Recent Posts
Posts
AnnaE
.Post in PDF Fie-ne Tranzitia Usoara de Radu Paraschivescu
Perle romaneşti                 Lămurire.           Nu avem multe certitudini după şaptesprezece ani de tranziţie,dar una se impune:„Testamentul” lui Ienachita Văcărescu e cel mai izbutit text comic din istoria literaturii romane. Acum,în 2006,avem motive sa conchidem apăsat:nu numai ca stăm prost la „a patriei cinstire”,dar calificativul coboară spre mizerabil când vine vorba despre „creşterea limbii romaneşti”. Limba romana e,poate,singurul persecutat al tranziţiei care nu-şi va găsi dreptatea nicăieri. Fiecare dintre noi se poate adresa unor instanţe de la care aşteaptă o decizie favorabila. Prin contrast,limba romana nu are acces la actul de justiţie sau la gestul reparatoriu. Ea nu se va deplasa cu jalba în proţap la tribunal. Nu va ajunge,animata de-o ultima nădejde,fie ea cat de străvezie,la Strasbourg,Haga,Lausanne sau Geneva. Nu. Limba romana va fi schingiuita mai departe,pana când se va transforma într-un martir agasat de propriul sau supliciu. Va suporta agresiuni,va indura prevertiri şi degradări,va fi poligonul de încercare în care un nou tip de torţionar îşi va verifica arsenalul înainte de-a trece la fapte. aşa se întâmpla de câteva decenii. Comunismul a instaurat nu doar dictatura proletariatului,ci şi pe cea a clişeului purtător de încărcătură patriotica.           El a uniformizat formele de expresie publica pana la imbecilizare şi a stabilit regulile unui cod paralizant. Bălmăjeala semidocta,furorul lozincard şi gargara monotona au făcut ravagii. Mai târziu,capitalismul voios al anilor 1990 a luat o măsura de bun-simţ (desfiinţarea cenzurii),pe care insa a distribuit-o la pachet cu o gafa (desfiinţarea auto-cenzurii). Tara în care aflatul în treaba şi datul cu părerea ajunseseră de mult sporturi naţionale s-a înfiorat de placere. Im fine,romanul era liber sa spună orice. Şi-deloc în ultimul rand-oricum. *           Unda de soc a exploziei se simte şi astăzi. Parca nicicând nu s-a vorbit atât de neglijent şi de prost ca în România ultimilor ani. Discursul public nu mai tine cont de nici o rigoare. Gradul de paranoia se măsoară cel mai bine din clipa când îi pui omului un microfon în mana. În ziare,la radio(mai puţin)şi la televizor(în cantităţi copleşitoare)defilează o lume care cuvântează stupefiant,anapoda,incolor. Se poarta vidul. E la mare moda lipsa de mesaj şi de măsură. Rare au fost epocile când teoria formei fora fond a cunoscut o atât de corecta ilustrare. Ca şi cum asta n-ar fi de-ajuns,suntem în faza în care oricine simte ca are ceva de comunicat naţiei confisca prim-planul şi turuie netulburat. Stăvilarul a cedat inca din ultimele zile ale lui 1989,când Televiziunea Romana Libera(mai ţineţi minte?)a devenit locul de pelerinaj al tuturor celor care percepeau tăcerea ca pe cel mai stânjenitor dintre handicapuri. Cumetre bigote,plutonieri agitaţi,crainici în curs de năpârlire,ciobani sosiţi din cine ştie ce funduri de tara „la televiziune”,preoţi cu ochii înfundaţi în gravane,colindători gureşi,ideologi gata sa pactizeze cu „oamenii de bine”,rapsozi emancipaţi,regizori instabili psihic-cu toţii au contribuit la prima forma de deriva a discursului. Şi cum tocmai se stabilise ca era interzis sa interzici,lucrurile au deranjat ireparabil. Spirala exprimării nătânge n-a mai putut fi controlata. Mare cititoare de Orwell,naţia romana a vibrat patima la nouvorba din 1984,şi-a suflecat mânecile şi s-a pus pe treaba.           Primul pas:înlocuirea vechii limbi de lemn cu un produs adecvat noilor cerinţe. Inflaţia de neologisme forţate a marcat începutul deceniului trecut,prin efortul tenace al comandoului de tehnocraţi strânşi de Petre Roman pentru a forma cel dintâi guvern postdecembrist. Cuvintele şi expresiile la moda pana pe 22 decembrie 1989 au fost evacuate grabnic,pentru a face loc substituenţilor cosmopolitene. Alaiul calchierilor s-a pus în mişcare maiestuos şi s-a oprit fie departe de dicţionare,fie în inima lor. Va amintiţi? „Implementare”, „achiesare”, „anvizajare” şi alte delicii ale împrumutului iute şi nesăbuit. Atenta ca întotdeauna la importuri,comunitatea roma a inaugurat atunci un obicei pe care nu l-a abandonat nici astăzi:botezarea copiilor cu substantive comune preschimbate vesel în nume proprii. Cutaţi în registrele de stare civila şi veţi găsi,fora îndoiala,persoane pe care le cheamă Expertiza,Arierata sau Emergenta.           Astăzi radem când aflam din presa ca s-a măritat Mercedesa,dar uitam ca începuturile au fost făcute acum un deceniu şi jumătate în urma. Al doilea pas,la fel de important ca primul,a fost romgleza,temeneaua lexicala făcuta în fata noilor eroi civilizatori. Ne plasam inca de atunci,fara sa ştim, pe axa Londra-Washington. Abuzul de fandoseli englezeşti-briefing,staff,human resources,commitment,chalenge,prime time etc.-si de berberisme strepezitoare-a şerui(de le to share),a chesui (de le to cash),a downloada,a focusa,a forwarda,a prioritiza,a atrgeta etc.- s-a soldat cu o reactiepe cat de inflamata,pe atât de inutila. Unul dintre romanii mari (a nu se confunda cu marii romani)a propus înfiinţarea unei politii a limbii,care sa purceadă neîntârziat la purificarea strămoşescului langaj. Numai ca o lege împotriva ronglezei ar fi fost aidoma unui sandvici fara pâine:îndrăzneţ ca intenţie,dar ridicol în clipul transpunerii în fapt. Oricum,din lumea mai buna în care se afla,maestrul Orwell a suspinat satisfăcut. Iată ca,la atâtea decenii de la cartea lui,inca se găseau adepţi care să-i confirme de jos,de pe pământ,ca viaţa are uneori straniul obicei de-a imita arta.           Şi iată-ne ajunşi,în fine,la ceea ce ne doare astăzi şi acum:la prestaţia vorbitorului public în tranziţie. Nu e nevoie de o cercetare aplicata ca sa constaţi ca prestaţia respectiva obţine destul de rar nota de trecere. Partea cu adevărat delicata consta în rolul pe care îl joaca o buna parte din cei suportaţi zilnic şi silnic de public. Oamenii aceştia sunt modele,vedete,formatori de opinie. Unii au emisiuni la televizor sau la radio,alţii umplu ritmic paginile de ziar. Destul dintre cei care-i urmăresc au tendinţa să-i imite. Rezultatul e cutremurător. Lumea vorbeşte prost şi fiindcă asta vede/aude la televizor sau citeşte în gazeta.           Ecranul e luat în stăpânire de statui mascatoare ale indigentei. Inşi fora miez,charisma şi obraz sunt lăsaţi sa derapeze violent,sub ochii prea indiferenţi ai celor care s-ar cuveni să-i sancţioneze cu telecomanda. Elita,o noţiune oricum compromisa sistematic în ultima vreme,mai primeşte o lovitura. Caci,nu-i aşa,la televizor nu se mai înfiinţează omul simplu de pe strada,ca în decembrie 1989,ci elita. Crema. Cei mai buni dintre cei mai buni. De aproape un an şi jumătate,am privilegiul ingrat al unei cronici TV pe care o ţin într-un cotidian admirat şi suduit cu egala dârzenie:Evenimentul zilei. Cele cinci tablete pe care le scriu săptămânal m-au obligat sa dezvolt un soi de disciplina a privitorului. Lucru normal,dat fiind ca aveam de-a face,în fond,cu cel mai puternic comunicator al momentului. Prin urmare,am invitat sa mă uit la televizor,îndeosebi la emisiunile-dezbatere sau de divertisment,cu un blocnotes la îndemână. Sigur,exista zile când recolta e săraca sau banala. Dar exista şi cazuri răsplătitoare,când te temi sa nu ti se termine pasta din pix în timp ce mâzgăleşti furibund. Iniţial,citatele strânse mi-au servit drept punct de sprijin pentru cronicile din ziar. Pe urma mi-am dat seama ca ar putea fi valorificate la un alt nivel. Din ele nu s-ar putea obţine un portret al României,ci mai degrabă o caricatura. aşa mi-a îmbobocit în minte ideea unei culegeri de perle ale tranziţiei. Ceva asemănător a deschis,în primăvara lui 2005,colecţia de carte comica Rasul lumii,pe care o coordonez la Humanitas. Volumul s-a numitantologie de vorbe de duh (autor: Des Machale)şi a repurtat un succes reconfortant. Fie-ne tranziţia uşoara are în linii mari aceeaşi structura,dar răstoarnă raportul dintre umorul intenţionat şi involuntar. Daca Des Machale a colecţionat cu predilecţie comicării voite,cartea de fata va oferă în primul rând lufturi de exprimare. Lejerităţi caraghioase,construcţii ilogice,combinaţii imbatabile de tembelism şi ignoranta. Dar şi expresii ramase în memoria noastră afectiva şi efectiva. Cele mai multe provin din zona televiziunii,unde emiterea inepţiilor a ajuns sa fie o îndeletnicire de-a dreptul voluptoasa pentru unii rostitori. Altele sunt culese din paginile ziarelor,din anumite emisiuni de la radio sau –cazuri raredin cărţi apărute după 1989.           Urmează,aşadar,o porţie de ga(n)gaveli care aparţin câtorva dintre celebrităţile spaţiului nostru public. Printre autori se număra Ion Iliescu şi Loredana Groza,Marian Vanghelie şi Oana Zavoranu,Coşti Ioniţă şi Traian Băsescu,Gigi Bacali şi Mircea Radu,Gică Hagi şi Romaniţa Iovan,Dumitru Dragomir şi Mihaela Tatu,Cristina Rus şi Cornel Dinu,Jean de la Craiova şi Viorel Hrebenciuc. M-am decis sa preiau metoda de inventariere a lui Des Machale şi sa grupez noianul de cugetări pe secţiuni tematice:afaceri,filosofie şi religie,justiţie şi viaţa sociala,media,politica,texte muzicale&muzica şi varii. Toate acestea compun grosul cărţii (cuvânt oarecum impropriu pentru un produs mai degrabă subţire)şi se înscriu sub genericul „Aşa nu”. La final exista insa şi un capitol cu „De toate”,care sta sub semnul lui „Aşa da”. Aici veţi găsi vorbe de duh veritabile:calambururi,formule casant-ironice,înţepături fine,constatări hazlii,panseuri inspirate. Caunul căruia îi displac partipriurile,am decis sa nu ţin cont de identitatea sau de amplasamentul public al autorului. Daca oamenii fata de care nu am o preţuire aparte au spus lucruri antologabile,m-am inclinat şi le-am consemnat isprăvile. Ce-i drept,unii dintre ei sunt reprezentaţi copios şi în materie de umor involuntar. Dintre maeştrii „Witz”-urilor autentice îi amintesc pe Nicu Covaci şi Cornel Regman,Teo Trandafir şi Dorin Tudoran,Nicolae Badea şi Radu Cosasu,Calin-Andrei Mihăilescu şi Dan Puric,Sorin Cartu şi Andrei Pleşu,Liviu Mihaiu şi Ion Raţiu sau-special guest star-Jonathan Scheele,căci,iată,integrarea bate tot mai nervos la uşa.           Un ultim detaliu. Cartea se încheie cu propunerea unei ghiduşii interactive. În ultimele pagini sunteţi invitaţi sa alcătuiţi un top personal al perlelor care v-au atras atenţia în acest volum(fie ele false sau veritabile) şi să-i îmbogăţiţi recolta,daca va ispiti ideea. Şi indiferent daca veţi marşa sau nu,închei cu o urare:fie-vă lectura plăcuta.           RADU PARASCHIVESCU.           Aşa nu.           I. afaceri,economie,finanţe           1. Conform Legii bugetului,exista un capitol special în care am dreptul sa prind posibilitatea vânzării spatiilor comerciale care prin Legea 550 am atribuţii sa le vând,şi în cazul vânzării acelor spatii comerciale sumele respective erau prinse pe capitolul respectiv.           MARIAN VANGHELIE           2. Oricine are dreptul sa fie mai bogat decât altcineva.           IOAN BACALI           3. Agenţii sunt agenţi,agenţiile sunt agenţii,iar agenţii economici sunt agenţi economici.           MISU NEGRITOIU           4. Haideţi sa nu ne aruncam cu privatizarea într-un avânt democratic.           NICOLAE VĂCĂROIU           5. Nimeni în afara de Dumnezeu nu poate interzice libera circulaţie a mărfurilor afara după 1 ianuarie 2007,fie ele şi maşini second hand.           CONSTANTIN STROE           6. Oamenii de afaceri din România au cu toţii interese de grup personale.           GIGI BECALI           7. Ce părere am despre globalizare?Da-i în gura mă-sii de nenorociţi.           ION DOLANESCU           8. Suntem saraci. Suntem săraci Suntem foarte săraci.           GEORGE COPOS           9. Eu nu cred ca un om bogat este unul cu venituri mari,ci unul care consuma foarte mult.           MIHAI TANASESCU           10. Deţin în proprietate o mie de metri cubi de teren intra-vilan.           CRISTIAN POPESCU           „PIEDONE”           11. În prezent,sumele alocate transportului în comun sunt infirme.           MARIAN VANGHELIE           12. Eu am înţeles ca vorbim de afaceriştii adevăraţi. Acest cocos e un papagal.           GIGI BECALI           13. Lumea are voie sa aibă doua conturi:unul în lei,unul în valuta şi inca unul pentru economii. Mai mult,nu.           FLORIN GEORGESCU           14. Nu vom face privatizare de dragul privatizării,ci din contra.           NICOLAE VĂCĂROIU           15. Vom da subvenţii în judeţul Ilfov,care inca şi în mod special este agricol.           ANGHEL IORDANESCU           16. S-au verificat toate actele pe foştii trei ani pe care am fost primar.           MARIAN VANGHELIE           17. O sa reorganizez din punct de vedere total conducerea primăriei în general.           MIHAI ERBASU           18. A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului asupra proprietarii lui.           ION ILIESCU           19. La nivel de oferta,eu am introdus şi un plan de introducere,la nivel de Romtelecom,a managerului prin calităţi totale.           OVIDIU MUNTEAN           20. N-am înţeles niciodată FMI-ul. Daca tot semnam un program,de ce n-au venit sa ne ajute să-l aplicam şi sa ne dea banii înainte,nu după?           NICOLAE VĂCĂROIU           21. Băncile sunt conduse de bancheri în toată lumea,în afara de Cişmigiu şi Herăstrău.           BOGDAN BALTHAZAR           22. Am vorbit chiar zilele trecute cu mai mulţi parteneri de afaceri. Oameni serioşi,din lumea interlopa.           GIGI BECALI           23. Poate nu am în spatele meu o activitate profesionala foarte mare,dar cred ca prin ce am demonstrat la sectorul 5,faptul ca i-am capacitat pe cetăţenii sectorului 5,bătându-mă pe de o parte cu echipa domnului primar general de atunci,Băsescu,şi cu o parte din echipa PSD,care am avut unele probleme cu ei şi care au vrut sa mă elimine,în ultimii cinci ani este anormal sa mergem cu maşinile şi cu transportul în comun cu care mergem.           MARIAN VANGHELIE           24. Cineva a vrut sa vina la Cornu ca să-mi numere găinile. I-am sugerat c-ar fi mai bine sa vina să-mi numere ouăle.           ADRIAN NĂSTASE           25. Becali e un brand. Eu la Avicola Iaşi pot sa fac pui Gigi Bacali,daca vreau.           GIGI BECALI           26. E mai uşor sa lucrezi cu banii statului decât cu ai tai. aşa face toată lumea. aşa se fac afacerile.           DORU GIUGULEA           27. Este de apreciat tendinţa leului de a da semnale ca poate sa se aprecieze.           ADRIAN VASILESCU           28. Vrem sa vindem aerul de deasupra şi din jurul Gării de Nord pe foarte mulţi bani.           RADU BERCEANU           29. Eu privatizez fiindcă asta înseamnă privatizarea:sa privatizezi.           OVIDIU MUSETESCU           30. Vi se pare ca evaluarea aceasta este cumva supraevaluata?           CRISTIAN POPESCU           „PIEDONE”           31. Bodu asta nu e băiat rău,aşa când te uiţi la el,dar e ca un copil infantil.           GIGI BECALI.           ÎI. filosofie şi religie           1. Indiferent cum,într-un final,primordialitatea lui „a şti” politic şi social,care nu înseamnă un glotosocietariem,îşi va desemna predictibilitatea,şi în consecinţa echilibrul,intre „a fi” şi „a avea”.           ULM SPINEANU           2. A considera ca modul în care exista omenirea nu priveşte omul în parte este o neştiinţa şi o eroare fundamentala,pentru care omul va plăti corespunzător prin suferinţa.           LORIN FORTUNA           3. Cred ca Dumnezeu a băgat cate un Dumnezeu mic în fiecare dintre noi,sa ne arate ce-i binele şi ce-i răul.           DUMITRU DRAGOMIR           4. Doar prin hazardul inconştient social nu se putea ajunge în sfere atât de aureolate şi în plan financiar.           CORNEL DINU           5. Dumnezeu e cel mai tare serviciu de informaţii din lume-ştie tot,chiar şi-un fir de par.           GIGI BECALI           6. Noi suntem dincolo de lumea asta,mergem pe undeva,pe colea,şi asta e atitudinea taranului roman,atitudinea asta,poate,a dus la perpetuarea poporului roman. Poate acest „dincolo de lumea asta” a dus la neînţelegerea,la un nivel greu de sesizat,ca veneam cu o moştenire.           IOAN TALPES           7. Am ratat clipa în favoarea eternităţii,iar eternitatea nu ne aparţine.           DINU SARARU           8. Şi preoţii,la fel ca fotbaliştii,intra în joc cu un vesmânt comun,ceea ce înseamnă ca sunt destule asemănări intre noi.           TEOCTIST           9. Care-i problema?           GIGI BECALI           10. Biblia e ca un far luminând în noapte,în jurul căruia roiesc ca muştele toate celelalte cărţi.           CORNELIU VADIM TUDOR           11. Destinul meu a fost marcat de soarta.           DAN IOSIF           12. Familia e sfânta,pe când patria…cum sa va spun,patria e sacra.           DUMITRU DRAGOMIR           13. Tot ceea ce se şcolă deasupra nivelului marii poate fi considerat cu certitudine genial.           ELENA UDREA           14. Biblia a fost mereu lângă cei puternici.           CORNEL DINU           15. Omul este o persoana umana.           GHEORGHE HAGI           16. Gelozia e fiica mândriei şi sora mai mica a iubirii.           DINU MAXER           17. Noi am pierdut multa vreme o perioada de timp.           ION ILIESCU           18. Sa dea Dumnezeu,domnu’Bolcas ca,daca nu spuneţi adevărul,sa va bata Dumnezeu.           GIGI BECALI           19. Eu particip la conceptul de România.           IOAN TALPES           20. Daca cineva nu-şi poate găsi liniştea decât la adăpostul calmant al unei religii,pe acel om trebuie să-l laşi în pace,cu condiţia sa te lase şi el.           LORIN FORTUNA           21. Amorul este expresia dragostei.
