Cărți de citit Thriller

    Ziua de după mâine de Allan Folsom         Allan Folsom s-a născut pe 9 decembrie 1941, în Boston, Statele Unite. A lucrat ca reporter, redactor, scriitor și producător, a scris scenarii pentru seriale și filme de televiziune. Locuiește în Santa Barbara, California, împreună cu familia sa. Ziua de după mâine este primul său roman, publicat în 1994, care a ajuns într-un timp foarte scurt pe locul trei în lista de bestselleruri a publicației New York Times. Au urmat Day of Confession (1999), The Exile (2004) și The Machiavelli Convenant (Legământul Machiavelli, 2006, apărut la Editura Paralela 45 în 2009).     1. Paris, luni, 3 octombrie Ora 17:40 Braseria Stella, Strada St.-Antoine Paul Osborn stătea de unul singur în zarva încețoșată a aglomerației de după orele de serviciu, fixând cu privirile un pahar cu vin roșu. Era obosit, supărat și confuz. Fără vreun motiv anume, își ridică privirile. În acel moment, simți cum i se taie răsuflarea. De partea cealaltă a încăperii se afla individul care-l omorâse pe tatăl său. Așa ceva era de neconceput, și totuși nu era nicio îndoială. Niciuna. Era un chip care i se întipărise în memorie pentru totdeauna: ochii înfundați în orbite, maxilarul pătrățos, urechile care ieșeau în afară aproape la un unghi de nouăzeci de grade, cicatricea zimțată de sub ochiul stâng, care se deplasa în jos, tăindu-i obrazul, până la buza de sus. Cicatricea nu mai era atât de pronunțată acum, însă era totuși la locul ei. Ca și Osborn, acesta era singur. Avea o țigară în mâna dreaptă, iar cu stânga ținea căuș o ceașcă de cafea, concentrându-se pe ziarul de lângă braț. Avea cel puțin cincizeci de ani, poate chiar mai mult. Din locul în care stătea Osborn, era greu să-ți dai seama cât era de înalt. Poate că avea un metru șaptezeci și șapte sau un metru optzeci. Era îndesat. Avea probabil în jur de optzeci și unu, optzeci și două de kilograme. Avea gâtul gros și trupul îi era musculos. Tenul îi era palid și avea părul scurt și cârlionțat, negru, presărat cu fire cărunte. După ce-și stinse țigara, individul își aprinse alta imediat, privind înspre Osborn în acest timp. Apoi stinse chibritul și reveni la ziarul pe care-l avea în față. Osborn simți cum îi tresare inima în piept și sângele începu să-i clocotească prin vene. Deodată, se trezi din nou în Boston, în 1966. Nu împlinise încă zece ani și mergea pe stradă împreună cu tatăl său. Era o după-amiază de primăvară timpurie, însorită, dar încă rece. Tatăl său, îmbrăcat într-un costum elegant, plecase devreme de la birou pentru a se întâlni cu fiul său în stația de metrou Park Street. De acolo traversaseră un colț al parcului Common și se întorseseră pe Winter Street, amestecându-se în îmbulzeala cumpărătorilor. Se duceau la Grogin’s Sporting Goods, unde aveau reduceri de prețuri. Băiatul economisise toată iarna banii de buzunar ca să-și ia o mănușă nouă de baseball, o mănușă de first baseman[1], model Trapper. Tatăl său îi promisese să pună de la el încă pe-atât. Împreună aveau treizeci și doi de dolari. Se vedea deja magazinul, și tatăl său zâmbea, când apăruse individul cu cicatrice și cu maxilarul pătrat, și-l lovise. Ieșise din mulțime și înfipsese un cuțit de măcelărie în stomacul tatălui său. În timp ce făcea acest lucru, se uitase în jur, și-l văzuse pe băiat, care nu avea nici cea mai mică idee ce se întâmpla. În clipa aceea li se întâlniseră privirile. Pe urmă individul plecase mai departe, iar tatăl său căzuse grămadă la pământ. Încă mai simțea ce simțise atunci, cum rămăsese pe trotuar atât de singur, cu toți străinii care se adunau grămadă să vadă ce se întâmplase, cu tatăl său privindu-l de jos neajutorat, fără să înțeleagă, cu sângele prelingându-i-se printre degetele care căutaseră instinctiv să scoată arma, dar care, în schimb, înțepeniseră acolo. Douăzeci și opt de ani mai târziu, pe un alt continent, amintirea îi reveni intens, zdruncinându-l. Paul Osborn simți cum îl cuprinde mânia. Se ridică imediat și traversă