. De altfel, după cât am putut băga de seamă, el era şi preferatul bătrânului. Se tachinau reciproc cu foarte multă dragoste. Bătrânul mi-a ieşit înainte. Ori pentru că petrecusem o noapte sub acoperişul lui, ori poate din altă pricină, Hori s-a arătat cu mult mai prietenos faţă de mine decât în ajun. — Gata samovarul, mi-a strigat zâmbind; poftim la ceai! Ne-am aşezat la masă. O femeie voinică, una dintre nurorile lui, a adus o oală cu lapte. Toţi băieţii au intrat în izbă, unul după altul. — Ai flăcăi voinici! am spus eu bătrânului. — Da, răspunse Hori, muşcând o fărâmiţă de zahăr, mi se pare că n-au a se plânge nici de mine, nici de babă. — Şi stau toţi la tine? — Toţi. Aşa vor ei. — Şi-s toţi însuraţi? — Numai haimanaua asta nu vrea să se însoare, răspunse Hori arătând spre Fedia, care sta, ca de-obicei, rezemat de uşă. Iar Vasia e încă tânăr, poate să mai aştepte. — Dar de ce să mă însor? replică Fedia; mi-i bine şi aşa. Ce-mi trebuie nevastă? Să am cu cine mă sfădi? — Lasă, tu… Ştiu eu câte parale faci! Porţi inele de argint… Toată vremea după fustele fetelor de la curte… „Dă-mi pace, neruşinatule!” adăugă bătrânul, imitând vocea acelor fete. Da, ştiu eu câte parale faci, alintatule! — Şi femeia la ce-i bună? — Femeia munceşte, spuse cu gravitate Hori. Femeia-i sluga bărbatului. — Da ce-mi trebuie mie slugă? — Păi da, îţi place să scoţi cărbunii cu mâna altuia. Cunoaştem noi cine sunteţi voi, ăştia, neînsuraţii. — Însoară-mă, dacă-i aşa. Ei, de ce-ai amuţit? — Destul, destul, caraghiosule! Vezi că supărăm pe boier. Te însor eu, nu te teme. Nu-l băga în samă, batiuşca: e copil, n-are încă minte. Fedia clătina din cap… Afară răsună o voce cunoscută: — Acasă-i Hori? Numaidecât intră în izbă Calinîci cu un mănunchi de fragi în mână, pe care îi culesese pentru prietenul său Hori. Bătrânul îl salută cu bucurie. Eu m-am uitat cu mirare la Calinîci: mărturisesc că nu mă aşteptam la asemenea „gingăşii” de la un ţăran. În ziua aceea am plecat la vânătoare cu patru ceasuri mai târziu ca de obicei, şi următoarele trei zile le-am petrecut la Hori. Noile mele cunoştinţe mă interesau. Nu ştiu cu ce le câştigasem încrederea, dar acuma stăteau de vorbă cu mine fără sfială. Îmi plăcea să-i ascult şi-i observam. Cei doi prieteni nu semănau deloc unul cu altul. Hori era un om de nădejde, practic, un cap administrativ, un raţionalist. Calinîci, dimpotrivă, făcea parte din categoria idealiştilor, a romanticilor, a entuziaştilor şi visătorilor. Hori avea simţul realului: îşi întemeiase gospodărie, strânsese un mic capital, era în bună înţelegere cu stăpânul său şi cu celelalte autorităţi, pe când Calinîci umbla cu opinci de scoarţă şi abia o scotea la capăt. Hori ridicase o familie mare, supusă şi unită. Calinîci trăise cândva cu o femeie de care îi fusese frică, şi n-avusese niciun copil. Hori ştia prea bine câte parale face domnul Polutîchin. Calinîci era plin de veneraţie faţă de stăpânul său. Hori îl iubea pe Calinîci şi-l ocrotea; Calinîci iubea şi respecta pe Hori. Hori vorbea puţin, zâmbea şi cugeta în sinea lui; Calinîci se exprima înflăcărat, cu toate că nu avea darul oratoriei ca unii lucrători de prin fabrici… Însă Calinîci era înzestrat cu însuşiri speciale pe care le recunoştea şi Hori. De pildă, descânta de vărsătură de sânge, de spaimă, de turbă, de limbrici; stupii lui mergeau bine, căci avea mână uşoară. Eram de faţă când Hori l-a rugat să vâre în grajd un cal atunci cumpărat, şi Calinîci, cu seriozitate şi încredere în sine, a îndeplinit rugămintea scepticului său prieten. Calinîci era mai aproape de natură; Hori, mai aproape de oameni, – de societate; Calinîci nu-şi bătea capul să despice lucrurile şi credea oricui orbeşte; Hori ajunsese să privească viaţa de la înălţimea ironiei. Văzuse multe, cunoscuse multe, şi am învăţat şi eu destule de la dânsul. Astfel, am aflat, din povestirile lui, că în fiecare vară, înainte de a începe cositul, se iveşte în sate o anume teleguţă. În acea teleguţă stă un individ în caftan, care vinde coase. Cui cumpără pe bani gata, îi ia o rublă douăzeci şi cinci de copeici până la o rublă şi jumătate, bani de hârtie; cui cumpără pe datorie – trei ori patru ruble. Bineînţeles, toţi ţăranii cumpără pe datorie. Peste două-trei săptămâni, individul apare din nou şi cere banii. Ţăranul şi-a strâns ovăzul chiar atunci, are cu ce plăti: se duce cu negustorul la crâşmă şi acolo îşi achită datoria. Unii moşieri au găsit cu cale să cumpere ei coase cu bani peşin şi să le dea ţăranilor pe datorie, la acelaşi preţ, dar oamenii s-au arătat nemulţumiţi, ba chiar amărâţi: erau lipsiţi de-o distracţie, căci le plăcea să ciocăne coasa ca să-i asculte sunetul, s-o învârtă în mâni, întrebând şi iar întrebând pe târgoveţul cel şmecher: „Ia spune drept, aşa-i că nu prea face parale coasa asta?” Aceeaşi poveste se repetă şi la cumpăratul secerilor, numai că de data asta se amestecă femeile, silindu-l uneori pe târgoveţ să le ia la bătaie ca să le înveţe minte. Cel mai mult însă au de pătimit femeile în altă împrejurare. Furnizorii de materiale de la fabricile de hârtie încredinţează cumpărarea zdrenţelor unei tagme de oameni porecliţi în unele judeţe „hultani”. Un astfel de „hultan” primeşte de la neguţător vreo două sute de ruble hârtii şi pleacă în căutarea prăzii. Spre deosebire însă de nobila pasăre al cărei nume îl poartă, nu atacă făţiş şi cu îndrăzneală, ci, dimpotrivă, recurge la prefăcătorie şi vicleşug. Lăsându-şi căruţa în tufărişurile din marginea satului, o ia prin spatele caselor, pe ulicioarele dosnice, ca un trecător oarecare ori ca unul care umblă fără treabă. Femeile îl simt îndată în preajmă şi se furişează în întâmpinarea lui. Cât ai clipi, tocmeala-i gata. Pentru câţiva bănuţi de aramă femeia dă „hultanului” toate zdrenţele din casă, ba adesea chiar cămaşa bărbatului şi fusta ei. În vremea din urmă au mai descoperit că pot fi în câştig furându-şi, vorba ceea, singure căciula: adică prinzând a vinde fir de cânepă, fapt ce aduce o însemnată lărgire şi perfecţionare a industriei „hultanilor”. Dar şi ţăranii, pe de altă parte, s-au făcut şi ei mai şmecheri, şi, la cea mai mică bănuială, la cel dintâi zvon că s-ar fi ivit „hultanul” prin partea locului, purced cu grabă şi hotărâre la luarea măsurilor preventive şi corecţionale cuvenite. Şi, într-adevăr, cum să nu-ţi faci sânge rău? E treaba bărbaţilor vânzarea cânepei toarse, pe care n-o vând la oraş, căci asta ar însemna un drum până colo, ci neguţătorilor veniţi în sat, care neavând balanţă, socotesc pudul la patruzeci de pumni – şi doar ştiţi ce pumn şi ce palmă poate avea ţăranul rus, mai cu samă când îşi dă puţină osteneală! Ca om fără experienţă, care n-a trăit la ţară, am avut prilejul să aud multe poveşti asemănătoare. Hori, însă, nu povestea întruna, ci-mi punea şi fel de fel de întrebări. Aflând că am umblat prin străinătăţi, setea lui de a cunoaşte a sporit. Nici Calinîci nu se lăsa mai prejos. Pe el, însă, îl uimeau mai cu seamă descrierile naturii, munţii, căderile de apă, clădirile nemaivăzute, oraşele măreţe; pe Hori îl interesau problemele administrative şi de stat. Le lua pe rând: „Dar cutare lucru, cum o fi la dânşii, la fel ca la noi, ori altfel?… Ia spune, batiuşca… cum e?