AnnaE
.Post in Cum am devenit scriitor de Panait Istrati carte de citit online
Cum am devenit scriitor de Panait Istrati   POPAS LÂNGĂ O MARE AMINTIRE... Am fost martorul ultimilor ani de viaţă ai lui Panait Istrati. Perioadă dintre cele mai agitate şi mai controversate. O întâmplare obişnuită a creat împrejurarea de a fi implicat în biografia sa: Într‑o revistă ce abia apăruse, scrisesem o „cronică” despre Biroul de plasare, — reflecţii de cititor despre un autor în a cărui gândire şi aprecieri despre lume şi viaţă mă regăseam, dându‑mi răspunsuri pe care le căutam. În plus, îl iubeam şi pentru faptul de‑a fi declarat că rostul scrierilor sale nu e de a distra pe oameni sau a le specula — cu profit — metehnele, ci de a‑i educa frăţeşte cu exemplele propriei sale experienţe. Panait Istrati a citit rândurile mele şi — gest puţin obişnuit la scriitorii noştri — mi‑a trimis ultima sa carte apărută la Paris (Mediterranee, lever du soleil) cu o dedicaţie: „Lui Alexandru Talex, cu amicală stimă pentru felul cum a înţeles să judece un om şi viaţa în critica Biroului de plasare. Panait Istrati, 3 decembrie 1934”. Nu‑mi închipuiam că l‑aş fi putut cunoaşte. Care scriitor de al nostru ar fi catadixit să‑şi piardă vremea cu un începător în ale vieţii? Destinul sau întâmplarea avea să mă dezică. „Vânător” de oameni, el m‑a căutat la tipografia unde lucram revista — două zile după ce primisem cartea. Îmi amintesc cum toţi lucrătorii mă strigau exaltaţi: „La telefon! Te caută Panait Istrati!” Nu bănuiam că în acele clipe mi se hotăra soarta. Am vorbit cu el... Eram eu, cel care‑i răspundea? Şi m‑a poftit la el acasă, în strada Paleologu nr. 3, nu departe de Calea Moşilor, unde ocupa un mic apartament, la etajul cinci. Şi în seara lui 6 decembrie 1934, când împlineam douăzeci şi cinci de ani, i‑am păşit pragul. Mă aştepta în camera sa de lucru, lungit pe un divan‑studio. În stânga patului, biroul pe care se aflau frumos rânduite uneltele de scris, iar înapoia lui biblioteca, de mărime medie, pe ale cărei rafturi se aliniau diferite titluri ale operei sale, tipărite în mai toate limbile pământului. O lumină molcomă îmbrăţişa încă­perea, îndemnând la lung taifas sau spovedanie, la visare cu ochi deschişi; într‑o altă seară mi‑a şi spus: „Visătorul e o vestală; fără el pământul ar fi pustiu. Visătorii sunt sarea pământului.” Dar să nu mă depărtez. M-a întâmpinat cu vorbele: „Haide, măi frăţioare, de când te aştept!”... S-a scuzat apoi că tuberculoza nu‑i îngăduia să stea decât lungit în pat; că se sufoca după prima sută de paşi; că termometrul o lua razna, îndată ce se înfierbânta la vorbă sau la scris. Şi m‑a poftit la spovedanie. Cum aveam o puzderie de proiecte, dar neînsemnate realizări, excursia prin înlăuntrul meu a fost scurtă. Ceva ce mocnea nerostit în mine, i‑a aţâţat interesul, dezlăn­ţuind avalanşa destăinuirilor sale: despre „fericirea” de‑a fi scriitor, tipărit în aproape toate limbile şi ignorat în ţara sa, unde în zece ani nu‑i apăruse decât vreo patru‑cinci cărţi; despre „lumea scriitoricească a Occidentului” care făcuse din artă „un mijloc de îmbogăţire, descriind în mod neutru, dar cu sos excitant viciile stăpânilor”; despre prăbuşirea credinţei sale în destinul mai bun al omenirii. „Am vagabondat, ca să aflu în oameni un pic de adevăr... Lumea nu piere atât de foame, de boală, de războaie, cât piere din neputinţa de a‑şi da inima pe faţă.” L-am părăsit târziu, după miezul nopţii. La plecare, mi‑a spus, zâmbind: „După cele scrise în revistă, te credeam mai în vârstă”. Am revenit a doua zi şi în fiecare din cele următoare, până la începutul acelui întunecat şi hain april 1935. Cu pasiunea ucenicului devotat, i‑am ţinut tovărăşie credincioasă, fascinat de vorbirea lui, care îmi împărtăşea experienţa unei vieţi dăruite generos setei de Frumos, de Dreptate şi Libertate, de Prietenie şi Dragoste pentru om. Întâlnisem în sfârşit un reazim în viforniţa vieţii, prietenul hărăzit de soarta oricărui muritor, pe care îl aştepţi încordat şi el dă peste tine, dacă ai şansă. Prietenul „care îţi uşurează povara inimii, dându‑ţi-o în schimb pe a sa”. Eu am avut această şansă. Povara inimii lui Panait mi‑a fost uneori peste puteri. I-am făcut faţă, învăţând tot din experienţa lui. „Spune‑mi ce eşti în stare să sacrifici pentru dragostea ta, şi am să‑ţi răspund dacă iubeşti cu adevărat sau e simplă vorbărie”. Avea o vitalitate fără seamăn. Contagioasă. A suferit cumplit pentru credinţa sa în artă. Socotea suferinţa „focul purificator” care ne curăţă de humă, mântuindu‑ne de „grijile mărunte”, dându‑ne „putere şi libertate”. Într‑un cuvânt, numai calea suferinţei duce nemijlocit către fericirea şi durerea de a fi om. „Inima noastră — spunea Panait Istrati — nu bate pentru noi, ci pentru toate câte se află dincolo de noi”. Mi‑l reamintesc, de parcă ne‑am fi despărţit ieri. Înalt, scheletic. Pe obraz, cu însemnele încrâncenărilor de pe parcursul vieţii, iar sub bărbie uşoara dâră a trecerii pe lângă moarte, la început de ianuarie 1921; ochii căprui — cale regală spre inima‑i îmbrăţişată de un foc nestins; mâinile, cu degete lungi şi subţiri, ale căror palme — arate parcă cu plugul — speriau pe chiromanţi; părul bogat, dat pe spate, din care o şuviţă i se prelingea pe tâmpla stângă, atunci când discuţiile urcau spre piscuri sau când însingurarea îi amurgea luminile feţii. Într‑o seară, a scos din sertarul biroului o lungă spovedanie către un prieten din ţară. Pagini tulburătoare despre ce însemna viaţa lui de om şi de artist, în acei ani — drama singurătăţii unui om calcinat şi nedreptăţit de propria‑i încredere şi dragoste în oameni. Un „simplu şi anonim oftat de om” — cum o spunea el însuşi — şi pe care posteritatea este bine să‑l cunoască în cruda lui realitate: „Ah, ce trist e să‑ţi smulgi singur frumoasele pene de struţ, cu care ai plecat în viaţă! Ce trist e să‑ţi dărâmi idolii, să constaţi hidoşenia firii umane şi să‑ţi întorci faţa cu dezgust! Şi dacă cel puţin ai putea trăi ultimile‑ţi zile de deznădejde, bucurându‑te de o sănătate care să‑ţi îngăduie să‑ţi mai îneci amarul într‑un pahar cu vin, ori în fum de ţigare... Eu n‑am mai pus ţigăruşe în gură de la Crăciunul anului 1931. Mă înşel în schimb cu o pipă, căci nu pot scrie o linie, fără să trag un fum, fie şi numai cu buzele... Cât despre băutură, numai cu un prieten beam un pahar de inimă albastră, nu pentru plăcerea băuturii. Astăzi nu‑mi mai e îngăduit. Din martie[1], am simţit că trupul meu intră în ultima fază a bolii. Până în iunie, am mai târât‑o, jumătate în pat, jumătate pe picioare. Din iulie însă, când am venit aici[2], iată şapte luni de boală la pat. Ba am mai îngropat în pustiul ăsta şi o biată fiinţă tânără, plină de legitime dorinţi de viaţă orăşenească, obligând‑o să-şi întrerupă studiile, să‑şi nimicească o speranţă de viitor şi să lâncezească lângă un ofticos, uitat de lume, veşnic pornit pe harţag şi care, murind mâine, nu‑i va lăsa decât vreo trei sute de mii de lei datorii la «Rieder» şi alte două sute în ţară. Totuşi, lumea mă crede bogat, văzându‑mă darnic... Sunt de trei ani în ţară, şi se zice că am prieteni, nu numai duşmani, prieteni buni ca Mihai şi alţii, care au condei şi editori, dar care din ei s‑a gândit să mă reamintească, din vreme în vreme, publicului cititor sau să mă recomande unei edituri? Nici unul! O tăcere de mormânt domneşte la noi deasupra numelui meu, chiar şi atunci când în străinătate ziare europene vorbesc de mine, cum e cazul de câte ori public o carte, ori ţin o conferinţă. Aşa că e natural ca un Georgescu de la «Cugetarea» sau cei de la «Eminescu» să‑mi spună: «Nu mai putem publica nimic de dumneata, fiindcă nu exişti pentru nici un ziar, nici o revistă de la noi. Desigur, am lovit şi lovesc mereu în tagma fabricanţilor de artă. Dar eu lovesc cu inimă de om cald şi fără ură permanentă. Izbesc şi uit, ba chiar întind repede mâna către cel lovit prea tare sau pe nedrept. Ei mă lovesc rece şi cu ură de moarte. În străinătate, aceiaşi oameni, aceeaşi ură. De la Romain Rolland şi până la ultimul «rollandist» în care am lovit după reîntoarcerea mea din Rusia, o ură vânjoasă mă urmăreşte. Această ură nu încetează nici azi, când se ştie în Franţa, în mod public, că sunt greu bolnav... Foştii prieteni nu mi‑o iartă, deşi le‑am dat semne vizibile că nu‑s om care clocesc în puful înăbuşitor al urii. Aşa trăiesc de trei ani încoace. Am fost respins de la porţile Egiptului, am fost dat jos din tren, de lângă nevastă, în vara lui 1931, la Postumia şi refulat la Liubliana, când am rămas fără bilet... N-am avut în toată vremea asta un om, unul singur, căruia să‑mi deschid sufletul. Toţi erau ori ocupaţi, ori indiferenţi, ori duşmani.” Iată imaginea adevărată — eroică în suferinţă, în puritatea şi credinţa neabătută în om, în prietenie — a celui ce a fost Panait Istrati în perioada anilor 1930-1935. Şi totuşi — încolţit de boală, de lipsuri materiale şi de neprieteni — el a avut puterea fizică şi forţa artistică, ca în aceşti ultimi ani de viaţă să înceapă un nou ciclu al operei (Viaţa lui Adrian Zografi), din care au apărut patru volume[3]; să transpună în româneşte alte cinci cărţi[4], scrise în limba franceză; să desfăşoare o susţinută şi valoroasă activitate de publicist în presa literară română şi franceză (interviuri, profesiuni de credinţă, evocări, articole de opinie), care îi aduceau zilnic un impresionant număr de scrisori de pretutindeni, — oameni sim­pli ce îşi mărturiseau bucuria de a‑l fi citit. Să fie, oare, aceasta ima­ginea unui „om sfârşit care nu mai putea scrie”, imagine pe care unii dintre exegeţii săi s‑au străduit să o încetăţenească? Era obsedat să‑şi termine opera. N-a putut s‑o facă, din cauza tuberculozei care l‑a secerat la 16 aprilie 1935. Nu obişnuia să „înceapă” o carte. Toate au dospit mai întâi în conştiinţa sa, l‑au opresat şi când perioada de gestaţie s‑a încheiat, le‑a aşternut pe hârtie „dintr‑un foc”. Ameliorându‑i-se sănătatea la începutul anului 1933, a simţit nevoia de a scrie şi l‑a anunţat pe editor: „De ce? Pur şi simplu pentru că, la fel cu toţi imbecilii de artişti, îmi închipui că am o operă de terminat. E o stupiditate, dar mi‑a intrat în cap. Sunt obsedat de ea. De multă vreme. Din totdeauna. În momentul de faţă, trei lucrări sunt gata în mintea mea şi nu‑mi dau pace: volumul 3 din Mediterranee (Adrian şi Mihail vagabondează timp de cinci ani pe malurile Mediteranei; va fi o feerie povestită chiar de Adrian); volumul 4 în derivă (Mihail moare, iar Adrian devine o epavă între anii 1909-1919, dată la care îşi pierde mama şi‑l descoperă pe Jean-Christophe) şi volumul 5 Mama (roman semi‑ţărănesc, semi‑orăşenesc al vieţii unei sărmane mame). Vor mai fi încă două volume, în Care Adrian devine scriitor francez şi se duce în Rusia, de unde se înapoiază spre a muri. Dar, în acest răstimp, el a scris şi a lăsat o operă în cinci‑şase volume: Operele postume ale lui Adrian Zografi (romane în care descrie, între altele, „muncitorul ajuns la putere şi spune cu acest prilej şi bune şi rele”). Aprilie 1935. Bolnav mai grav ca niciodată, Panait Istrati se zbătea, strângând în mâini crispate de febră firul chinuitei sale vieţi. Ani de‑a rândul trăise învecinat cu moartea. Dar, aşa veşnic umbrit de ea, Panait avea nu ştiu ce curaj, nu ştiu ce nădejde, de care încă se agăţau pri­virile sale de bolnav, tare îndrăgostit de viaţă. Îl revăd parcă aievea... Venisem în după‑amiaza aceea, la sfârşit de martie... Trecuse cu bine criza de sciatică. Întins pe patul de suferinţă, ochii îi alergară spre ai noştri, ni‑i sfredeli cu sufletul pe buze, cercând parcă să sur­prindă din tristeţea ce ne podidea lacrimile, gândul că‑l socoteam poate învins de aceea cu care se luptase treizeci de ani în şir şi o ţintuise locului... — „Nu! Nu! Nu am să mor! Nu vreau să mor! Am scăpat din strânsoarea primejdiei! Mi‑e mult mai bine! Ţin, cu orice preţ, să sărut un mugure al acestei primăveri!” Apoi, adresându‑mi-se: — „Să dai la gazetă ştirea că Panait Istrati a învins şi de astă dată moartea!” Am rămas singuri. Mă uit în ochii lui. Slăbit amarnic, vigoarea îi e intactă. Neras, barba i‑a albit. Zâmbeşte încurcat. Din cochetărie? Poate! Avea în înfăţişare nu ştiu ce „distincţie, moştenită de la vreun strămoş îndepărtat. Mă aşez lângă el, pe marginea patului. Deodată pieptul i se învolburează, ca valurile unei mări ce prevestesc furtuna, îi simt mâna cum i se înnoadă, ca o iederă sprintenă, printre degetele‑mi înfiorate şi, răspunzând unui apel nerostit, mă aplec, îi sărut pleoapele ostenite şi‑mi culc capul îngreunat de spaime pe braţele sale.   Ah, braţele acelea de proletar trudit Ce au zugrăvit Au scris şi au logodit Pe Chira Chiralina Cu Orientul roş şi cu lumina...   ★ În România dintre cele două războaie, Panait Istrati a fost atacat de presa reacţionară, hăituit de bandele huliganice şi de Siguranţă, ameninţat cu arestarea sau expulzarea, ţinut în carantină la hotarele literaturii române, cedat literaturii franceze cu destulă grabă şi uşurare. Un ziar din epocă, analizând „cazul” său, preciza între altele: (...) „ceea ce i se reproşează, mai ales şi nu i se va ierta niciodată, este faptul de a fi reuşit el, un simplu om din popor, acolo unde universitari de‑ai noştri şi câţiva pretinşi literatori intelectuali au eşuat lamentabil”. Dreptate a început să i se facă lui Panait Istrati, în zilele noastre. Reeditarea operelor sale a fost precedată de apariţia articolului Valo­rificarea moştenirii literare („Scânteia”, 26 septembrie 1956), care aprecia că „deşi scrisă în limba franceză, opera lui Panait Istrati poartă un puternic caracter naţional (...) şi merită interesul corespunzător al edi­torilor şi istoricilor literari.” Ca urmare a acestei recomandări, apar — la sfârşitul anului 1957 — primele două reeditări din opera lui Panait Istrati: Chira Chiralina şi alte povestiri şi Ciulinii Bărăganului, prefaţate, respectiv de Ioan Roman şi Mircea Zaciu. Cum era şi firesc, reeditările au restituit ver­siuni româneşti datorate autorului, cu excepţia Ciulinilor Bărăganului, unde doar primul capitol fusese tradus de autor. În următorii ani, au apărut alte câteva reeditări din operă, tot ver­siuni româneşti aparţinând autorului: Ţaţa Minca, Nemurire, Cine e autorul lui „Hamlet” (în colecţiile „Romanul de dragoste”, „Biblioteca şcolarului”, „Biblioteca pentru toţi copiii”). Iar în anul 1969 sunt reunite, în culegerea antologică Pentru a fi iubit pământul, articole şi reportaje apărute în presa timpului (română şi franceză). De asemenea, trebuie menţionat ca un fapt pozitiv şi importantul număr de scrisori şi manuscrise inedite publicate postmortem în presa noastră literară, care au îmbogăţit istoria literară cu preţioase date despre viaţa şi opera scriitorului brăilean. (Vezi bibliografia de la Addenda prezentei ediţii.) În 1964 apare prima monografie românească: Al. Oprea — Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, amplificată şi reeditată în 1976 şi 1984. Cu ocazia documentării monografice, Al. Oprea descoperă în Arhiva CC. al P.C.R. (fond 95, dosar 5796) un document de excepţională însemnătate: Dosarul de la Siguranţă al lui Panait Istrati, publicat — din păcate — parţial în revista „Manuscriptum” (nr. 3/1974) şi care cuprinde note şi rapoarte ale faimoasei poliţii politice secrete, care l‑a supravegheat cu rigurozitate timp de zece ani (1925-1935). Supravegherea a continuat şi după moartea scriitorului, fiind urmăriţi toţi cei ce s‑au ocupat de comemorări, aniversări, articole în presă etc. În comentariul ce însoţeşte publicarea acestui „dosar” se apreciază că documentele descoperite atestă „negru pe alb” nu numai că Panait Istrati nu a fost un „provocator”, un „vândut”, un „agent secret” şi „trădător” — cum s‑a afirmat în epocă şi mai târziu — ci că era urmărit nemilos de poliţie, care îi spiona orice mişcare, îi viola corespondenţa, fiind considerat „un ins de o periculozitate extremă pentru sigu­ranţa statului burghez”. În concluzie se apreciază că „dosarul” repre­zintă „noi dovezi pe care le invocăm în faţa tribunalului imparţial al istoriei, în vederea unei definitive şi drepte judecări a cazului său”, creat cu premeditare de campania calomnioasă a lui Henri Barbusse, prin faimosul său articol Le Haidouk de la Sigouranza („Monde”, 22 februarie 1935). Judecata imparţială a istoriei are loc patru ani mai târziu de la publicarea acestui „dosar”. La propunerea lui Marcel Mermoz, preşedin­tele asociaţiei „Les amis de Panait Istrati”, am tradus în limba fran­ceză toate documentele apărute în revista „Manuscriptum”, însoţindu‑le şi cu o minuţioasă „radiografie” care analizează netemeinicia acuzaţiilor lui Barbusse. Ambele texte au apărut în publicaţia trimestrială a asocia­ţiei „Les Cahiers Panait Istrati” (numerele 3 din 1976 şi 7 din 1977). Apariţia lor, împreună cu reeditarea primului volum din trilogia Vers Vautre flamme, provoacă reviziuirea fundamentală a poziţiei de până atunci a Partidului Comunist Francez, privitoare la mult controversatul „caz Panait Istrati”. Astfel, în ziarul „L’Humanité” (21 aprilie 1978), # apare articolul Sur le nouveau Gorki balkanique (autor: Claude Prevost), care bla­mează incriminările lui Barbusse şi reabilitează memoria scriitorului român. Cităm: „Fie că o vrem sau nu, Panait Istrati face parte din istoria noastră, în aspectul ei cel mai dureros (...). Istrati a fost socotit un «renegat» (...). El este atacat, în special de Barbusse, cu o violenţă în injurie care ne uimeşte astăzi. La aceasta se adaugă calomnia: Înapoiat în România, (...) Istrati este catalogat dintr‑o dată fascist, în timp ce el trăia rău acolo, la cheremul hărţuielilor, al persecuţiilor şi al spionajului poliţienesc (...). Desigur, va trebui să recunoaştem lui Panait Istrati rolul glorios (dar ingrat!) de pionier”. Calomnia a pornit, acum o jumătate de secol, din Franţa. Şi tot acolo, ea a fost pusă la zid, în zilele noastre. Este reparaţia meritată a unei injustiţii care a dăinuit atâta amar de vreme![5]   [1] 1932. [2] La Mânăstirea Neamţ. [3] La Maison Thiiringer, Le Bureau de placement, Mediterranee (Lever du soleil), Mediterranee (Coucher du soleil). [4] Chira Chiralina, Codin, Casa Thuringer, Biroul de plasare şi în lumea Mediteranei (Apus de soare). [5] Anul 1968 marchează „le retour de Panait Istrati” În actualitatea literară franceză. Editura Gallimard începe reeditarea întregii sale opere, în patru volume de înaltă ţinută artistico‑grafică, prezentate de academicianul Joseph Kessel. Tot în acel an ia fiinţă Asociaţia „Les Amis de Panait Istrati”, iar în librării apar: prima monografie franceză Panait Istrati, un chardon deracine de Monique Jutrin-Klener şi evocarea Panait Istrati, vagabond de genie de Edouard Raydon, iniţiatorul asociaţiei. Reorganizată în 1975 de Marcel Mermoz, asociaţia editează cu regularitate un „caiet” trimestrial, cu preţioase contribuţii inedite la studiul vieţii şi operei scriitorului nostru. „Revenirea la lumina zilei a capodoperelor vagabondului român” (expresia aparţine lui Joseph Kessel) este întâmpinată cu numeroase articole şi cronici semnate de fruntaşi ai scrisului francez contemporan. Reţinem entuziastul şi documentatul eseu al academicianului Andre Stil, care subliniază între altele: „Pentru cine citeşte sau reciteşte astăzi, cu sau fără surpriză, opera lui Panait Istrati, îşi dă seama că ea mai are ceva să ne spună (...). Nimic nu s‑a scris mai frumos asupra mizeriei omeneşti, asupra adevărului oamenilor săraci, asupra demnităţii şi cerbiciei lor (...). Această luptă pentru viaţă, împotriva vieţii, ar putea să fie şi luptă om‑la-om, pentru om”. Viabilitatea operelor scriitorului nostru în contemporaneitate explică reeditarea lor cu succes în numeroase ţări din Europa, noi apariţii editoriale fiind semnalate în R. P. Chineză, Japonia, America Latină, Orientul Apropiat şi Cuba.  
