Carti scriitori romani

Am citit cateva fragmente din cele cateva pagini si mi-a placut, un stil care nu e stil, e un mod de exprimare libera, normala si uzuala, ritmul e constant si firul povestii e cronologic. Pe scurt, cred ca v-ar placea ca lectura de seara sau pentru un vid de timp.                       AntiProVerb  de Dan Doboș    AntiProVerb I.   A vedea miercuri, 31.05.2006, 03:52pm (GMT)   Îmi aduc aminte bine vara aceea, nu pentru că în timpul ei l-am cunoscut pe calul de dar, ci fiindcă atunci încă mai scriam. Eram chiar pe punctul de a demonstra tuturor că talentul meu, de care nu se îndoise nimeni niciodată, atât de lăudat pe la colţuri, era gata să dea pe afară şi să nască falnic un roman care să etaleze tot ce e mai bun în mine.   În seara în care ne-am întâlnit, abia ce terminasem primul capitol şi mă întorceam de la pescuit spre căsuţa mătuşii care acceptase să mă găzduiască în satul acela când mocirlos până la scârboşenie când prăfos până la astm. Deschisesem magistral acţiunea, stabilind vreo trei planuri, enunţând în forţă un crez literar abstract ca ruşinea de fată mare şi încâlcit ca barba lui Dumnezeu. Abia dacă mai pricepeam eu ce scrisesem… Bălăngănind sacoşa cu chitici, mă târam obosit pe drum şi aproape că ajunsesem la primele case ale satului că am auzit un tropotit voios.   — Ai faţă de artist! Mi-a spus calul cu o voce extrem de piţigăiată.   — După ce cunoşti? Am răspuns eu repede, păstrându-mi cumpătul.   — Pe-aici numai idealiştii mai pescuiesc cu undiţa. Restul folosesc curentul. Dau firele jos de pe stâlpi şi…   — Şi dac-aş fi artist, ce?   Calul a nechezat fericit şi a dat din capul său lung, cu trăsături ferme.   — Trebuie să mă asculţi! Eu sunt un cal de dar!   — E clar! Nu trebuie să te caut la dinţi, am spus eu repede, încercând să fac un spirit.   Ca şi cum dialogul nostru de până atunci ar fi fost o iluzie, calul s-a întors nervos şi a rupt-o la fugă pe câmpie. Copitele lui stârneau praful din iarba scurtă a izlazului în timp ce tropotitul lor se estompa ca şi cum un pitic mi-ar fi îndesat duşmănos cocoloaşe de hârtie igienică în urechi. Am ridicat din umeri şi am dat să-mi reiau drumul. Calul de dar se întorcea însă la fel de repede precum plecase.   — Ai probleme cu metabolismul? Sau ai mâncat nişte jar şi te-ai mai răcorit, am lăsat eu să răbufnească obida pe care o aprinsese comportarea năbădăioasă a calului.   — Dacă şi tu, un intelectual…   — Ce şi eu?   — Iei totul de-a gata! Unde or fi dispărut scepticii? Nimeni nu se mai întreabă nimic!   Calul de dar fusese un mânz fericit. De unde să ştie el săracul că se născuse într-o familie nepotrivită, atât de avută încât să-şi permită să-l dăruiască unei copile. La început se bucurase şi petrecuse chiar câteva nopţi gândindu-se cum pletele unei adolescente blonde se vor contopi cu coada lui în timp ce ar cutreiera câmpii fără de hotar. Realitatea a fost însă alta. Noua lui stăpâna era mică, neagră, coşuroasă şi când îl ţesăla zăbovea cam mult prin anumite părţi sensibile. Şi nici nu-i plăcea să sară peste pârleazuri. Într-o seară, de supărare că se plimbase la pas prin livadă în loc să zburde spre focul unui apus de soare fabulos, au început să-l doară dinţii. Şi durerea asta nu s-a potolit timp de zile întregi. L-au căutat peste tot, i-au dat pastile şi ovăz, apă fiartă şi îndulcită, i-au făcut injecţii. Degeaba… Slăbea şi nu avea nici un chef. Nimeni nu îl căuta însă în gură să-i trateze măselele. Fugise într-o noapte profitând de o furtună înfricoşată.   — M-a găsit un tip simpatic dar bigot. Când m-am dus la el, dându-i lesne de înţeles că sunt al lui, a privit spre cer şi a spus „Doamne, îţi mulţumesc pentru darul ăsta!” Acum sunt tot la el şi simt că începe să mă doară iar măselele.   M-am aşezat pe borna kilometrică pe care cineva scrijelise o obscenitate în legătură cu semnificaţia kilometrilor.   — Alergi bine?   — M-ai văzut! Ca vântul!   — Atunci e simplu. Arată-i asta stăpânului tău. El te va înscrie la vreun concurs, tu îl vei câştiga şi atunci te va căuta şi în fund nu numai în gură să vadă dacă eşti sănătos ca să te poată înscrie la cât mai multe curse.   Am fost de acord amândoi că era un plan deosebit de deştept şi de subtil.   — Cum te-ai gândit la aşa o rezolvare? M-a întrebat calul adresându-mi o privire recunoscătoare.   — Scriu un roman care vrea să fie precum fuga ta…   L-am mai văzut abia după o lună. Mă întorceam de la o cumetrie în sat şi eram un pic făcut. În ultimele zile folosisem toate tertipurile pentru a nu mă mai apuca de scris. Romanul devenise atât de complicat încât nu-l mai descâlceam nici eu, iar referinţele deveniseră atât de absconse încât puteau fi pătrunse numai cu dicţionarul de simboluri în mână. Şi atunci abia pe sfert.   Calul de dar era schimbat. Se îngrăşase un pic şi nu am ezitat să i-o spun.   — Pe dracu' gras. De fapt nici n-ar trebui să vorbesc cu tine! Numai prostii m-ai învăţat.   Ştiam. Şi eu dădusem greş cu reţeta pe care i-o recomandasem.   — Băi artistule, am câştigat trei cupe şi degeaba! Nimeni nu s-a uitat în gura mea. Ba m-au şi scos imediat din circuit. Cică prea câştigam toate cursele şi pariurile nu mai aveau nici un sens. Ştii ce mi-au făcut? M-au dăruit unui ţăran. Să trag adică la căruţă.   — Te-au dăruit?   — Închipuieşte-ţi! Ţărănoiul ăsta, căruia îi aparţin acum, le mulţumeşte în fiecare zi…   — Şi nici nu se gândeşte să te caute în gură, nu-i aşa?   — Evident! Iar durerea mea e tot acolo! Nu mă mai pot hrăni decât cu muguri şi iarbă proaspătă. Mă sting şi nimeni nu vrea să înţeleagă!   Străfulgerat de o idee i-am sugerat să muncească din greu, să devină indispensabil muncii şi câştigului lor, să dea tot ce poate. Oamenii îşi vor da seama cât de important e calul şi până la urmă îl vor căuta şi la dinţi. A acceptat fără prea mult entuziasm. A mai prins ceva curaj când i-am spus că în seara aceea şi eu eram hotărât să-mi transform romanul în fum de alungat ţânţarii. Eram hotărât să mă apuc de o proză din aceea turbată, pentru sufragete, cu chiloţi sfâşiaţi cu dinţii, bărbaţi cu suflet de fiară şi femei virtuoase.   După încă o lună m-am întâlnit din nou cu calul de dar. De data asta m-a oprit el fiindcă eu eram prea cătrănit ca să mai văd în jurul meu. Munca mea mă nemulţumea profund. Romanul ieşea atât de comercial încât îmi era silă să-l citesc pentru corecturi. Tânjeam după comparaţii sofisticate şi metafore filosofice. Scriam în schimb despre peşti şi prostituate, criminali şi violatori…   — Nici de data asta nu ai brodit-o, artistule! Am muncit tare, i-am îmbogăţit şi şi-au luat tractor. M-au tratat cu mare respect dar m-au dăruit săracilor din capul satului. Şi nimeni nu s-a gândit încă să mă caute la dinţi… Simt că mă sfârşesc.   Inspirat de vederea calului de dar, am încercat să vorbesc repede:   — Dar dacă încerci să îmbini gloria curselor cu utilul în gospodărie. Cu mezinul familiei zbori spre trofee sportive iar pe tată îl ajuţi la câmp. Unul din ei te va vindeca! Nu se poate!   El m-a întrebat atunci dacă vreau să scriu un roman pe două planuri, unul abscons şi intelectual şi altul de consum, care să atragă marea masă. Am dat cu mirare din cap. Avea dreptate şi probabil că era şi telepat nu numai un cal de dar.   Am început aşadar să scriu dar mi-am dat seama după numai o săptămână că poveştile pe care încercam să le împletesc nu au nici o legătură şi că aforismele puse în gura aurolacilor sună la fel de prost ca şi înjurăturile în gura unui rector. Disperat, mi-am rupt creionul de muchia mesei şi am mers direct la gară. M-am urcat în personal şi am pornit spre oraş. Abia ce ieşise locomotiva din haltă şi, departe pe câmp, am văzut trei ţigani cum tranşau un cal. Inima mi s-a strâns ca o stafidă.   Ajuns la oraş, m-am făcut contabil. Apoi director economic, apoi manager, apoi soţ, apoi tată… Şi n-am mai scris un rând de atunci. Am o casă mare şi o duc destul de bine. Traiul meu îmi permite chiar să am un grajd unde, de ieri, stă un cal pe care cea mai mică dintre fiicele mele l-a primit cadou de la naşul ei de botez. Acum câteva ore m-am dus în grajd şi am privit lung spre cal. El a dat din buze în mod ciudat, fără să necheze. Dar sunetele nu s-au articulat de fel în vorbe. I-am ridicat buza şi am văzut că dinţii îi erau stricaţi. Am chemat imediat veterinarul şi am lecuit căluţul.   Acum am să pun punct istorisirii. Simt cum otrava scrisului îmi întunecă iarăşi raţiunea. Şi nu vreau niciodată să uit de calul de dar. Şi asta nu neapărat pentru că atunci nu mi-a trecut prin gând să lecuiesc eu însumi căluţul ci fiindcă îmi vine mereu să caut în cele mai intime ascunzişuri ale propriului meu dar. Şi mi-e teamă…      