…” – „Doamne, Doamne”, se minuna Calinîci, în vreme ce povesteam. Hori tăcea, încruntându-şi sprâncenele-i stufoase, şi numai când şi când punea câte-o întrebare: „Adicătelea, cutare lucru n-ar merge la noi; dar cutare s-ar potrivi; ar fi bună rânduială!” N-aş putea şi nici nu-i nevoie să vă repet toate întrebările lui; dar, din convorbirile noastre, am rămas cu convingerea – la care cred că cititorii mei nu se aşteaptă — că Petru cel Mare a fost rus cu adevărat mai ales prin reformele sale. Rusul are atâta încredere în tăria şi puterea lui, că nu-i vine greu să-şi calce pe suflet. De trecut nu se prea sinchiseşte şi priveşte cu îndrăzneală înainte. Ce-i bine – aceea îi place; ce-i cuminte – aceea vrea, şi nu se întreabă de unde vine. Bunul lui simţ e gata să-şi bată joc de mintea aridă a neamţului; totuşi, Hori spunea: „Or fi ei nemţii o naţie de oameni ciudaţi — dar nu m-aş da îndărăt să învăţ câte ceva de la dânşii”. Din pricina situaţiei lui excepţionale, căci de fapt era liber, Hori îmi spunea multe lucruri pe care nu le-aş fi aflat nici în ruptul capului, sau, cum spun ţăranii, nu le-aş fi tras nici cu cleştele din gura altuia. Într-adevăr, era conştient de situaţia lui. Stând cu Hori la sfat, am putut preţui pentru întâia oară vorba aşezată şi simplă a ţăranului rus. Într-un fel cunoştea destul de multe lucruri, deşi n-avea ştiinţă de carte. Calinîci ştia carte. „Iaca, s-a prins învăţătura de-un zurliu ca dânsul, îmi spunea într-un rând Hori, şi nici albinele nu s-a pomenit să-i moară vreodată”. „Dar copiii tăi ştiu carte?” Hori a tăcut o vreme… „Fedia ştie”. „Dar ceilalţi?” „Ceilalţi nu ştiu”. „Cum asta?” Bătrânul n-a răspuns şi a schimbat vorba. Deşi inteligent, avea şi el multe prejudecăţi şi păreri preconcepute. Pe femei, de pildă, le dispreţuia din adâncul sufletului, şi, în clipe de veselie, le lua în batjocură, făcând haz pe socoteala lor. Nevastă-sa, o babă harţăgoasă, sta cât e ziulica de mare pe cuptor şi nu mai contenea cu bombănelile şi ocările. Feciorii n-o luau în seamă; nurorile, însă, trăiau veşnic cu frica în sân. Se vede că nu degeaba spune soacra într-un cântec rusesc: „Halal, fecior gospodar, are soaţă tinerică şi n-o bate că i-i frică!…” Într-o zi am vrut să iau apărarea nurorilor, cercând să-l înduioşez pe Hori. „Nu vă bateţi capul cu asemenea fleacuri, mi-a răspuns el fără a se tulbura; lăsaţi pe muieri să se certe între ele… Dacă cerci să le împaci, iese şi mai rău; ş-apoi nici nu face să-ţi spurci mâinile”.         Câteodată baba se da jos de pe cuptor, chemând câinele din tindă: „Cuţu, cuţu!” Ş-apoi se repezea asupra lui cu vătraiul, lovindu-l peste spinarea costelivă; alteori se aşeza sub şopron şi se lua la harţă cu toţi trecătorii. Dar de frica bărbatului ştia, şi la porunca lui se aburca iute la locul ei, pe cuptor. Deosebit de interesant, însă, era să asculţi sfada dintre Calinîci şi Hori, când venea vorba de domnul Polutîchin. „Te poftesc să nu te legi de dânsul, Hori!” spunea Calinîci. „Aş vrea să ştiu de ce nu-ţi dă şi ţie o pereche de cizme?” îi răspundea celălalt. „Parcă mare lucru, nişte cizme!… Ce nevoie are ţăranul de cizme?…” „Eu nu-s ţăran? Dar ia uite…” şi Hori ridica un picior, arătând lui Calinîci o cizmă croită parcă din piele de mamut. „Ei, parcă tu eşti de-ai noştri!” îi întorcea Calinîci vorba. „Batâr să-ţi fi dat nişte opinci de scoarţă. Doar umbli cu dânsul la vânătoare: în fiecare zi rupi câte o pereche”. „Ba îmi dă bani de opinci”. „Da, cum nu, ţi-a dat bacşiş zece copeici acum un an”. Înciudat, Calinîci îi întorcea spatele, iar Hori se prăpădea de râs şi ochii mici dispăreau cu desăvârşire. Calinîci cânta cu voce destul de plăcută, întovărăşindu-se din balalaică. Hori asculta cât asculta, apoi, lăsându-şi deodată capul pe-un umăr, prindea a-i ţine isonul cu o voce jalnică. Îi plăcea mai ales cântecul: „Soartă, soartă!” Fedia nu scăpa atunci prilejul să-l ia peste picior pe taică-său. „Ce ţi-a venit de jeleşti aşa, moşule?” Dar Hori, sprijinindu-şi obrazul în palmă, închidea ochii şi urma să se tânguie de soarta lui. Altfel, nu se afla om mai harnic ca dânsul; mereu robotea la câte ceva, ba dregea căruţa, ba ridica un gard, ba cerceta hamurile. Totuşi, nu prea făcea caz de curăţenie; la observaţiile mele mi-a răspuns odată că „izba trebuie să miroase a locuinţă”. — Uite ce curat e la prisaca lui Calinîci, i-am spus eu. — Altfel n-ar mai trăi albinele, batiuşca, mi-a răspuns el oftând. — Dar, ia spune, m-a întrebat el altădată, moşie ai? — Am. — Departe-i de-aici? — La vreo sută de verste. — Şi ce faci, batiuşca, stai la moşie? — Da, acolo stau. — Şi zi, umbli mai mult cu puşca? — Mărturisesc că aşa este. — Apoi bine faci, batiuşca: împuşcă sănătos cucoşi de pădure şi schimbă starostele cât mai des. A patra zi către sară, domnul Polutîchin a trimis căruţa după mine. Îmi părea rău că mă despart de bătrân. M-am urcat în căruţă, împreună cu Calinîci. „Ei, rămâi sănătos, Hori, i-am spus. Rămâi cu bine. Fedia”. „Mergi sănătos, batiuşca, mergi sănătos, şi mai poftim pe la noi”. Am plecat. Asfinţitul abia începuse a se rumeni. „Frumoasă vreme are să fie mâne”, am observat eu, privind cerul luminos. „Ba mâne plouă, mi-a răspuns Calinîci: uite cum se bălăcesc raţele şi iarba răspândeşte mireasmă tare”. Am intrat în tufărişuri. Calinîci prinse a îngâna un cântec, săltând pe capră, cu privirea pierdută în zarea amurgului… A doua zi am părăsit casa primitoare a domnului Polutîchin.     [1] Boieresc – muncă gratuită impusă ţăranilor în folosul moşierilor. (N. trad.)   [2] Obroc – dare în bani sau în natură, în Rusia ţaristă, în condiţiile iobăgiei. (N. trad.)            

                                                                      În ajun                                                                                 I         Pe malul râului Moscova, aproape de Kunţovo, doi tineri şedeau tolăniţi pe iarbă la umbra unui tei înalt, într-o zi înăbuşitor de caldă din vara anului 1853. Unul, de vreo douăzeci şi trei de ani, înalt, smead, cu un nas ascuţit, dar cam strâmb, având o frunte lată şi un zâmbet stăpânit pe buzele sale cărnoase, se întinsese pe spate şi ochii săi mici, cenuşii, uşor mijiţi, cătau pe gânduri în depărtare. Celălalt şedea cu pieptul lipit de pământ, sprijinindu-şi cu amândouă mâinile capul cu păr bălai, creţ şi privea de asemeni undeva, departe. Era cu trei ani mai în vârstă decât tovarăşul său, dar părea, mult mai tânăr. Mustăţile abia îi mijiseră, iar un pufuşor fin îi acoperea bărbia. O drăgălăşenie copilărească, o graţie atrăgătoare erau întipărite în trăsăturile delicate ale feţei lui rotunde, proaspete, în blânzii săi ochi căprui, în buzele-i frumos arcuite, cărnoase, şi în mâinile sale albe. Radia de sănătate veselă şi fericită, de tinereţe uşuratică, încrezută, răsfăţată, încântătoare… îşi rotea ochii, zâmbea şi îşi sprijinea capul în pumn, alintându-se ca băieţandrii care ştiu că-s admiraţi. Purta un surtuc alb, larg ca o bluză, îşi înfăşurase gâtul subţire cu o eşarfa albastră. Iar o pălărie boţită de pai zăcea alături în iarbă. Pe lângă dânsul, tovarăşul său părea un om îmbătrânit şi nimeni nu şi-ar fi putut închipui, privindu-i figura colţuroasă, că şi lui îi e bine, că