AnnaE
.Post in Anton Bacalbasa - Mos Teaca Si Epizootia
Acum vreo câțiva ani, compania lui Moș Teacă a fost detașată pe frontieră, ca să păzească împotriva boalelor de vite. Ideea asta-i convenea grozav, pentru că pe frontieră e mai puțină disciplină din partea ofițerilor și viața e mai regulată. Unde mai pui că se pot face economii, de vreme ce nu sunt atâtea cheltuieli! Prin urmare, Moș Teacă se puse de dimineață în fruntea companiei și porni la drum. În tot parcursul el era foarte grav, mergea cu sabia scoasă chiar și prin păduri și n-a lăsat deloc pe soldați să meargă-n pas de voie, pentru că „nu să știe de unde poat'’să iasă un supirior”. Numai din când în când oprea trupa, îi dădea „pe loc repaoz” și înghițea câte o dușcă de rachiu. Când ajunse pe malul Prutului, comandă oprirea și ținu companiei un discurs foarte interesant și foarte solemn: — Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! Comănduirea pieții a dat ordin pă cum ca să venim să apărăm țara împotriva vrășmașului nostru comun, epizotia. Epizotia este foarte primejdioasă și să arată mai cu samă la dobitoace. — Trăiți, don căpitan, întrebă furierul, da’ pă ce o cunoaștem noi care-i aia? — Nu vorbi, răcane! S-o cunoști, că de-aia ești soldat! Dacă n-oi cunoaște eu pă vrășmaș, atunci pă cin’ să cunosc? Pă tata? Epizotia vine mai ales vara, din cauză că atunci, fiind căldurile mari, santinelele are obicei să doarmă la post. Să nu dormiți în gheretă, leat, că aveți a face cu mine: vine epizotia și ne omoară pă toți. Să dea dracu să vie epizotia să ne omoare, că vă arăt eu! Vă gonesc și mort la pluton de pedeapsă! — Trăiți, don căpitan, pă malu Prutului nu suntără gherete... — Ei, și?! Vrei să fie?! Vrei să dormi în gheretă, hai?! Patru zile sala dă poliție pentru călcare dă orden! Las, că ți-arăt eu! Pă urmă, să știți: soldatul este dator să nu dea voie la nimeni să vie de dincolo fără bilet de voie și fără să cunoască consemnu. Dacă vezi că vine la tine o vită, îi ceri parola. N-o știe? Nu-i dai voie să treacă... Acuma să-mi arăți tu, Gheorghe Neculai, cum ai să faci când îi fi de santinelă. Prepune că eu sunt o vită bolnavă. Oprește-mă cum ți-am spus eu. — Și Moș Teacă vine spre soldat. Soldatul stă pe loc. — Așa te-am învățat eu, mă?! Las, că-ți arăt eu! Patru zile pluton dă pedeapsă! Să vie altu! Vasile Ion, oprește-mă tu! — Și Moș Teacă se apropie. Soldatul ia arma la mână și-ncepe a striga: — Cine eee? Cine eee? Cin’?! — Vită! răspunde Moș Teacă. — Ce fel de vită? Bolnavă ori sănătoasă? — Bolnavă. — Apoi, vită bolnavă, stăi! Căprar dă gardă, vin dă recunoaște o vită bolnavă! — Prea bine! zice Moș Teacă încântat. Așa să faceți, că eu am să vă-ncerc. Ori de câte ori m-îți vedea venind la voi, să mă-ntrebați: vită bolnavă ori sănătoasă? Măcar să vie și gheneralu, nu-l lași să treacă până nu ți-o spune ce fel de vită este! — Trăiți, don căpitan, da’ dac-o fi o vită sănătoasă? — Atunci îi dai drumu. — După ce o cunosc? — Pă ce?! Dobitocule, nu ți-am spus?! O cunoști pă aia că știe sicretu, parola și răspunsu. Că dacă n-ar fi sănătoasă, dă unde l-ar ști? Și Moș Teacă dă drumul companiei, după ce îi mai explică înc-o dată și îi atrage atenția că epizootia are obicei de se furișează printre santinele mai ales noaptea, când n-o vede nimeni, și că, prin urmare, soldatul e dator să ceară epizootiei să umble cu felinarele aprinse: — N-ați văzutără că așa cere și birjarilor la București?
AnnaE
.Post in PDF Nu sunt ce pare a fi de Ion Minulescu carti de citit autori romani
ROMANŢA NOULUI-VENIT     Străinule ce baţi la poartă, De unde vii Şi cine eşti?... Străinule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?...   De unde vin?... De unde pot veni, când ochii-mi, Plini de regrete şi tristeţi, Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi? Priviţi... Sandalele-mi sunt rupte, Iar toga ce mi-o dete-Apollo În noaprea când pornii spre voi Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.   Sunt gol ― Căci calea-mi fuse lungă Şi-n calea mea-întâlnii pe rând Pe toţi câţi vrură să vă vândă Podoabe noi ce nu se vând, Pe cei ce vrură să vă cânte romanţe noi, Pe cei ce vrură Să vă-ndrumeze spre mai bine ―   Spre-acel frumos întrezărit În armoniile eterne Dintr-un sfârşit Şi-un infinit, Pe cei ce v-au adus lumina, Pe cei ce i-aţi primit cu ură Şi i-aţi gonit cu pietre ― Pietre ce s-or preface-n piedestale În clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!...   De unde vin? Eu vin din lumea creată dincolo de zare ― Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi, Eu vin din lumea-n care Nu-i ceru-albastru, Şi copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la voi, Din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi, Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă, Din lumea ultimului cântec, Purtat pe-a berzelor aripă Din ţărm în ţărm, Din ţară-n ţară, Din om în om, Din gură-n gură, ― Din lumea celor patru vânturi Şi patru puncte cardinale!...   Deschideţi poarta dar, Şi-n cale Ieşiţi-mi toţi cu foi de laur, Iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură, Veniţi în jurul meu degrabă, Şi-n cântul lirelor de aur, Porniţi cu mine împreună   Spre lumea-n care nu-s castele cu punţi Şi şanţuri feodale, Nici ruginite porţi de-aramă, la care bat cei noi sosiţi... Veniţi cu toţii cât mai e vreme, Şi mai puteţi cânta ― Veniţi!... Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii! Iar cânturile voastre ― Cânturi cu care azi cerşiţi o pâine ― Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!... Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Era prin anul una mie şi nouă sute opt ― îmi pare.       LA POARTA CELOR CARE DORM   lui Dimitrie Anghel   Hei, cântăreţ!... Opreşte-ţi truditul pas... Nu ştii Că-aci-i sfârşitul celor ce-au început cei vii?... Şi nu ştii că-n grădina din dosu-acestei porţi Începe, nouă, lumea sfârşită de cei morţi?... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Eşti obosit ― se vede Ce drumuri prăfuite Bătătorişi, sărmane cercetător prin stele De frumuseţi bizare şi armonii smintite? Tu, ce-ţi târăşti scheletul prin faţa porţii mele, Ce nu găsişi în viaţă aşteaptă să-ţi dau eu.   Vezi poarta-aceasta verde? E poarta mea... De vrei Să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei Sub care zac tăcute părerile de rău, De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc Cu trupul lor pământul grădinii, Şi de porţi Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi, Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bine-ai venit! Priveşte ce tei bătrâni umbresc Pe cei culcaţi sub stratul de iarbă şi de flori!... Şi ce miros de viaţă!... Şi teii, ce parfum De sânuri decoltate împrăştie pe-alee ― Or, tu cunoşti parfumuri de carne de femeie. Nu? Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc În care se serbează orgiile de seară ― Cei morţi sunt înăuntru, iar vii sunt pe-afară!...   Pe câţi grăbiţi ca tine nu i-a oprit din drum Grădina mea!... Priveşte-i aleile de-aproape ― Nisipu-i praf de aur, şi-n frunzele de tei Verzi stofe de mătase s-ascund ca şi sub pleoape, Nu flori, ci ochi... Priveşte-i... Nu sunt şi ochii Ei?... . . . . . . . . . . . . Şi-acum mai pleci? Răspunde-mi, sărman cercetător De frumuseţi bizare şi armonii smintite ― Tu, ce bătuşi în viaţă la poarta tuturor Şi nu-ntâlnişi în cale decât porţi zăvorâte!...   Iar cântăreţul care plângea, strângând la sân Chitara cu trei strune, răspunde:  ― Nu... Rămân!...     ROMANŢA NOASTRĂ     Sur ton beau tapis de pussière rose, De poussière grise, de poussière blonde, O! route, rois ou pauvres, fous ou fiancès, Cueilleurs de baisers ou cueilleurs de roses, Sur ton beau tapis de poussière blonde, Tout le monde, tout le monde, tout le monde, Ya passé.[1]   KLINGSOR     Pe-acelaşi drum, Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii, De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus, Pe-acelaşi drum Pe unde ieri trecură poate, Străbunii noştri Şi părinţii, Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,   Noi ― Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe Şi doliul vremilor apuse, Şi-al idealurilor scrum ― Pe-acelaşi drum Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani!   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calea noastră întâlni-vom Pe cei bătrâni rămaşi în urmă ― Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi Cum le luăm-nainte. Iar noi Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă În suflet sfintele avânturi Şi-n gură caldele cuvinte...   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calarea noastră întâlni-vom ― O!... câte nu poţi să-ntâlneşti Când drumu-i lung Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână Tot mai departe Şi te poartă, Ca pe un orb ţinut de mână, Spre-ntrezărite-Aureole ― Nimicuri scumpe pământeşti!...   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!... Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.   Dar va veni o zi în care Ne vom opri deodată-n drum, Înspăimântaţi că-n urma noastră Zări-vom pe-alţii cum sosesc, Cum ne ajung, Ne trec-nainte Şi râd că nu-i putem opri...   Da... Va veni şi ziua-n care vom obosi, Şi va veni Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum Ne va părea miros de smirnă, Iar cântul ţiterelor sparte Un Psalm cântat de-un preot gângav La căpătâiul unei moarte Pe care nimeni n-o cunoaşte...   Şi-atunci, privind un urma lor ― Ca cei ce n-au nimic să-şi spună Când nu-şi pot spune tot ce vor ― La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani, Vom adormi ca şi drumeţii Ce dorm uitaţi de mii de ani!...       SPRE INSULA ENIGMĂ   lui N. M. Condiescu   Un şuierat prelung salută ivirea zorilor... În larg, Un strop de purpură pătează-albastrul violet almării, Pe bric, Lumina roşie se stinge în vârful primului catarg, Şi-n locul ei, pe sfori, se-nalţă pavilioanele... E ziuă!...   Şi mateloţii se deşteaptă pe bord, Şi ancorele grele Apar cu ghearele-ncleştate, Ca nişte fiare-nfometate... Şi bricul alb se mişcă-alene Cu graţia unei sirene Ce se răsfaţă-n plasa de inele Şi de brăţări lichide, Ce dispar Pe poarta larg deschisă lângă far!...   Adio, port... Adio, cuib de veselie trecătoare... Adio, cabareturi... Adio, dansatoare... Adio, ciocnet de pahare... Adio, tot ce-a fost... Adio!...   De-acum, pornim... Pornim din nou... Pornim!... Şi-n urma noastră, marea Îşi împleteşte respirarea Cu al sirenelor ecou ― Eternul nostru semn de întrebare!...Iar mai târziu Sărmanul port Abia-şi mai lămureşte-n zare Conturul alb, Ca şi-un cavou Din care morţii-ncep să-nvie!... Şi bricul nostru-i primul mort Care-a-nviat, Înveşmântat În alb, De sus şi până jos, Ca şi Cristos!... Suntem departe ― Da... departe!... Şi vântul mării ne sărută Pe frunte, Pe obraji, Pe gură... Şi parcă ne cunoaşte, vântul ― Cu nevăzutele lui braţe ne-arată drumul Şi ne-nvaţă Să ne ferim de sfatul zării, Căci zarea-i veşnic prefăcută... Şi-apoi ne lasă când pricepe Că noi i-am tălmăcit cuvântul!...   Plutim spre răsăritul lumii, Plutim spre prima dimineaţă!... Şi bricul alb Sfâşie-n două covorul apelor albastre, Lăsând în urma lui o dâră de spumă creaţă,Ce se-ntinde Ca şi o punte nesfârşită, Pe care sufletele noastre Se vor întoarce-acasă-n ziua Când uraganele ne-or vinde!... Şi-aşa, pluti-vom toată ziua... Şi-aşa, pluti-vom noaptea toată... Şi-aşa, pluti-vom vreme multă ― Căci „prea multă” nu e niciodată, Când ne-ndreptăm spre „Insula enigmă”, În care nu ştim nimeni încă, ce va fi ― Dar ştim cu toţii că-ntr-o bună zi, Noi, cei născuţi din tată-n fiu navigatori, Vom acosta la rândul nostru-nvingători...   Şi-atunci ― Stăpânii Mării Negre noi vom fi!...       ROMANŢA MARILOR DISPĂRUŢI   lui Ştefan Petică şi Iuliu Săvescu   Noi suntem morţi de mult... Voi ne-aţi uitat ― Şi ne-aţi uitat că nu ne mai vedeţi. Dar noi din umbra negrilor pereţi Adeseori ieşim să vă-întâlnim, Şi-n visurile noastre retrăim, Ca şi-n viaţă, Câte-un vers ciudat Din marele Poem, pe care voi Ni l-aţi plătit cu bulgări de noroi”...   Noi suntem morţi... Şi totuşi, când pornim Spre lumea voastră ― lumea celor vii ― În negrul gol al craniilor reci, Noi, Ca şi voi, La fel simţim Vibraţiile-acelor armonii Ce-nsufleţesc tăcutele pustii În care voi ne-aţi îngropat pe veci!   Noi Mulţilor ce nu ne-au înţeles Le vom ierta ― căci suntem morţi acum. Iar celor ce păşesc pe-al nostru drum Le vom fi fraţi!... O! fraţilor, cântaţi ― Căci noi de-aci din groapă v-ascultăm!... Cântaţi frumosul îngropat de-acei Ce n-au putut să-l re’nvieze-n vers, Cutreieraţi întregul Univers, Şi-n cântecele voastre îngropaţi Toţi vechii Zei!   Iar mâine-n zori, de-o fi să ne întâlnim Pe-albastrele cărări, de unde azi Noi vă privim ― O!... Mâine-n zori, de-o fi să ne-ntâlnim, Vă vom primi cu braţele deschise, Şi-obrajii voştri,-adeseori scuipaţi, I-om săruta ― Căci voi ne sunteţi fraţi!...     [1] Pe frumosul tău covor de pulbere trandafirie, De pulbere cenuşie, de pulbere bălaie, O, drum! regi sau sărmani, nebuni sau logodnici, Culegători de săruturi sau culegători de trandafiri, Pe frumosul tău covor de pulbere bălaie, Toată lumea, toată lumea, toată lumea A trecut (fr.).    
AnnaE
.Post in AntiProVerb de Dan Doboș
AntiProVerb III – A crede miercuri, 31.05.2006, 03:50pm (GMT)   Moş Alecu se uita la emisiunea lui preferată despre dinozauri când soneria de la intrare a scos un clinchet spart, a pagubă. Vizorul care nu mai fusese curăţat de o viaţă îi arăta vag bărbatului o tânără blondă, drăguţă.   — N-am bani să cumpăr ce ai de vânzare, a strigat Moş Alecu de după uşă.   — Dar nu vreau să vă vând nimic. Aş dori doar să vă vorbesc.   Curiozitatea bătrânului învinse teama de hoţi şi uşa se deschise, lăsând să se vadă un lanţ solid:   — Ce vrei…   Vorbele bătrânului îngheţară undeva între gingiile foanfe. Din prag îl privea o tinerică a cărei înfăţişare îl răscolea. Probabil că avea în jur de douăzeci de ani, dar corpul ei deborda de o feminitate străină de felul vulgar în care arătau multe dintre fetele cu care moşul se întâlnea pe stradă. Sânii erau potriviţi, ochii se ascundeau în spatele unor gene lungi, fruntea înaltă era contrabalansată de doi pomeţi proeminenţi iar talia fetei era un fel de trambulină de priviri. Şoldurile rotunde se arcuiau deasupra unor picioare superbe, învelite într-o pereche de ciorapi strălucitori şi abia ascunse de o fustă ceva mai lată decât dunga de la trecerea de pietoni din drumul spre Alimentară.   — Domnişoară?   Profitând de uluiala bătrânului, tânăra pătrunse în casă şi privi dezinvolt în jur.   — Exact aşa mă aşteptam să arate casa matale, Alecule.   — Stai-stai aşa! Ia zi-mi cine eşti, îl birui pe bătrân spaima de a nu fi jefuit.   — Minciunica îmi spune. Iar intenţia mea nu este în nici un caz să fur ceva de aici.   Ruşinat de propriile sale gânduri, bătrânul încercă să se scuze:   — Umblă tot felul de nenorociţi prin blocul ăsta. Da' dumneata pari de treabă. Nu eşti ţigancă. Deşi te cheamă cam ciudat…   Fata zâmbi luminos şi aprobă:   — Tata s-a dus beat la Primărie, când m-a declarat. A zis că nu a găsit nume mai gingaş decât acela al prăjituricilor la care a visat toată copilăria lui. Dar să ştii că, în felul meu, sunt ţigancă. Nu mă pot stăpâni când văd un bărbat frumos. Mi se aprind călcâiele, îmi pierd capul, ce mai!   — Ei, tinereţea, duducă, tinereţea. Şi eu când eram la vârsta matale…   Fata se grăbi spre bătrân şi îi puse o mână pe gură. Alecu simţi un parfum fin, a flori de departe, răscolindu-i măruntaiele.   — Să nu mai spui asta!   — Ce să nu spun?   — Că eşti bătrân.   — Dar sunt! Am şaizeci şi nouă de ani. Şi, chiar şi pentru vârsta asta, arăt destul de rău. Iarna trecută am avut o gripă şi…   Fără să-l asculte, fata îl trase în faţa oglinzii, ţinându-l de mână. Spre marea mirare a lui Alecu, din rama aurită îl privea un bărbat matur dar fără riduri, cu părul grizonat dar viguros şi cu un piept bombat.   — Uite cum arăţi cu adevărat!   — Cu adevărat?   — Da. Adică atunci când eşti lângă mine.   Frecându-şi barba sub care îşi simţea totuşi ridurile pe care, din cine ştie ce motive, oglinda i le ascundea, Alecu auzi sunetul telefonului şi se grăbi să răspundă.   — Alo, domnul Ionescu, sunt preşedintele ţării…   — Băi nesimţitule, dacă tu crezi că poţi să-mi faci mie o asemenea…   — Vă asigur, domnule Ionescu, că sunt şeful statului! Nu mă recunoaşteţi?   Alecu trebui să accepte că omul de la celălalt capăt al firului avea o voce care îi suna vag cunoscută.   — Vă rog să poftiţi la Cotroceni într-o zi din săptămâna asta! Aş vrea să vă consult într-o problemă…   — Ştiu şi eu, domnule preşedinte, până acum…   Minciunica strânse tare în pumnii ei mici mâinile bătrânului, dând afirmativ din cap. Alecu continuă cu jumătate de gură.   — Desigur, sunt onorat… Când spuneaţi? Desigur voi fi acolo… La revedere, domnule preşedinte.   Privind lung spre fată, Alecu întrebă încetişor:   — Ce fel de farmece îmi faci?   — Niciunul. Atâta doar că nu ai ştiut cine eşti. Şi apoi, crezi că, dată fiind inteligenţa ta, aş putea să te păcălesc?   — Hai că aici nu mai ai nici o oglindă pe care să o prosteşti. Toată viaţa mea am fost casier la o cooperativă. Dacă eram deştept…   Minciunica se aşeză lângă bătrân, pe canapea.   — Dar cum poţi spune despre tine că nu eşti intelligent? Un om care poate corela, aşa ca tine, elemente din ştiinţe atât de diverse pentru a rezolva una din cele mai mari enigme ale pământului, cum este motivul dispariţiei dinozaurilor…   — Hai că…   Bătrânul îşi înghiţi încă o dată vorbele pentru că acum lucrurile i se înşiruiau clar în minte. Răspunsul stătuse acolo în tot acest timp şi fusese nevoie de fata asta ca să-l descopere. O privi cu mai multă atenţie şi, pe măsură ce ipoteza lui devenea mai plauzibilă, se simţi cuprins de o energie fără margini.   — Aşa este, Dumnezeule, acum ştiu!   Bătrânul se ridică de pe canapea, o luă în braţe pe fată şi începu să se rotească. Ochii ei superbi aruncau scântei:   — Învârte-mă, învârte-mă!   Lăsându-se purtat de entuziasm, bătrânul o ridică pe Minciunica într-o singură mână, purtând-o foarte aproape de tavan. Râdeau amândoi, fiecare de bucuria lui. Cu un gest premeditat şi exact, bătrânul o aruncă pe fată pe canapea şi se lăsă apoi să cadă lângă ea:   — Ce puternic eşti! Să ştii că nu sunt tocmai uşoară.   — Nu ştiu ce e cu mine astăzi! Parcă aş avea cu treizeci de ani mai puţin, parcă…   Cu un gest scurt, fata îşi trase bluza peste cap şi îşi pironi apoi privirea în ochii lui Alecu. Pupilele bătrânului se sudară pe sânii fetei. Ea îi luă mâinile şi îl sili să-i strângă sfârcurile. Alecu simţi acut că şi ultimul atribut al bătrâneţii, pe care Minciunica nu îl alungase încă, avea să se spulbere.   Alecu nu-şi mai amintea decât geamătul dulce al fetei atunci când el o pătrunsese şi apoi vatra caldă a picioarelor ei, care îl cuprinseseră pe după şale, strângându-l ca într-o menghină şi silindu-l să meargă mai departe şi mai departe… Avea încă ochii închişi, încercând să păstreze cât mai mult amintirile.   Se ridică extrem de greu. Oasele îl dureau de parcă toate ar fi fost rupte. Cu un zâmbet larg se duse să verifice ceea ce bănuia deja. Avusese dreptate: banii de înmormântare dispăruseră, odată cu ceasul acela cu cadran de aur, de la Viena.   Moş Alecu auzi din nou sunetul telefonului şi se târî încet spre aparat. În drum zăbovi o clipă pentru a-şi analiza chipul. Era acelaşi boţ de riduri, dincolo de care soluţia la misterul dispariţiei dinozaurilor refuza să se mai închege.   — Alo, Alecule, ce naiba răspunzi aşa greu? Ţi-e rău?   Era Vasile de la şase, un vecin cu care mai juca uneori şah în faţa blocului şi care dorea să încingă o partidă chiar atunci.   — Nu vin, măi Vasile, nu vin fiindcă sunt supărat.   — Ai păţit ceva?   — Nu chiar. Atâta doar că mi-am dat seama că am trăit degeaba. Uite, toată viaţa mea am fost om cinstit şi am lucrat corect. M-am luat după ceea ce credeam eu că e bunul simţ…   — Şi ce-i rău în asta?   Alecu înghiţi în sec şi apoi spuse:   — Mama îmi spunea că minciuna are picioarele scurte.   — Păi aşa e, toată lumea ştie asta. E de bun simţ.   — Toată lumea se înşală! Minciuna are picioare lungi şi frumoase, ca ale fetelor alea de prezintă haine la televizor.   „Le simt încă în jurul şalelor” dori să zică Alecu, dar se răzgândi în ultimul moment.   Uimit de accesul ăsta de înţelepciune, bătrânul se îndreptă cu greu spre dormitor reluându-şi gândurile: „Dacă dinozaurii aveau sânge rece, iar un meteorit”…