AntiProVerb II – A iubi miercuri, 31.05.2006, 03:51pm (GMT)   În sufletul meu creştea o religie păgână, care se umfla trufaş şi iute, precum o maia din drojdie bună, nimicind deopotrivă cu gângănii scârboase ceea ce ar fi trebuit să fie o seară perfectă. Am sorbit adânc din sticla de vin pe care o furasem de la taică-meu şi pe care o adăugasem celor două pe care mi le dăduse chiar el. „Asta în cazul în care o să vă fie frig” îmi spusese, îndesându-mi pe furiş vinul în rucsac, să nu-l vadă mama.   Luna se oglindea în lac, întregind o privelişte care părea parcă desprinsă dintr-o carpetă care maschează imperfecţiunile unui perete de chirpici. Muntele răsufla greu, trimiţându-şi spre mine şoapte neliniştite:   — Cine eşti? De ce eşti? Dacă eşti.   Din cort auzeam respiraţia liniştită a Marei. Împletită cu palidele indiscreţii ale muntelui năştea un zvon de mare dar etern secată, o zbatere captivă în cochilia albită de soare a unui Nautilus ce-şi sticlea moartea în deşert.   Inima mea încă tresărea, cârtiţă bolnavă, neînţelegând ce fusese învălmăşeala aceea în care fata, aproape o străină, mi se dăruise înfricoşător, înveşnicindu-mă fără voia mea în carnea ei. Dacă n-aş fi fost ferm hotărât să semnez un act prin care, după moarte, să-mi donez toate organele pentru transplant, mi-aş fi smuls inima din piept şi aş fi prăjit-o încet deasupra jarului ce licărea poznaş, ca un petic de iad îmblânzit. Profilându-se fantomatic şi vânăt, un nor decupa incertitudini din Calea Lactee, lăsând în urmă chipul Ei, al celeilalte.   M-a trecut un fior de frig, sănătoasă şi aşteptată reacţie lumească la situaţia ciudată în care mă aflam. Cu un gest reflex, am ridicat un lemn contorsionat din grămada pe care o adunasem pentru foc şi am dat să-l arunc peste jăratic. Probabil că buturuga aceea mică fusese un pic udă pentru că, din foc a început să sâsâie, tulburându-mă. M-am aplecat asupra ei şi am auzit un glas şoptit:   — În sfârşşşşşit, în sfârşşşşşit… Mulţumessssssc!   Nu era prima dată când taică-meu trata prea tare vinul cu sulf şi mă îmbătam fără să-mi dau seama, aşa încât i-am răspuns plin de bun simţ:   — Să-ţi fie de bine, dar să ştii că o să te transformi în fum. Şi poate în ceva căldură pentru ciolanele mele tinere dar păcătoase, ca ale unei fosile de şef de gintă.   Buturuga a sâsâit, de parcă s-ar fi amuzat şi apoi a vrut să ştie:   — Acolo în cort… Aţi făcut ceea ce cred eu că aţi făcut?   Am dat din cap aprobator.   — Pe vremea când eram un tei tânăr, doi oameni s-au iubit la rădăcina mea. Ştiu pentru că în noaptea următoare m-a trăsnit şi n-a mai rămas din mine decât cioata pe care o vezi astăzi. Dar nu făceau aşa urât ca voi.   — Urât?!   Buturuga a tăcut o clipă stânjenită:   — Eu cred că animalele se iubesc urât. Ar trebui să fi putut simţi gingăşia parfumului teiţei de lângă mine ca să înţelegi…   Am închinat sticla înspre buturugă.   — Nu pot să torn vin pe tine, fiindcă te sting şi înţeleg că nu e tocmai ceea ce îţi doreşti. Dar beau pentru tine, buturugă mică!   — Să nu mă stingi! Aştept de o veşnicie clipa asta. Încă de pe vremea când piticul mai trăia, dar nu mai reuşea să mă convingă de înţelepciunea oamenilor.   Am încruntat întrebător din sprâncene.   — E o poveste lungă… Imediat după ce m-a trăsnit, în vizuina veche de bursuc de la rădăcina mea s-a mutat un pitic deştept. Fiindcă plângeam atât de mult de dorul teiţei încât pereţii casei lui făceau mucegaiuri urât mirositoare, într-o zi piticul mi-a vorbit despre oameni şi despre nemărginita lor înţelepciune. M-a lăsat să mă perpelesc vreo două anotimpuri şi apoi mi-a zis proverbul acela al vostru…   — Cum că ai să răstorni carul mare, am râs eu.   — Degeaba hlizeşti! Am crezut asta ani buni. Am aşteptat să treacă peste mine carul mare ca să-l răstorn. Eram chiar convins că aceasta era menirea mea în viaţă, că de aceea exist. Desluşeam o ordine divină în faptul că nu ajunsesem o buturgă mare, ca aceea a tatălui meu, pe care uneori, toamna, creşteau bureţi mari şi graşi pe care îi culegea o fetiţă bălaie, cu basma roşie. Aşteptam cu răbdare. Numai buturugile mici aveau menirea istorică de a schimba ceva, de a răsturna ditamai harabaua. Şi am tot aşteptat vreme de zeci de anotimpuri. Degeaba… Încet-încet mi-am dat seama că nici nu voi răsturna vreodată un car fiindcă ele trec pe drum. Şi, când pădurarii au tăiat o cărare timidă pe lângă mine, am început să privesc cu atenţie spre care. Dar nici măcar pe acolo nu trecea niciunul a cărui mărime să justifice o existenţă atât de importantă ca a mea. Pe urmă au apărut camioanele şi încrederea mi-a slăbit…   — Şi iar ai făcut igrasie în casa piticului?   — A nu, gnomul murise. Se intoxicase cu nişte ciuperci pe care le culesese când era beat cui. Băuse berea uitată de nişte excursionişti în pârâu.   Buturuga mică a sfârâit liniştit un timp. Se înnegrise şi la un capăt începuse să strălucească roşu. A continuat pe neaşteptate.   — Acum vreo două veri însă, am auzit doi tineri aşa ca voi vorbind despre Carul Mare.   — Care car mare?   — Cel de pe cer. Cele şase stele… Mi-am dat atunci seama că menirea mea este să răstorn acel car mare.   Am râs cu poftă.   — Oricum se răstoarnă! Pământul îşi schimbă poziţia şi…   — Şi ce? Va putea cineva dovedi vreodată că eu, buturuga mică, nu răstorn Carul Mare? Şi ce importanţă mai are de vreme ce e limpede că orice car care se răstoarnă are propria sa buturugă mică?   — Şi preţul? Poate că vei răsturna Carul Mare, dar nu vei mai exista! Buturuga mică va fi impresie, amintire!   — Ehehei, băiete, când vei apuca atâtea anotimpuri cât mine, vei fi aflat deja că în universul nostru există şi probleme care nu au rezolvare. Uneori trebuie să accepţi compromisuri surprinzătoare. Noroc, salvatorule, noroc…   Am încuviinţat şi, cu paşi şovăielnici, am adus din maşină sticla de gin pe care Mara o cărase cu noi din oraş. Am turnat-o peste buturuga mică. Flăcările albăstrui au început să joace drăceşte peste formele ei aţoase, care se topeau încet, cu demnitate.   Am urmărit stâlpul de fum ridicându-se în aerul împietrit de tăceri. Sus de tot, norul hain contura încă chipul Ei. Şi o făcea mai clar ca oricând.   — Plângi, dragule? Mi-a pus Mara o mâna uşoară pe umăr.   Fără să-mi desprind privirea albă de pe cerul înstelat, am răspuns suspinat:   — Mi-a intrat fum în ochi. Fum de la buturuga asta mică, cu care am băut un pahar de gin.   Mara a râs cristalin.   — Eşti beat de tot. Nu te-am văzut niciodată aşa… Cum ai băut cu buturuga mică? Nu înţeleg…   Am privit-o în ochi şi am strâns-o de după umeri, încălzindu-mă de parcă aş fi avut în piept un pui de soare.   — A fost o agapă prietenească: eu am dat ginul şi ea m-a învăţat cum se iubesc chipurile din stele.   — Chiar că eşti beat, a râs din nou Mara. Hai să ne culcăm!   Am pretextat că închisul cortului e treabă de bărbat pentru a mai putea privi încă o dată cerul. Fumul buturugii mici se ridica conştiincios spre stele, schimonosind şi topind chipul Ei în mii de cioburi fără nume.   — Acum chiar plângi! Te-am supărat cu ceva?   Am tras adânc în piept aerul cu miros de tei.   — Lacrimile sunt un compromis mic, iubire. Un compromis mic.

AntiProVerb III – A crede miercuri, 31.05.2006, 03:50pm (GMT)   Moş Alecu se uita la emisiunea lui preferată despre dinozauri când soneria de la intrare a scos un clinchet spart, a pagubă. Vizorul care nu mai fusese curăţat de o viaţă îi arăta vag bărbatului o tânără blondă, drăguţă.   — N-am bani să cumpăr ce ai de vânzare, a strigat Moş Alecu de după uşă.   — Dar nu vreau să vă vând nimic. Aş dori doar să vă vorbesc.   Curiozitatea bătrânului învinse teama de hoţi şi uşa se deschise, lăsând să se vadă un lanţ solid:   — Ce vrei…   Vorbele bătrânului îngheţară undeva între gingiile foanfe. Din prag îl privea o tinerică a cărei înfăţişare îl răscolea. Probabil că avea în jur de douăzeci de ani, dar corpul ei deborda de o feminitate străină de felul vulgar în care arătau multe dintre fetele cu care moşul se întâlnea pe stradă. Sânii erau potriviţi, ochii se ascundeau în spatele unor gene lungi, fruntea înaltă era contrabalansată de doi pomeţi proeminenţi iar talia fetei era un fel de trambulină de priviri. Şoldurile rotunde se arcuiau deasupra unor picioare superbe, învelite într-o pereche de ciorapi strălucitori şi abia ascunse de o fustă ceva mai lată decât dunga de la trecerea de pietoni din drumul spre Alimentară.   — Domnişoară?   Profitând de uluiala bătrânului, tânăra pătrunse în casă şi privi dezinvolt în jur.   — Exact aşa mă aşteptam să arate casa matale, Alecule.   — Stai-stai aşa! Ia zi-mi cine eşti, îl birui pe bătrân spaima de a nu fi jefuit.   — Minciunica îmi spune. Iar intenţia mea nu este în nici un caz să fur ceva de aici.   