şi el trăieşte clipe de desfătare. Şedea într-o poziţie incomodă. Iar capul lui mare, lătăreţ la creştet şi mai ascuţit spre bărbie, părea înfipt la întâmplare pe un gât prea lung. Stângăcia se vădea până şi în poziţia mâinilor şi a bustului său, strâns tare într-un surtuc negru cam scurtuţ, precum şi în atitudinea picioarelor sale lungi cu genunchii înălţaţi în sus, ca labele de dinapoi ale lăcustelor. Totuşi, îţi dădeai seama numaidecât că aveai de-a face cu o persoană bine educată. Un aer de om cumsecade se desprindea din întreaga lui fiinţă stângace. Iar figura lui, departe de a fi frumoasă şi chiar puţin ridicolă, răsfrângea bunătate şi deprinderea de a gândi. Se numea Andrei Petrovici Bersenev. Iar tovarăşul său, tânărul cel blond, purta numele de Pavel Iakovlevici Şubin. — De ce şezi pe spate şi nu întins ca mine pe burtă? Începu Şubin. Aşa-i cu mult mai bine. Mai cu seamă când ridici picioarele şi baţi din călcâie – uite aşa! Ai iarba sub nas: când te saturi să priveşti peisajul, te uiţi la o goangă pântecoasă care se urcă pe un firişor de iarbă sau la vreo furnică ce umblă încoace şi încolo. Zău că-i mai bine aşa! Că tu ţi-ai luat acum o poză pseudoclasică, leit ca o balerină, când se sprijină cu coatele de o stâncă de carton. Nu uita că ai acum dreptul la o odihnă desăvârşită. Ce? E glumă să ieşi al treilea candidat[1] după un asemenea examen?! Odihniţi-vă, sir! Nu mai staţi într-o veşnică încordare. A sosit vremea destinderii! Şubin îşi rosti discursul cu o voce nazală, jumătate plictisit, jumătate în glumă (cum vorbesc îndeobşte copiii răsfăţaţi cu prietenii casei, care le aduc bomboane) şi, fără să aştepte răspunsul, urmă: — Pe mine mai cu seamă mă surprinde la furnici, gândaci şi alte stimabile goange uimitoarea lor seriozitate. Mişună în toate părţile cu nişte aere atât de importante, de parcă viaţa lor ar însemna ceva! Ian te uită: omul, regele creaţiei, o fiinţă superioară, le dă atenţie… iar ele nici nu se sinchisesc de dânsul. Ba încă, vezi bine, câte o scârbă de ţânţar se mai şi aşază pe nasul regelui creaţiei şi-l foloseşte ca hrană. Asta-i ceva jignitor! Iar pe de altă parte, stai şi-ţi zici: întrucât soarta lor este mai prejos decât soarta noastră? Şi adică de ce să nu se îngâmfe şi ele, dacă ni-i permisă nouă îngâmfarea? Ei, filosofiile, rezolvă-mi problema asta! De ce taci? Hai? — Cum? Rosti Bersenev, tresărind. — Cum! Îl îngână Şubin. Prietenul tău îşi expune o teorie profundă, iar tu nici nu-l asculţi. — Admiram natura. Priveşte cât de viu strălucesc câmpiile în soare! (Bersenev era cam gângav.) — Da, ce admirabil colorit, adeveri Şubin. Zi-i natură, şi pace! Bersenev clătină din cap. — Mai cu seamă tu s-ar fi cuvenit să te entuziasmezi. Asta-i în specialitatea ta: doar eşti artist. — Ba deloc! Nu-i asta specialitatea mea, îl contrazise Şubin şi îşi puse pălăria pe ceafă. Eu sunt măcelar. Obiectul meu e carnea… modelez carne: umeri, picioare, mâini… Pe când aici nu găseşti o formă, contururi precise… numai o risipire de linii… Prinde-le, dacă poţi! — Dar există frumuseţe şi aici, susţinu Bersenev. Şi, fiindcă veni vorba, ce-i cu basorelieful tău? — Care basorelief? — Copilul cu ţapul. — La naiba, la naiba, la naiba, psalmodie Şubin. M-am uitat atent la sculptorii adevăraţi, la bătrâni, la antici – şi am sfărâmat fleacul meu. Tu îmi arăţi natura şi îmi spui: „Dar există frumuseţi şi aici!” Fără îndoială, pretutindeni se află frumuseţe, chiar şi în forma nasului tău. N-ai să alergi însă după orice fel de frumuseţe. Anticii nu alergau după frumuseţe. Ea însăşi se înfiripa în opera lor. De unde venea? Numai Dumnezeu ştie. Poate din cer. Lumea întreagă era a lor. Noi însă nu putem cuprinde totul: avem braţele prea scurte. Noi aruncăm undiţa într-un singur punct, şi stăm la pândă. Se prinde, bravo nouă! Nu se prinde… Şi Şubin îşi scoase limba. — Stai, stai! Îl contrazise Bersenev. Eşti paradoxal. Dacă tu însuţi nu simţi frumuseţea, dacă n-o iubeşti – oriunde ai întâlni-o – atunci nici ea nu se va lăsa prinsă în opera ta. Dacă o privelişte frumoasă, dacă o muzică încântătoare nu spune nimic sufletului tău, adică dacă nu le simţi… — Du-te încolo, atotsimţitorule! îl repezi Şubin, izbucnind într-un râs provocat de vorba asta nouă scornită de dânsul; iar Bersenev căzu pe gânduri. Nu, dragă, urmă Şubin: tu eşti un înţelept, un filosof, care ai absolvit al treilea universitatea din Moscova. Mi-i greu să-ţi ţin piept la discuţii în contradictoriu tocmai eu, un student care nu şi-a terminat studiile. Dar iată ce am să-ţi mai spun: în afară de arta mea, iubesc frumuseţea numai la femei… adică la fetele tinere, şi asta doar de puţină vreme… El se întoarse pe spate şi îşi puse mâinile sub cap. Tăcerea dură câteva clipe. Liniştea zădufului de amiază apăsa ca o povară pământul strălucitor, care parcă aţipise. — Fiindcă veni vorba de femei, începu iarăşi Şubin, de ce nu-l struneşte nimeni pe Stahov? L-ai întâlnit la Moscova? — Nu. — A înnebunit de-a binelea bătrânul. Şade cât îi ziulica de mare la Avgustina Hristianovna a lui, moare de plictiseală, dar nu se urneşte din loc. Se boldesc unul la altul, aşa de prosteşte… Chiar ţi-i oarecum să-ţi arunci ochii la dânşii… Ei, poftim! Şi când te gândeşti cu ce familie l-a blagoslovit Dumnezeu pe omul acesta! Iar el una ştie: Avgustina Hristianovna! N-am văzut ceva mai respingător decât mutra ei de raţă. I-am făcut mai zilele trecute o caricatură, gen Dantan[2]. Nu-i rea de loc. Am să ţi-o arăt. — Dar cu bustul Elenei Nikolaevna cum merge? îl întrebă Bersenev. Înaintează? — Nu, frate, nu înaintează defel. Un chip ca acesta te poate duce la deznădejde. Când te uiţi la dânsa, vezi trăsături pure, severe, regulate… Ai impresia că poţi să-i redai uşor asemănarea. Când colo, îţi dai seama că-i greu de tot… îţi scapă printre degete, ca o comoară. Ai observat-o cum ascultă? Nu i se clinteşte nicio trăsătură a feţei. I se schimbă însă necontenit numai expresia ochilor – ceea ce-i transformă întreaga figură. Spune şi tu, ce trebuie să facă atunci sculptorul, şi încă unul prost? E o fiinţă miraculoasă, stranie, adăugă el după câteva clipe de tăcere. — Da, e o fată neobişnuită, repetă şi Bersenev. — Şi când te gândeşti că-i fiica lui Nikolai Artemievici Stahov! După asta poftim de te pronunţă asupra descendenţei, a neamului. Şi, lucru curios, ea-i într-adevăr fiica lui, seamănă cu dânsul ca două picături de apă. Dar seamănă şi cu maică-sa, cu Anna Vasilievna. Pe Anna Vasilievna o respect din toată inima, doar e binefăcătoarea mea. Trebuie însă să recunosc că are cap de găină. De unde atunci la Elena un asemenea suflet? Cine a aprins în ea flacăra asta? Uite încă o problemă pentru tine, filosofiile! Dar „filosoful”, ca şi mai înainte, nu răspunse niciun cuvânt. De altfel, Bersenev nu păcătuia îndeobşte prin elocvenţă; iar când vorbea, se exprima greoi, cu poticneli, gesticulând fără rost cu mâinile. De data aceasta parcă pusese stăpânire pe sufletul lui o linişte aparte, ca un amestec de osteneală şi de tristeţe. Se stabilise de curând la ţară după o muncă îndelungată şi epuizantă, care-i răpise multe ceasuri pe zi. Inactivitatea, beatitudinea şi aerul curat, satisfacţia de a-şi fi atins scopul, convorbirea capricioasă