AnnaE
.Post in AntiProVerb de Dan Doboș
AntiProVerb IV – A muri miercuri, 31.05.2006, 03:48pm (GMT)   Zarurile se rostogoliră lung, oscilând o clipă şi oprindu-se la şase-şase.   — Tu-i mama mă-sii, ce noroc ai. Na, că mi-ai dat marţ.   — Hai, ieşi cu cribitele alea că mă grăbesc. Am o petrecere la parcela 24 şi…   — La Măndica?   — Nu, au adus unul nou. Un profesor universitar… E un băiat de zahăr. Poate rămân în cripta lui la noapte. Aud că nevastă-sa e bine sănătoasă, că-i cu vreo douăzeci de ani mai tânără.   Baba Floarea scormoni în sacoşa de muşama cu flori roz şi scoase o cutie de chibrituri care avea pe o faţă poza unei fete dezbrăcate.   — Tii, ce mai blestemăţii se fac astăzi! Cum dracu' să pui aşa ceva pe cutia de cribite, hârâi scheletul, gesticulând larg din ceea ce fusese odată o mână. Şi nici măcar nu e cine ştie ce de capul ei, uite ce ţâţe are. Am avut cândva o vacă aşa…   — Te roade pizma, mormăi baba Floarea, aranjându-şi basmaua. Hai mai stai! Ce te grăbeşti aşa? Nu pleacă profesoru' nicăieri!   Scheletul se aşeză pe măsuţa de lângă mormântul unui doctor care avea la căpătâi o cruce de marmură neagră.   — Ei nu pleacă! N-a murit decât de vreo trei luni, dar merge copăcel. Ieri noapte a căzut în mormânt la Eudoxia. S-a speriat asta ceva de groază, că era cu locotenentu' şi a crezut că a picat bărbat'su… S-a stârnit o învălmăşeală de şi-a pierdut ăla trei falange…   Scheletul îşi întoarse orbitele goale spre lumina lunii…   — Cum e luna, Florico?   — Albă, Tanţo, albă.   Floarea se aşeză şi ea, pe un scaun, lângă Tanţa.   — Cine ar fi crezut că o să fim prietene vreodată? Îţi aminteşti ce ne mai duşmăneam pe vremea când eram vecine la bloc?   — Păi da! Eu încă te bănuiesc că te culcai cu bărbatu-meu. N-ar mai ajunge la loc cu răcoare. Doamne ce-l mai aştept! Nu moare el? De-acum e om bătrân, i se apropie şi lui funia de par. Auzi! Să fugă în lume de unul singur aşa, ca o fată mare. Ceara mamii lui! Eşti sigură că nu ţi-o trăgea?   — Ai murit şi tot proastă eşti. Cum să mă culc cu el? Ce? N-aş fi fugit şi eu cu el? Şi la urma urmei chiar dacă m-aş fi culcat cu Ion al tău, te-ai răzbunat cu vârf şi îndesat. Mi te-ai lăudat că l-ai muncit pe-al meu trei luni în criptă după ce a murit.   — Eram supărată, Florico. Să mori la nici şaizeci de ani… Şi cu aşa o bănuială pe suflet… M-am răzbunat şi eu cum am ştiut.   Scheletul strânse delicat mâna femeii.   — Lasă că acuş' vii şi tu. Să vezi ce chiolhanuri împingem…   — Ştiu şi eu, măi Tanţo? Viaţa mi-a dat aşa de puţine că uneori stau şi mă gândesc dacă e momentul să o închei atât de repede. E drept că îmi povesteşti de distracţii de care eu n-am avut parte, de mulţumiri pe care nu le-am cunoscut… Dar să mori?   Scheletul se ridică şi începu să se plimbe agitat în jurul criptei:   — E la fel, Florico. Numai că, fiindcă eşti ţărână, poţi face tot ceea ce ţi se interzicea odată. Poţi să ţi-o pui cu toţi bărbaţii, să mănânci cât vrei fără să-ţi pese de siluetă, să călătoreşti, să bei fără să te îmbeţi dar şi fără să te trezeşti vreodată. Poţi face orice.   — Dar nu mai vezi.   — Ei şi? Mare scofală! Oricum ştii unde e fiecare lucru, îl simţi… Nici nu-ţi închipui cum e să ştii că, acolo pe deal, în întuneric o vulpe a prins un şobolan şi acum îi roade capul. Mai încolo, în cimitirul vecin, o ceată de rockeri a pus-o de un concert. Şi mai departe, unii de-ai noştri joacă fotbal. Nu e nevoie să vezi toate astea! Le ştii. E un alt fel de vedere.   Baba Floarea se ridică a plecare.   — Ei stai, unde te duci acum?   — Acasă. Mă cam dor ciolanele.   — Pe mine nu m-au mai durut din momentul în care am murit. Vezi? Alt avantaj.   Netulburată, baba Floarea îşi băgă tablele în sacoşă, cu un zgomot care răsună ciudat în cimitirul pustiu. Scheletul îi puse cinci falange pe umărul stâng.   — Tu tot nu ţi-ai revenit din seara aia, nu-i aşa?   Femeia încuviinţă sfios din cap. Îşi amintea de noaptea în care Tanţa o trăsese în umbra unui nuc bătrân şi o pusese să asculte tânguirile unui tânăr care îşi pierduse logodnica. Cristina. Da, aşa o chema pe fata aceea care era înmormântată sub nuc şi care nu dorea cu nici un chip să se ridice din mormântul ei şi să chefuiască printre ceilalţi morţi.   — Dumnezeii mamii ei de puştoaică! Numai necazuri ne face. Nu vrea şi pace să se integreze în colectiv. Stă ca proasta în sicriul ei şi nu iese nici de-al dracului… Şi e frumoasă… E frumoasă de-i gătită! Să vezi ce şolduri are, ce oase delicate! Umblă ăştia ca turbaţi după ea. Bărbatu-tău a dat ieri grecului trei brichete şi un litru de ulei de candelă ca să se mute în cripta de lângă ea. Dar la cât e el de prost nu cred că o să ajungă să-i facă vreodată ceva.   — Are timp, bolborosi Floarea, privind lung întunericul.   Scheletul se aşeză cu un scârţâit uşor din nou pe scaun. Îşi simţea prietena amărâtă.   — Şi ieri a fost tărăboi.   Baba Floarea se întoarse repede punându-şi o mână la gură.   — Da… Mare tărăboi. Mucea ăla a venit iar şi s-a întins pe mormântul ei recitând poezii. Al tău şi cu încă vreo doi au hotărât să-l sperie niţeluş. Să alunge concurenţa, mă-nţelegi? Pe la două noaptea, mi s-au ridicat frumuşel şi au început să urle şi să bată în tabla unui felinar vechi, pe care îl furase colonelu' de la o căruţă. Nici nu zici că s-a ridicat putoarea aia mică şi i-a zburat lui Ghiţă căpăţâna de i-a căutat-o al tău până spre dimineaţă. Iar lu' Colonelu' i-a rupt amândouă femururile! A trebuit să se roage ăsta vreo trei ore de paraclisier să i le lipească! Îi ţâşneau nişte flăcări din orbite, un fel de raze lucitoare aşa… Au fugit ăştia cât i-au ţinut picioarele.   — Şi el? Băiatul? Întrebă baba Floarea fără să-şi ia mâna de la gură.   — Nici n-a clipit. Cred că nici nu a văzut bătaia. Urla doar în gura mare versuri. Ceva cu nişte sicrie de plumb. N-am înţeles…   — Multe nu-nţelegi tu, Tanţo. Poate că ai murit de prea mult timp şi nu-ţi mai aduci aminte…   — Etete, te-ai făcut filosoafă sau te-ai scrântit de tot? Ce vrei să spui?   Baba Floarea porni încet pe alee, scuturându-şi din când în când sacoşa cu tablele. Scheletul se grăbi să o ajungă.   — Ce vrei să spui?   — Că nu înţelegi de ce nu mă grăbesc să vin la voi, să închei şi cu sărăcia şi cu durerile de oase şi cu dorul ăsta de voi toţi. Voi nu ştiţi ce înseamnă să fii mort.   Scheletul râse cu poftă.   — Şi tu ştii? Ce prostii vorbeşti. Păi dacă nu ştim noi, cine să ştie?   Femeia se întoarse şi începu să vorbească însufleţit:   — Da? Ştiţi? Atunci explică-mi şi mie cum vine chestia asta cu vederea voastră! La ce vă foloseşte că ştiţi ce culoare şi unde se află fiecare frunză din lume dacă nu puteţi să o vedeţi cu adevărat? Şi mai e ceva. Îţi aminteşti ce mi-ai spus când te-am întrebat de ce crezi că o să mă dau la bărbatu-tău?   — Credeam că dacă eu am murit, o să se întoarcă acasă…   — Eşti proastă. Nici nu ştii cât te-a iubit. Cine ştie de ce a plecat. Poate că era spion.   — Pe mă-sa. Era un golan. Chipeş, da' beţiv şi golan. Şi acu' îţi spun ce ţi-am spus şi atunci: «ochii care nu se văd se uită!»   — Da? Şi atunci cum mama mă-sii explici că fata asta nu vrea defel să-l uite pe poet? Că doar nu-l vede. Îl ştie şi-i ajunge. Simte că există, că îi recită poezii… Dar nu-l vede. Şi nici el nu vă poate vedea pe voi. Şi atunci de ce stau copiii ăştia împreună şi dincolo de moarte? E ceva în neregulă cu vederea asta a voastră. Şi până nu aflu ce, eu nu vin la voi!   Scheletul se scutură şi oasele se ciocniră unele de altele scoţând un zgomot înfundat:   — Păi ei sunt excepţia, dom'le, nu înţelegi? Colonelu' spune că îl ştie personal pe filozofu' ăla de a zis primul că ochii care nu se văd se uită. Cică a fost un boier mare. Nevastă-sa a făcut amor pe cavoul lui cu căruţaşul şi de aia…   Femeia privi dezorientată spre schelet.   — Nu mă minţi?   — Bineînţeles că nu! Dar lasă prostiile astea. Hai, du-te acasă să te odihneşti, că te-aştept şi mâine. Jucăm pe o brichetă. Trei partide din cinci.   Floarea ieşi pe uşa cimitirului şi se îndreptă uşor spre blocul în care locuia. În lift, privindu-şi chipul ridat în oglinda pătată de muşte, începu să zâmbească. Ştia că Tanţa n-are dreptate. Ochii nu se uită nici dacă i-ai văzut o singură dată în viaţă. Darămite dacă ei au fost ai unui vecin chipeş plecat în lume, cu care te-ai iubit pe ascuns, pe care încă îl mai aştepţi şi cu a cărui nevastă moartă te întâlneşti noaptea în cimitir…   Femeia adormi uşor şi visă păuni. Stoluri întregi de păuni. SFĂRȘIT
AnnaE
.Post in PDF Ghidul nesimtitului de Radu Paraschivescu
O carte scrisa magistral, cu un umor amar dar atat de real zilelor noastre, cand totul s-a decantat, a iesit la suprafata Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleşu Cu un prolog în versuri de Şerban Foarţă   Cuvânt de întâmpinare.           O monografie despre nesimţire? „Vast program!” – ar fi spus De Gaulle… Materia e abundentă, ramificaţiile ei – inepuizabile. Radu Paraschivescu dovedeşte un mare curaj când se ia la trântă cu acest balaur şleampăt, ubicuu, intratabil, mondial şi autohton. Dar o face cu un soi de calm vesel, cu o răbdare stoică: nu lucrează ca un moralist acru, ci ca un degustător de moravuri. Altfel nici nu se poate. E foarte uşor să-ţi pierzi cumpătul când ai de-a face cu nesimţirea. Te înfurii, disperi, te sminteşti. Igienic e, prin urmare, să-ţi ţii firea, adică să practici, dinaintea dihaniei, anestezia contemplativă. Acut fără isterie, exact fără abuz entomologie, Radu Paraschivescu a scris o carte „tristă, plină de umor”. Râzi, regăseşti la tot pasul situaţii de viaţă şi tipuri umane cunoscute, dar, de la o vreme, peisajul devine sumbru. E vorba de infernul cotidian, dar şi de o urâţenie „de viitor”. Studiul aplicat al nesimţirii echivalează cu o analiză spectrală a „omului nou”. Suntem confruntaţi cu vecinul (de-alături şi din noi înşine), produs al imbecilizării comuniste, dar şi al postcomunismului decerebrat, consumator de deşeuri, idolatru al „ratingului”, ignorant euforic, abrutizat de ideologii, mode şi pofte.           Cititorul nu va putea clasa riguros ceea ce citeşte. Nu e nici cercetare psihosociologică, dar nici pură literatură, nici eseu de etică, dar nici simplu capitol de istorie contemporană, nici şarjă comică, dar nici presentiment al apocalipsei. E însă ceva din toate acestea şi, mai ales, e performanţa unui om de talent, de bun-simţ şi de bun-gust. Carevasăzică – o specie rară.           N-ar fi exclus ca textul lui Radu Paraschivescu să ajungă şi pe mâna vreunui nesimţit. În acest caz, nesimţitului i s-ar oferi şansa să-şi revină, la capătul lecturii, în simţiri. Dar nu-mi fac iluzii. Nesimţiţii nu prea citesc. Iar când li se pune dinainte o oglindă, ceea ce văd li se pare cool: „viaţa însăşi”, în toată devastatoarea ei inconsistenţă, în toată dulcea ei promiscuitate.           ANDREI PLEŞU balada lui nesimţilă.           Coteţul1 său e-o atenansă doar în zodiacul fără şansă al nostru… La Kitai, jigodia aceasta-şi are nu doar zodia, dar şi onoarea – el, godacul – de-a încheia întreg zodiacul.           În apocrifa noastră „zodie a Porcului”, câte-o cimotie           (sau simplă cunoştinţă) poa' să ne-arate cât de norocoasă e zodia Dumnealui (şi-a Scroafei, – c-un iz, în plus, ca al garoafei).           Numai că, pentru a fi demn de-un astfel de benefic semn           (al unui ins din rasa York), se cade-a fi tu însuţi porc, cu-o piele cât mai nesubţire care-ţi aduce nesimţire.           La ce e nesimţirea bună?           La voiajatul împreună-n maşina-n care se dă buzna, de parcă orişiunde ai urca,-n troleu sau în tramvai, tu circuli tot cu-autobuzna!           Este un mijloc de transport ce-aduce tot mai mult a sport extrem, – pe fondul olfactiv, a toate izurile strânse-n spaţiile cele mai restrânse, în care nu poţi fi activ, ci doar cobai, – fie că pute a cururi, subsuori, căpute, fie că o telefonie mobilă se-ntretaie,-n haită, cu cinci manele ce se vaită de moarte,-ntr-o babilonie.           La ce mai este bună pelea cum spun persoanele acelea-n a căror minte sonul i nu ştiu ce are-a ispăşi, de-a dispărut cu totul, betul, de el, din ditai alfabetul, fie că cumperi pept din peaţă, fie că ai perdut în veaţă, fie că-ţi merge aţă Featul, fie că ăştia cu-nfeatul de câini ar trebui, şi ei, făcuţi, cât mai degrabă, pei, fie că ăia de vor pele de câine pentru-a-şi face-obele din ea, căciulă sau mănuşi, i-ar jupui ca, de pănuşi, porumbul. – „Daţi-mi-i pă mână şi-i termen într-o săptămână!”           Porumbul evocat mai sus dezlănţuie o poftă-n plus de-aer curat şi iarbă verde, ca şi de micii bine fripţi cu-aromitoare erbi şi-nfipţi în ţepe,-ncât nu mai poţi perde nici un minut, dând fuga-n spaţiul strâmt dintre blocuri, ca nesaţiul să ţi-l astâmperi cu grătare, luând seama să le faci sub geamul vecinului, care, ca neamul de traistă, strigă tot mai tare la tine, că-l îneacă fumul, al tău şi-al altora, în cumul…           Când bulangiului nu-i place cum cântă Nicolae Guţă, – tu-i strigi: „La operă, bă, puţă, cu tine, – tras la patru ace!”           — Nene Vasile, ia mai zi-mi-o p-aia dă i-o zisăşi chiar astă seară, lu-aia cu sâni d-o kilă?           — Fă, taci, că ţi-l trimit pe fi-mio la tine şi te face pastă dă mici; sau mută-te la vilă!           Ce-mi pasă mie c-ai esamen la nu-ş' ce mă-ta. Eu te-njur căci vreau manele, – nu-s afon ca ăia dă făceau un damen tango, dup-un magnetofon dă-i adormea pă ăi din jur.           Bă, foameo, veaţa-i un ielastic dă care tragi în chip şi fel, plesnindu-i p-unii peste bot; ce dacă,-n jur, îs pungi dă plastic, la iarbă verde e la fel, şi-alţi câini cu limba de un cot…           La ce mai este bună pielea precum a unei pahiderme de groasă? E că n-ai să semeni cu toate neamurile elea strivibile precum un vierme şi care, cică, ţi-ar fi semeni.           Ce semeni?… Când tu eşti un macho şi, din merţană, o faci fleaşcă pe blonda din Trabant, pe care o scuipi din mers şi-i strigi: „Răgaceo, te-a căcat mă-ta în caleaşcă, dă nu poţi circula mai tare?”           Sau p-ăla care-i tragi o flegmă când vrea-s dăşchiză, în plin soare, geamu-n tramvai şi-o babă, cică, precisă ca o apoftegmă2: „E corent, maică, şi ne doare urechile!”.           — Ce semeni, Gică?           Ce semeni, Nae?… Poate clone prin gări şi vămi autohtone, cu termopane-n rol de sticlă, de după care câte-o riglă de calcul, îţi răspunde-n scârbă, ca unei moi urechi de cârpă3, – conform cutărui Decalog           (ălui vechi, cvasianalog, doar că oleacă mai excentric), şi care pune-un punct pe i, la punctul 2: „Nu te gândi la ceilalţi. Fii, bre4, egocentric.”           Altminteri, nesimţiţii fac un soi de Internaţională ai cărei membri-s, parcă, gemeni, dar, îndeobşte, se prefac că nu sunt din aceeaşi oală, fi'ndcă nu vor să aibă semeni.           Ce semeni? – când, plecând la băi mai totdeauna cu ai tăi rar singur, – soaţa-ţi, de o zi, e plină de-o tandră gelozie: „Să nu uiţi cum urci, dragă,-n tren să-ţi scoţi pantofii dă teren şi să rămâi doar în ciorapii tăi flauşaţi şi albi; iar crapii în saramură, nici pă ei să nu-i serveşti fără mujdei, mujdeiu-n care-ntingi şi cele vreo doişpe proaspete piftele; iar dacă-l iei şi p-ăla micu           (care e,-ntreg, leit tăticu'), lasă-l să umble copăcel ba chiar de-a buşilea, şi el, că-nţepeneşte şi, în veaţă, doar cin' să-mpinge iasă-n faţă.” „A, şi să nu uiţi, Aurele, maieul ăl cu găurele prin care-o adiere simţi, că prinde bine când îţi scoţi cămaşa albă din chiloţi şi din nădragii ăia strimţi.           Şi să nu uiţi să te-ntorci vineri că e logodna ălor tineri, iar pentru că la noi nu-i loc, vom aşeza,-n mai larga casă a scărilor, o lungă masă şi vom pofti întregul bloc: să tacă ăi dă pă palier c-atunci când pleci, în marşaler, te-auzi mai rău ca la raliu, – iar cu-ordinea, îl punem şef pă ăl bătrân, pă nenea Ştef, ce-a fost, pă vremuri, caraliu.” „Dă toate numele mi-e silă, zisese tac-su, când cu pleaşca cu decreţelu… S-aibe şiansă, io zic să-i zicem Nesimţilă!”           Iar soacră-sa, privind în ceaşca cu nechezol, cam dinspre ansă spre stânga (ea nu-i zicea toartă, fi'ndcă ştia de la cocoana unde fusese fată-n casă, că se-mbunătăţeşte soarta când ţii de ansă chiar o cană, darmite-o franţozească tasă), spunea, pe urmă, cui credea-n ghicitul în cafea şi-n dodii dintr-astea: „După ce-o re'ntorc, cu gura-n sus, ce să vedea în ceaşcă?… Ale doişpe zodii, – iar ultima era un porc!”           ENVOI.           S-au scris acestea ca-ntr-o sală de aşteptare,-n care nesimţirea este abisală şi imuabilă ca Iadu' – ca şi aceea care ne aşteaptă încă-n Ghidul nesimţitului, în care Radu Paraschivescu,-n acest an, se-nfurie, – martor Foarţă N.           Şerban.           Ghidul nesimţitului.           Cum să simţi un nesimţit.           Rândurile pe care tocmai aţi început să le citiţi ar fi putut să aibă mai multe nume. Ele s-ar fi putut intitula, bunăoară, Introducere în cunoaşterea nesimţitului sau Nesimţitul în trecut şi în prezent pe teritoriul patriei noastre. Însă rostul cărţii de faţă nu e să maimuţărească tipăriturile indigeste din anii 1980, nici să răspundă unor aşteptări peste măsură de pretenţioase. În plus, România nu are contract de exclusivitate cu nesimţirea. Aceasta este globală, dinamică şi atentă la schimbările din jur. Ea e percepută peste tot şi regretată nicăieri. Fireşte, nesimţitul român nu seamănă cu cel belgian, azer sau panamez şi nu poate fi confundat cu niciunul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil şi greu, dacă nu aproape imposibil, de clasificat.           Şi mai are ceva nesimţitul român: un decalog de la care nu se abate şi un set de convingeri pe care ţi-e cu neputinţă să i le zdruncini. Trăsătura lui definitorie pare, astăzi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vieţii în oraşele mari nu se mai poate întoarce în loc fără să dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici măcar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garantează izbăvirea. Nesimţitul român este agentul unei molime căreia societatea nu i-a aflat leacul. Şi putem spune chiar că, după cum merg lucrurile, e foarte puţin probabil ca laboratoarele vieţii publice să descopere un vaccin eficace.           Dicţionarele ne pun la dispoziţie rama îngustă a unor definiţii, lăsându-ne pe noi să facem restul. Terfeloaga explicativă a limbii române aşază trei explicaţii în dreptul termenului „nesimţire”: 1) pierdere a cunoştinţei sau leşin; 2) lipsă de bun-simţ, purtare a celui nesimţit; 3) răceală, lipsă de sensibilitate. Dintre cele trei accepţii, cea care ne interesează este a doua. Potrivit acesteia – şi umblând la familia de cuvinte —, nesimţitul este un om „lipsit de bună creştere, de cuviinţă, de delicateţe”. Confruntată cu adevărul mişcător a ceea ce ne înconjoară, formula degajă un abur patetic şi vetust. Nesimţitul de la noi şi de pretutindeni nu mai e de mult aşa cum îl descriu dicţionarele. Pe linia unei sinonimii dictate mai degrabă de palpitul vieţii de zi cu zi decât de acribia semantică, nesimţitul e totuna cu bădăranul, mojicul, ţopârlanul (însoţit de ruda dumisale apropiată, ţoapa), neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul. Sunt termeni cu o sonoritate sugestivă, vocabule din care gâlgâie sensuri nete, substantive al căror numitor comun este voluptatea gestului sau a cuvântului nepotrivit.           