încăperea. O fracțiune de secundă mai târziu, cei doi bărbați, împreună cu mesele și scaunele din jur, se izbiră de podea. Simți degetele încolăcindu-i-se în jurul unui gât cu pielea flască și un smoc de barbă de pe gât care îi înțepa una din palme. În aceeași clipă, își simți cealaltă mână izbind cu sălbăticie. Pumnul îi scăpase de sub control, zdrobind carnea și oasele, hotărât să alunge viața din ele. În jurul lui, oamenii țipau, dar nu-i păsa. Singura lui dorință era să distrugă pentru totdeauna ce prinsese în strânsoarea degetelor. Deodată simți niște brațe sub bărbie, și altele la subsuoară, care-l ridicară în picioare și îl dădură deoparte. Se repezi înapoi. O clipă mai târziu se izbi de ceva dur și se prăbuși la pământ, vag conștient de faptul că niște farfurii cădeau prin jur. Pe urmă auzi pe cineva țipând în franceză să fie chemată poliția. Își ridică privirile și văzu trei ospătari cu cămăși albe și veste negre care stăteau aplecați deasupra lui. În spatele acestora, individul se ridica nesigur, trăgând aer în piept, cu sângele țâșnindu-i pe nas. Văzându-se în picioare, păru să-și dea seama ce se întâmplase și se uită cu groază la atacatorul său. Refuzând un șervet pe care i-l întinsese cineva, se strecură rapid prin mulțime și o zbughi afară pe ușa din față. Într-o clipă, Osborn fu în picioare. Ospătarii încremeniră în fața lui, blocându-i drumul. — Dați-vă naibii la o parte, țipă el. Ei nici nu se clintiră. Dacă ar fi fost la New York sau la Los Angeles, ar fi strigat că individul era un criminal și să fie chemată poliția. Însă aici era la Paris, unde de-abia se descurca să comande o cafea. Incapabil să comunice, făcu singurul lucru de care era în stare: atacă. Primul ospătar se mișcă să-l înșface, dar Osborn era cu cincisprezece centimetri mai înalt și cu zece kilograme mai greu și alerga de parcă ar fi avut în mână o minge de fotbal. Își lăsă umărul în jos și îl împinse cu putere în pieptul acestuia, răsucindu-l într-o parte către ceilalți, astfel încât se răsturnară toți cu o izbitură zgomotoasă de tot hazul, căzând, lipsiți de apărare, unul peste celălalt, într-o zonă mică de serviciu situată între bucătărie și intrarea principală. Apoi Osborn ieși pe ușa din față și dispăru într-o clipă. Afară era întuneric și ploua. Aglomerația de la ora de vârf umplea străzile. Osborn încercă să-i ocolească pe oameni, examinând cu ochii trotuarul din fața lui, cu inima bătându-i nebunește în piept. În direcția asta fugise individul, unde naiba era acum? Era pe punctul de a-l pierde, știa acest lucru. Pe urmă îl zări, la o oarecare distanță în fața lui, deplasându-se pe strada Fourcy înspre Sena. Osborn grăbi pasul. Încă mai era furios, dar explozia violentă îi consumase cea mai mare parte din mânia criminală, și rațiunea începuse să-i revină. Uciderea tatălui său avusese loc în Statele Unite, unde nu exista niciun statut de limitare a crimelor. Dar oare acest lucru era adevărat și aici, în Franța? Aveau cele două țări un tratat comun de extrădare? Și dacă individul era francez, oare guvernul francez și-ar fi trimis unul din propriii săi cetățeni în Statele Unite ca să fie judecat acolo pentru crimă? La mică distanță în fața lui, individul se uită înapoi. Osborn se ascunse în îmbulzeala de pietoni. Mai bine să-l lase să creadă că scăpase, să se liniștească puțin și să mai renunțe la prudență. Apoi, când acesta își va lăsa garda în jos, îl va prinde de unul singur. Semaforul își schimbă culoarea, traficul se opri, la fel și mulțimea. Osborn stătea în spatele unei femei cu umbrelă, iar individul nu era la o distanță mai mare de șase metri de el. Îi văzu din nou chipul cu claritate. Nu exista niciun dubiu. Îl mai văzuse în coșmarurile sale timp de douăzeci și opt de ani. Putea să-l deseneze și prin somn. În timp ce stătea acolo, furia începu să-i clocotească din nou prin vene. Lumina semaforului se schimbă din nou, și individul traversă strada înaintea mulțimii. Ajungând pe celălalt trotuar, aruncă o privire înapoi, nu văzu nimic și merse mai departe. De acum ajunseseră pe Pont Marie, podul care traversa Île St.