şi liberă cu un prieten, amintirea fiinţei dragi ce i se trezise brusc în minte – toate impresiile acestea deosebite, şi, în acelaşi timp, ai fi zis asemănătoare se contopeau acum într-un singur sentiment, care pe de o parte îl liniştea, iar pe de altă parte îl tulbura şi-l obosea… Era un tânăr foarte sensibil din fire. Sub tei era răcoare şi linişte. Zumzetul muştelor şi al albinelor, când intrau în cercul de umbră, răsuna parcă mai surd. Iarba măruntă şi curată, verde ca smaraldul, fără ape aurii, nici nu se clintea. Firavele stele înalte stăteau nemişcate, ca vrăjite. Micile ciorchine de flori galbene de pe ramurile de jos ale teiului încremeniseră ca moarte. O mireasmă dulceagă îţi pătrundea cu fiecare răsuflare în fundul pieptului, care se desfată respirând-o. In depărtare, peste pârâu, totul scapără, arzând parcă, până hăt în zare. Din când în când se înfiripa câte o adiere de vânt, care fărâmiţa strălucirea de pe câmp, sporind-o. Iar un abur lucitor juca la faţa pământului. Nu se auzea nici glas de păsări: ele nu cântă în toiul arşiţei. Numai greierii ţârâiau pretutindeni, şi simţeai o plăcere să asculţi acest zvon fierbinte al vieţii, şezând tihnit la răcoare: te trăgea la somn şi te ademenea la visare. — N-ai observat ce sentiment straniu trezeşte în noi natura? începu deodată Bersenev, însufleţindu-şi discursul prin gestul mâinilor. Totul într-însa este atât de perfect şi de limpede; vreau să spun, i-aşa de satisfăcută de sine însăşi! Iar noi o înţelegem şi suntem încântaţi, dar în acelaşi timp – cel puţin aşa simt eu – firea îmi deşteaptă în suflet o oarecare nelinişte, o alarmă, chiar o tristeţe. Oare de ce? Nu cumva înaintea ei, când stăm faţă în faţă, ne dăm mai bine seama de imperfecţiunea şi de neclaritatea noastră? Sau poate nu ne ajunge mulţumirea de sine a naturii, ci dorim altceva, cum să spun, de care noi avem nevoie, iar firea, nu? — Hm, replică Şubin, am să-ţi spun, Andrei Petrovici, de unde vin toate acestea. Tu mi-ai redat sentimentele unui solitar, care nu trăieşte, ci priveşte numai şi se lasă pradă emoţiilor. De ce să te mărgineşti la a privi? Trăieşte tu însuţi şi totul o să fie cum trebuie. Oricât ai bate la uşa naturii, nu-ţi va răspunde cu un cuvânt inteligibil, fiindcă ea-i mută. Va fremăta şi va da zvon ca o strună; dar să nu te aştepţi la cântec de la dânsa. De aceea te sfătuiesc, nobile prieten, să-ţi găseşti o aleasă a inimii – şi toată tristeţea ta va dispărea ca prin farmec. Iată de ce „avem nevoie”, cum zici tu. Doar alarma asta, tristeţea asta nu-i decât, pur şi simplu, un fel de foame. Dacă-i dai stomacului hrana necesară, totul intră numaidecât în ordine. Ocupă-ţi locul tău în spaţiu. Fii „corp”, frăţioare! Şi ce-i aceea natura? Ce vrea ea? Ascultă şi tu: dragostea… ce cuvânt mare şi învăpăiat! Natura… ce expresie rece, didactică! De aceea (şi Şubin începu să cânte): Trăiască Maria Petrovna![3], sau nu aşa, adăugă el: Nu Maria Petrovna, dar n-are importanţă! Vous me comprenez[4] . Bersenev se săltă puţin şi-şi sprijini bărbia în mâinile sale împreunate. — De ce eşti ironic? rosti el, fără să se uite la tovarăşul său. Ce rost au zeflemelile? Într-adevăr, ai dreptate: dragostea este un cuvânt mare, un sentiment mare. Dar despre ce dragoste vorbeşti tu? Şubin se săltă şi el puţin. — Despre ce dragoste? Despre oricare – numai dragoste să fie. De altfel, drept să-ţi spun, după mine nu sunt diferite feluri de dragoste. Dacă te-ai îndrăgostit… — Din tot sufletul, îi împlini vorba Bersenev. — Desigur, asta se înţelege de la sine: sufletul doar nu-i un măr, pe care să-l tai în felii. Dacă eşti îndrăgostit, dreptatea e de partea ta. Iar mie nici nu-mi trece prin gând să glumesc. Inima mi-e cuprinsă acum de atâta duioşie, de atâtea emoţii… Am vrut să-ţi explic de ce natura ne impresionează, cum spui, atât de mult. Fiindcă ea trezeşte în noi nevoia de a iubi, pe care nu ne-o poate satisface. Natura ne mână pe nesimţite spre alte îmbrăţişări, vii; dar noi n-o înţelegem şi aşteptăm ceva de la ea însăşi. Ah, Andrei, Andrei, totul e minunat. Şi soarele, şi cerul, tot ce ne înconjoară – sunt o minune. Iar tu tânjeşti. Dar dacă în momentele acestea ai ţine în mâna ta mâna femeii iubite, dacă mâna asta şi femeia aceasta ar fi ale tale…dacă ai privi totul cu ochii ei şi ai simţi nu cu sufletul tău solitar, ci cu sufletul ei, atunci natura n-ar mai trezi în tine, Andrei, tristeţe şi nelinişte. Atunci n-ai mai sta să-i remarci frumuseţile. Firea însăşi s-ar bucura şi ar cânta, ba ţi-ar îngâna imnul tău, fiindcă tu ai fi dat grai naturii mute! Şubin sări în picioare şi făcu câţiva paşi înainte şi înapoi. Iar Bersenev îşi plecă capul în pământ şi o uşoară îmbujorare îi acoperi faţa. — Nu-s în totul de aceeaşi părere cu tine, începu el. Nu totdeauna natura ne vorbeşte de… dragoste. (Rosti cuvântul acesta după o clipă de şovăire.) Natura ne şi ameninţă. Ne aminteşte de tainele sale înfiorătoare, pe care nu le poţi pătrunde. Ea trebuie doar să ne îmbrăţişeze şi pe noi. Nu ne îmbrăţişează mereu? Ascunde într-însa şi viaţa, şi moartea. Prin glasul ei ne vorbeşte tot atât de puternic moartea, ca şi viaţa. — Şi-n dragoste găsim moarte, îl întrerupse Şubin. — În afară de asta, urmă Bersenev, când mă duc, de pildă, primăvara în pădure, într-o dumbravă înverzită, şi mi se pare că aud cornul romantic al lui Oberon (Bersenev se simţi puţin stingherit când pronunţă cuvintele acestea), oare şi atunci… — Asta-i tot sete de dragoste, sete de fericire – altceva nimic! Îi tăie vorba Şubin. Am auzit şi eu modulaţiile acestea, cunosc înduioşarea şi frigurile aşteptării, care-ţi subjugă sufletul, sub baldachinul pădurii, în inima ei, sau în fapt de seară, pe câmp deschis, când scăpată soarele şi când se ridică un abur de pe râu, dincolo de tufărişuri. Dar eu doresc şi aştept fericirea şi de la pădure, şi de la pământ, şi de la cer, de la fiecare nouraş sau fir de iarbă. De pretutindeni îi simt apropierea şi îi aud chemarea. „Doamne, eşti lumină, bucurie!” Astfel am început o poezie. Nu-i aşa că primul vers e frumos?! Dar pe-al doilea nu l-am putut găsi. Fericire! Fericire! Câtă vreme nu ne-a trecut viaţa şi suntem în deplină putere, cât timp ne găsim la urcuşul muntelui, nu la scoborâş… La naiba, adăugă Şubin într-un avânt neaşteptat, suntem tineri şi nu suntem nici sluţi, nici proşti. Trebuie să cucerim fericirea! Îşi scutură cârlionţii şi, plin de încredere în sine, se uită, aproape sfidător, în sus, la cer. Bersenev îl urmări cu privirea. — Ca şi cum n-ar exista nimic mai presus de fericire! Rosti el cu glas scăzut. — De pildă, ce? îl întrebă Şubin şi se opri. — Uite, de pildă, noi amândoi suntem tineri, cum spui, şi – să zicem – oameni cumsecade, şi fiecare dorim fericirea. Dar oare acest cuvânt „fericire” ne uneşte, ne înflăcărează şi ne face să ne dăm mâna cu încredere? Sau vorba asta ascunde un gând egoist, care mai mult dezbină? — Dar tu cunoşti cuvinte care unesc? — Da. Sunt destule. Le ştii şi tu. — Zău? Spune-mi-le şi mie. — Să zicem arta – doar eşti artist… apoi patria, ştiinţa, libertatea, dreptatea… — Dar dragostea? Întrebă Şubin. — Şi dragostea e un cuvânt care uneşte, dar nu dragostea după care eşti însetat astăzi. Nu dragostea-desfătare, ci dragostea-jertfă.