Rostul acestor termeni? Să ne atragă atenţia că nesimţitul e o alcătuire stridentă, cu o uluitoare capacitate de a fi vociferant mereu şi de a nu se replia niciodată. El e întotdeauna în apele lui, fără să cunoască stinghereala. Nesimţitul nu roşeşte, fiindcă e nepregătit genetic pentru o asemenea abatere pigmentară. Mediul lui optim e spaţiul public, unde îşi dă imperturbabil adevărata măsură. Acomodant, niciodată în pană când vine vorba de adecvarea la context, suplu ca o liană şi sâcâitor ca sciatica, nesimţitul ştie să valorifice toate fisurile prin care se poate furişa în ţesutul social. El are ştiinţa fructificării insinuante. Nu te cotropeşte frontal şi decisiv, ci te învăluie alunecos, până când îţi devine vecin sau îţi suflă în ceafă. Nesimţitul se comportă ca un virus cu tabieturi, obsesii şi manii. Îi lipsesc, în schimb, simţul măsurii şi urbanitatea elementară. Dacă le-ar fi avut, cartea de faţă n-ar fi fost scrisă.           Trăsăturile principale care compun profilul nesimţitului reies din decalogul care urmează. Ele se verifică în realitatea imediată şi pot fi identificate lesne de orice observator. Merită, totuşi, să zăbovim în preajma celor două elemente care constituie amprenta identitară a nesimţitului: gesticulaţia şi retorica. Altfel spus, limbajul non-verbal şi discursul.           Cum gesticulează nesimţitul.           Limbajul trupului.           Nesimţitul este, din capul locului, adeptul gesticulaţiei luxuriante. Nici n-ar putea fi altfel, fiindcă – e lucru ştiut – nesimţirea n-a făcut niciodată casă bună cu discreţia. Energia debordantă a nesimţitului se regăseşte în felul cum se mişcă acesta, în agitaţia spastică a membrelor, în exuberanţa sufocantă a întregului corp. Manualele de fizică din clasa a VI-a de acum treizeci de ani defineau corpul drept „tot ceea ce ocupă loc în spaţiu”. Ei bine, corpul nesimţitului se sustrage acestei generalizări nemeritate. Nesimţitul nu ocupă loc în spaţiu, ci îl colonizează, îl supune unei năvale neîndurătoare, îl impregnează cu esenţa lui rezistentă la orice tratament de combatere. El ştie că îşi poate disloca aproapele în doi timpi şi trei mişcări, motiv pentru care îşi îngăduie să trăiască relaxat. Când un nesimţit îşi propune să te alunge de pe propriul tău teren, sunt rarisime cazurile în care nu reuşeşte. (Iar în aceste cazuri probabil că dă peste un nesimţit de aceeaşi anvergură.) Gesturile lui sunt, în aceste condiţii, un instrument redutabil. Indiferent dacă se şterge la nas, se scobeşte între dinţi, îţi povesteşte un film sau te invită la o bere, nesimţitul te face să devii retractil. Şi-atunci din două, una: ori capitulezi resemnat, ori dispari cât poţi de repede. În ambele cazuri, victoria e a nesimţitului.           Gesticulaţia nesimţitului e bogată, gratuită, incomodă şi agresivă. Există aici un preaplin coregrafic, o abundenţă motrice de rău augur. Chiar şi atunci când intenţiile nesimţitului par în bună regulă, ceva din morişca mâinilor sau în bulbucarea ochilor săi te inhibă şi te face să te întrebi pe unde o să scoţi cămaşa. Expansiv şi nestăpânit, nesimţitul e gata să-ţi vâre un deget în ochi, să te calce pe bombeu, să te înghesuie şi să-ţi reducă spaţiul vital. Compania lui e solicitantă şi obligă la precauţii neîntrerupte. Lângă un nesimţit încerci un alt tip de nesiguranţă decât lângă un posibil hoţ de buzunare, dar ai puţine şanse să rămâi acelaşi. De cele mai multe ori iritarea în faţa lui face loc disconfortului, iar uneori chiar şi fricii.           Pe lângă gesticulaţia ca acompaniament al vorbirii, nesimţitul poate recurge oricând la gesturi definitorii, de sine stătătoare. Încărcătura lor e cu atât mai nocivă cu cât totul are loc în public. Nesimţitul deţine arta surprizelor consternante. El se descalţă în tren, fumează în locuri unde acest lucru i se interzice în mod explicit, vorbeşte între replici la teatru, îşi suge măselele la Ateneu, îşi pipăie prietena pe întuneric la film, eructează plenar după dejun şi se şterge la gură fie cu faţa de masă, fie cu mâneca hainei. Toate aceste gesturi denotă nu doar lipsă de educaţie, ci în primul rând sfidare la adresa celor care i se află întâmplător în preajmă. Cei mai mulţi nesimţiţi ştiu că nu au voie să facă anumite lucruri. Dar le fac doar pentru violentarea asistenţei, pentru oripilarea ei amuzată. Nesimţitul se hrăneşte din stinghereala celorlalţi şi găseşte în ea îndemnul de a fi nesimţit şi cu alte prilejuri. Aşa cum pofta vine mâncând, jubilaţia nesimţirii sporeşte cu fiecare gest care iese din normă şi-i perplexează pe martori.           Cum vorbeşte nesimţitul.           Limbaj pur şi simplu.           În ceea ce priveşte retorica nesimţitului, ea nu face decât să-i dubleze gesticulaţia. Nesimţitul are un fel de-a vorbi sintetizabil în câteva epitete: zgomotos, răstit, grosier, ofensator. Nici un nesimţit autentic nu va folosi surdina. Verbul lui trebuie să fie sonor până la timorare şi excesiv până la vertij. Nesimţitul nu coboară spre şoaptă în nici o împrejurare. Nimic nu-l poate convinge să tacă. Şi nici să accepte că e nepoliticos să ridice tonul în biserică, la cimitir sau într-un muzeu. Un nesimţit care vorbeşte încet este o contradicţie în termeni. Un aranjament contra naturii. Un compus oximoronic. Un mutant pe care realitatea se va grăbi să-l respingă. Nesimţitul veritabil se exprimă răspicat, întrerupe, confiscă atenţia auditoriului, taie macaroana şi nu e interesat de punctul de vedere al celorlalţi. Contează el şi numai el. Orice tentativă de sustragere a aproapelui e sancţionată drastic şi imediat. Nesimţitul abhoră clipele dubitative, deplânge ifosul patetic al revoltatului de lângă el şi militează până în pânzele albe pentru răsteală, ciorovăire sau insultă. El râde la propriile bancuri (majoritatea stupide) şi te somează să i te alături. Vorbeşte fără să filtreze, iar pentru asta aşteaptă complimente şi admiraţie. Nu se prezintă niciodată, presupunând că-l cunoşti. Este locvace, pisălog şi afişează de fiecare dată o deplină indiferenţă faţă de ceea ce-l înconjoară.           Paginile care urmează ascund, ce-i drept, o formă de inutilitate, fiind de la un punct încolo o încercare de a-i vinde castraveţi grădinarului. În mod normal, personajul principal al acestei cărţi şi nenumăraţii lui fraţi întru atitudini îşi cunosc bine menirea, arealul şi victimele. Nesimţitul român – căci el e totuşi blestemul nostru zilnic – este surprins aici în diverse ipostaze şi încurajat să nu coboare ştacheta. Tocmai fiindcă avem aşteptări enorme de la el, îi suntem aproape cu vorba şi cu exemplul. Nu ştim dacă va avea sau nu chef să parcurgă acest ghid, pentru simplul motiv că e puţin probabil să afle noutăţi. Însă datoria noastră e să-l înarmăm cu cât mai multe trucuri, strategii şi instrumente. Poate că de unele a uitat. Poate că altele i se par subevaluate. Poate că se va simţi ispitit să se raporteze la modelul furnizat de ghidul nostru şi va constata că există totuşi, în comportamentul său, amănunte retuşabile. În fond, un nesimţit avizat are un impact mult mai puternic asupra semenilor decât unul constrâns la acţiuni empirice. În fine, ca formă supremă de captaţio, am ales să ne adresăm nesimţitului tutuindu-l. Alegând armele lui şi mutându-ne într-un registru pe care-l stăpâneşte până la ultima nuanţă. În felul ăsta, avem cât de cât şansa unei reacţii binevoitoare din parte-i.           Decalogul nesimţitului           1. Fii strident. Luptă cu toate mijloacele împotriva discreţiei.           2. Nu te gândi la ceilalţi. Fii egocentric.           3. Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat.           4. Fă prozeliţi. O să vezi că nu e foarte greu.           5. Batjocoreşte lucrurile grave. Practică persiflarea mai ales când nu e cazul.           6. Arată-te opac la argumentele celorlalţi. Eventual refuză-le de plano.           7. Caută mereu prim-planul. Încearcă să fii contaminant.           8. Evită să-ţi pui întrebări. Drumul tău e unul al certitudinilor.           9. Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri.           10. Nu uita că marele tău duşman e bunul-simţ. Combate-l cu fiecare gest şi cuvânt.           Nesimţitul călător.           În mileniul internautic, globalizant şi repezit în care te afli, călătoria şi-a pierdut frisonul iniţiatic. Aşternerea la drum nu mai are aplomb picaresc sau sâmbure de mister. Totul s-a redus la o deplasare eficientă, cu economie de timp şi abundenţă de mijloace. Nimeni nu mai pleacă în direcţii incerte, nimeni nu mai caută sensuri pitite în mecanica paşilor. Călătorul de azi e o vietate decisă, care trebuie să ajungă repede din punctul A în punctul B. El are un aer posac, preocupat sau febril, în funcţie de agenda zilei. Stilistica voiajului, fie el de plăcere sau de afaceri, a sărăcit metodic, pe măsură ce s-a îmbogăţit recuzita tehnică. Autobuzele, trenurile, avioanele şi metrourile transportă cohorte de pasageri plecaţi, vorba lui George Bernard Shaw, „la întâlniri cu ei înşişi, la care se tem să nu întârzie”. Ei bine, de ce să îngădui, tu, nesimţitule, posomoreala ulcerantă a acestor veşnici hoinari? Chiar nu poţi face nimic? Ba vezi bine că poţi, dacă ştii să-ţi alegi instrumentele şi momentul optim al intervenţiei.
AnnaE
.Post in PDF Familia Perlmutter de Panait Istrati carte de citit online
Familia Perlmutter de Panait Istrati BĂTRÂNII PERLMUTTER Constanța e un mic Stambul românesc tolănit alene pe anticul promontoriu al Mării Negre sanctificat de exilul lui Ovidiu, poetul nefericit a cărui statuie visătoare împodobește piața ce-i poartă numele și face să bată în piepturile românilor toată mândria gintei latine. Turci, ovrei, bulgari, armeni, greci, tătari forfotesc într-o pitorească promiscuitate, discută tot felul de afaceri și fac s-ajungă la urechile românilor toate dialectele Levantului. Aici, călătorul cosmopolit se simte la el acasă, găsește mâncări gătite după gustul lui, oameni care-i plac și deprinderi care i se potrivesc. Din 1906, Constanța a devenit cel mai important port balcanic. În anul acela, guvernul român a inaugurat, pe socoteala sa și, s-o recunoaștem, cu prețul a mari sacrificii, un serviciu regulat cu patru nave rapide care fac cursa Constanța-Constantinopol-Pireu-Smirna-Alexandria Egiptului. În felul ăsta, într-o singură săptămână, călătorul care lua la Paris Orient-Expresul, putea ajunge pe pământul faraonilor în modul cel mai confortabil și fără altă bătaie de cap, decât să sară la Constanța din expres în pachebot. Acesta, alb ca o lebădă, și arzând în căldări țiței, făcea 17 noduri pe oră și dădea, în cele mai favorabile condiții, un deficit de câteva zeci de mii de lei aur pe călătorie. Poporul român, căruia nu-i călca niciodată piciorul pe ele, plătea cu trufie, gândind la nobilele sale origini, dar asta era altă poveste…   În dimineața aceea de sfârșit de octombrie, Dacia intrase în portul Constanța pe o vreme foarte proastă. Era la a treia cursă. Morocănoși și palizi, cei câțiva pasageri care coborâseră se eclipsară foarte repede, luați, aproape toți, de trăsura unui mare hotel. După care, vaporul păru să răsufle ușurat – bijuterie de-un alb imaculat, profilându-se de-a lungul cheiului negru și pustiu pe care o santinelă preocupată îl măsura de la un cap la altul cu pași obosiți. Și iată-i apărând, unul câte unul, ca șoarecii, funcționarii, bucătarii, mateloții, cărora serviciul le permite s-o șteargă aproape imediat după acostare. Unii se despărțiră îndată, cu câte o strângere de mână grăbită și cu două vorbe spuse la repezeală. Ăștia erau „băieții însurați”. Ceilalți, „băieții de treabă”, se duceau în grupuri mici să bea un pahar de vin „românesc” și să guste o bucățică de „pastramă” de berbec în vreo tavernă, pe care în Levant numai ovreii știau să le chivernisească pe gustul amatorilor de „bucățele rare”. Își făcu apariția și Sotir. Era scrupulosul cambuzier de pe Dacia, omul care nu se grăbea niciodată sau, în orice caz, nu arată că s-ar grăbi. Era cel mai vechi dintre navigatorii români din leatul lui, foarte respectat de toată lumea, fie ei superiori sau subalterni, pentru numeroasele lui stagii pe vapoarele străine, pentru experiența lui vastă și pentru că vorbea câteva limbi fără să o facă pe grozavul. Fire melancolică, totdeauna distrat, Sotir era punctual „ca orice om căruia nu-i place să primească bobârnace”. Și cu toate că era prea solitar pentru un marinar, camarazilor lui le era drag, și între ei îi ziceau „bărbosul”. Pentru că Sotir, din toată marina română, era singurul care avea barbă atât de frumoasă, creață și sură; dar părea sălbatec, gata de bătaie, temperament de cambuzier veritabil. De fapt, viața lui nimeni n-o știa decât din auzite. Nu-i plăcea să facă confidențe. Sub braț cu un pachet de trufandale exotice – curmale, ananas, nuci de cocos –, Sotir, punând piciorul pe uscat, oferi santinelei un pachet de țigări egiptene. Ostașul îi mulțumi: — Numai dumneata, domnu’ Sotir, te mai gândești și la noi, amărâtele de santinele. — Deh, fiule, poate că ăilalți au griji mai multe decât mine! Din port, cambuzierul porni drept spre strada Mangaliei, mahalaua cea mai nenorocită a Constanței, înțesată, inaccesibilă din septembrie până-n aprilie. Dar Sotir era om de nădejde, avea picioare bune și inimă la fel. Și, mai ales, știa ce vrea. — Mai întâi, hai să le spunem bună ziua bătrânilor Perlmutter. Și intră în curtea desfundată pe care o revede întotdeauna cu plăcere. Tocmai în clipa aceea apăru Hanăle, o fetiță de zece ani, puțintică, o miniatură a Estherei, brună și slăbuța, ultimul copil al lui Perlmutter. Era îmbrăcată curățel în dimineața asta, cu o rochie roșie. Și ochii ei rotunzi, cu lumina strălucitoare, mari-deschiși, păreau să plutească cu dispreț pe deasupra noroiului din jur. — Veniți la noi? exclamă fetița într-o românească curată, văzându-l pe Sotir. Dar nu-i nimeni acasă! Știți, azi e șabăs, e Yom Kippur! Părinții mei s-au dus la sinagogă, să se roage și să postească toată ziua. — De-asta, gândește Sotir, sunt închise toate prăvăliile evreiești în dimineața asta. Deh, e ziua cea mare, când ei își cer iertarea păcatelor pe tot anul! Avrum Perlmutter o să-și petreacă toată ziua cu Iehova, alături de mentorul său, de reb Zalman, așa că să-i lăsăm în pace. În timpul ăsta fetița-i dădea zor cu gânguritul, părea prea serioasă pentru vârsta ei. — Și-am să postesc și eu pân’deseară. Pentru prima oară anul ăsta, c-am împlinit unsprezece ani! Și ananasul ăsta-i pentru noi, ca data trecută? — Firește, răspunse Sotir, puțin cam ursuz, e pentru tine și pentru bătrâni, din partea fratelui tău Isaac. Nu vrei să-l mănânci acuma? — Oh, nu! Cum se poate?! Ce-o să zică reb Zalman?! Și fetița, jenată, aruncă o privire în jur, să vadă de nu cumva această prozaică sugestie fusese auzită de vreo ureche indiscretă. Dar, liniștită, întinse mâinile spre pachet. — Am să-l duc în casă. — Ba nu, spuse în glumă Sotir. Nu vreau să te ispitesc. Ești în stare să-l mănânci pe ascuns. Pachetele astea două sunt pentru voi, am să vi le aduc mâine. Și marinarul plecă agale, impasibil, pierdut cu totul în gândurile lui. — Ce rasă plină de mistere. Ovreii ăștia, tot ce fac, fac cu frenezie. Niciun neam nu-i atașat cu atâta pasiune violentă de trecutul său; și cu o pasiune tot atât de violentă, îl părăsește. Ei se manifestă sau se reneagă, la fel de nebunește… E un mister!   *   A doua zi aproape că se-nserase când Sotir intra în curtea sordidă de pe strada Mangaliei, în fundul căreia bătu timid la o ușă prăpădită. Rifca, îmbătrânită și gheboșită, o crăpă cât să poată scoate capul afară, dar recunoscându-l pe prieten, se dădu îndărăt, o deschise larg, încurcându-se în vorbe: — Ah, dumneata ești, kir Sotir! Intră! Să-ți dea Dumnezeu zile, omule cu vești bune! Intră! Ce bucurie, ah, ce bucurie! Apoi, strigând către bărbatul ei: — Avrum, Avrum! A venit kir Sotir! Sotir se afla din nou în odaia mare a croitorului sărman. Miros de ceai, de stofe, de mangal încins în fierul de călcat. Cald ca într-o baie. Aer stricat. Dezordine, sau mai curând indiferență față de tot ce nu mișcă… Cu nasul în abajurul unei lămpi cu gaz, Avrum făcea să duduie pământul cu mașina lui de cusut și îi trebui un timp până să audă chemarea nevesti-sii. În fine, opri țăcănitul acela asurzitor, privi pe deasupra ochelarilor și, se ridică, biet bătrân sfrijit, alb tot, dar cu ochii încă strălucitori, cu mersul sigur: — Sunt fericit să-ți pot strânge mână, kir Sotir, spuse el într-o românească corectă. Ia, te rog, loc aici lângă reb Zalman. Într-un colț luminat puternic de o a doua lampă, ședea, într-o aureolă de tihnă senină, reb Zalman, un bătrân cu barbă mare, căruntă, și cu perciuni lungi. Bea ceai și își ștergea cu gravitate picăturile de sudoare de pe frunte. Pe cap avea o tichie neagră, pe care n-o scotea niciodată. Când Sotir se apropie de el, se ridică în picioare cu ceașca într-o mână și pe cealaltă o întinse spre marinar cu degetele răsfirate, după obiceiul evreiesc, rostind stâlcit cuvintele românești: — Fii binevenit, prietene Sotir. Ei, cum a fost călătoria? S-a-ncheiat cu bine? — Binișor, reb Zalman. — Dumnezeu să te ocrotească-ntotdeauna, zise Rifca, și pe pământ și în călătoriile pe mare, pentru că ți-e milă de bieți ovrei ca noi. — Mulțumită dumitale, kir Sotir, adăugă Avrum, mai putem și noi să aflăm câte ceva despre soarta nefericitului nostru Isaac, care se stinge departe de noi, acolo-n Egipt… — Fie-ți milă de noi, Iehova, Dumnezeul nostru, oftă Rifca ridicând spre tavan chipul ei radiind dureros. Și după ce murmură în idiș câteva cuvinte de neînțeles acoperindu-și fața cu mâinile ei mici și grăsuțe, duse colțul șorțului la ochii înroșiți și, înseninată, îi explică lui Sotir: — Avrum al meu, dintotdeauna am spus-o, n-a fost destul de sever cu copiii noștri. Așa c-am fost greu pedepsiți. M-am rugat de mila Cerului. Sărmana de mine… Apoi se grăbi să aducă ceai celor trei bărbați ce ședeau în jurul lămpii. — Și, cu școala dumitale, mai merge, mai merge, reb Zalman? întrebă Sotir cu interes. Desigur, copiii tot te mai necăjesc și părinții tot nu-ți plătesc…! Hai cu mine în Egipt, acolo au nevoie, s-ar părea, de rabini care să-i învețe Talmudul, și ai să găsești copii cuminți, pe care să-i înveți să-l cinstească pe Iehova. — Eu, de-aici nu mă mișc. Sotir, eu sunt un sedentar, n-am nicio poftă de călătorit. Nu-i peste tot aceeași lume? Nu-s aceiași oameni? De-atâtea ori chiar dumneata mi-ai spus-o, dumneata care de douăzeci de ani bați continentele. Cât despre mine, Dumnezeu m-a trimis la Constanța, uite, ’s mai bine de patruzeci de ani de-atunci, și cu toate că aici sunt ovrei puțini și că, de când s-a prăpădit nevastă-mea și se odihnește-n pace-n cimitirul din Constanța, n-am alți prieteni decât pe Perlmutteri și am să rămân aici, legat de trecut, toată viața. Nu-mi plac schimbările, cum îi place tineretului de azi și cum îți place și dumitale, Sotir. Mi se potrivește mai bine statul pe loc; pentru că, numai în continuitate e credință. — Ești modest, reb Zalman. Te îngropi într-o viață ștearsă și umilă, cu toată învățătura dumitale mare. Nu vrei să știi de beția spațiilor vaste și de schimbările neașteptate! — Și dumneata, Sotir, care nu vrei să știi de beția unei vieți sedentare ovreiești ce-ți umple inima și sufletul! În adevărata