-Louis. La dreapta lor se afla Catedrala Notre Dame. După câteva minute vor ajunge pe partea cealaltă a Senei, pe malul stâng. Deocamdată Osborn era în avantaj. Se uită în față, căutând o stradă laterală sau o alee unde ar putea să-l scoată pe individ de sub privirile oamenilor. Nu era deloc ușor. Dacă se mișca prea repede, risca să atragă atenția asupra lui. Însă trebuia să meargă înainte, altfel risca să-l piardă, în caz că individul ar fi cotit-o brusc pe o stradă nevăzută sau ar fi luat un taxi. Ploaia cădea mai puternic și lumina galbenă orbitoare de la farurile mașinilor pariziene care treceau pe stradă îl împiedica și mai tare să vadă. În față, individul o luă la dreapta pe Bulevardul St.-Germain și traversă brusc strada. Unde naiba se ducea? Apoi Osborn văzu: spre stația de metrou. Dacă intra acolo, va dispărea într-o clipă. Osborn începu să alerge, împingând oamenii în mod grosolan în drumul său. Trecu strada brusc prin fața mașinilor. Claxoanele îl făcură pe individ să se uite în urmă. Acesta încremeni o clipă în locul în care se afla, pe urmă se grăbi mai departe. Osborn știu că fusese zărit și că individul își dăduse seama că era urmărit. Aproape că zbură pe treptele care duceau spre intrarea în stația de metrou. La capătul lor îl văzu pe individ cum își ia bilet de la mașina automată, apoi se împinse prin mulțime către mica barieră rotitoare. Uitându-se înapoi, individul îl zări pe Osborn cum fugea cu iuțeală în jos pe scări. Își duse mâna în față, introduse biletul în mecanismul de la mica barieră care nu mai opuse rezistență și îl lăsă să treacă dincolo de ea. Acesta o luă brusc la dreapta și dispăru după colț. Nu mai era vreme de bilet sau de barieră. Osborn împinse cu cotul o tânără să se dea din fața lui, sări peste bariera rotitoare, se feri de un tip negru, înalt, și se îndreptă către linia ferată. Un metrou se afla deja în stație. Îl văzu pe individ cum urcă în el. Ușile se închiseră brusc, și metroul o luă din loc. Osborn mai alergă vreo câțiva pași, pe urmă se opri, cu pieptul săltându-i, fără suflare. Nu mai rămăsese nimic în afară de șinele lucioase și de tunelul gol. Individul dispăruse.     [1] Jucătorul de baseball care apără zona din jurul primei baze (n.t.).            

  Legământul Machiavelli de Allan Folsom     1 WASHINGTON, D.C. SPITALUL UNIVERSITAR GEORGE WASHINGTON, SECŢIA DE TERAPIE INTENSIVĂ. 10:10 P.M.   Bătăile încete ale inimii lui Nicholas Marten răsunau precum o tobă îngropată undeva înăuntrul lui, iar expiraţia şi inspiraţia lui parcă erau din coloana sonoră a unui film. La fel era şi zgomotul respiraţiei chinuite a lui Caroline care zăcea în patul lângă care stătea el. Poate pentru a zecea oară în mai puţin de cinci minute se uită iarăşi la ea. Ochii ei erau tot închişi, iar mâna i se odihnea delicată într-a lui. După cât de vie părea mâna aceea, ar fi putut foarte bine să fie o mănuşă. Nimic altceva. Oare de cât timp era în Washington? Două zile? Trei? Venise cu avionul din Manchester, Anglia, unde locuia, imediat după ce Caroline l-a sunat şi i-a cerut să vină. Din clipa în care i-a auzit vocea a ştiut că se întâmplase ceva groaznic. Vocea ei trăda groaza, spaima, neajutorarea. Apoi Caroline i-a spus despre ce era vorba: contactase o infecţie stafilococică foarte agresivă şi incurabilă. I se mai dădeau doar câteva zile de trăit. Însă nu era doar şoc şi groază în vocea ei. Mai era ceva. Mânie. Cineva îi făcuse ceva, a spus ea, şoptind dintr-odată de parcă îi era teamă că ar fi putut fi auzită. N-avea importanţă ce spuneau sau ce aveau să mai spună doctorii, Caroline era sigură că infecţia care o ucidea fusese cauzată de o bacterie ce i-a fost administrată în mod deliberat. Chiar în acel moment, judecând după zgomotele din fundal, cineva a intrat în salon. Caroline încheie brusc discuţia rugându-l insistent să vină la Washington. Apoi a închis. El nu ştia ce să creadă. Ştia doar că ea era teribil de