Ruşinat de propriile sale gânduri, bătrânul încercă să se scuze:   — Umblă tot felul de nenorociţi prin blocul ăsta. Da' dumneata pari de treabă. Nu eşti ţigancă. Deşi te cheamă cam ciudat…   Fata zâmbi luminos şi aprobă:   — Tata s-a dus beat la Primărie, când m-a declarat. A zis că nu a găsit nume mai gingaş decât acela al prăjituricilor la care a visat toată copilăria lui. Dar să ştii că, în felul meu, sunt ţigancă. Nu mă pot stăpâni când văd un bărbat frumos. Mi se aprind călcâiele, îmi pierd capul, ce mai!   — Ei, tinereţea, duducă, tinereţea. Şi eu când eram la vârsta matale…   Fata se grăbi spre bătrân şi îi puse o mână pe gură. Alecu simţi un parfum fin, a flori de departe, răscolindu-i măruntaiele.   — Să nu mai spui asta!   — Ce să nu spun?   — Că eşti bătrân.   — Dar sunt! Am şaizeci şi nouă de ani. Şi, chiar şi pentru vârsta asta, arăt destul de rău. Iarna trecută am avut o gripă şi…   Fără să-l asculte, fata îl trase în faţa oglinzii, ţinându-l de mână. Spre marea mirare a lui Alecu, din rama aurită îl privea un bărbat matur dar fără riduri, cu părul grizonat dar viguros şi cu un piept bombat.   — Uite cum arăţi cu adevărat!   — Cu adevărat?   — Da. Adică atunci când eşti lângă mine.   Frecându-şi barba sub care îşi simţea totuşi ridurile pe care, din cine ştie ce motive, oglinda i le ascundea, Alecu auzi sunetul telefonului şi se grăbi să răspundă.   — Alo, domnul Ionescu, sunt preşedintele ţării…   — Băi nesimţitule, dacă tu crezi că poţi să-mi faci mie o asemenea…   — Vă asigur, domnule Ionescu, că sunt şeful statului! Nu mă recunoaşteţi?   Alecu trebui să accepte că omul de la celălalt capăt al firului avea o voce care îi suna vag cunoscută.   — Vă rog să poftiţi la Cotroceni într-o zi din săptămâna asta! Aş vrea să vă consult într-o problemă…   — Ştiu şi eu, domnule preşedinte, până acum…   Minciunica strânse tare în pumnii ei mici mâinile bătrânului, dând afirmativ din cap. Alecu continuă cu jumătate de gură.   — Desigur, sunt onorat… Când spuneaţi? Desigur voi fi acolo… La revedere, domnule preşedinte.   Privind lung spre fată, Alecu întrebă încetişor:   — Ce fel de farmece îmi faci?   — Niciunul. Atâta doar că nu ai ştiut cine eşti. Şi apoi, crezi că, dată fiind inteligenţa ta, aş putea să te păcălesc?   — Hai că aici nu mai ai nici o oglindă pe care să o prosteşti. Toată viaţa mea am fost casier la o cooperativă. Dacă eram deştept…   Minciunica se aşeză lângă bătrân, pe canapea.   — Dar cum poţi spune despre tine că nu eşti intelligent? Un om care poate corela, aşa ca tine, elemente din ştiinţe atât de diverse pentru a rezolva una din cele mai mari enigme ale pământului, cum este motivul dispariţiei dinozaurilor…   — Hai că…   Bătrânul îşi înghiţi încă o dată vorbele pentru că acum lucrurile i se înşiruiau clar în minte. Răspunsul stătuse acolo în tot acest timp şi fusese nevoie de fata asta ca să-l descopere. O privi cu mai multă atenţie şi, pe măsură ce ipoteza lui devenea mai plauzibilă, se simţi cuprins de o energie fără margini.   — Aşa este, Dumnezeule, acum ştiu!   Bătrânul se ridică de pe canapea, o luă în braţe pe fată şi începu să se rotească. Ochii ei superbi aruncau scântei:   — Învârte-mă, învârte-mă!   Lăsându-se purtat de entuziasm, bătrânul o ridică pe Minciunica într-o singură mână, purtând-o foarte aproape de tavan. Râdeau amândoi, fiecare de bucuria lui. Cu un gest premeditat şi exact, bătrânul o aruncă pe fată pe canapea şi se lăsă apoi să cadă lângă ea:   — Ce puternic eşti! Să ştii că nu sunt tocmai uşoară.   — Nu ştiu ce e cu mine astăzi! Parcă aş avea cu treizeci de ani mai puţin, parcă…   Cu un gest scurt, fata îşi trase bluza peste cap şi îşi pironi apoi privirea în ochii lui Alecu. Pupilele bătrânului se sudară pe sânii fetei. Ea îi luă mâinile şi îl sili să-i strângă sfârcurile. Alecu simţi acut că şi ultimul atribut al bătrâneţii, pe care Minciunica nu îl alungase încă, avea să se spulbere.   Alecu nu-şi mai amintea decât geamătul dulce al fetei atunci când el o pătrunsese şi apoi vatra caldă a picioarelor ei, care îl cuprinseseră pe după şale, strângându-l ca într-o menghină şi silindu-l să meargă mai departe şi mai departe… Avea încă ochii închişi, încercând să păstreze cât mai mult amintirile.   Se ridică extrem de greu. Oasele îl dureau de parcă toate ar fi fost rupte. Cu un zâmbet larg se duse să verifice ceea ce bănuia deja. Avusese dreptate: banii de înmormântare dispăruseră, odată cu ceasul acela cu cadran de aur, de la Viena.   