Viewing Single Post
read the thread: Fum de Ivan Turgheniev
AnnaE
#0

 

 

 

Fum

 

I

     La 10 august 1862 o mare mulţime de oameni se afla adunată în faţa vestitului edificiu „Conversation”[1] din Baden-Baden. Era o vreme minunată. Totul împrejur: copacii cu frunzişul verde, casele albe ale acestui oraş plăcut, şirurile unduioase de munţi – aveau un aer de bunăstare şi sărbătoare sub razele prietenoase ale soarelui. Pretutindeni stăruia un surâs plin de încredere şi de graţie, şi acelaşi surâs nelămurit şi luminos flutura pe toate chipurile omeneşti, bătrâne şi tinere, urâte şi frumoase. Chiar figurile cănite şi fardate ale demimondenelor pariziene nu stricau impresia generală de sinceră mulţumire şi desfătare. Panglicile şi penele pestriţe, fulgerările de aur şi de oţel de pe pălării şi voaluri îţi aminteau fără voie strălucirea însufleţită şi jocul diafan al florilor de primăvară şi al aripilor multicolore. Numai jargonul gutural franţuzesc, sec şi gălăgios, care se revărsa pretutindeni, nu putea înlocui ciripitul păsărilor şi nici nu se asemăna cu el.

De altfel, toate îşi urmau cursul firesc. Orchestra cânta în pavilion ba un potpuriu din Traviata, ba un vals de Strauss, ba Spune-i, romanţa rusească aranjată pentru instrumente de amabilul capelmaistru. Iar în sălile de joc, împrejurul meselor verzi, se îngrămădeau aceleaşi figuri cunoscute cu aceeaşi expresie, stupidă şi lacomă, uluită sau întărâtată – într-un cuvânt o expresie prădalnică, pe care frigurile jocului o întipăresc pe toate trăsăturile, chiar şi pe cele mai aristocratice. Acelaşi moşier din Tambov, cam burduhănos, îmbrăcat cu cel mai elegant prost gust, cu obişnuita lui grabă crispată şi absurdă, cu ochii ieşiţi din orbite, cu pieptul lipit de marginea mesei, fără să bage de seamă surâsul dispreţuitor al crupierilor, semăna galbeni cu mâna-i asudată în cele patru colţuri ale ruletei, chiar în momentul când se striga: „Rien ne va plus!”[2], lipsindu-se astfel de orice posibilitate de câştig – oricât de mare i-ar fi fost şansa – ceea ce nu-l împiedica însă ca, în aceeaşi seară, să-i cânte în strună, simulând indignarea, prinţului Coco, unul dintre celebrii şefi ai opoziţiei aristocratice, care la Paris, în salonul prinţesei Matilda[3], fiind de faţă şi împăratul – spusese aşa de drăguţ: „Madame, le principe de la propriété est profondément ébranlé en Russie.”[4] A l’Arbre russe[5] se adunau de obicei scumpii noştri compatrioţi de ambe sexe. Afişau luxul, o uşoară neglijenţă în purtări, erau la curent cu moda, se salutau pompos, cu o dezinvoltură graţioasă, cum se şi cuvine unor persoane care se găsesc pe cea mai înaltă treaptă a scării intelectuale contemporane, dar, după ce se întruneau şi se aşezau pe scaune, habar n-aveau ce să-şi spună unul altuia şi îşi omorau timpul îndrugând verzi şi uscate sau râzând de ieşirile vulgare, extrem de impertinente şi extrem de banale, ale unui ex-literat de la Paris, măscărici şi flecar, de mult răsuflat, care purta nişte papuci vulgari în picioruşele sale slăbănoage şi o bărbuţă rară pe mutra-i scârboasă. El debita à ces princes russes[6] fel de fel de nimicuri fără niciun haz, scoase din nişte vechi almanahuri ale revistelor satirice Le Charivari şi Le Tintamarre. Iar ei, ces princes russes, se tăvăleau de râs cu recunoştinţă, constatând astfel fără să vrea şi zdrobitoarea superioritate a geniului străin şi desăvârşita lor neputinţă de a inventa ceva spiritual. Şi când te gândeşti că se afla aici toată fine fleur[7] a societăţii