înspăimântată şi că situaţia în care se afla era înrăutăţită de moartea recentă a soţului ei şi a fiului lor de doisprezece ani. Cursa specială în care se aflau cei doi se prăbuşise în largul coastelor Californiei. Stresul fizic şi emoţional adus de aceste tragice evenimente păreau s-o fi copleşit pe Caroline, iar Marten, lipsit de alte informaţii, nu avea cum să-şi dea seama dacă exista vreun temei pentru suspiciunile ei sau nu. Totuşi, aceasta era realitatea: Caroline era grav bolnavă şi voia să-l aibă lângă ea. Din câte şi-a dat el seama auzindu-i vocea, a ştiut că trebuia să ajungă acolo cât de repede putea. Ceea ce a şi făcut. N-a trecut nicio zi, că a şi luat avionul din Manchester spre Londra, unde s-a îmbarcat în cursa spre Washington, D.C. Din aeroportul internaţional Dulles, a luat un taxi care l-a dus direct la spital. Abia mai târziu şi-a luat o cameră la un hotel aflat în apropiere. Caroline ştia cine era el cu adevărat şi la ce riscuri enorme îl expunea cerându-i să se întoarcă în SUA, însă asta era o chestiune pe care nici n-au mai discutat-o. Nu era necesar. Caroline nu i-ar fi cerut să vină dacă nu ar fi fost vorba de ceva foarte grav. Aşa că el s-a întors în mare grabă în ţara de unde fugise cu patru ani înainte, temându-se pentru viaţa lui şi a surorii sale. S-a întors, după atâţia ani şi după ce el şi Caroline urmaseră drumuri atât de diferite, pentru că ea fusese şi încă mai era singura şi adevărata dragoste a vieţii lui. O iubea mai profund decât pe oricare altă femeie pe care o cunoscuse vreodată şi o iubea într-un mod aparte, pe care nu l-ar fi putut descrie. Ştia însă că, deşi ea avea o căsnicie fericită, deja de mulţi ani, într-un fel negrăit, în adâncul ei, şi ea simţea aceeaşi dragoste pentru el.   Uşa salonului se deschise brusc, iar Marten aruncă o privire tăioasă către noii veniţi: o asistentă zdravănă, urmată de doi bărbaţi în costume negre. Primul dintre ei, lat în umeri şi cu părul creţ, părea să aibă vreo patruzeci şi cinci de ani. — Va trebui să plecaţi, domnule, i-a spus acesta respectuos lui Marten. — Vine preşedintele, adăugă sec asistenta, pe un ton aspru şi autoritar de parcă tocmai fusese numită şefa celor doi „costumaţi”, de parcă fusese primită în rândurile Serviciului Secret. În aceeaşi clipă, Marten simţi mâna lui Caroline strângând-o pe a lui. Îşi plecă privirea spre ea şi-i văzu ochii deschişi. Erau mari şi limpezi şi se uitau într-ai lui ca în ziua aceea când s-au întâlnit prima oară, pe când aveau amândoi şaisprezece ani şi erau la liceu. — Te iubesc, îi şopti ea. — Şi eu te iubesc, îi răspunse el tot în şoaptă. Pentru încă o jumătate de secundă, Caroline se uită la el, apoi ochii i s-au închis, iar mâna îi căzu moale într-o parte. — Vă rog, domnule, trebuie să plecaţi. Acum, spuse primul „costumat”. În exact acelaşi moment, un bărbat înalt, uscăţiv, cu părul argintiu şi îmbrăcat într-un costum albastru-închis trecu pragul salonului. Nu era nicio îndoială asupra identităţii lui – era John Henry Harris, preşedintele Statelor Unite. Marten îl privi direct în ochi. — Vă rog, spuse el cu blândeţe, vă rog să mă lăsaţi o clipă singur cu ea… Tocmai a… – cuvântul i se opri în gât – … murit… Cei doi s-au privit ochi în ochi pentru un foarte scurt moment. — Sigur, spuse preşedintele calm şi respectuos. Apoi, făcându-le semn gardienilor săi din Serviciul Secret, se întoarse şi părăsi încăperea.                