[5] Şubin se posomorî. — Asta-i bună pentru nemţi. Eu însă vreau să iubesc pentru mine. Ţin să fiu pe primul plan. — Pe primul plan… repetă Bersenev. Mie însă mi se pare că sensul vieţii noastre este să fii pe planul al doilea. — Dacă toată lumea ar proceda după sfatul tău, rosti Şubin cu o strâmbătură, atunci nimeni pe pământ n-ar mai mânca ananaşi: toţi i-ar oferi altora. — Înseamnă că ananaşii nu sunt necesari. De altfel, fii fără grijă, oricând se vor găsi amatori care să smulgă chiar şi pâinea de la gura altuia. Amândoi prietenii tăcură. — Zilele acestea m-am întâlnit iarăşi cu Insarov, începu Bersenev. L-am invitat, la mine. Ţin foarte mult să ţi-l prezint ţie… şi familiei Stahov. — Cine-i Insarov? A, da… e sârbul sau bulgarul despre care mi-ai vorbit? Patriotul acela? Nu el ţi-o fi strecurat gândurile acestea filosofice? — Se prea poate. — E într-adevăr o personalitate extraordinară? — Da. — Inteligent? Talentat? — Inteligent?… Da! Talentat? Nu ştiu, nu cred. — Nu? Atunci ce găseşti remarcabil la dânsul? — Ai să vezi. Dar acuma cred că-i timpul să plecăm. Anna Vasilievna îmi închipui că ne aşteaptă. Cât e ceasul? — Trecut de două. Haidem. Ce zăpuşeală! Convorbirea asta mi-a aprins sângele din vine. Şi tu ai avut un moment… Nu degeaba-s artist. Prind orice amănunt. Mărturiseşte-mi: ţi-e sufletul plin de o femeie? Şubin vru să se uite drept în ochii lui Bersenev, dar acesta se întoarse şi ieşi din umbra teiului. Şubin porni după dânsul, legănându-se graţios pe picioarele sale mici. Bersenev călca greoi, cu umerii ridicaţi, cu gâtul întins înainte. Totuşi părea o persoană mai distinsă, mai gentleman decât Şubin, am zice – dacă vorba asta n-ar fi atât de banalizată la noi.       [1] Grad ştiinţific acordat între 1804 şi 1884 absolvenţilor universitari cu merite deosebite, care, intrând în aparatul administrativ de stat, primeau demnitatea de secretar de colegiu (a zecea clasă în cunoscutul Tablou al rangurilor).   [2] Jean Pierre Dantan (1800-l869), sculptor-portretist şi monumentalist, autor a numeroase busturi şi statuete caricaturale ale unor cunoscuţi lideri ai vremii.   [3] Cântec foarte popular în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe versurile lui N. M. Iazîkov, unul dintre poeţii mondeni ai vremii, prieten cu Puşkin.   [4] Mă înţelegi (fr.). N.B. Toate expresiile, sintagmele, lexemele ori citatele în diverse limbi străine din cuprinsul volumului figurează ca atare în textul original.   [5] Referire la cele două feluri de iubire, despre care vorbeşte adeseori Schopenhauer.            

      Fum   I      La 10 august 1862 o mare mulţime de oameni se afla adunată în faţa vestitului edificiu „Conversation”[1] din Baden-Baden. Era o vreme minunată. Totul împrejur: copacii cu frunzişul verde, casele albe ale acestui oraş plăcut, şirurile unduioase de munţi – aveau un aer de bunăstare şi sărbătoare sub razele prietenoase ale soarelui. Pretutindeni stăruia un surâs plin de încredere şi de graţie, şi acelaşi surâs nelămurit şi luminos flutura pe toate chipurile omeneşti, bătrâne şi tinere, urâte şi frumoase. Chiar figurile cănite şi fardate ale demimondenelor pariziene nu stricau impresia generală de sinceră mulţumire şi desfătare. Panglicile şi penele pestriţe, fulgerările de aur şi de oţel de pe pălării şi voaluri îţi aminteau fără voie strălucirea însufleţită şi jocul diafan al florilor de primăvară şi al aripilor multicolore. Numai jargonul gutural franţuzesc, sec şi gălăgios, care se revărsa pretutindeni, nu putea înlocui ciripitul păsărilor şi nici nu se asemăna cu el. De altfel, toate îşi urmau cursul firesc. Orchestra cânta în pavilion ba un potpuriu din Traviata, ba un vals de Strauss, ba Spune-i, romanţa rusească aranjată pentru instrumente de amabilul capelmaistru. Iar în sălile de joc, împrejurul meselor verzi, se îngrămădeau aceleaşi figuri cunoscute cu aceeaşi expresie, stupidă şi lacomă, uluită sau întărâtată – într-un cuvânt o expresie prădalnică, pe care frigurile jocului o întipăresc pe toate trăsăturile, chiar şi pe cele mai aristocratice. Acelaşi moşier din Tambov, cam burduhănos, îmbrăcat cu cel mai elegant prost gust, cu obişnuita lui grabă crispată şi absurdă, cu ochii ieşiţi din orbite, cu pieptul lipit de marginea mesei, fără să bage de seamă surâsul dispreţuitor al crupierilor, semăna galbeni cu mâna-i asudată în cele patru colţuri ale ruletei, chiar în momentul când se striga: „Rien ne va plus!”[2], lipsindu-se astfel de orice posibilitate de câştig – oricât de mare i-ar fi fost şansa – ceea ce nu-l împiedica însă ca, în aceeaşi seară, să-i cânte în strună, simulând indignarea, prinţului Coco, unul dintre celebrii şefi ai opoziţiei aristocratice, care la Paris, în salonul prinţesei Matilda[3], fiind de faţă şi împăratul – spusese aşa de drăguţ: „Madame, le principe de la propriété est profondément ébranlé en Russie.”[4] A l’Arbre russe[5] se adunau de obicei scumpii noştri compatrioţi de ambe sexe. Afişau luxul, o uşoară neglijenţă în purtări, erau la curent cu moda, se salutau pompos, cu o dezinvoltură graţioasă, cum se şi cuvine unor persoane care se găsesc pe cea mai înaltă treaptă a scării intelectuale contemporane, dar, după ce se întruneau şi se aşezau pe scaune, habar n-aveau ce să-şi spună unul altuia şi îşi omorau timpul îndrugând verzi şi uscate sau râzând de ieşirile vulgare, extrem de impertinente şi extrem de banale, ale unui ex-literat de la Paris, măscărici şi flecar, de mult răsuflat, care purta nişte papuci vulgari în picioruşele sale slăbănoage şi o bărbuţă rară pe mutra-i scârboasă. El debita à ces princes russes[6] fel de fel de nimicuri fără niciun haz, scoase din nişte vechi almanahuri ale revistelor satirice Le Charivari şi Le Tintamarre. Iar ei, ces princes russes, se tăvăleau de râs cu recunoştinţă, constatând astfel fără să vrea şi zdrobitoarea superioritate a geniului străin şi desăvârşita lor neputinţă de a inventa ceva spiritual. Şi când te gândeşti că se afla aici toată fine fleur[7] a societăţii noastre, „şi nobili, şi ai modei aşi”[8]. Se afla aici şi contele X., incomparabilul nostru diletant, o fire profund muzicală, care „zicea” dumnezeieşte romanţele, deşi nu ştia decât să lovească halandala clapele pianului, numai cu degetul arătător, şi care cânta cam în genul unui lăutar ţigan de mâna a zecea sau a unui bărbier de la Paris. Nu lipsea nici irezistibilul nostru baron Z., meşter la toate: literat şi administrator, orator şi pehlivan. Era aici şi prinţul Y., prietenul religiei şi al poporului, care îşi agonisise o avere uriaşă, în vremurile fericite ale arendăşiei sale la accize, când vânduse rachiu amestecat cu beladonă. Era de faţă şi strălucitul general O.O., care învinsese pe careva, supusese ceva şi totuşi nu ştia încotro s-o apuce şi prin ce să atragă atenţia. Apoi P.P., un grăsan amuzant, care se socoteşte foarte inteligent şi extrem de bolnav, fiind de fapt zdravăn ca un taur şi prost ca o ciobotă… Acest P.P. era aproape singurul care rămăsese fidel tradiţiilor glorioase de la 1840, epocii Unui erou al timpului nostru şi contesei Vorotînskaia[9]. El îşi păstrase umbletul legănat pe călcâie, „le culte de la pose”[10] (ceea ce nici nu se poate exprima în