noastre, „şi nobili, şi ai modei aşi”[8]. Se afla aici şi contele X., incomparabilul nostru diletant, o fire profund muzicală, care „zicea” dumnezeieşte romanţele, deşi nu ştia decât să lovească halandala clapele pianului, numai cu degetul arătător, şi care cânta cam în genul unui lăutar ţigan de mâna a zecea sau a unui bărbier de la Paris. Nu lipsea nici irezistibilul nostru baron Z., meşter la toate: literat şi administrator, orator şi pehlivan. Era aici şi prinţul Y., prietenul religiei şi al poporului, care îşi agonisise o avere uriaşă, în vremurile fericite ale arendăşiei sale la accize, când vânduse rachiu amestecat cu beladonă. Era de faţă şi strălucitul general O.O., care învinsese pe careva, supusese ceva şi totuşi nu ştia încotro s-o apuce şi prin ce să atragă atenţia. Apoi P.P., un grăsan amuzant, care se socoteşte foarte inteligent şi extrem de bolnav, fiind de fapt zdravăn ca un taur şi prost ca o ciobotă… Acest P.P. era aproape singurul care rămăsese fidel tradiţiilor glorioase de la 1840, epocii Unui erou al timpului nostru şi contesei Vorotînskaia[9]. El îşi păstrase umbletul legănat pe călcâie, „le culte de la pose”[10] (ceea ce nici nu se poate exprima în ruseşte), o încetineală afectată în mişcări, o expresie de morgă somnolentă pe faţa-i imobilă, veşnic parcă jignită, şi obiceiul de a tăia, căscând, vorba interlocutorilor, de a-şi examina cu atenţie degetele şi unghiile, de a izbucni într-un râs nazal; de a-şi sălta subit pălăria de pe ceafă pe sprâncene ş.a.m.d. ş.a.m.d. Erau aici până şi bărbaţi de stat, diplomaţi, personalităţi cu renume european, oameni cu judecată, buni de sfat, care îşi închipuiau că bula de aur fusese emisă de papă şi că englezescul „poor-tax”[11] era un impozit asupra săracilor; erau aici în sfârşit şi zeloşii dar timizii adoratori ai cameliilor, tineri arbitri ai eleganţei, cu splendide cărări până la ceafă, cu superbi favoriţi până la umeri, îmbrăcaţi în costume din stofa englezească, juni crai cărora nu le lipsea nimic pentru a fi tot atât de triviali ca şi faimosul flecar de la Paris; dar aceştia, fiind ruşi, n-aveau deloc căutare la noi. Chiar, contesa Ş., renumita arbitră a modei şi a bontonului, poreclită de limbile otrăvite „Regina viespilor” şi „Meduza cu scufie”, prefera – în lipsa palavragiului – pe italieni, moldoveni, „spiritele” americane, pe vioii secretari ai ambasadelor străine, pe nemţişorii cu fizionomie feminizată, dar prudentă, care roiau în jurul ei. Urmând exemplul acestei contese, şi prinţesa Babette, persoana în braţele căreia a expirat Chopin (de altfel, în Europa există aproape o mie de doamne în braţele cărora şi-a dat sufletul muzicianul), şi prinţesa Annette, care ar fi fost fără cusur, dacă din când în când, ca un iz de varză care străbate prin mireasma cea mai fină de ambră, n-ar fi răzbătut năprasnic din ea o simplă spălătoreasă de la ţară; şi prinţesa Pachette care a avut un mare ghinion: soţul său căpătase o înaltă demnitate, dar dintr-o dată – Dieu sait pourqoui[12] – l-a bătut pe primarul oraşului şi a furat 20.000 de ruble de argint din visteria statului, în sfârşit principesa Zizi, gata oricând să râdă, şi principesa Zozo, gata oricând să plângă, – toate îi ocoleau pe compatrioţi şi îi luau de sus… Să le lăsăm dară şi noi în pace pe aceste doamne încântătoare şi să ne îndepărtăm de faimosul „Arbore”, la umbra căruia ele îşi etalează toaletele scumpe, dar cam lipsite de gust, şi să-l rugăm pe Dumnezeu să înlăture plictiseala care le roade sufletul!