  Somnul si moartea de A.J. Kazinski     Partea I Cartea de sânge Tu, fiul omului, voieşti oare să judeci, să judeci cetatea sângelui? Spune-i toate urâciunile ei. Şi-i spune: Aşa zice Domnul Dumnezeu: O, cetate, care verşi sânge în mijlocul tău, ca să-ţi vină vremea. Iezechiel, 22, 2 şi 3[1]   1 Moartă. Era moartă. Fusese împinsă dincolo. Şi nu intenţiona nicidecum să se întoarcă. Niciodată. Nici nu se punea problema, pentru ea, să facă drumul înapoi. Cu toate acestea, vor veni să o caute împotriva propriei voinţe, o ştia prea bine. Vor trage de ea prin timp şi spaţiu. Va încasa două sute douăzeci de volţi în plin piept şi va simţi iarăşi infernul care-i ajunsese trupul. O să se dea peste cap ca s-o readucă la viaţă. Poate ar fi mai bine să încerce să restabilească legătura? Ca să o lase, în sfârşit, în pace. Şi să îi permită să-şi regăsească liniştea. Auzi un strigăt. În spate? Nu cumva chiar ea striga? Zări filamentul argintiu care şerpuia vesel către infinit, dar care continua, în acelaşi timp, să-i ţină sufletul agăţat de învelişul său pământesc. Precum un cordon ombilical. O legătură pe care ar trebui să o rupă. De acum avea de luptat, în sinea ei nu se îndoia de asta. Şi, mai ales, nu trebuia să pună din nou mâna pe ea, să o întoarcă la viaţă cu forţa, fiindcă atunci ar tortura-o încă o dată şi pe urmă ar ucide-o iar şi iar. Era necesar să atingă lumina. Să scape. Clipă în care simţi cum o trăgea de acolo. Începuse să o reanimeze. Se uită spre filamentul argintiu care se întindea ca un elastic. Lăsaţi-mă să intru. Vă rog. O lumină puternică se aprinse şi o voce îi răspunse: Tu eşti aceea care se agaţă de viaţă. Nu mai putem face nimic pentru tine. Ba nu. Vocea se înşela. Ea era gata. Nu despre ea era vorba. Doar nu îşi dorea decât să-şi urmeze calea, refuzând să-şi reîntâlnească trupul martirizat. E din cauza lui. Nu din a mea. Trebuie să mă ajutaţi. Dintr-odată, fu trasă înapoi ca un peşte ce muşcase momeala. Lumea se volatiliză din faţa ei, iar firul minunat care înconjura pământul fu ultimul lucru pe care îl văzu înainte de a se prăbuşi în întuneric. Pe urmă simţi o durere nemăsurată. — Mă auzi? Vocea îi era cunoscută. Să fi fost tatăl ei? Nu, niciodată nu i-ar fi făcut aşa ceva. Cu toate acestea…? Se trezi. — Mă auzi? Vocea era calmă, plăcută, grijulie, o voce cu totul altfel decât faptele proprietarului ei. — Îţi dau să bei suc de fructe. Încearcă să deschizi gura. Suc de zmeură, la fel cu acela pe care îl primise la spital, când îi operaseră fractura de gleznă. — Mă doare, murmură. — Te doare când bei? — Da. — Muşchii ţi-au fost supuşi unei încercări dificile când te-am reanimat. Trece. Am amestecat analgezice în suc, ca să se mai potolească durerea. Încearcă să mai bei puţin. Bău. Lichidul gros îşi croi drum de-a lungul esofagului. Până la urmă putu să-şi deschidă ochii, recunoscându-şi apartamentul. Patul. Ventilatorul fixat pe tavan. Nemişcat. Nu îşi văzuse niciodată apartamentul din unghiul acela, de pe podea, unde zăcea întinsă, legată. Nu îşi putea mişca nici braţele, nici picioarele. Ajunsese, între moarte şi viaţă, în locul acela pe care catolicii îl numesc purgatoriu şi care, în realitate, nu avea absolut nimic înfricoşător sau groaznic. Bărbatul se ridică, aşeză grăbit o carte pe comodă şi începu să se învârtă de colo până colo prin living. Nu cumva citise fără grijă cât timp ea fusese moartă? Era cartea ei, biblia ei, intitulată simplu: Phaidon. Phaidon era un discipol al lui Socrate. Împreună cu alţii, îi fusese alături, în celulă, în ultimele lui clipe de viaţă. Înainte ca filosoful să bea otrava. În ceasurile acelea, Socrate dovedise nemurirea sufletului. Dacă nu ar fi citit şi ea opera cu pricina, dacă nu ar fi obsedat-o într-atât reflecţiile lui Socrate despre nemurirea sufletului, nimic din tot ceea ce se întâmpla acum nu ar fi avut loc. Curiozitatea îi fusese fatală. — Poţi vorbi? — Da. — Ai reuşit să iei legătura cu ea? Poate că ar fi mai înţelept să inventeze ceva? Să-i spună ceea ce el îşi dorea să audă? Pentru a-l face să renunţe, pentru a-l convinge să îi facă injecţia letală. — Da. Am luat legătura. Doar o clipă, adăugă în şoaptă. — Adevărat? Nu minţi! Ochii se umplură de lacrimi. — Nu. În fine, poate… Nu ştiu. Ar fi vrut să-şi şteargă ochii, dar mâinile îi erau legate la spate. Cu grijă, ca să nu o doară. Bărbatul înfăşurase sfoara într-o bucată de catifea, ca să nu îi lase semne la încheieturi, asigurând-o că nu avea să îi rămână nici cea mai mică urmă. — Nu mai văd nimic. Îi şterse ochii. — Poţi să-mi dezlegi capul? Mă doare. — Nu. Trebuie să te întorci. Continuăm