ruseşte), o încetineală afectată în mişcări, o expresie de morgă somnolentă pe faţa-i imobilă, veşnic parcă jignită, şi obiceiul de a tăia, căscând, vorba interlocutorilor, de a-şi examina cu atenţie degetele şi unghiile, de a izbucni într-un râs nazal; de a-şi sălta subit pălăria de pe ceafă pe sprâncene ş.a.m.d. ş.a.m.d. Erau aici până şi bărbaţi de stat, diplomaţi, personalităţi cu renume european, oameni cu judecată, buni de sfat, care îşi închipuiau că bula de aur fusese emisă de papă şi că englezescul „poor-tax”[11] era un impozit asupra săracilor; erau aici în sfârşit şi zeloşii dar timizii adoratori ai cameliilor, tineri arbitri ai eleganţei, cu splendide cărări până la ceafă, cu superbi favoriţi până la umeri, îmbrăcaţi în costume din stofa englezească, juni crai cărora nu le lipsea nimic pentru a fi tot atât de triviali ca şi faimosul flecar de la Paris; dar aceştia, fiind ruşi, n-aveau deloc căutare la noi. Chiar, contesa Ş., renumita arbitră a modei şi a bontonului, poreclită de limbile otrăvite „Regina viespilor” şi „Meduza cu scufie”, prefera – în lipsa palavragiului – pe italieni, moldoveni, „spiritele” americane, pe vioii secretari ai ambasadelor străine, pe nemţişorii cu fizionomie feminizată, dar prudentă, care roiau în jurul ei. Urmând exemplul acestei contese, şi prinţesa Babette, persoana în braţele căreia a expirat Chopin (de altfel, în Europa există aproape o mie de doamne în braţele cărora şi-a dat sufletul muzicianul), şi prinţesa Annette, care ar fi fost fără cusur, dacă din când în când, ca un iz de varză care străbate prin mireasma cea mai fină de ambră, n-ar fi răzbătut năprasnic din ea o simplă spălătoreasă de la ţară; şi prinţesa Pachette care a avut un mare ghinion: soţul său căpătase o înaltă demnitate, dar dintr-o dată – Dieu sait pourqoui[12] – l-a bătut pe primarul oraşului şi a furat 20.000 de ruble de argint din visteria statului, în sfârşit principesa Zizi, gata oricând să râdă, şi principesa Zozo, gata oricând să plângă, – toate îi ocoleau pe compatrioţi şi îi luau de sus… Să le lăsăm dară şi noi în pace pe aceste doamne încântătoare şi să ne îndepărtăm de faimosul „Arbore”, la umbra căruia ele îşi etalează toaletele scumpe, dar cam lipsite de gust, şi să-l rugăm pe Dumnezeu să înlăture plictiseala care le roade sufletul!   II La câţiva paşi de „Arborele rusesc”, în faţa cafenelei Weber, şedea la o măsuţă un tânăr frumos, cam de vreo treizeci de ani, de statură potrivită, uscăţiv şi smead, cu o figură virilă, plăcută. Aplecat înainte şi rezemat cu amândouă mâinile de baston, el stătea liniştit şi firesc, ca un om căruia nici nu-i trece prin minte că cineva l-ar putea observa şi s-ar ocupa de persoana lui. Ochii săi căprui, care băteau în galben, ochi mari şi expresivi, scrutau fără grabă totul în juru-i. Tânărul ba şi-i mijea din pricina soarelui, ba îi aţintea deodată, cu luare-aminte, asupra vreunei figuri excentrice ce trecea pe dinaintea lui; atunci un surâs fugar, aproape copilăresc, îi înfiora mustăţile subţiri, buzele şi bărbia proeminentă. Purta un palton larg de modă nemţească, iar o pălărie de pâslă moale, gri, îi acoperea jumătate din fruntea lată. La prima vedere făcea impresia unui tânăr serios, de ispravă puţin cam încrezut, cum întâlneşti sumedenie în lumea asta mare. Părea că se odihnea după strădanii îndelungate şi se desfăta cu atât mai multă plăcere de priveliştea desfăşurată în faţa lui, cu cât gândurile sale erau departe într-o lume care nu semăna deloc cu cea care-l înconjura în momentul acela. Era rus; îl chema Grigori Mihailovici Litvinov. Trebuie să facem cunoştinţă cu dânsul. De aceea vă vom povesti pe scurt trecutul său, foarte simplu de altfel, fără complicaţii. Fiu de fost slujbaş din breasla negustorească, el nu fusese crescut la oraş, cum ar fi fost de aşteptat, ci la ţară. Maică-sa se trăgea dintr-o familie boierească, fată de pension, o fire foarte bună şi extrem de romanţioasă, fară a fi lipsită de energie. Mai tânără cu douăzeci de ani decât soţul ei, ea îl reeducă pe cât o ajutau puterile. Îl strămută din făgaşul funcţionăresc în cel moşieresc, potoli şi îndulci caracterul său dur, aspru. Datorită ei, soţul începu să se îmbrace mai acătării şi să se poarte cuviincios, renunţă chiar la înjurături; arăta consideraţie pentru ştiinţă şi pentru persoanele instruite, cu toate că nu lua, bineînţeles, nicio carte în mână; se silea din răsputeri să-şi ţină prestigiul: ajunse să umble mai domol şi să vorbească pe un ton mai reţinut, îndeosebi despre problemele mai înalte, ceea ce-i făcea mult năduf. „Uf! Ce mai chelfăneală le-aş trage!” îşi zicea el uneori în gând, dar adăuga numaidecât cu voce tare: „Da, fără îndoială… rămâne de discutat!” Mama lui Litvinov introduse în casă obiceiuri europeneşti: nu-şi tutuia servitorii şi nu îngăduia nimănui să se ghiftuiască la masă. Cât priveşte proprietatea lor, nici ea însăşi, nici soţul său nu fură în stare s-o scoată la capăt cu ea. Moşia rămăsese demult părăginită. Era însă întinsă, avea felurite terenuri arabile, păduri şi un iaz, pe malul căruia fusese odinioară o fabrică mare, înfiinţată de un boier zelos, dar zăpăcit. Fabrica prosperase pe mâna unui neguţător pişicher, dar se părăduise cu totul sub conducerea unui cinstit arendaş neamţ. Doamna Litvinova era mulţumită că măcar nu-şi ruinase avutul şi nu făcuse datorii. Avea din nenorocire o sănătate şubredă şi se stinse de oftică chiar în anul când fiul ei intră la universitatea din Moscova. El nu-şi isprăvi studiile din pricina unor împrejurări pe care cititorul le va afla mai încolo, nimeri în provincie, unde vegeta câtăva vreme fără ocupaţie, fără relaţii şi aproape lipsit chiar de cunoscuţi. Găsi puţină bunăvoinţă la nobilii din districtul său, pătrunşi mai puţin de teoria occidentală cu privire la pacostea „absenteismului” decât de convingerea proprie că „ţi-e mai aproape cămaşa de trup” şi, graţie acestora, se trezi înrolat cu forţa în miliţie în 1855, după care fu cât pe ce să moară de tifos în Crimeea, unde stătu şase luni într-un bordei pe ţărmul Mării Putrede, fară să fi văzut în tot acest timp picior de „aliat”. Ocupă pe urmă o funcţiune electivă, legată bineînţeles de multe neplăceri, şi – silit să locuiască la ţară – prinse gust pentru agricultură. Îşi dădu însă seama că moşia mamei, gospodărită prost şi fară vlagă de tatăl său, şubrezit de bătrâneţe, nu aducea nicio zecime din veniturile cuvenite şi că, intrând pe nişte mâini abile şi pricepute, ea s-ar putea preface într-o mină de aur. Dar înţelese în acelaşi timp că lui îi lipseau experienţa şi ştiinţa. De aceea plecă în străinătate ca să înveţe de la azbuche agronomia şi tehnologia. Petrecu peste patru ani în Mecklemburg, în Silezia, la Karlsruhe. Vizită Belgia şi Anglia. Studie serios şi îşi însuşi multe cunoştinţe. Dar lucrurile n-au mers lesne. El însă ţinea morţiş să ducă încercările până la capăt. Iar acum, sigur de sine şi de viitorul lui, ca şi de ajutorul ce-l va da concetăţenilor săi, poate chiar ţării întregi, Litvinov se pregătea să se întoarcă acasă, unde îl chema cu rugăminţi şi cu implorări în fiecare scrisoare tatăl său, dezorientat cu totul de emanciparea ţăranilor, defalcarea loturilor, actele de răscumpărare, într-un