 

II

La câţiva paşi de „Arborele rusesc”, în faţa cafenelei Weber, şedea la o măsuţă un tânăr frumos, cam de vreo treizeci de ani, de statură potrivită, uscăţiv şi smead, cu o figură virilă, plăcută. Aplecat înainte şi rezemat cu amândouă mâinile de baston, el stătea liniştit şi firesc, ca un om căruia nici nu-i trece prin minte că cineva l-ar putea observa şi s-ar ocupa de persoana lui. Ochii săi căprui, care băteau în galben, ochi mari şi expresivi, scrutau fără grabă totul în juru-i. Tânărul ba şi-i mijea din pricina soarelui, ba îi aţintea deodată, cu luare-aminte, asupra vreunei figuri excentrice ce trecea pe dinaintea lui; atunci un surâs fugar, aproape copilăresc, îi înfiora mustăţile subţiri, buzele şi bărbia proeminentă. Purta un palton larg de modă nemţească, iar o pălărie de pâslă moale, gri, îi acoperea jumătate din fruntea lată. La prima vedere făcea impresia unui tânăr serios, de ispravă puţin cam încrezut, cum întâlneşti sumedenie în lumea asta mare. Părea că se odihnea după strădanii îndelungate şi se desfăta cu atât mai multă plăcere de priveliştea desfăşurată în faţa lui, cu cât gândurile sale erau departe într-o lume care nu semăna deloc cu cea care-l înconjura în momentul acela. Era rus; îl chema Grigori Mihailovici Litvinov.

Trebuie să facem cunoştinţă cu dânsul. De aceea vă vom povesti pe scurt trecutul său, foarte simplu de altfel, fără complicaţii.

Fiu de fost slujbaş din breasla negustorească, el nu fusese crescut la oraş, cum ar fi fost de aşteptat, ci la ţară. Maică-sa se trăgea dintr-o familie boierească, fată de pension, o fire foarte bună şi extrem de romanţioasă, fară a fi lipsită de energie. Mai tânără cu douăzeci de ani decât soţul ei, ea îl reeducă pe cât o ajutau puterile. Îl strămută din făgaşul funcţionăresc în cel moşieresc, potoli şi îndulci caracterul său dur, aspru. Datorită ei, soţul începu să se îmbrace mai acătării şi să se poarte cuviincios, renunţă chiar la înjurături; arăta consideraţie pentru ştiinţă şi pentru persoanele instruite, cu toate că nu lua, bineînţeles, nicio carte în mână; se silea din răsputeri să-şi ţină prestigiul: ajunse să umble mai domol şi să vorbească pe un ton mai reţinut, îndeosebi despre problemele mai înalte, ceea ce-i făcea mult năduf. „Uf! Ce mai chelfăneală le-aş trage!” îşi zicea el uneori în gând, dar adăuga numaidecât cu voce tare: „Da, fără îndoială… rămâne de discutat!” Mama lui Litvinov introduse în casă obiceiuri europeneşti: nu-şi tutuia servitorii şi nu îngăduia nimănui să se ghiftuiască la masă. Cât priveşte proprietatea lor, nici ea însăşi, nici soţul său nu fură în stare s-o scoată la capăt cu ea. Moşia rămăsese demult părăginită. Era însă întinsă, avea felurite terenuri arabile, păduri şi un iaz, pe malul căruia fusese odinioară o fabrică mare, înfiinţată de un boier zelos, dar zăpăcit. Fabrica prosperase pe mâna unui neguţător pişicher, dar se părăduise cu totul sub conducerea unui cinstit arendaş neamţ. Doamna Litvinova era mulţumită că măcar nu-şi ruinase avutul şi nu făcuse datorii. Avea din nenorocire o sănătate şubredă şi se stinse de oftică chiar în anul când fiul ei intră la universitatea din Moscova. El nu-şi isprăvi studiile din pricina unor împrejurări pe care cititorul le va afla mai încolo, nimeri în provincie, unde vegeta câtăva vreme fără ocupaţie, fără relaţii şi aproape lipsit chiar de cunoscuţi. Găsi puţină bunăvoinţă la nobilii din districtul său, pătrunşi mai puţin de teoria occidentală cu privire la pacostea „absenteismului” decât de convingerea proprie că „ţi-e mai aproape cămaşa de trup” şi, graţie acestora, se trezi înrolat cu forţa în miliţie în 1855, după care fu cât pe ce să moară de tifos în Crimeea, unde stătu şase luni într-un bordei pe ţărmul Mării Putrede, fară să fi văzut în tot acest timp picior de „aliat”. Ocupă pe urmă o funcţiune electivă, legată bineînţeles de multe neplăceri, şi – silit să locuiască la ţară – prinse gust pentru agricultură. Îşi dădu însă seama că moşia mamei, gospodărită prost şi fară vlagă de tatăl său, şubrezit de bătrâneţe, nu aducea nicio zecime din veniturile cuvenite şi că, intrând pe nişte mâini abile şi pricepute, ea s-ar putea preface într-o mină de aur. Dar înţelese în acelaşi timp că lui îi lipseau experienţa şi ştiinţa. De aceea plecă în străinătate ca să înveţe de la azbuche agronomia şi tehnologia. Petrecu peste patru ani în Mecklemburg, în Silezia, la Karlsruhe. Vizită Belgia şi Anglia. Studie serios şi îşi însuşi multe cunoştinţe. Dar lucrurile n-au mers lesne. El însă ţinea morţiş să ducă încercările până la capăt. Iar acum, sigur de sine şi de viitorul lui, ca şi de ajutorul ce-l va da concetăţenilor săi, poate chiar ţării întregi, Litvinov se pregătea să se întoarcă acasă, unde îl chema cu rugăminţi şi cu implorări în fiecare scrisoare tatăl său, dezorientat cu totul de emanciparea ţăranilor, defalcarea loturilor, actele de răscumpărare, într-un cuvânt de noile rânduieli… Dar de ce se afla Litvinov la Baden?