până când va funcţiona. Înţelegi cât este de important? — N-ai dreptul… zise, dar protestele se înecară în lacrimi. — E ultima oară. Promit. În respiraţia lui simţi o uşoară aromă de scorţişoară. De scorţişoară şi de ceai. Să fi citit din Phaidon, bându-şi ceaiul, pe când ea era moartă? Ca un general englez pe câmpul de luptă, insensibil şi stoic în faţa băii de sânge. Liniştindu-se la gândul că nu era chiar aşa de grav să o ucidă o dată şi încă o dată. Fiindcă însuşi Socrate dovedise că fiinţa omenească poseda un suflet. Femeia îşi drese glasul: — Nu merge aşa cum crezi tu. — Ba da. Ştiu că se poate. Îţi amintesc că, de altfel, a fost ideea ta… Cineva sună la uşă. Să fi auzit ea bine? Se uită la el atentă. Privirea îi era îngrozită, şovăitoare. Soneria răsună din nou. De data asta nu mai era niciun dubiu, cineva se afla la uşă. Voi să ţipe. Numai de ar fi putut. Dar el îi pusese palma pe gură. Şi secundele defilară prin faţa ei. Pe urmă, se făcu iar linişte. — Cu siguranţă a fost vreun coleg, îi şopti ea, pe când bărbatul îşi retrăgea mâna. S-or fi întrebând de ce?… Tăcu din cauza durerii. Parcă vorbele i-ar fi înfundat gâtlejul. Îl privi, ghicind la ce se gândea: când o să spargă uşa indivizii ăia? Trebuie să fi trecut una sau două zile de când era la ea, îşi spuse. O zi şi jumătate. Cam treizeci şi şase de ore. Treizeci şi şase de ore de când era prizonieră în propriul apartament. Iar el era grăbit. Evident. Îl observă ridicându-se şi învârtindu-se în jurul ei. Uitându-se la ceas. Deschizându-şi mobilul. Primise două mesaje. — N-am timp, mormăi, ducându-se în bucătărie cu telefonul. În momentul acela ea realiză că nodul de la spate se desfăcuse. Reuşi să-şi răsucească mâna stângă. Încheietura fină scăpă din bucata de catifea. În tot acest timp îl auzea vorbind în bucătărie: — Nu, aţi făcut foarte bine. N-aş putea totuşi să vă sun eu când ajung acasă? Acasă? se gândi femeia. Are şi diavolul un „acasă” al lui? Se strădui să-şi pună gândurile în ordine, însă substanţele pe care le administrase în ultimele treizeci şi şase de ore îi bruiau creierul. Cu mâna stângă reuşi să-şi desfacă fâşia de catifea care îi lega cealaltă încheietură. Apoi, pe pipăite, dădu de şuruburile care îi ţineau capul fixat. Îl asculta în continuare: — Nu e grav. Nu, vă asigur. Fără-ndoială. Vocea îi era exagerat de blândă. Când Dumnezeu le-a împărţit oamenilor glasurile, ar fi trebuit să ţină cont de cât de rele le erau sufletele. Şi aşa ea n-ar fi ajuns în locul acesta. Ar fi recunoscut şuieratul diavolului încă de la prima lor întâlnire. Fiindcă îl cunoştea foarte bine. Şi poate că nici n-ar fi avut vreodată atâta încredere în cineva. Îi destăinuise secretele ei cele mai ascunse. Îşi deschisese sufletul în faţa lui. Ceea ce nu îl împiedicase să o tortureze. — Pot trece mâine-dimineaţă, îl auzi murmurând. Desfăcu primul şurub şi bucata de catifea care îi ţinea capul căzu. Cu al doilea merse mai uşor. — Chiar credeţi că ar fi de folos? N-o să aibă timp. Ochii se umplură de lacrimi la gândul că o va ucide. Dac-ar urla? Probabil că nu s-ar schimba nimic. Mai mult, îi era frică să nu îşi fi pierdut vocea, iar el ar fi dat fuga imediat să o amuţească. — Puteţi aştepta o clipă? mai spuse el la telefon. Îi auzi paşii. Îşi duse mâinile la spate şi se uită în tavan. Cu coada ochiului îl văzu băgând capul în camera de zi şi privind-o. Pe urmă merse din nou în bucătărie şi închise uşa. Acum!  Îşi întoarse cu ambele mâini, în acelaşi timp, şuruburile plasate de o parte şi de alta a obrajilor. Ultimele, cele care îi prindeau bărbia, nici nu mai contau. — Preferaţi să vin imediat? N-avea de gând s-o lase în viaţă, o ştia prea bine. Nu îi era frică de moarte, dar asta nu însemna că trebuia să se supună execuţiei fără a încerca să se apere. Corpul voia să lupte.     [1] Traducerea tuturor citatelor biblice din acest volum este preluată după Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2008, versiunea oficială a Bisericii Ortodoxe. (N. Red.)              