cuvânt de noile rânduieli… Dar de ce se afla Litvinov la Baden? El se găsea la Baden, fiindcă aştepta din zi în zi sosirea Tatianei Petrovna Şestova, vară de a doua şi logodnica lui. O cunoştea aproape din copilărie şi petrecuse cu dânsa primăvara şi vara în Dresda, unde fata se stabilise împreună cu mătuşă-sa. El iubea din suflet şi stima profund pe tânăra lui rudă şi, isprăvind obscura sa muncă pregătitoare, înainte de a îmbrăţişa o nouă carieră – o activitate serioasă, nu o slujbă de stat – Litvinov îi propuse, fiindu-i iubită, tovarăşă şi prietenă, să-şi unească viaţa cu viaţa lui, întru bucurie şi întristare, muncă şi odihnă, într-un cuvânt for better for worse[13], cum spun englezii. Tatiana consimţi, şi el se grăbi să se întoarcă la Karlsruhe, unde îi rămăseseră cărţile, lucrurile, hârtiile… Dar de ce se afla la Baden, o să mă întrebaţi din nou? Litvinov se găsea la Baden, fiindcă mătuşa Tatianei, Kapitolina Markovna Şestova, care o crescuse, o fată bătrână de cincizeci şi cinci de ani, fire originală, cu suflet bun şi curat, cu idei largi, plină de abnegaţie şi jertfire de sine, un esprit fort[14] (îl citea pe Strauss, dar în ascuns de nepoata sa), democrată, adversară înverşunată a lumii bune şi a aristocraţiei, nu putuse rezista tentaţiei de a arunca măcar o privire fugară tocmai asupra acestei lumi într-un loc atât de la modă, ca Badenul… Kapitolina Markovna nu purta crinolină, îşi tundea scurt părul alb. Dar luxul şi pompa o tulburau în taină şi avea o cu atât mai mare plăcere să blameze şi să dispreţuiască aceste vanităţi… Cum să nu satisfaci gustul bunei bătrâne? Iată de ce Litvinov era aşa de calm şi de nestingherit, şi de ce se uita în juru-i cu atâta siguranţă. Viaţa îi apărea limpede înainte, soarta i se lămurise; iar el era mândru şi bucuros de soarta asta pe care o socotea ca o operă a mâinilor sale.       [1] Prescurtare pentru Konversationshaus, construcţie celebră, cu săli de ruletă, de lectură, restaurant şi cafenea, loc unde se adunau vizitatorii staţiunii balneare.   [2] Nimic nu mai cade (fr.).   [3] Matilda Bonaparte (1820-l904) – nepoata lui Napoleon I şi verişoara primară a lui Napoleon al III-lea.   [4] Doamnă, principiul proprietăţii este profund zdruncinat în Rusia (fr.).   [5] La Arborele rusesc (fr.)   [6] Acestor prinţi ruşi (fr.).   [7] Crema (fr.).   [8] Citat uşor trunchiat din romanul în versuri Evgheni Oneghin de A.S. Puşkin.   [9] Turgheniev se referă la personajul feminin pitoresc, o doamnă promotoare de mode şi foarte curtată, care figurează sub acest nume în nuvela lui V.A. Sollogub Protipendada (1840).   [10] Cultul pozei (fr.). [11] Impozit în folosul săracilor (engl.).   [12] Dumnezeu ştie de ce (fr.).   [13] La bine şi la rău (engl.).   [14] Liber-cugetător (fr.).              

    PARTEA ÎNTÂI „Desţelenirea trebuie făcută cu un plug care taie brazde adânci, nu cu o răşchitoare care alunecă la suprafaţă.” Din însemnările unui gospodar agronom   I În primăvara anului 1868, la Petersburg, cam pe la ceasurile unu după-amiază, un tânăr de vreo douăzeci şi şapte de ani, neîngrijit şi chiar sărăcăcios îmbrăcat, urca pe scara de serviciu a unei case cu patru etaje, de pe strada Ofiţerskaia. Abia târându-şi galoşii scâlciaţi şi legănându-şi încet corpul greoi, ajunse în sfârşit la capătul de sus al scării, se opri în faţa unei uşi stricate, care era întredeschisă şi, fără să tragă clopoţelul, oftând zgomotos, dădu buzna în antreul mic şi prost luminat. — Nejdanov e acasă? strigă el cu o voce profundă de bas. — Nu-i acasă –, sunt eu aici, intraţi, răsună din camera vecină o voce de femeie şi aceea destul de joasă. — Maşurina? întrebă iarăşi noul sosit. — Chiar ea. Dumneata eşti, Ostrodumov? — Pimen Ostrodumov, răspunse el şi, după ce îşi scoase cu grijă galoşii şi-şi atârnă în cui mantaua ponosită, intră în încăperea de unde auzise vocea femeii. Camera scundă, murdară, cu pereţii zugrăviţi în verde spălăcit, era slab luminată de două ferestruici prăfuite. N-avea altă mobilă decât patul de fier dintr-un colţ, masa din mijloc, câteva scaune şi etajera ticsită de cărţi. Lângă mesă şedea o femeie de vreo treizeci de ani, cu capul gol, într-o rochie neagră de stofă, şi fuma o ţigară. Văzându-l pe Ostrodumov, care intrase în cameră, îi întinse fără nicio vorbă mâna ei mare şi roşie. Tot în tăcere, Ostrodumov i-o strânse, se lăsă pe un scaun şi scoase din buzunarul de la piept o jumătate de ţigară de foi. Maşurina îi dădu foc şi amândoi, fără să vorbească şi fără să se uite măcar unul la celălalt, începură să scoată rotocoale de fum albăstrui în aerul dens al camerei, destul de îmbâcsit şi aşa. Deşi nu semănau ca trăsături, cei doi fumători aveau ceva comun. Figurile lor neîngrijite, cu buze groase, cu dinţi mari şi nas butucănos (pe lângă toate Ostrodumov mai era şi ciupit de vărsat) oglindeau cinste, dârzenie, dragoste de muncă. — L-ai văzut pe Nejdanov? întrebă într-un târziu Ostrodumov. — L-am văzut; trebuie să vie îndată. S-a dus cu nişte cărţi la bibliotecă. Ostrodumov scuipă într-o parte. — Ce tot aleargă aşa, de la o vreme încoace? Nu mai e chip să dai de el. Maşurina scoase o alfa ţigară şi, aprinzând-o cu grijă, zise: — Îi e urât. — Îi e urât! o îngână mustrător Ostrodumov. Auzi dumneata, răsfăţ! Parcă n-am avea nimic de făcut. Noi nu prididim cu câte avem pe cap şi dumnealui se plictiseşte! — Scrisoarea de la Moscova a sosit? întrebă Maşurina, după un răstimp. — A sosit… alaltăieri. — Aţi citit-o? Ostrodumov dădu din cap. — Ei… şi… — Ce să fie? În curând va trebui să plecăm. Maşurina scoase ţigara din gură. — Păi, de ce? Aud că acolo totul merge bine. — Merge cum trebuie. Numai că s-a oploşit pe acolo un om nesigur. Aşa că… trebuie să fie înlocuit; sau poate chiar îndepărtat de tot. Dar mai sunt şi altele. Şi pe dumneata te cheamă. — În scrisoare? — Da, în scrisoare. Maşurina îşi scutură părul greu, strâns neglijent la ceafă, dar căzându-i şuviţe peste frunte şi sprâncene. — Ei, ce mai vorbă! grăi ea. Dac-o veni ordin, trebuie să-l execuţi, fără discuţie. — Sigur că discuţie nu-ncape. Numai că fără bani nu faci nimic, iar banii de unde să-i iei? Maşurina căzu pe gânduri. — Nejdanov trebuie să facă rost, spuse ea cu jumătate de glas, parcă pentru sine. — Pentru asta am şi venit, confirmă Ostrodumov. — Ai scrisoarea la dumneata? întrebă deodată Maşurina. — Da. Vrei s-o citeşti? — Dă-mi-o… sau nu, nu-i nevoie. O vom citi împreună… mai târziu. — Tot ce-ţi spun e adevărat, mormăi Ostrodumov. Să nu te îndoieşti… — Da nici nu mă îndoiesc. Şi amândoi amuţiră din nou; numai dârele de fum ce le ieşeau ca şi mai înainte din gură se ridicau şerpuind uşor deasupra celor două capete cu păr des. În antreu răsună zgomot de paşi. — Iată-l, şopti Maşurina. Uşa se întredeschise uşor şi prin deschizătură apăru un cap care însă nu era al lui Nejdanov. Era un căpşor rotund cu păr negru, aspru, cu fruntea lată, zbârcită, cu nişte ochi căprui, foarte ageri, sub nişte sprâncene stufoase, cu un nas ca un cioc de raţă, ridicat în sus şi o gură mică, trandafirie, caraghios ţuguiată. Căpşorul acesta se uită în jur, se înclină, surâse, arătând o mulţime de dinţişori albi şi intră în cameră odată cu un trup slăbuţ, cu mânuţe scurte şi nişte picioare