umilință în fața lui Iehova inima își află împăcare. Trufia-i ceea ce face pe copii să se abată de la calea părinților lor… — E logic, zău, exclamă Sotir. Copiii calcă-n picioare trecutul. Trecutul nu trebuie să se prelungească-n viitor, dacă suntem cu-adevărat prietenii progresului omenesc. Copiii au dreptul la revoltă! — Da, Sotir. Ai dreptate. Dar uiți că viitorul își trage seva din trecut, și trebuie să-l menajeze, pentru că-i datorează experiența. — E-o fericire că-l avem pe reb Zalman cu noi, făcu Rifca, aproape cu voioșie. Ce ne-am fi făcut fără sprijinul lui! Nici Avrum, nici eu n-am fi fost pe lumea asta, fără prietenul și duhovnicul nostru cel mai bun… — Și fără kir Sotir, completă Avrum, care totdeauna înainte de a pleca în țări îndepărtate vine să ne facă o vizită, ce-am mai fi știut noi despre soarta copiiilor noștri? Da, kir Sotir, dumneata aduci câte un pic de bucurie în casa asta tristă… — E-adevărat, aprobă Rifca. Păcat că ești un „goi”, kir Sotir. Știi că reb Zalman e puțin rudă cu noi? Și el e un Perlmutter. E… cum să-ți explic eu… Bunicul lui era văr de-al doilea cu tatăl bărbatului meu, nu-i așa, Avrum? — Lasă astea, Rifca. Să vedem mai bine ce ne spune kir Sotir. — Ai dreptate, Avrum. Spune, kir Sotir, cum îi merge lui Isaac al nostru? E-adevărat că-i sănătos, cum ne scrie el? Hanăle, care tocmai desfăcuse pachetul adus de Sotir, citise cele câteva rânduri scrise-n grabă în idiș și asista cu gura căscată la toată conversația, din care nu-i scăpa un cuvânt. — Îi merge bine, îi merge foarte bine, răspunse Sotir cu o vivacitate pe care reb Zalman o găsi cam forțată. Perlmuterii îl fixară îngrijorați pe marinar; mama insistă: — Nu-i prea slab? — Nu-i slab deloc. — Câștigă bine? — Destul de bine… când lucrează. — Cum, „când lucrează”? Nu lucrează întotdeauna? — Nu, firește că nu. Câteodată n-are de lucru, cum se-ntâmplă oricărui muncitor. — Ah, acuma-nțeleg de ce ne cere de-atâtea ori parale. Și cu toate astea, Isaac e-un pălărier cum nu erau mulți ca el în București. Ar trebui să aibă totdeauna de lucru. — Da, aprobă Sotir, Isaac e un pălărier foarte bun, numai că, asta-i, în Egipt se poartă mai mult fesul. — Dracu’ să-l ia de fes! blestemă Rifca, ridicându-se să se ducă după ceai. Reb Zalman o privi pe Rifca cu un aer sever, dar nu spuse nimic. Interveni Avrum, cu vorbirea lui astmatică: — Scrisorile băiatului nostru Isaac devin din ce în ce mai de neînțeles, din ce în ce mai scurte, kir Sotir. Mintea lui, mi se pare, e destul de tulbure. Nu-l mai recunosc pe băiatul deștept de pe vremuri. S-o fi apucat de băutură? — Hm, făcu Sotir cam încurcat. I se mai întâmplă și lui, ca omului, de prea multă amărăciune. Fiind singur, și silit să trăiască departe de ai săi, deh, un pahar, din când în când, nu-i o crimă… — Ba-i crimă, kir Sotir, e crimă! se tângui croitorul cu respirația întretăiată. Să ai un bețiv în familie… asta-i o rușine! Ovreii nu beau… Noi trudim, bieți bătrâni, din zori și până-n miezul nopții, pentru o bucată de pâine. Cinci copii… i-am hrănit, i-am îngrijit, i-am crescut, am sacrificat totul pentru ei, și-acuma, pentru ei nici nu mai existăm. În afară de Hanăle, toți cinci de mult ar fi putut să ne-ajute, dar n-o face niciunul. Nu mai existăm. Copiii noștri sunt ca și morți pentru noi. Și noi, pentru ei, tot ca și morți suntem. Toți s-au împrăștiat, ca bătuți de vânt. Știi și dumneata… Ne-a mai rămas Hanăle, ea-i un copil încă, micuță, dar ce poate face ea ca să ne-ndulcească soarta? Uite, se împlinesc patruzeci de ani de trudă, de griji, de cheltuieli pentru școală bună și totul a căzut baltă. Ce crimă am făptuit în ochii lui Dumnezeu, ca să fie atât de crud și nedrept cu noi? Avrum, drept ca o prăjină, alerga prin toată odaia ocărind și rostindu-și indignarea; apoi, fără suflu, se trânti în fotoliul cel vechi. Nevastă-sa alergă să-i dea ceva să bea, îl certă la rândul ei, tânguindu-se: — Ah, kir Sotir, mai rău păcătuiește săracul în fața lui Dumnezeu decât bogatul. Dacă-n cer se ține socoteală de toate câte-a spus omu’ la supărare, atunci s-a isprăvit cu mântuirea sufletelor noastre. Oh, vai de capul meu! Chin pe lumea asta, chin pe lumea ailaltă. La ce bun să te mai naști… — Nu blestema, Rifca, zise reb Zalman cu blândețe. Crede-mă, Dumnezeu n-are nicio vină-n chestia asta. — Bărbatu-meu, săracu’, se crede atât de nenorocit, încât se leagă și de cele sfinte. Până și rugăciunile le spune acum numai din vârful buzelor. Ce vrei, orice răbdare ajunge odată și-odată la capăt. De la zece ani de când se tot chinuie… — Și-acum, se vaită Avrum, suntem loviți în ultima noastră speranță, în Isaac, cel mai bun și cel mai blând dintre copiii noștri. Într-adevăr, e prea mult… — Dumnezeu ne-a dat minte să ne călăuzească, îl consolă reb Zalman. — Și-o inimă să ne zăpăcească mintea, îi tăie Sotir vorba cu duhul blândeții. — În operă Creatorului, kir Sotir, nimic nu-i făcut ca să „zăpăcească” … — Poate, dacă ești mort… Ridicându-se să plece, Sotir strânse cu căldură mâinile celor trei Perlmutter, o sărută pe Hanăle și zise părinților lui Isaac: — Voi n-ați greșit cu nimic, nici copiii voștri și… nici Dumnezeu. Vinovatu-i altul, dar voi sunteți prea bătrâni ca să-ncepeți astăzi să-i dați de urmă. Hai, vă las sănătoși și să vă găsesc sănătoși! — Vrei să fii atât de bun să treci mâine să iei un pachețel pentru Isaac? — Desigur. Am să trec…  
AnnaE
.Post in Un dolar, doi dolari, valetul de trefla de Chiril Tricolici carti autori romani
Un dolar, doi dolari, valetul de trefla  de Chiril Tricolici DE LA O CONTRAVENŢIE LA LEGEA CIRCULAŢIEI.   Primisem de câteva zile o Carte poştală foarte drăguţ tipărită, prin care eram invitat – câtă amabilitate! – să mă prezint „imediat” la Inspectoratul de Miliţie al Municipiului Bucureşti, etajul 5, camera 603, cu certificatul de înmatriculare şi carnetul de conducere auto. Şi cum în dimineaţa aceea eram foarte bine dispus, atât de bine dispus de parcă m-ar fi decorat cu vreun ordin, m-am hotărât să dau curs preaamabilei invitaţii acolo unde niciodată nu te cheamă să te felicite sau să te laude. Eu, cel puţin, n-am auzit.   Cu aceste gânduri şi cu altele asemănătoare, o dată intrat în vasta şi ospitaliera clădire a Miliţiei de pe Calea Victoriei, în loc să apăs în lift pe butonul ce indica etajul cinci, l-am preferat pe cel din dreptul cifrei trei.   Aici lucra şi mai lucrează încă un coleg de şcoală – nu e cazul să vă spun ce fel de şcoală – şi amic, cu care întreţineam bune relaţii. Sporadice, din păcate.   Erau de vină cel puţin trei situaţii.   În primul rând, constanţa relaţiilor noastre era grevată de lipsa acută de timp a prietenului meu. Colonel, ocupă o funcţie importantă (zvonul care circulă: cu cât salariul e mai mare, cu atât ai mai puţin timp să-1 cheltui, fiind în acest caz confirmat) şi, de cele mai multe ori, când îi telefonam, la celălalt capăt al firului răsuna aproape invariabil: „Nu te supăra, sună-mă mai târziu, colega, am o discuţie”.   E greu de precizat ce semnifica acest cuvânt, pentru că mereu avea câte o discuţie. Eu însă îl pisam cu telefonul (până s-a întâmplat „în al doilea rând”), colonelul fiind un adevărat sac fără fund cu tot felul de întâmplări adunate în cei peste douăzeci de ani de miliţie.   Aşa se face că la întâlnirile noastre participa, nu o dată şi un alt coleg de şcoală, cunoscut actor bucureştean. Atât de cunoscut, încât Jean Marais ţinuse cu orice preţ să se imortalizeze cu el într-un film, drept care şi eu şi colonelul primisem – cu dedicaţie – câte o fotografie făcută la Buftea în timpul filmărilor, fotografie păstrată şi azi cu sfinţenie sub sticla băruleţului meu (există o asociaţie), numai că din ea a dispărut, după o vizită feminină, decupat cu lama, actorul francez.   În al doilea rând, amicul meu, colonelul Alexandru Banu, este un mare amator de pescuit. Şi aceasta nu numai pentru a-şi crea relaţii cu cei ce susţin că, după o săptămmă de muncă intensă, o duminică la pescuit este cât se poate de reconfortantă – te gândeşti la peştele care, uite acum, acum o să muşte momeala şi atât.   Pasiunii acesteia şi, în egală măsură, faptului că sunt un fericit posesor de autoturism le-am datorat invitaţia, lansată într-o sâmbătă, de a merge a doua zi la o baltă dintre acelea cu foarte mult peşte şi pescari mai puţini.   Am acceptat cu nedisimulată bucurie invitaţia.   Contramandând programul pe care mi-1 aranjasem pentru duminica aceea, m-am culcat mai devreme, la două noaptea am fost în picioare, la cinci dimineaţa, după treizeci şi ceva de kilometri presăraţi cu hârtoape, eram pe marginea bălţii. Dar cu toată sticla de coniac pe care o luasem pentru a întreţine verva colonelului şi spumozitatea povestirilor sale, acesta n-a scos până seara o vorbă măcar. Să nu sperie peştii.
AnnaE
.Post in PDF Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon
Dedicaţie   Domnilor ciocoi!   Este mult timp de când umblu cu această nuvelă ziua şi noaptea, întocmai ca Diogen, căutând o clasă de oameni ca să le-o dedic. Am voit să fac această onoare boierilor; dar, după o gândire serioasă, miam schimbat hotărârea, căci, deşi într-această clasă s-au strecurat mulţi venetici corupţi şi, cu toate lovirile şi tentaţiunile străinilor la care servă de ţintă de un secol şi jumătate, tot se găsesc printre dânşii bărbaţi cu simţăminte nobile şi cu inimă de adevăraţi români, care au făcut, fac şi sunt convins că vor face mult bine patriei lor.   De la boieri am alergat la neguţători. Am revizuit toate stabilimentele de comerciu, de la magaziile cele mari şi luxoase până la magherniţele cele umilite ale precupeţilor. Am văzut zarafi fără capital, fanfaroni şi maloneşti, care sărăcesc lumea prin dobânzile lor cele nemăsurate; lipscani şi bogasieri care îşi împodobesc magazinele cu marfă putredă şi cu oglinzi mincinoase şi, dându-şi ton de mari capitalişti, ruinează societatea prin falimente frauduloase, ce se efectuesc foarte lesne în ţara noastră; băcani care vând rapiţă în loc de untdelemn, orez îndoit cu pietricele ca să tragă mai greu la cântar şi cafea amestecată cu orz şi fasole. Am văzut cârciumari amestecând vinul cu apă şi vânzând cu ocale cu două funduri, măcelari şi precupeţi vânzând cu cântare strâmbe şi m-am mâhnit, căci răul este foarte mare, dar n-am găsit în aceşti amăgitori decât nişte hoţi sau ciocoiaşi ordinari, ieşiţi din şcoala voastră fără diplomă de specialitate!… Am alergat prin sate şi cătune, am vorbit cu ţărani bătrâni şi tineri; ce e drept, sunt plini şi ei, sărmanii, de mârşăvii până între urechi, dar n-am găsit nici între dânşii pe oamenii ce căutam. Am intrat în locaşul lui Dumnezeu, am observat cu conştiinţă clerul înalt şi pe cel proletar. Dar vai! ce dezamăgire!… Acolo unde credeam că voi găsi toiagul şi traista, sacrul simbol al umilinţei şi pietăţii creştine, am găsit ignoranţa întronată, invidia, mândria, lăcomia şi alte păcate morale, pe care ne oprim a le descrie, căci legea de presă, fără îndoială, ne- ar condamna la zece ani de ocnă.   Obosit de atâtea cercetări zadarnice, hotărâsem să-mi ard manuscriptul; dar tocmai când mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de şase luni, m-am gândit şi la voi, preaiubiţii mei ciocoi ai condeiului, de toate clasele şi partidele, şi am zis ca strămoşul nostru Pilat: „Ecce homo‖ sau „Iată oamenii mei‖!   Vouă, dar, străluciţi luceferi ai viciilor, care aţi mâncat starea stăpânilor voştri şi v-aţi ridicat pe ruinele acelora ce nu v-au lăsat să muriţi în mizerie; vouă, care sunteţi putrejunea şi mucegaiul ce sapă din temelii şi răstoarnă împărăţiile şi domniile; vouă, care aţi furat cu zvanţul din funcţiunile cele mici şi cu miile de galbeni din cele mari, iar acum, când v-aţi cumpărat moşii şi palate, stropiţi cu noroi pe făcătorii voştri de bine; vouă şi numai vouă dedic această slabă şi neînsemnată scriere. Citiţi-o cu băgare de seamă, domnii mei, şi oricâte hoţii îmi vor fi scăpat din vedere, însemnaţi-le pe un catastif şi mi le trimiteţi ca să le adaug la a doua ediţiune.       Prolog     Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!…   Platon a zis, cu două mii de ani înainte de a lua noi pana în mână ca să descriem pe ciocoi, că un om, ca să poată deveni cetăţean onest, mai întâi de toate caută să fie născut bine, crescut în frica lui Dumnezeu, şi din copilărie până la maturitate să trăiască înconjurat de oameni virtuoşi şi drepţi.   Ciocoiul este totdeauna şi în orice ţară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal până la barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns ţinta aspiraţiunilor sale.   Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi ai tuturor virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit. Aci vine ciocoiul, umilit, şi cere a servi pe boierul pentru o bucată de pâine, o cameră de dormit şi un veştmânt ca să se apere de asprimea frigului.   În anii dintâi, aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie şi vicleşug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop şi La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniţi în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenţiune, încât la etate de douăzeci de ani, ei ştiu foarte bine cum se fură cloşca de pe ouă fără să cârâie; cu alte cuvinte, ştiu cât să fure de la aprovizionarea din toate zilele, cât de la aprovizionările cele mari, cât de la arendarea moşiilor şi alte mai multe tranzacţiuni ale casei boiereşti în care se află servind.   Ştim cu toţii că între slugile de la casele bogaţilor, ca în toate meseriile sociale, există o ierarhie oarecare. Ciocoiul, dar, îşi începe uneori cariera de la postul de rândaş, iar alteori de la lacheu ce se pune în coada trăsurii boierului; devine cu încetul sofragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face şi el boier; şi cu toate că unii-alţii îi zic în deriziune boier făcut, copiii lui însă devin boieri şi fii de boieri.   În timpul pe când ciocoiul umblă după trăsura boierului, el află toate slăbiciunile stăpânului său şi-i ajută cât poate ca să şi le împlinească în paguba lui şi în folosul său. Se întâmplă, însă, de multe ori ca stăpânul ciocoiului să aibă şi virtuţi, dar aceste lucruri pătrate nu pot să intre în capul şi în inima cea triunghiulară şi îngustă a ciocoiului plecat pe drumul de a deveni om mare cu orice preţ.   Ca sofragiu se obişnuieşte atât de mult cu mâncările delicate, încât nu mai poate să trăiască fără friptură de fazan, brânză de Parma, salam de Verona, icre moi, conserve de Franţa şi vinuri din cele mai celebre dealuri ale Europei. Astfel dar, când ciocoiul ajunge la gradul de vătaf, este corupt moraliceşte şi fiziceşte până la măduva oaselor.   Înălţat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugăriei, ciocoiul devine prevăzător ca un prezident de cabinet… din Europa. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care să-şi facă stare. Diferite planuri i se prezintă în imaginaţiune, unul mai întunecos decât cellalt; le studiază pe toate şi, găsindu- le realizabile, le pune în lucrare fără mustrare de conştiinţă.   S-a zis de mai mulţi filozofi şi cărturari că conştiinţa este cel mai aspru jude al criminalului. O fi, nu tăgăduiesc, dar vătaful de curte cunoaşte secretul de a face din acest aspru judecător un consilier întocmai după cum îi trebuieşte lui.   El zice în sine: Tot omul este creat de Dumnezeu cu dreptul de a se hrăni pe pământ; de ce dar unii oameni au mai mult decât le trebuie, când alţii nu au nici chiar mijloacele necesare spre a se susţine? De ce unii sunt puternici şi alţii nebăgaţi în seamă? De ce unii stăpânesc pământuri întinse, iar alţii nu au nici chiar pământul necesar spre a se înmormânta? Aceasta este o stare de lucruri anormală zice înţeleptul vătaf de curte şi cată să o combat din toate puterile, adaugă el.   Astfel dar, omul nostru, mergând din raţionament în raţionament şi din deducţie în deducţie, devine comunist, fără ştirea lui, şi începe a pune în lucrare această doctrină atât de frumoasă şi egalitară în aparenţă, cât este de hidoasă în fond.   Nu trece mult şi ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societăţii… Îşi cumpără moşioare, vitişoare şi alte diminutive de acestea care fac viaţa lesne şi plină de plăceri.     După ce a ruinat de ajuns pe nenorocitul boier, care nu l-a lăsat să piară de foame pe drumuri şi după ce şi-a luat rangul de pitar, la care nu este vătaf de curte care să nu aspire, omul nostru caută un pretext şi părăseşte casa stăpânului său tocmai atunci când acesta simte cea mai mare nevoie de dânsul.   Este cunoscut că omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere, oricât de bogat ar deveni, ci, din contra, caută noi mijloace de a-şi mări bogăţiile. Căsătoria, dar, devine pentru dânsul o nouă mină de exploatat. Se propune ca ginere pe la toate fetele bogate; trimite samsari de căsătorie în toată ţara şi nu se însoară decât numai atunci când găseşte o zestre după placul lui, fără să se tulbure cât de puţin dacă femeia cu care-şi leagă soarta este jună, frumoasă şi crescută bine, sau slută şi depravată.   Omul ce se însoară numai pentru ca să-şi mărească starea niciodată nu ia soţie bună. Ciocoiul o ştie şi aceasta, dar îi pasă foarte puţin, căci el nu are altă ţintă decât realizarea planurilor sale celor ambiţioase. N-apucă să treacă luna de miere şi casa ciocoiului devine o cafenea în care se adună toată lepra societăţii. Soţia lui devine o Messalină; copiii se nasc Dumnezeu mai ştie cum, cresc împreună cu slugile şi, tocmai când ajung la gradul cel mai înalt al corupţiunii, îi trimite în Franţa ca să înveţe carte.   Nenorociţii copii, lipsiţi de educaţiunea morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de onoare învăţate din casa părinţilor, cum ajung la porţile Parisului, cad în mâinile femeilor şi junilor celor stricaţi, care îi depravează şi mai rău; iar când se întorc în patrie, în loc să aducă cu dânşii luminile Europei civilizate, nu aduc decât viciul şi depravarea sau, dacă vreunul dintr-înşii reuşeşte a învăţa câte ceva, această cultură intelectuală, nefiind susţinută de o educaţiune morală, produce mai mult rău decât bine nenorocitei ţări ce hrăneşte în sânu-i asemenea vipere.   Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosebeşte de omul onest prin mai multe fapte, iar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunţă definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui partid, nu doară că are spiritul drept şi nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele şi partidele în folosul său.   Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sunt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti, de care face atâta pompă, nu sunt decât treptele scării pe care voieşte a se sui la putere; şi uneori, când ele nu-i servă de ajuns, el aleargă la străini şi primeşte de la dânşii posturi în ţara sa.   Ajuns la gradul de mărire pentru care a comis toate mişeliile, a suferit toate umilinţele şi a declamat, fără de a le simţi, toate virtuţile din lume, ciocoiul îşi ridică masca ipocriziei de la ochi şi se arată lumii în mizerabila şi urâcioasa nuditate a sufletului său celui mic.   Inima lui, asprită de suferinţele, umilirile şi înjosirile prin care a trecut, devine incapabilă de orice simţământ frumos şi uman. Libertatea presei îl supără, căci descoperă inechităţile vieţii sale şi nu-l lasă să despoaie de averi pe stat şi pe particulari; funcţiunile statului le împarte la ciocoi cu cea mai mare prodigalitate şi, ca să se poată folosi mai bine de orânduirile în servicie, îşi recrutează un ciocoi tot de calibrul său şi speculează printr- însul pâinea nenorociţilor funcţionari.   Iată tipul ciocoiului din toate ţările şi mai cu seamă din ţara noastră, unde lumina adevăratei civilizaţiuni n-a risipit încă norii cei groşi ai ignoranţei şi ai depravaţiunii. Iată tipul ce ne propunem a urmări în deosebitele faze prin care el a trecut în secolul nostru, de la ciocoiul cu anteriu şi cu călămări la brâu al timpilor fanariotici, până la ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre.     Dinu Paturică     Într-o dimineaţă din luna lui octombrie, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţa oacheşă, ochi negri plini de viclenie, un nas drept şi cu vârful cam ridicat în sus, ce indică ambiţiunea şi mândria grosolană, îmbrăcat cu un anteriu de şamalagea rupt în spate; cu caravani[1] de pânză de casă vopsiţi cafeniu; încins cu o bucată de pânză cu marginile cusute în gherghef; cu picioarele goale băgate în nişte iminei de saftian, care fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră culoarea din cauza vechimii;  Ce naste din pisica teatru radiofonic in 6 parti