Moş Alecu auzi din nou sunetul telefonului şi se târî încet spre aparat. În drum zăbovi o clipă pentru a-şi analiza chipul. Era acelaşi boţ de riduri, dincolo de care soluţia la misterul dispariţiei dinozaurilor refuza să se mai închege.   — Alo, Alecule, ce naiba răspunzi aşa greu? Ţi-e rău?   Era Vasile de la şase, un vecin cu care mai juca uneori şah în faţa blocului şi care dorea să încingă o partidă chiar atunci.   — Nu vin, măi Vasile, nu vin fiindcă sunt supărat.   — Ai păţit ceva?   — Nu chiar. Atâta doar că mi-am dat seama că am trăit degeaba. Uite, toată viaţa mea am fost om cinstit şi am lucrat corect. M-am luat după ceea ce credeam eu că e bunul simţ…   — Şi ce-i rău în asta?   Alecu înghiţi în sec şi apoi spuse:   — Mama îmi spunea că minciuna are picioarele scurte.   — Păi aşa e, toată lumea ştie asta. E de bun simţ.   — Toată lumea se înşală! Minciuna are picioare lungi şi frumoase, ca ale fetelor alea de prezintă haine la televizor.   „Le simt încă în jurul şalelor” dori să zică Alecu, dar se răzgândi în ultimul moment.   Uimit de accesul ăsta de înţelepciune, bătrânul se îndreptă cu greu spre dormitor reluându-şi gândurile: „Dacă dinozaurii aveau sânge rece, iar un meteorit”…

AntiProVerb IV – A muri miercuri, 31.05.2006, 03:48pm (GMT)   Zarurile se rostogoliră lung, oscilând o clipă şi oprindu-se la şase-şase.   — Tu-i mama mă-sii, ce noroc ai. Na, că mi-ai dat marţ.   — Hai, ieşi cu cribitele alea că mă grăbesc. Am o petrecere la parcela 24 şi…   — La Măndica?   — Nu, au adus unul nou. Un profesor universitar… E un băiat de zahăr. Poate rămân în cripta lui la noapte. Aud că nevastă-sa e bine sănătoasă, că-i cu vreo douăzeci de ani mai tânără.   Baba Floarea scormoni în sacoşa de muşama cu flori roz şi scoase o cutie de chibrituri care avea pe o faţă poza unei fete dezbrăcate.   — Tii, ce mai blestemăţii se fac astăzi! Cum dracu' să pui aşa ceva pe cutia de cribite, hârâi scheletul, gesticulând larg din ceea ce fusese odată o mână. Şi nici măcar nu e cine ştie ce de capul ei, uite ce ţâţe are. Am avut cândva o vacă aşa…   — Te roade pizma, mormăi baba Floarea, aranjându-şi basmaua. Hai mai stai! Ce te grăbeşti aşa? Nu pleacă profesoru' nicăieri!   Scheletul se aşeză pe măsuţa de lângă mormântul unui doctor care avea la căpătâi o cruce de marmură neagră.   — Ei nu pleacă! N-a murit decât de vreo trei luni, dar merge copăcel. Ieri noapte a căzut în mormânt la Eudoxia. S-a speriat asta ceva de groază, că era cu locotenentu' şi a crezut că a picat bărbat'su… S-a stârnit o învălmăşeală de şi-a pierdut ăla trei falange…   Scheletul îşi întoarse orbitele goale spre lumina lunii…   — Cum e luna, Florico?   — Albă, Tanţo, albă.   Floarea se aşeză şi ea, pe un scaun, lângă Tanţa.   — Cine ar fi crezut că o să fim prietene vreodată? Îţi aminteşti ce ne mai duşmăneam pe vremea când eram vecine la bloc?   — Păi da! Eu încă te bănuiesc că te culcai cu bărbatu-meu. N-ar mai ajunge la loc cu răcoare. Doamne ce-l mai aştept! Nu moare el? De-acum e om bătrân, i se apropie şi lui funia de par. Auzi! Să fugă în lume de unul singur aşa, ca o fată mare. Ceara mamii lui! Eşti sigură că nu ţi-o trăgea?   — Ai murit şi tot proastă eşti. Cum să mă culc cu el? Ce? N-aş fi fugit şi eu cu el? Şi la urma urmei chiar dacă m-aş fi culcat cu Ion al tău, te-ai răzbunat cu vârf şi îndesat. Mi te-ai lăudat că l-ai muncit pe-al meu trei luni în criptă după ce a murit.   — Eram supărată, Florico. Să mori la nici şaizeci de ani… Şi cu aşa o bănuială pe suflet… M-am răzbunat şi eu cum am ştiut.   Scheletul strânse delicat mâna femeii.   — Lasă că acuş' vii şi tu. Să vezi ce chiolhanuri împingem…   — Ştiu şi eu, măi Tanţo? Viaţa mi-a dat aşa de puţine că uneori stau şi mă gândesc dacă e momentul să o închei atât de repede. E drept că îmi povesteşti de distracţii de care eu n-am avut parte, de mulţumiri pe care nu le-am cunoscut… Dar să mori?   Scheletul se ridică şi începu să se plimbe agitat în jurul criptei:   — E la fel, Florico. Numai că, fiindcă eşti ţărână, poţi face tot ceea ce ţi se interzicea odată. Poţi să ţi-o pui cu toţi bărbaţii, să mănânci cât vrei fără să-ţi pese de siluetă, să călătoreşti, să bei fără să te îmbeţi dar şi fără să te trezeşti vreodată. Poţi face orice.   — Dar nu mai vezi.   — Ei şi? Mare scofală! Oricum ştii unde e fiecare lucru, îl simţi… Nici nu-ţi închipui cum e să ştii că, acolo pe deal, în întuneric o vulpe a prins un şobolan şi acum îi roade capul. Mai încolo, în cimitirul vecin, o ceată de rockeri a pus-o de un concert. Şi mai departe, unii de-ai noştri joacă fotbal. Nu e nevoie să vezi toate astea! Le ştii. E un alt fel de vedere.   Baba Floarea se ridică a plecare.   — Ei stai, unde te duci acum?   — Acasă. Mă cam dor ciolanele.   — Pe mine nu m-au mai durut din momentul în care am murit. Vezi? Alt avantaj.   Netulburată, baba Floarea îşi băgă tablele în sacoşă, cu un zgomot care răsună ciudat în cimitirul pustiu. Scheletul îi puse cinci falange pe umărul stâng.   — Tu tot nu ţi-ai revenit din seara aia, nu-i aşa?   Femeia încuviinţă sfios din cap. Îşi amintea de noaptea în care Tanţa o trăsese în umbra unui nuc bătrân şi o pusese să asculte tânguirile unui tânăr care îşi pierduse logodnica. Cristina. Da, aşa o chema pe fata aceea care era înmormântată sub nuc şi care nu dorea cu nici un chip să se ridice din mormântul ei şi să chefuiască printre ceilalţi morţi.   — Dumnezeii mamii ei de puştoaică! Numai necazuri ne face. Nu vrea şi pace să se integreze în colectiv. Stă ca proasta în sicriul ei şi nu iese nici de-al dracului… Şi e frumoasă… E frumoasă de-i gătită! Să vezi ce şolduri are, ce oase delicate! Umblă ăştia ca turbaţi după ea. Bărbatu-tău a dat ieri grecului trei brichete şi un litru de ulei de candelă ca să se mute în cripta de lângă ea. Dar la cât e el de prost nu cred că o să ajungă să-i facă vreodată ceva.   — Are timp, bolborosi Floarea, privind lung întunericul.   Scheletul se aşeză cu un scârţâit uşor din nou pe scaun. Îşi simţea prietena amărâtă.   — Şi ieri a fost tărăboi.   Baba Floarea se întoarse repede punându-şi o mână la gură.   — Da… Mare tărăboi. Mucea ăla a venit iar şi s-a întins pe mormântul ei recitând poezii. Al tău şi cu încă vreo doi au hotărât să-l sperie niţeluş. Să alunge concurenţa, mă-nţelegi? Pe la două noaptea, mi s-au ridicat frumuşel şi au început să urle şi să bată în tabla unui felinar vechi, pe care îl furase colonelu' de la o căruţă. Nici nu zici că s-a ridicat putoarea aia mică şi i-a zburat lui Ghiţă căpăţâna de i-a căutat-o al tău până spre dimineaţă. Iar lu' Colonelu' i-a rupt amândouă femururile! A trebuit să se roage ăsta vreo trei ore de paraclisier să i le lipească! Îi ţâşneau nişte flăcări din orbite, un fel de raze lucitoare aşa… Au fugit ăştia cât i-au ţinut picioarele.   — Şi el? Băiatul? Întrebă baba Floarea fără să-şi ia mâna de la gură.   — Nici n-a clipit. Cred că nici nu a văzut bătaia. Urla doar în gura mare versuri. Ceva cu nişte sicrie de plumb. N-am înţeles…   — Multe nu-nţelegi tu, Tanţo. Poate că ai murit de prea mult timp şi nu-ţi mai aduci aminte…   — Etete, te-ai făcut filosoafă sau te-ai scrântit de tot? Ce vrei să spui?   Baba Floarea porni încet pe alee, scuturându-şi din când în când sacoşa cu tablele. Scheletul se grăbi să o ajungă.   — Ce vrei să spui?   — Că nu înţelegi de ce nu mă grăbesc să vin la voi, să închei şi cu sărăcia şi cu durerile de oase şi cu dorul ăsta de voi toţi. Voi nu ştiţi ce înseamnă să fii mort.   Scheletul râse cu poftă.   — Şi tu ştii? Ce prostii vorbeşti. Păi dacă nu ştim noi, cine să ştie?   Femeia se întoarse şi începu să vorbească însufleţit:   — Da? Ştiţi? Atunci explică-mi şi mie cum vine chestia asta cu vederea voastră! La ce vă foloseşte că ştiţi ce culoare şi unde se află fiecare frunză din lume dacă nu puteţi să o vedeţi cu adevărat? Şi mai e ceva. Îţi aminteşti ce mi-ai spus când te-am întrebat de ce crezi că o să mă dau la bărbatu-tău?   — Credeam că dacă eu am murit, o să se întoarcă acasă…   — Eşti proastă. Nici nu ştii cât te-a iubit. Cine ştie de ce a plecat. Poate că era spion.   — Pe mă-sa. Era un golan. Chipeş, da' beţiv şi golan. Şi acu' îţi spun ce ţi-am spus şi atunci: «ochii care nu se văd se uită!»   — Da? Şi atunci cum mama mă-sii explici că fata asta nu vrea defel să-l uite pe poet? Că doar nu-l vede. Îl ştie şi-i ajunge. Simte că există, că îi recită poezii… Dar nu-l vede. Şi nici el nu vă poate vedea pe voi. Şi atunci de ce stau copiii ăştia împreună şi dincolo de moarte? E ceva în neregulă cu vederea asta a voastră. Şi până nu aflu ce, eu nu vin la voi!   