El se găsea la Baden, fiindcă aştepta din zi în zi sosirea Tatianei Petrovna Şestova, vară de a doua şi logodnica lui. O cunoştea aproape din copilărie şi petrecuse cu dânsa primăvara şi vara în Dresda, unde fata se stabilise împreună cu mătuşă-sa. El iubea din suflet şi stima profund pe tânăra lui rudă şi, isprăvind obscura sa muncă pregătitoare, înainte de a îmbrăţişa o nouă carieră – o activitate serioasă, nu o slujbă de stat – Litvinov îi propuse, fiindu-i iubită, tovarăşă şi prietenă, să-şi unească viaţa cu viaţa lui, întru bucurie şi întristare, muncă şi odihnă, într-un cuvânt for better for worse[13], cum spun englezii. Tatiana consimţi, şi el se grăbi să se întoarcă la Karlsruhe, unde îi rămăseseră cărţile, lucrurile, hârtiile… Dar de ce se afla la Baden, o să mă întrebaţi din nou?

Litvinov se găsea la Baden, fiindcă mătuşa Tatianei, Kapitolina Markovna Şestova, care o crescuse, o fată bătrână de cincizeci şi cinci de ani, fire originală, cu suflet bun şi curat, cu idei largi, plină de abnegaţie şi jertfire de sine, un esprit fort[14] (îl citea pe Strauss, dar în ascuns de nepoata sa), democrată, adversară înverşunată a lumii bune şi a aristocraţiei, nu putuse rezista tentaţiei de a arunca măcar o privire fugară tocmai asupra acestei lumi într-un loc atât de la modă, ca Badenul… Kapitolina Markovna nu purta crinolină, îşi tundea scurt părul alb. Dar luxul şi pompa o tulburau în taină şi avea o cu atât mai mare plăcere să blameze şi să dispreţuiască aceste vanităţi… Cum să nu satisfaci gustul bunei bătrâne?

Iată de ce Litvinov era aşa de calm şi de nestingherit, şi de ce se uita în juru-i cu atâta siguranţă. Viaţa îi apărea limpede înainte, soarta i se lămurise; iar el era mândru şi bucuros de soarta asta pe care o socotea ca o operă a mâinilor sale.

 

 

 

[1] Prescurtare pentru Konversationshaus, construcţie celebră, cu săli de ruletă, de lectură, restaurant şi cafenea, loc unde se adunau vizitatorii staţiunii balneare.

 

[2] Nimic nu mai cade (fr.).

 

[3] Matilda Bonaparte (1820-l904) – nepoata lui Napoleon I şi verişoara primară a lui Napoleon al III-lea.

 

[4] Doamnă, principiul proprietăţii este profund zdruncinat în Rusia (fr.).

 

[5] La Arborele rusesc (fr.)

 

[6] Acestor prinţi ruşi (fr.).

 

[7] Crema (fr.).

 

[8] Citat uşor trunchiat din romanul în versuri Evgheni Oneghin de A.S. Puşkin.

 

[9] Turgheniev se referă la personajul feminin pitoresc, o doamnă promotoare de mode şi foarte curtată, care figurează sub acest nume în nuvela lui V.A. Sollogub Protipendada (1840).

 

[10] Cultul pozei (fr.).

[11] Impozit în folosul săracilor (engl.).

 

[12] Dumnezeu ştie de ce (fr.).

 

[13] La bine şi la rău (engl.).

 

[14] Liber-cugetător (fr.).

 

 

 

 

 

 

 

Attachments
Fum de Ivan Turgheniev.doc 940.5 Kb . 27 Views