AnnaE
.Post in Balanta de Ion Baiesu carti literatura autori romani
Nela visa vrăbii. Se făcea că şedea culcată goală într-o curte, la soare, îi era deosebit de plăcut, razele se jucau călduţ pe trupul ei, d, deodată, tăbărâră peste ea nişte vrăbii vesele, care începură s-o ciugulească de zor. Ea. Se gâdila, încerca să se apere cu mâiniâe, râzând („duceţi-vă naibii, nebunelor!”), vrăbiile o ciuguleau însă în continuare cu tot mai mult spor, îndemnându-se una pe alta: „ciuguleşte, ciuguleşte, ciuguleşte”, iar ochişorii lor sclipeau de plăcerea ciugu-litului; apoi Nela îşi dădu seama cu groază că păsărelele nevinovate nu numai că o gâdilau insuportabil, dar rupeau din carnea ei bucăţele mici cât grăunţa de porumb, pe care nu le înghiţeau, ci le puneau alături, formând grămăjoare perfect rotunde, încercă să mişte mâna, dar atât de multe vrăbii se aşezaseră pe ea, ca pe o creangă, şi atât de violent ciripeau încât se simţi învinsă şi începu să plângă. „Doamne, se căina ea, uite că se poate muri şi de vrăbii, ce haz nebun vor face cunoscuţii d vor povesti că am murit mâncată de nişte păsărele.” Apoi, o vrabie mai îndrăzneaţă îi ciuguli ochii şi atunci nu mai suportă durerea şi umilinţa, şi se trezi. Intre timp, zvârcolindu-se, căzuse jos din pat şi, cu-toate că era conştientă de stupizenia poziţiei în care se afla, ea continuă să rărnână aşezată pe burtă, jos, pe parchet, gândindu-se ce-ar putea însemna un vis cu vrăbii. Avusese în liceu o prietenă care descifra vise şi care-i spusese odată că păsărelele mici care apar în vise aduc nenorocire, mai exact, moarte. Da, era clar că individa nu se înşela şi că semnul adus de vrăbii se va împlini. „Fir-aţi ale dracului de vrăbii, că de trei nopţi numai pe voi vă visez.”   Peste vreo cinci minute deschise anevoie ochii şi privi ceasul de „la mână. Era şase fără cinci, se simţea cumplit de obosită, o dureau oasele, carnea, ochii, degetele de la picioare şi chiar părul, dar trebuia să se scoale, n-avea încotro, trebuia să-i facă o injecţie tatălui, care era bolnav şi alături de care dormise în acelaşi pat, până d căzuse pe parchet. Aprinse veioza, intră în bucătărie şi puse seringa la fiert. In vreme ce apa clocotea, ea continua să doarmă în picioare. D flacăra aragazului începu să sfârâie din cauza apei care o stropea, se trezi şi pregăti seringa pentru injecţie, adică sparse o fiolă de morfină şi trase lichidul înăuntru, întră în dormitor şi, continuând să moţăie, dezveli trupul bolnavului pe jumătate şi înfipse acul adânc în carnea moale şi dospită de boală. Apoi aşeză seringa pe noptieră, stinse lumina şi se culcă pe pat, având grijă să lase un oarecare spaţiu între corpul ei şi al tatălui, ca să nu-1 stingherească, înainte de a adormi definitiv, întinse o mână, automat, spre mâna lui, ca să-i ia pulsul, dar, până să-şi dea seama dacă inima îi bate normal sau nu, adormi adânc.   Se trezi peste un anumit timp, auzind soneria telefonului. Spe riată, ca şi cum telefonul îi dăduse un anumit semnal de alarmă, se aplecă repede peste bolnav şi îşi lipi urechea de partea stângă a pieptului lui. Inima nu bătea. Rămase o clipă uimită, dar, pentru că telefonul continua să sune, se ridică şi se îndreptă spre aparat, cu gândul să-1 trântească de parchet. Curiozitatea o învinse şi puse receptorul la ureche, strângând fălcile şi închizând ochii, ca şi cum ar fi resimţit o durere fizică insuportabilă.   — Alo, cine este? Întrebă ea, cu voce schimbată.   — Domnişoara Nela? Se auzi în telefon un glas pâăcut de bărbat.   Nela recunoscu glasul doctorului Vulpescu şi-şi reveni.   — Da, domnule doctor, eu sunt.   — S-a întâmplat ceva?   — Nu. De ce?   — Pentru că sun de câteva zile fără întrerupere şi nu-mi răspunde nimeni.   — De obicei închid telefonul.   — Cum se simte tatăl dumneavoastră?   — Tatăl meu se simte foarte bine.   — I-aţi făcut tratamentul pe care i 1-am prescris?   — Desigur. Se simte excelent în urma lui. Excelent.   Nela se rezemă. Avea ameţeli.   — Mă bucur enorm că se simte bine. Eram îngrijorat.   — N-aveţi de ce. V-am spus că se simte foarte bine. Tocmai jucam şah. M-a făcut mat.   — Nu, serios?! Se miră doctorul, râzând.   — Pe cuvânt.   Urmă o scurtă pauză.   — A mâncat normal?   — Da. Aseară, de pildă, a mâncat o friptură şi doi mici. A băut chiar şi o bere. Vedeţi ceva rău în asta?   — O sticlă întreagă?   — Nu. Un pahar.   — Perfect. Dacă are poftă de mâncare şi de băutură este nemai pomenit. Totul e să nu exagereze.   — Desigur.   — Atunci, duduită, d să vă mai sun?   Nela se clătină din nou şi i se înroşiră urechile. Se enervase cumplit. Avea mâncărimi pe piele.   — Cum doriţi, domnule doctor. Vă stau la dispoziţie.   — Pot să-mi permit să vă invit într-o seară la un film?   — Depinde ce fel de film.   — Un film bun, desigur. American. Sau să ieşim afară din Bucu reşti, la o bucată de iarbă verde.   — Cu mare plăcere. Eventual, după aceea, dacă doriţi, pot să merg la dumneavoastră acasă sau în altă parte pentru a face tot ce doriţi cu mine. Să ştiţi că am un corp aproape perfect, ca să nu mai spun că sunt şi virgină.   Vocea de la celălalt capăt al firului tăcu. Nela aşteptă câteva clipe răspunsul. Nu se auzea decât o respiraţie uşoară.   — Imbecilule! Urlă Nela, dar nu primi nici de data aceasta un răspuns.   Aceeaşi respiraţie precipitată, de fiinţă obosită sau lovită în cap, năucită.   — Impostorule! Află că tata e mort, cretinule! D vii să-ţi iei onorariul pentru sfaturile şi ierburile tale împuţite? Am să te dau pe mâna Miliţiei, escrocule, nu-mi scapi tu! Filmul integral il puteti viziona Aici
AnnaE
.Post in PDF Moartea unui ziarist de Miron Manega
Sunt necesare câteva precizări. Motivele care m-au determinat să scriu această carte au dispărut, chiar în cursul anului 2003, când am început-o. Revenind asupra ei, după şase ani, am constat că ezitările mele, bâjbâielile în privinţa modului de abordare, îi adaugă o dimensiune în plus. Inspirată de moartea lui Dumitru Ţinu, cartea s-a transformat, pe măsură ce o scriam, dintr-o anchetă relatată sub formă de jurnal – în ficţiune curată. Am lăsat-o exact aşa cum am scris-o atunci, fără nici un fel de intervenţie. Aş vrea să mai precizez că multe nume, întâlnite în prima parte a ficţiunii, sunt reale. Ele n-au legătură cu faptele relatate, chiar dacă unele dintre acestea s-au întâmplat – în alt moment, însă, şi cu alte personaje. Aş mai mărturisi că există în această carte şi câteva experienţe personale, intime (derulate, evident, în cu totul alt context), pe care i le-am „cedat” personajului, în intenţia de a face ficţiunea cât mai plauzibilă. Dacă am reuşit sau nu – sau ce şi cât am reuşit – asta nu mai depinde de judecata mea.           O parte din această carte va fi publicată în serial, în „paginile” acestui site.           I.           Această carte s-a născut dintr-o frustrare personală. Pe data de 4 februarie 2003, seara, m-am întâlnit cu Ioan Cărmăzan, regizorul, la Pizza Perfect, undeva pe Bulevardul 1 Mai (Ion Mihalache, cum îi zice acum). Cu câteva zile în urmă, publicasem în „Naţional” un fragment dintr-o carte a sa, „Roşu, galben şi albastru”, şi voiam să-i dau ziarul pe care el, nefiind în ţară în perioada aceea, nu-l citise. Mai eram la masă cu un prieten al său, cineast, soţia şi unul dintre cei trei băieţi.           După câteva comentarii pe marginea articolului, Nuţu (aşa îi spun prietenii lui Cărmăzan) a adus vorba de scenarii şi de câteva proiecte ale sale.           „Ce tot umbli după idei de scenariu, Nuţule, ai un scenariu în faţa ta, trăieşti în mijlocul lui, e senzaţional, e incredibil şi tu îl cauţi aiurea.” „Ce vrei să spui?” – m-a întrebat.           „Ţinu. A murit un ziarist foarte cunoscut, a lăsat în urma lui un scandal uriaş, moştenitorii se bat pe avere, presa toacă zilnic cazul… Tu nu citeşti ziarele?” „Ba da, am citit ceva, dar n-am ştiut că-i aşa mare scandalul… Am fost plecat la Rotterdam… Spune-mi tu.”           Şi i-am spus. I-am spus de moartea ciudată a lui Dumitru Ţinu, în dimineaţa primei zile a anului, de apariţia, la zece zile de la înmormântarea să, a unei alte familii, neoficiale, o femeie şi un copil, alături de care directorul ziarului „Adevărul” trăise, timp de 17 ani, o viaţă dublă, de revendicarea drepturilor de moştenitor ale lui Andrei Iucinu, fiul său prezumtiv. Apoi de lupta între moştenitori, Ana Maria Ţinu şi mama ei, Tamara, pe de o parte, şi familia neoficială Iucinu, Emilia şi fiul ei, Andrei… Apoi de cele două morminte, cel de la Breaza, unde familia oficială l-a înmormântat pe Dumitru Ţinu, şi mormântul gol de la Băneasa, cumpărat chiar de ziarist, în timpul vieţii. Apoi de suspiciunile legate de implicarea lui Ţinu în afacerile lumii interlope, de inadvertenţele variantei oficiale ale morţii lui, de apariţia şi dispariţia unor probe şi martori… I-am mai spus de concluziile, sau mai bine zis perspectivele deschise de o altă investigaţie, făcută pe cont propriu, de o bună prietenă, ziaristă, cu complicitatea mea.           „Senzaţional…!” – a exclamat Nuţu. „Faza cu cele două morminte e senzaţională! Mâine mă duc să vorbesc cu „moşu'„„. „Moşu'„ era Sergiu Nicolaescu. Mă incita ideea de a declanşa producţia unui film care avea toate şansele să fie un mare succes de casă.           Credeam foarte tare într-o asemenea perspectivă, dar nu ştiam cât îl va ţine entuziasmul pe Cărmăzan. În seara zilei următoare, miercuri, 5 februarie, l-am sunat din nou. „Ai vorbit cu moşu?           — Da, îi dăm drumu'. Eu o să fiu regizorul, iar Nicolaescu şi Petre Năstase producători.”           A doua zi i-am luat un interviu lui Cărmăzan. Vineri, 7 februarie, a apărut în „Naţional” articolul „Regizorul Ioan Cărmăzan va face un film despre viaţa lui Ţinu”. Pe la prânz, l-am sunat pe Cărmăzan pe mobil. „Nu e Nuţu, mi-a răspuns o voce repezită. Sunt Fănuş Neagu, secretara lui.” Am început să râd şi m-am prezentat. „Bă – s-a răstit prieteneşte la mine scriitorul – o să faceţi voi filmul ăsta când o zbura porcu' care nu s-a născut încă. Păi credeţi voi că vă lasă ăştia să-l faceţi?           — Care ăştia, maestre?           — Păi tu pe ce lume trăieşti?           — Într-o lume incoloră, că n-am culoare politică.           — Atunci, din ce trăieşti?           — Da' dumneavoastră din ce trăiţi?           — Eu trăiesc din prestigiu, dar am 70 de ani… Uite, ţi-l dau pe pe Cărmăzan„… Nuţu avea vocea răguşită ca după o probă de fond. „Ce mi-ai făcut, nebunule? Au venit ăştia cu televiziunile peste mine…           — Ce ţi-am făcut? Te-am făcut celebru, Nuţule, asta ţi-am făcut”…           Aşa a apărut ideea filmului „Blândul domn Ţinu”, sau „Blândul dom Dinu”, sau cum s-o numi el, şi aşa a început promovarea lui. Trei zile la rând Ioan Cărmăzan a dat interviuri şi declaraţii pe posturile de televiziune. Cât priveşte finalizarea acestui proiect, poate că avea dreptate Fănuş Neagu. Nu este exclus ca cineva, „ăştia” adică, să încerce să oprească filmările. Acesta a fost motivul preliminar al hotărârii de a scrie această carte.           Motivul decisiv a fost însă altul, mult mai personal, acea frustrare de care spuneam. După „show-urile” din presă şi de la televiziune, Cărmăzan a plecat la Strassbourg. Când s-a întors, l-am rugat să-mi dea nişte detalii despre scenariu, ca să public. Mi-a spus că are nişte probleme dar că mă sună el, imediat ce le rezolvă, ca să vorbim în linişte. După câteva zile, rezumatul scenariului a apărut în alt ziar decât cel la care lucrez. Am avut sentimentul că mi-a furat cineva o amintire.           II.           Habar n-am cum să încep. Şi cum să abordez subiectul. Aş putea să fac o telenovelă. Mi-e foarte la îndemână, iar cazul are toate datele. Pe de altă parte, complicaţiile şi implicaţiile dezvăluirilor de după moartea lui Dumitru Ţinu sunt mult prea grave ca să le limitez la o simplă poveste a unei vieţi duplicitare… Sau „triplicitare”, după unele informaţii. Doamnă G., buna mea prietenă, mi-a spus, pe un ton de prietenească ameninţare: „Să nu te prind că faci vreo „tragedie cu patru personaje„, că nu mai vorbesc cu tine. Fă o carte pentru oameni deştepţi, ce Dumnezeu…! Poţi”. Asta-mi mai lipsea, o responsabilitate în plus. Adică, să n-o dezamăgesc pe doamnă G., care voia de la mine un fel de „Cu sânge rece” al lui Truman Capote. Să fiu, cu alte cuvinte, la înălţimea subiectului, dar să fie şi o carte de succes. Da, dar eu lucrez contra cronometru. Cartea trebuie să fie scrisă într-o lună, aşa a cerut editorul…           O să fac cum mă taie capul şi cum mă duce inspiraţia. În acest moment, gândesc să fac o compilaţie după tot ce s-a scris în presă, din clipa morţii lui Dumitru Ţinu, până în această clipă şi în clipele care vor urma. Căci e de presupus că, în timp ce lucrez, vor apărea elemente noi. Trag nădejde că finalul cărţii va pică pe un moment mort, ca să aibă timp să fie tipărită şi să nu devină inactuală prin cine ştie ce „bombă” apărută înainte de momentul lansării…           Doamnă G. făcuse aluzie la articolul meu „O tragedie cu patru personaje”, apărut pe 15 ianuarie în „Naţional”. Nu-i plăcuse. Ca atare, voi începe cu un fragment chiar din acest text…           O TRAGEDIE CU PATRU PERSONAJE           „Moartea tragică a ziaristului, devenit, prin dispariţie, personaj de roman, i-a transformat biografia în spectacol public. A fost voia destinului. Un destin care continuă postum şi va continua încă multă vreme, până la o nouă dispută între moştenitori, eventual pentru drepturile de autor la un viitor scenariu de film. Moartea gazetarului, survenită brusc, printr-un stupid accident de maşină, a punctat finalul unei tragedii cu patru personaje: Dumitru Ţinu, Tamara Ţinu – soţia lui, Ana-Maria Ţinu – fiica legitimă, şi Emilia Iucinu. Nu îl includem în ecuaţie pe Andrei, pentru că este prea tânăr pentru a realiza dimensiunile conflictului în care este, deocamdată, doar corpul delict. Vom încerca să prezentăm, într-o percepţie sumară, personajele principale ale acestui reality-show tragic, cu un bărbat şi trei femei, condamnaţi la convieţuire şi promiscuitate, „până când moartea îi va despărţi”. Până când moartea i-a despărţit, de fapt. Moartea lui Dumitru Ţinu.           Tamara Ţinu. Văduva oficială a ziaristului este, aparent, marea victimă a jocului dublu al acestuia. După ce, timp de 20 de ani, a îndurat cu stoicism umilinţa de a-şi împărţi soţul cu altă femeie, în speranţa (presupunem) că într-o zi acesta se va aduna de pe drumuri şi se va întoarce definitiv acasă, după ce speranţa i-a fost iremediabil spulberată de apariţia unui copil nelegitim al soţului ei legitim, iată că moartea neaşteptată a acestuia îi distruge şi ultima miză, ultima justificare a umilinţelor ei: averea defunctului care e pe cale de a fi împărţită cu Andrei Iucinu. Nu se ştie aproape nimic despre Tamara Ţinu. Doar că e rusoaică şi că, în tinereţe, iubea petrecerile mondene, spre deosebire de soţul ei, care era un singuratic. Tamara Ţinu nu vorbeşte cu nimeni, decât prin intermediul avocaţilor. Nu se ştie, deci, în ce măsură a fost doar o victimă a soţului ei. Nu se ştie dacă nu cumva a fost chiar cauza acelei duplicităţi. Iar Dumitru Ţinu nu era omul care să se plângă cuiva despre nefericirea şi eşecurile lui din viaţa de cuplu. Aşa că, până una-alta, lucrurile rămân învăluite în mister. Cert este că, într-o zi, el a părăsit-o pe Tamara. Nu definitiv şi, mai ales, nu oficial. Şi-a găsit, pur şi simplu, refugiul în braţele altei femei. Refugiu pe care, probabil, soţia, din motive numai de ea ştiute, l-a tolerat o vreme. Numai că aventura soţului s-a transformat, dintr-o defulare tipic masculină (bărbaţii îşi „îngroapă” întotdeauna eşecurile în trupul unei femei), într-o relaţie serioasă şi de lungă durată. Este de presupus că, în acel moment, Tamara a declanşat războiul. Era însă prea târziu. Al doilea cămin al lui Dumitru Ţinu devenise o certitudine ireversibilă… Au urmat probabil scene de gelozie, crize de nervi, ameninţări, şantaje. Acestea n-au făcut însă decât să adâncească prăpastia dintre ea şi soţul ei. Între timp, s-a născut Andrei. Nu se ştie când a luat cunoştinţă Tamara de această nouă lovitură pentru ea. Nu se ştie nici când, cum şi de ce au ajuns la un consens al tăcerii şi promiscuităţii. Cine a şantajat, pe cine. În orice caz, ne este greu să credem că situaţia a fost acceptată ca un menage a trois surâzător şi festiv, ca în filmele de serie X. Au fost nopţi de singurătate şi insomnie bezmetică, în care Tamara a plâns, a strâns din dinţi şi a acumulat în suflet mormane de ură. Poate de multe ori şi-a blestemat cu disperare soţul. Într-o zi, pe 1 ianuarie 2003, blestemele ei s-au împlinit.           Ana-Maria Ţinu. Fiica legitimă a lui Dumitru Ţinu este, în acest context, personajul cel mai misterios. Nu se ştie care au fost relaţiile cu tatăl ei. Poate că era singura care-i înţelegea drama (se ştie că fetele sunt mai ataşate de tatăl lor), poate că era singura care percepea, în toată grozăvia ei, presiunea acelei insuportabile dublicităţi din care Dumitru Ţinu nu reuşea să mai scape. Poate că i-a fost chiar confesor. Din scrisoarea deschisă, publicată recent de Andrei Iucinu (prin mijlocirea lui Sergiu Andon), reiese că Dumitru Ţinu i-ar fi spus fiului său că, dacă i se va întâmpla ceva (acum ştim ce însemna acel „ceva”), să ia legătura cu Ana-Maria, sora lui vitregă, pentru că ea ştie despre ce este vorba… Înţelegem de aici că între tată şi fiică a existat o punte de comunicare şi că Ana-Maria consimţise la unele îndatoriri faţă de fratele ei… E posibil însă ca Ana-Maria Ţinu să fie, în această dispută meschină asupra averii tatălui ei, de partea mamei, alături de care şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului. Dar, până una-alta, ea este deţinătoarea „potului” câştigător, în calitate de unic moştenitor al defunctului Dumitru Ţinu. Va avea Ana-Maria puterea de a rezista tentaţiei unei averi imense? Va putea ea să-şi depăşească propria condiţie, împărţind moştenirea cu fratele nelegitim? Rămâne de văzut cât de mult l-a iubit pe Dumitru Ţinu şi în ce măsură îi va respecta dorinţa. Averea pe care Ana-Maria o deţine de drept, în acest moment, este ameţitoare. Ea ar putea lua minţile chiar şi unui înţelept.      Emilia Iucinu. Nu putem să-i spunem amantă. Relaţia ei cu Dumitru Ţinu are aproape toate coordonatele unei căsnicii veritabile, mai puţin oficializarea ei şi recunoaşterea paternităţii copilului lor. Probabil, la început, a fost aventura salvatoare a lui Dumitru Ţinu, analgezicul unei dureri înăbuşite. A urmat, posibil, o pasiune devastatoare din care a rezultat un copil frumos, un băiat. Singurul băiat al lui Dumitru Ţinu şi singurul copil pe care, dacă e să dăm crezare avocatului, Emilia putea să-l aducă pe lume.