Scheletul se scutură şi oasele se ciocniră unele de altele scoţând un zgomot înfundat:   — Păi ei sunt excepţia, dom'le, nu înţelegi? Colonelu' spune că îl ştie personal pe filozofu' ăla de a zis primul că ochii care nu se văd se uită. Cică a fost un boier mare. Nevastă-sa a făcut amor pe cavoul lui cu căruţaşul şi de aia…   Femeia privi dezorientată spre schelet.   — Nu mă minţi?   — Bineînţeles că nu! Dar lasă prostiile astea. Hai, du-te acasă să te odihneşti, că te-aştept şi mâine. Jucăm pe o brichetă. Trei partide din cinci.   Floarea ieşi pe uşa cimitirului şi se îndreptă uşor spre blocul în care locuia. În lift, privindu-şi chipul ridat în oglinda pătată de muşte, începu să zâmbească. Ştia că Tanţa n-are dreptate. Ochii nu se uită nici dacă i-ai văzut o singură dată în viaţă. Darămite dacă ei au fost ai unui vecin chipeş plecat în lume, cu care te-ai iubit pe ascuns, pe care încă îl mai aştepţi şi cu a cărui nevastă moartă te întâlneşti noaptea în cimitir…   Femeia adormi uşor şi visă păuni. Stoluri întregi de păuni. SFĂRȘIT

Acum vreo câțiva ani, compania lui Moș Teacă a fost detașată pe frontieră, ca să păzească împotriva boalelor de vite. Ideea asta-i convenea grozav, pentru că pe frontieră e mai puțină disciplină din partea ofițerilor și viața e mai regulată. Unde mai pui că se pot face economii, de vreme ce nu sunt atâtea cheltuieli! Prin urmare, Moș Teacă se puse de dimineață în fruntea companiei și porni la drum. În tot parcursul el era foarte grav, mergea cu sabia scoasă chiar și prin păduri și n-a lăsat deloc pe soldați să meargă-n pas de voie, pentru că „nu să știe de unde poat'’să iasă un supirior”. Numai din când în când oprea trupa, îi dădea „pe loc repaoz” și înghițea câte o dușcă de rachiu. Când ajunse pe malul Prutului, comandă oprirea și ținu companiei un discurs foarte interesant și foarte solemn: — Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! Comănduirea pieții a dat ordin pă cum ca să venim să apărăm țara împotriva vrășmașului nostru comun, epizotia. Epizotia este foarte primejdioasă și să arată mai cu samă la dobitoace. — Trăiți, don căpitan, întrebă furierul, da’ pă ce o cunoaștem noi care-i aia? — Nu vorbi, răcane! S-o cunoști, că de-aia ești soldat! Dacă n-oi cunoaște eu pă vrășmaș, atunci pă cin’ să cunosc? Pă tata? Epizotia vine mai ales vara, din cauză că atunci, fiind căldurile mari, santinelele are obicei să doarmă la post. Să nu dormiți în gheretă, leat, că aveți a face cu mine: vine epizotia și ne omoară pă toți. Să dea dracu să vie epizotia să ne omoare, că vă arăt eu! Vă gonesc și mort la pluton de pedeapsă! — Trăiți, don căpitan, pă malu Prutului nu suntără gherete... — Ei, și?! Vrei să fie?! Vrei să dormi în gheretă, hai?! Patru zile sala dă poliție pentru călcare dă orden! Las, că ți-arăt eu! Pă urmă, să știți: soldatul este dator să nu dea voie la nimeni să vie de dincolo fără bilet de voie și fără să cunoască consemnu. Dacă vezi că vine la tine o vită, îi ceri parola. N-o știe? Nu-i dai voie să treacă... Acuma să-mi arăți tu, Gheorghe Neculai, cum ai să faci când îi fi de santinelă. Prepune că eu sunt o vită bolnavă. Oprește-mă cum ți-am spus eu. — Și Moș Teacă vine spre soldat. Soldatul stă pe loc. — Așa te-am învățat eu, mă?! Las, că-ți arăt eu! Patru zile pluton dă pedeapsă! Să vie altu! Vasile Ion, oprește-mă tu! — Și Moș Teacă se apropie. Soldatul ia arma la mână și-ncepe a striga: — Cine eee? Cine eee? Cin’?! — Vită! răspunde Moș Teacă. — Ce fel de vită? Bolnavă ori sănătoasă? — Bolnavă. — Apoi, vită bolnavă, stăi! Căprar dă gardă, vin dă recunoaște o vită bolnavă! — Prea bine! zice Moș Teacă încântat. Așa să faceți, că eu am să vă-ncerc. Ori de câte ori m-îți vedea venind la voi, să mă-ntrebați: vită bolnavă ori sănătoasă? Măcar să vie și gheneralu, nu-l lași să treacă până nu ți-o spune ce fel de vită este! — Trăiți, don căpitan, da’ dac-o fi o vită sănătoasă? — Atunci îi dai drumu. — După ce o cunosc? — Pă ce?! Dobitocule, nu ți-am spus?! O cunoști pă aia că știe sicretu, parola și răspunsu. Că dacă n-ar fi sănătoasă, dă unde l-ar ști? Și Moș Teacă dă drumul companiei, după ce îi mai explică înc-o dată și îi atrage atenția că epizootia are obicei de se furișează printre santinele mai ales noaptea, când n-o vede nimeni, și că, prin urmare, soldatul e dator să ceară epizootiei să umble cu felinarele aprinse: — N-ați văzutără că așa cere și birjarilor la București?