  Ultimul om bun de A.J. Kazinski   Partea I Cartea morţilor Pământule, nu ascunde sângele meu şi să nu fie niciun loc nestrăbătut de bocetele mele. (Cartea lui Iov, 16)[1]   Tot timpul moare câte cineva. De cele mai multe ori, la spital. De aceea planul era genial. Simplu, aproape banal. Toate cazurile de moarte clinică ajunse la cunoştinţa medicilor urmau să fie verificate. Cum? La urgenţă, desigur. Pentru că exista un anumit tipar în ceea ce povesteau oamenii – oameni care fuseseră declaraţi morţi din punct de vedere clinic, oameni care încetaseră să mai respire, a căror inimă încetase să mai bată. Aceştia plutiseră deasupra propriului trup. Atârnaseră de tavan şi de acolo priviseră în jos, la ei înşişi. Adesea puteau descrie detalii pe care creierul nu ar fi avut cum să le născocească în ultima clipă, când se zbăteau între viaţă şi moarte: cum doctorul răsturnase vreun vas, cum strigase la asistente, cine intrase sau ieşise din cameră – şi când. Unii puteau chiar sa descrie ce se întâmplase în camera de alături. Oricum, asemenea date nu erau acceptate ca având validitate ştiinţifică. Dar asta se putea remedia. Urmau a fi folosite camerele de urgenţă, secţiile de terapie intensivă şi cele de traumatologie – acolo unde aveau loc majoritatea resuscitărilor. Ca test, în cadrul unui proiect de cercetare la nivel mondial, erau folosite mici rafturi montate sub tavan. Pe aceste rafturi erau depuse fotografii sau ilustraţii care erau întoarse cu faţa în sus, spre tavan. Astfel era imposibil să le vezi de jos. Doar dacă ai fi atârnat sus, de tavan, ai fi putut să vezi imaginea. Agnes Davidsen făcea parte din echipa daneză. Doctorii izbucniseră în râs când auziseră de acest test, dar nu se împotriviseră. Numai să-şi plătească singuri montarea rafturilor pe tavan. Agnes fusese de faţă în ziua aceea, când montaseră raftul la Spitalul Regal din Copenhaga, îi ţinuse personal scara brancardierului care se cocoţase în vârful ei cu plicul sigilat în mână, apoi stinsese personal lumina înainte ca sigiliul să fie rupt şi ilustraţia aşezată pe raft. Doar cei de la cartierul general cunoşteau conţinutul imaginii. Un televizor se auzea în fundal. Era vorba de pregătirile legate de summitul din Copenhaga, cu privire la schimbările climatice. Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, declara că Europa nu avea să accepte ca temperatura planetei să crească cu mai mult de două grade. Agnes clătină din cap şi ajută la strânsul scării metalice. Formulată în felul acela, declaraţia suna ca o mare prostie, se gândi ea. Nu avea să accepte. De parcă noi, oamenii, am putea să dăm temperatura planetei mai tare sau mai încet, ca la un termostat. Îi mulţumi brancardierului şi privi raftul montat sub tavan. Acum nu mai trebuia decât să aştepte ca personalul spitalului să-i dea telefon şi să îi comunice că cineva murise în încăperea aceea. Şi apoi se întorsese din morţi.   1 Templul Yonghegong, Beijing, China Nu zguduielile pământului fuseseră cele care îl treziseră. Cu ele se obişnuise – metroul trecea chiar pe sub Templul Yonghegong şi ameninţa constant să dărâme complexul de temple, vechi de mai bine de 350 de ani, din centrul capitalei chineze. Se trezise din somn pentru că cineva sau ceva stătuse aplecat deasupra lui în timp ce dormise. Îl privise. Era sigur de asta. Călugărul Ling se ridică în capul oaselor şi privi în jur. Soarele stătea să apună; din cauza durerilor se culcase devreme. — E cineva aici? Durerea începu să se propage în tot corpul; nu putea să-şi dea seama dacă îl durea spatele, burta sau pieptul, îi auzi pe călugării cei tineri vorbind jos, în curtea templului – ultimii turişti occidentali se îndreptau spre ieşire. Ling strânse din dinţi şi se ridică în picioare. Avea în continuare senzaţia că cineva se afla în camera lui. Dar nu se vedea nimeni. Nu reuşi să îşi găsească sandalele şi se împletici în picioarele goale pe podeaua de piatră. Era rece. „Poate că o să fac un atac cerebral”, se gândi el. Îi era greu să respire. Limba se umflase şi se clătina pe picioare. La un moment dat fu cât pe ce să se prăbuşească pe podea, dar ştia că trebuia să facă tot posibilul ca să înainteze. Dacă avea să cadă acum, nu avea să se mai ridice. Trase adânc aer în piept, ceea ce îi provocă o senzaţie de arsură de-a lungul traheii, până în plămâni. — Ajutor, încercă el să strige. Dar vocea îi era slabă şi nimeni nu îl auzi. — Ajutor! Ling ieşi într-un culoar umed şi îngust, de unde intră într-o altă încăpere. Lumina portocalie a soarelui se strecura şovăitoare prin fereastra podului. Ling îşi studie