cam strâmbe, care şchiopătau puţin. Cum zăriră căpşorul acesta Maşurina şi Ostrodumov făcură nişte mutre care trădau un îngăduitor dispreţ, de parcă fiecare şi-ar fi zis în gând: „A! ăsta era!”, dar nu scoaseră niciun cuvânt şi nici nu se mişcară. De altfel, primirea aceasta nu numai că nu tulbură pe noul venit, ci dimpotrivă, părea să-i dea oarecare satisfacţie. — Ce-o mai fi şi asta? începu el cu voce piţigăiată. Un duet? De ce nu un trio? Dar tenorul prim unde-i? — Nejdanov, vrei să spui, domnule Paklin? îl întrebă cu seriozitate Ostrodumov. — Întocmai, domnule Ostrodumov! Nejdanov. — Probabil că va sosi curând, domnule Paklin. — Mă bucur, domnule Ostrodumov. Omuleţul şchiop se adresă Maşurinei care, încruntată, continua să pufăie tacticos din ţigară. — Ce mai faci, multstimată… multstimată… Tii, ce necaz mi-e! Totdeauna uit numele dumitale patronimic. Maşurina strânse din umeri. — Nici nu-i nevoie să-l ştii! Numele de familie îl cunoşti. Ce-ţi trebuie mai mult? Şi ce rost are întrebarea asta: ce mai faci? Doar vezi că trăiesc. — Just, foarte just! exclamă Paklin, umflându-şi nările şi mişcând din sprâncene; dacă n-ai trăi, supusul dumitale servitor n-ar fi avut plăcerea să te vadă aici şi să discute cu dumneata! Atribuie întrebarea mea unui obicei prost şi învechit. Iar în privinţa numelui după tată… Ştii, e cam greu să spui de-a dreptul: Maşurina! Ştiu eu că dumneata nici scrisorile nu le semnezi altfel decât Bonaparte: – vreau să zic: Maşurina! Totuşi, când stai de vorbă cu cineva… — Dar cine te roagă să stai de vorbă cu mine? Paklin începu să râdă nervos, ca şi cum s-ar fi înecat. — Ei bine, draga mea, dă-mi mâna; nu te supăra, ştiu că eşti foarte bună – eu de asemenea sunt bun… Ei? Şi Paklin întinse mâna… Maşurina îi aruncă o privire mohorâtă, totuşi îi dădu şi ea mâna. — Dacă vrei neapărat să-mi ştii numele, grăi ea tot posomorâtă, poftim: mă cheamă Fiokla. — Iar pe mine Pimen, adăugi cu voce de bas Ostrodumov. — Ah! Uite, ceva foarte… foarte instructiv! Dar atunci – o Fiokla! Şi dumneata, o Pimene! spuneţi-mi, de ce vă purtaţi amândoi aşa duşmănos cu mine, şi întotdeauna aşa de duşmănos, pe câtă vreme eu… — Maşurina, îl întrerupse Ostrodumov, găseşte, şi asta nu e numai părerea ei, că nu te poţi bizui pe dumneata, fiindcă totdeauna priveşti lucrurile prin latura lor ridicolă. Paklin se răsuci brusc pe călcâie. — Iat-o, asta e veşnica greşeală a celor care mă judecă, multstimate Pimen! Mai întâi, nu râd întotdeauna; iar al doilea – asta nu strică-nimănui: de bizuit te poţi bizui pe mine, fapt dovedit prin încrederea măgulitoare de care nu numai o dată m-am bucurat, chiar în rândurile voastre! Sunt un om cinstit, multstimate Pimen! Ostrodumov mormăi ceva printre dinţi, iar Paklin clătină din cap şi repetă, de astă dată fără urmă de surâs: — Nu, nu râd întotdeauna! Nu sunt deloc un om vesel! Priviţi-mă! Ostrodumov îl privi. Într-adevăr, când Paklin nu râdea, când tăcea şi era serios, faţa lui căpăta o expresie de tristeţe, amestecată cu teamă; dar devenea din nou comică şi chiar maliţioasă îndată ce deschidea iarăşi gura. Ostrodumov nu spuse însă nimic. Paklin se adresă din nou Maşurinei: — Ei, dar cu învăţătura cum mai merge? Faci progrese în arta dumitale cu adevărat filantropică? Se pare că-i destul de greu să ajuţi un cetăţean neexperimentat să-şi facă prima apariţie în lume! — Nu, nu-i greu, de vreme ce cetăţeanul nu-i cu mult mai mare ca dumneata, domniile Paklin, răspunse Maşurina, care abia îşi dăduse examenul de moaşă, şi zâmbi mulţumită de sine. Cu vreun an şi jumătate în urmă, părăsindu-şi familia ei nobilă şi săracă din sudul Rusiei, sosise la Petersburg cu şase ruble de argint în buzunare; intrase la o maternitate şi printr-o muncă fără preget obţinuse diploma dorită. Era fată… şi încă o fată foarte virtuoasă. Nu-i lucru de mirare, ar zice ton sceptic, aducându-şi aminte de cele ce am spus înainte despre înfăţişarea ei. Lucru uimitor şi rar, ne îngăduim a zice noi. Auzindu-i răspunsul, Paklin începu iarăşi să râdă. — Eşti grozavă, draga mea! exclamă el. Mi-o ziseşi! Aşa îmi trebuie! De ce am rămas pitic?! Da unde o fi dispărut gazda noastră? Paklin schimbase dinadins subiectul discuţiei. Nu putea să se împace deloc cu statura lui de o şchioapă şi cu trupuşorul lui sfrijit. Era foarte sensibil la asta, căci îi plăceau femeile la nebunie. Ce n-ar fi dat să le placă şi el lor! Conştiinţa înfăţişării lui îl rodea mai mult decât originea lui modestă şi situaţia de neinvidiat pe care o avea în societate. Tatăl lui Paklin, simplu târgoveţ, ajunsese prin tot felul de învârteli la funcţia de consilier onorific; era expert în procese şi om de afaceri. Administrase moşii, case şi reuşise să strângă o sumă frumuşică; dar spre sfârşitul vieţii dăduse în darul beţiei, aşa că la moartea lui nu rămase nimic. Tânărul Paklin (numele lui era Sila…[1] Sila Samsonici, ceea ce i se părea o bătaie de joc) îşi făcuse studiile la o şcoală comercială, unde învăţase la perfecţie limba germană. După ce trecu prin greutăţi destul de mari, nimeri în cele din urmă într-un birou particular, unde i se plăteau 1500 ruble de argint pe an. Cu aceşti bani trăiau el, o mătuşă bolnavă şi o soră gheboasă. Pe vremea când se petrec cele povestite de noi, Paklin intrase în al douăzeci şi optulea an al vieţii lui. Cunoştea o mulţime de studenţi tineri, cărora le devenise simpatic datorită vioiciunii lui cinice, tonului ironic al vorbirii încrezute, pentru cultura lui unilaterală, dar incontestabilă şi lipsită de pedanterie. Rareori se întâmpla să-l ia cineva peste picior. Într-o zi, întârzie puţin la o adunare politică… De cum intră, începu să se scuze cu febrilitate… „Fricos era sărmanul Paklin”, începu să fredoneze cineva într-un colţ, şi toţi pufniră în râs. Până la urmă a râs şi el, cu toate că în sufletul lui se simţea jignit. „A nimerit-o bine pungaşul!” îşi zise. Cu Nejdanov făcuse cunoştinţă la birtul grecesc, unde se ducea să prânzească şi unde exprima câteodată păreri foarte libere şi îndrăzneţe. Căuta să convingă pe toţi că motivul principal al atitudinii lui democratice era faptul că la birtul grecesc se serveau mâncăruri prost gătite, ceea ce-i irita ficatul. — Da… într-adevăr… unde-o fi dispărut gazda noastră repetă Paklin. Îmi pare că de la un timp încoace nu-i în apele lui. Nu cumva o fi îndrăgostit, Doamne fereşte?! Maşurina se încruntă. — S-a dus la bibliotecă după cărţi, iar ca să se îndrăgostească n-are nici timp, nici de cine. „De dumneata!” era cât pe ce să-i scape lui Paklin. — Doresc să-l văd, spuse el tare, pentru că trebuie să vorbesc cu el într-o chestiune importantă. — În care chestiune? se amestecă Ostrodumov. În chestiunea noastră? — Poate şi în a voastră… adică a noastră, comună. Ostrodumov mormăi ceva. Avea oarecare îndoieli în suflet, totuşi se gândi: „Dracu mai ştie! Aşa cum se bagă el peste tot!” — În sfârşit, iată-l că vine, zice deodată Maşurina şi în ochii ei mici şi urâţi, îndreptaţi spre uşa antreului, licări ceva cald şi gingaş, o luminoasă scânteie lăuntrică. Uşa se deschise şi, de data aceasta, intră un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, cu şapca pe cap, cu o legătură de cărţi sub braţ. Era Nejdanov.   [1] Forță (rusă).