corpul. Nu era nimic de văzut. Nici pe braţe, nici pe burtă, nici pe piept. Un junghi puternic aproape că îl făcu să-şi piardă cunoştinţa. Închise ochii pentru o clipă. Renunţă să se mai lupte cu durerile şi se pierdu în bezna de nepătruns a suferinţei atroce. Apoi avu parte de un moment de calm. Durerile veneau în valuri scurte, tot mai puternice de fiecare dată. Acum avea un scurt moment de respiro. Mâinile îi tremurau când deschise sertarul şi scotoci în el, orbecăind. În cele din urmă, reuşi să găsească ce căuta: o oglinjoară mică, zgâriată. Se privi în ea. O figură înfricoşată. Ling îşi ridică uşor rasa de călugăr şi potrivi oglinjoara astfel încât să-şi poată vedea spatele până sus la ceafă. Apoi îşi ţinu răsuflarea. — Dumnezeule, şopti el şi scăpă oglinjoara din mână. Ce e asta? Singurul răspuns pe care îl primi fu sunetul oglinzii care se sparse izbindu-se de podea. Telefonul vechi cu fise, de pe perete nu aducea nici pe departe cu vreun înger salvator, dar era singura lui salvare. Se târî înspre el. Un nou val de durere îl făcu să se oprească. Se păru că dură o veşnicie. Deschise ochii şi privi telefonul cu fise împotriva căruia protestase atât de vehement când îl montaseră. Autorităţile o ceruseră, din cauza turiştilor care vizitau templul – dacă se întâmpla ceva vreunuia dintre ei, trebuiau să ceară ajutor. Din acelaşi motiv, numărul pentru apelurile de urgenţă era scris cu cifre uriaşe pe perete, iar alături se afla un ghiveci cu monede. Ling întinse mâna şi încercă să ajungă la ghiveci; reuşi să atingă marginea acestuia, dar se dezechilibră şi fu nevoit să-i dea drumul pentru a se putea sprijini de zid. Cioburi şi monede se împrăştiară pe podea. Ling ezită. Gândul de a se apleca se părea cu totul neverosimil. Unul dintre ultimele lui gesturi de pe lumea aceasta să fie să se aplece după monedele mici şi lucioase, după ce-şi petrecuse o mare parte din viaţă lepădându-se de ele? Dar nu voia să moară încă şi, cu mâini tremurătoare, ridică o monedă, îi dădu drumul în telefon şi formă cele trei cifre care erau scrise pe perete. Apoi aşteptă. — Răspunde o dată, şopti el, tânguindu-se. În sfârşit, se auzi o voce de femeie: — Aţi sunat la urgenţe. — Trebuie să mă ajutaţi. — Despre ce este vorba? De unde sunaţi? Vocea din receptor era calmă şi concisă. Aproape mecanică. — Ard. Sunt… Ling tăcu şi se întoarse. Cineva se afla acolo, era sigur de asta. Cineva îl urmărea. Se frecă la ochi, dar nu îl ajută cu nimic, nu se vedea nimeni. Cine să fi vrut să-i facă una ca asta? — Trebuie să ştiu unde vă aflaţi, spuse femeia. — Ajutor… La fiecare cuvânt pe care îl pronunţa, durerea îi urca de-a lungul spatelui, în gât şi în gură, până la limba umflată. Femeia îl întrerupse politicos, dar hotărât: — Cum vă numiţi? — Ling. Ling Cedong, sunt… Ajutor! Pielea mea… arde! — Domnule Cedong… Femeia îşi pierduse răbdarea. — Unde vă aflaţi dumneavoastră acum? — Ajutor! Se opri brusc. Deodată simţi cum ceva în interiorul lui se surpă. Ca şi cum lumea din jur se retrăsese, lăsându-l într-o stare de irealitate. Sunetele dispărură. Râsetele răzleţe din curte. Şi vocea din receptor. Timpul se oprise. Se afla într-o altă lume. Sau în pragul altei lumi. Îi curgea sânge din nas. — Ce se întâmplă? şopti el. E atâta linişte! În acelaşi moment dădu drumul receptorului. — Alo? se auzi vocea mecanică din receptorul care atârna bălăngănindu-se. Alo? Dar Ling nu o auzea. Clătinându-se, se apropie de fereastră. Privi cele trei pahare de pe pervaz. Într-unul din ele era apă – poate că o să-l ajute. Întinse mâna să îl apuce, dar nu reuşi. Paharul dispăru dincolo de pervaz şi se sparse izbindu-se de dalele de piatră din curte. Călugării îşi ridicară privirile. Ling încercă să le facă un semn cu mâna. Le văzu gurile mişcându-se, dar nu auzi nimic. Ling putea să guste şi să simtă sângele care îi curgea din nas. — Dumnezeule, gemu el. Ce se întâmplă cu mine? Pentru o clipă simţi că e pe punctul de a se volatiliza. Ca şi cum fusese redus la o piesa din visul altcuiva, din visul cuiva care tocmai se trezise din somn. Şi nu avea cum să se opună. Sunetele din jurul lui amuţiseră. Se prăbuşi la podea. Ateriza pe spate şi îşi aţinti privirea în tavan. În jurul lui era linişte. Zâmbi şi ridică mâna. Acolo unde, doar cu o clipă în urmă, se aflase tavanul, putea vedea nestingherit primele stele, pâlpâind slab pe cerul nopţii. — Este atâta linişte, bolborosi el. Venus. Şi Calea Lactee. ***       [1] Traducere preluată după Biblia sau Sfânta Scriptură ‒ Vechiul Testament, în versiunea oficială a Bisericii Ortodoxe Române. (N.t.)