AnnaE
.Post in Timp cu călăreț și corb de Vladimir Colin carte de citit online
Timp cu călăreț și corb de Vladimir Colin INVOCARE  Timpul lui nu cunoaşte ora. Pe poteca din piatră,  neori îl văd ca prin sită. E seară? E dimineaţă?   prin faţa peretelui de stâncă deasupra căruia fagii au înţepenit pentru a compune decorul menit să-i vegheze trecerea, el vine din ceaţă şi în ceaţă se pierde, călare. Uneori calul e înghiţit de ceţuri şi, asemenea imaginii cusută pe steagul fantomă al unei invizibile ştafete, de la brâu în sus trupul bărbatului pluteşte prin vreme. (O simplă vorbă,  vreme,  şi din uitarea noastră unanimă – plinul s-a făcut neştiut, neauzit, de-aş putea urmări creşterea treptată a nivelului zguduit de convulsii, pereţii fictivi contractânduse ca o cortină pe care invizibilul maşinist a tras-o neînchipuit de încet îngăduind spaţiului infim din mine să primească infinitul, dar am spus că totul se petrece în întuneric, neştiut, neauzit, ascunse coloratele vine serpentiniforme ale faptelor irizând fascinaţie ca vechile fiole de sticlă extrase din buzunarele pământului şi descuamându-se în luciri minerale, foiţe de aur, paiete de ametist, aşchii de smarald, ba nu, şerpii apei negre posedă insidioasa moliciune a păcurii, nimic dur, inflexiuni halucinante, jocuri de curcubee lichide şi, când şi când, argintul viu al unei secunde privilegiate, cântec de leagăn sau ţipăt de paloş – din marea interioară a uitării, aşadar, cuvintele ţâşnesc vătuite, strigate, cântate, scrâşnite, gungurite, proclamate, insinuate, horcăite, tot ce s-a rostit fără să poată muri pentru că sunt aici, viu, cupă fragilă/durabilă păstrând oameni şi gesturi, obiecte, privelişti, şi toate năvălesc acum încălecându-se, zâmbetul femeii acoperă muntele Kogaion şi în sertarul deschis marea spumegă peste hrisovul cu pecete din care îşi ia zborul steagul cu chipul călăreţului negru fâlfâind în ceaţă, uite lespedea albă pe care doarme stângaci cavalerul francat cu timbrul cap-de-bou pe trei sferturi mistuit de flăcări, la piciorul coloanei de lut cuţitul de piatră caută inima tânărului cu pupilele dilatate de fumul cânepei, fumul suie din jarul rumenind viţelul răsucit în frigare lângă ţepile în care se zvârcolesc acângiii, panglici de sânge se desprind din zidul mânăstirii şi se-nfăşoară pe după gâtul pandurului, Io Mircea, Io Ştefan, Io Mihai, pisanii trase la şapirograf, manifeste dăltuite în piatră şi piepturi sfârtecate din care brazii se reped să sprijine cerul, statui decapitate păşind pe fundal de coase şi furci şi securi, palate crescând din bordee, bordee săpate în arena amfiteatrului din Ulpia Traiana, sfântă, Mare Uitare neîncăpătoare eşti, ştiu, când spun vreme caut umbra călăreţului unui început care pe nedrept îmi apare astfel, dincolo de ceţurile lui se ascund ceţurile altor începuturi, totul s-a pornit de nenumărate ori şi nici măcar omuleţul de lut înalt de o palmă şi muncit lângă Dunăre de gânduri pentru totdeauna şterse de mileniile ce ne despart nu era un om al începutului, ştiu, şi totuşi călăreţul negru aşa mi se năzare, purtat pe steagul de umbră într-o depărtare a timpului atât de necuprinsă încât n-o pot lua decât drept una deschizătoare de eră, drept un început.) Şi început de eră e umbra şi într-alte rânduri, când, despicând vălătucii de negură, cal şi călăreţ răsar sub cornişa sură şi, dacă închid ochii, îmi spun că aş putea auzi ţăcănitul potcoavelor, întâi stins, ciucure de lână bătând piatra, acum de parcă cineva ar izbi cu unghia în geam, apoi ropot trecut în dangătul înviind afunduri-devremi, afunduri-de-vremi, şi talgerele ţipă deodată, şi tună, şi pământul se cutremură sub copitele frământând veşnicia, vine, e aici, mă clatin în larma pe care cerul o întoarce înmiind tropotul şi făcând din călăreţ mulţime, un popor întreg, iată, călăreşte spre mine, iese din vreme şi eu şoptesc ACUM, iar vechea, îndărătnica speranţă îmi porunceşte să deschid ochii. ... Sunt numai bătăile inimii mele, de parcă bărbatul de întuneric mi-a galopat prin sânge. În faţa peretelui de stâncă, neauzită, pata de beznă goneşte mai departe, şi iese din neguri, şi intră în neguri, tăindu-şi drumul în veşnicie. Nu o dată mi-am spus: a trăit, a murit. De bună seamă, semnele trecerii lui au rămas, întreabă pământul. Firele de apă şi pintenii de stâncă nu mi-au întors totuşi decât un nume, tot ce s-au priceput să păstreze. Întreabă legenda, mi-am spus atunci, peşterile ei rotunjesc comori ocolite de vreme peste care cenuşa sau praful se sfiesc să coboare, şi amintirea lui Odobescu vorbea acum, desigur, a lui Tocilescu, Pârvan şi a celorlalţi. Fermecător de capricioase, comorile au jucat pentru mine focuri şi au tremurat impalpabile dantele, dar foamea mi-a rămas aceeaşi: în peşterile legendei vârstele se pierd când zimţii li se tocesc în timpul neted şi toate începuturile devin începutul, iar eu vreau să desluşesc un început anume, cel în care silueta întunecată călăreşte prin ceaţă (dar nu cumva e fum? uitarea mea păstrează traiectoria de foc a săgeţilor purtând torţele aprinse ce s-au înfipt în paiele, în stuful, în şindrila atâtor rânduri de acoperişuri), un început în care, neclintit, anonimul călăreşte, călăreşte, călăreşte către ţinta mereu mai aproape. Fiindcă atâta mai ştim, mai ştiu: cavalcada acelui început avea o ţintă. Şi, atingând-o, bărbatul a descălecat.   Ridicări din umeri, zâmbete, priviri înţelese... încetează. Taci. Sau vino aici, lângă mine. Ca şi mine, deschide-te pentru uitarea atotştiutoare din noi, strigă spre negrul afund al lumii lui negre, caută-i numele cu încăpăţânata voinţă a lungului său tropot prin ceţuri (de nu cumva prin fum), cheamă-l cu inima ta care-l caută bănuindu-l şi-l cunoaşte fără să ştie, Negru, e timpul, rosteşte-i numele ca în descântecul repetat până ce vorbele se scutură de înţeles şi se fac sunet, formă, culoare, lanţul în stare să coboare în puţul uitării pentru a extrage din el ciutura cu trecut în care Negru galopează printre stâncile sure, Negru, spune cu mine Negru ca într-o incantaţie, chemare rituală, formulă sfâşietor reluată, şoptită, strigată, NEGRU, cum negrul revenea în textele obscure ale solomonarilor din vremea începutului în care omul nerepetabil se mişca aievea, privirile lui sileau privirile să se plece, Negru, spune cu mine Negru şi ai să-l vezi: PRIVEŞTE ! PARTEA ÎNTÂI VORBA ŞI GESTUL unu N  încă negru de-a valma, cal şi armură, de sub u, e prea devreme pentru a-i desluşi faţa, totul e coiful negru pletele întunecate se revarsă pe umeri şi saltă în ritmul goanei, priveşte, dar priveşte îţi spun, faţa îi e mâncată de barba neagră, negru e lemnul suliţei de frasin ţinută cu dreapta şi neagră tamgaua de pe scutul prins la oblânc. Tamgaua? Semnul distinctiv, mai târziu i se va spune blazon. O vorbă cumană... Acum, aici, e vremea modei cumane, deşi numele furtunoşilor cavaleri ai stepelor care au făcut din ţinutul de la Carpaţi şi Dunăre o Cumanie Neagră (neagră în ochii lor migdalaţi, pentru care Cumania asta era una de margine – periferică, am zice azi – spre deosebire de cvasi-legendara Cumanie Albă, patria de origine, lăsată în urmă) nu mai răsună în noi cu alt ecou decât numele atâtor avari, gepizi sau ostrogoţi, neanturi sonore identificând vag talazuri omeneşti revărsate întru suferinţă pentru a primi pecetea pământului şi a-şi întipări pe el pecetea înaintea risipirii lor în zări de praf sau a topirii în cealaltă primitoare tărână vie, a pământenilor. Astăzi doar marea uitare din noi mai ţine minte vremea când alături de încăpere s-a spus tot mai des odaie şi când păstorul se voia cioban, deoarece vorbele de prisos împrumutate atunci se mai rostesc încă, ciudatul mecanism al modei respingând uneori necesarul pentru a primi superfluul. Fireşte, dacă nu cumva doar miopia ne împiedică să desluşim subtilele resorturi ale mecanismului: moda e ambiguă, iar ambiguitatea posedă o redutabilă putere de fascinaţie... Te-ai fi aşteptat s-o afli la cumpăna veacurilor de smoală şi sânge peste care Negru trece în galop pentru a-şi ajunge din urmă destinul?   Priveşte bine. Neaşteptat de verzi pe faţa smolită, ochii lui au acum răceala unor cioburi aburite de ger. Totul e sur, stâncă şi scoarţa copacilor, până şi argintul pojghiţelor de gheaţă sclipeşte stins. Cum peste noapte a dat bruma, izbite de primele raze ale soarelui trudind să aştearnă foiţe de aur peste lumea ucisă, trunchiurile fagilor scot fuioare de aburi ca şi cum, în marea tăcere străpunsă de ropotul potcoavelor, de sforăitul cailor, pădurea ar arde mocnit. Ca în sufletul meu, îşi spune Radu (aşa a fost botezat, dar porecla s-a lipit de el şi toţi îi zic Negru), apoi, mohorât, înalţă priviri oarbe spre cerul de păcură pe care steaua destinului său a răsărit, deşi încă n-o ştie, aşa cum nu ştie nici că lungul său galop a început. Dacă şi Cânde... Bolnave, cuvintele se răsucesc sub frunte ca nişte şerpi striviţi şi-i tot mai puţin în stare să le smulgă din el, s-a căscat un gol în inima lui şi acum şerpii se zvârcolesc chiar în cuşca roşie, Cânde, dacă şi Cânde, colţii crăcilor îi muşcă faţa şi nu se fereşte, durerea venită de afară n-o alungă pe cea adevărată. Cât timp se poate tremura de mânie? O bună parte din noapte a strigat, blestemat, ameninţat, simţind cum ochii i se înroşesc şi vinele se umflă până le-a simţit alcătuind în el un al doilea schelet, lipsit de articulaţii, iar după ce mânia l-a ars pe dinăuntru, fierul ei încins a lăsat golul însângerat pe care cuvintele se reped să-l umple zădărând durerea. Până şi Cânde... ...Tamgaua de pe scutul lui Negru înfăţişează un corb văzut dintr-o parte, în clipa când îşi înalţă capul pentru a asculta un glas sunând în văzduh. Fascinante, înspăimântătoare prin barbara lor frumuseţe, tamgalele cu fiare şi păsări de pradă, chipuri ale strămoşilor mitici ai clanurilor, s-au desprins de pe scuturile cumane răspândindu-se pe nesimţite şi cucerindu-i fără luptă pe cei ce încercaseră zadarnic să zăgăzuiască puhoiul năvălitorilor, dar Negru şi-a ales tamgaua într-o dimineaţă încă neştiutoare, proaspătă ca o poveste cu oameni buni şi răi, împărţiţi fără greş pentru ca luarea hotărârii să fie uşoară şi nimeni să nu poată spune că sa lăsat înşelat. Depărtarea minte fără voie violentând perspectiva şi înlăcrămând privirile când se încumetă să străpungă veacurile, tunelul timpului înteţeşte bezna pe măsură ce cobori spre groapa comună a începutului şi, totuşi, dimineţi de aur deschideau şi pentru el zile de cleştar sau catifea, apusurile îşi desfăşurau cu pompă spectacolele făcând loc nopţilor împodobite cu beteală sau străpunse de capcane, toate apăreau noi într-un timp când culorile vorbeau, când faptele nu se tociseră şi ochi mai ageri decât ai noştri vedeau încă nevăzutul. Fireşte, se murea din te miri ce, un cuvânt, o privire, şi morţile erau spectaculoase, de parcă, mai bogaţi în sânge, oamenii nu s-ar fi ferit să-l risipească împroşcându-se şi împroşcând în jur, sfârtecând şi lăsându-se sfârtecaţi de semeni şi fiare, de iazme văzute şi duhuri ascunse vederii. Într-o vreme a răbojului, obişnuitul se uită, dar fapta răsunătoare deşteaptă ecouri şi, devenind exemplară, durează.   Când ieşise din casă, în dimineaţa pe care nimic n-o însemna încă, trâmbe de fum se înălţau peste coroanele copacilor, dincolo de ridicătura de pământ întărită cu pari ce împrejmuia curtea. — Arde Movila Hanului! — Movila?... Arde-i-ar inima să-i ardă, blestemă o femeie scundă şi uscată sub broboada neagră, dând să intre în casă cu un coş în care adunase ouăle din cuibare. Şi-a şi găsit unde să se oploşească... Maniac, balaurul... Băiatul încremeni. Despre balauri se vorbea cu glas înfiorat, ştia cum arătau, deşi niciunul nu se pripăşise prin locurile cunoscute de el, dar Sf. Gheorghe răpusese un balaur, icoana de deasupra patului lui stătea mărturie. — L-a văzut careva? — Nu l-ar mai fi văzut, spuse femeia trăgând după ea poarta îngustă, grea, croită dintr-o singură blană de stejar. Şi Cânde care-i la el, la Orlea. Aţâţat, se învârtea prin curte fără a pierde din priviri şuviţele de fum ce pătau cerul. Unele se împuţinau, altele răsăreau, întunecate sau sure. Răsuflări. Cine ştie câte capete are. Încercă să numere şuviţele de fum, dar se încurcă, o luă de la capăt, şuviţele se amestecau, împleteau, destrămau, ca şi cum acolo, pe movilă, balaurul şi-ar fi bătut joc de el. Apoi îi trecu prin minte că fiara se fereşte, încearcă să ascundă câte capete are. Aruncă o privire în jur, nimic deosebit, iapa cneazului păştea lângă palisadă, era împiedicată şi sărea ridicând amândouă picioarele din faţă, cumpăna scârţâia, cineva umplea troaca de piatră despre care Stârcea spunea că fusese un sicriu. Nepăsător, ieşi pe poartă fluturându-şi dreapta către străjerul din foişor şi, sperând să nu fie oprit, porni repede pe poteca ce cobora spre pădure. Avu noroc, nimeni nu-l luă în seamă, deşi (sau pentru că) dinspre selişte urcau, singuri sau în ceată, oameni cu feţe mohorâte, aşa că pătrunse nestânjenit în răcoarea pădurii. Acum nu mai putea vedea fumurile, totul era ca de obicei. Un bondar se învârti de două ori în jurul lui, era limpede că avea ceva de spus, dar nu se pricepu să deschidă vorba şi se repezi bezmetic într-un sul de lumină, doi fluturi se urmăreau, ceva fâşâi printre frunzele căzute, şopârlă sau viperă, altădată ar fi apucat o cracă uscată şi ar fi scormonit după ea, acum n-avea vreme, şi doar când dădu de ulmul trăsnit care străjuia locul unde poteca se desfăcea în trei braţe începu să audă un fel de zumzet, care nu era al pădurii. Mirat, se opri să asculte. — Nu te duce mai departe, spuse o veveriţă. Coborâse dintr-un brad şi se aşezase în mijlocul potecii, izbindu-şi lăbuţele de parcă i-ar fi cerut alune. Înfoiată, coada ei roşie zvâcnea. — Îţi bate inima, observă Negru. L-ai văzut? — Nu te duce mai departe, e tot ce-ţi spun. — L-ai văzut? stărui Negru, dar veveriţa strigă: — Încăpăţânatule, eşti un încăpăţânat, şi se repezi spre bradul din care coborâse, înşurubându-se pe trunchi, în sus, ca o flacără. De la o vreme nu mai ciripea nicio pasăre. Fluturii dispăruseră, nici măcar gândacii roşii nu mai fojgăiau pe trunchiuri. Şi tot mai puternic se auzea zumzetul neplăcut, străin de zgomotele pădurii. — Pst, pst, eşti într-o ureche? Pitită în scorbură, iepuroaica nu-şi arăta decât botul mustăcios care tremura, adulmecând. Negru ştia că, oricât s-ar feri, iepurii nu se pot împiedica să aducă vorba de urechi, deşi se simt foarte jigniţi atunci când alţii le pomenesc. — L-ai văzut? întrebă. — Ferească iepurele de sus! Dar l-am auzit cu urechile mele. — Şi ce zicea? — Vorbea o limbă străină, n-am ascultat decât cu o ureche. Dar ce putea să zică? Se ştie... — Eu nu... — Pleacă, se stropşi iepuroaica. Mi-ai împuiat urechile... Şi-şi retrase botul, pierind în scorbură. Nicio altă sălbăticiune nemaiostenind să-l întoarcă din drum, băiatul înaintă furişându-se printre trunchiuri. Glasul balaurului răsuna acum înspăimântător, un fel de hârâit care behăia, ţipa, fluiera, bufnea şi necheza, iar Negru îşi spuse că nu era de mirare, fiara având o mulţime de capete din boturile cărora ieşeau răsuflări şuierătoare, dar care totodată răcneau, căscau, cântau, ademeneau sau ameninţau. Până şi izul greu al răsuflărilor se simţea acum, duhoare de fum, de carne arsă, efluvii dulcege, râncede, greţoase. Movila Hanului nu era cu mult mai înaltă decât turla bisericii din Poienile-Văii şi nu părea uriaşă decât dacăţi mutai de la ea privirile la un muşuroi de furnici. Cocoaşa ei verde se umfla în mijlocul unei poieni întinse, de care Negru se apropia pe nesimţite, grijuliu să nu se trădeze nici prin trosnetul unei crenguţe frântă sub tălpi. Apoi, săltându-se pe ramura groasă a unui fag, se căţără cât ai clipi pe trunchiul noduros şi se instală pe o crăcană, cât mai aproape de vârf. Dar, ridicând privirile, văzu că nu e singur. Un corb mare, albastru de negru, îl pironea cu afina ochiului întors spre el. Tăcut, Negru duse arătătorul la buze. Corbul încuviinţă plecându-şi pliscul şi amândoi se uitară în jos. Poiana era de nerecunoscut, câteva rânduri de care aşezate roată ocupau aproape tot spaţiul dintre movilă şi peretele de trunchiuri ce închidea poiana, iar sus, pe movilă, se înălţa un cort bulbucat cum Negru nu mai văzuse şi deasupra căruia flutura o flamură purtând chipul unui lup ridicat în două labe, care scotea limba şi-şi arăta colţii. Femei trebăluiau în jurul cazanelor spânzurate deasupra nenumăratelor focuri arzând pe lângă care, bărbaţi în straie ciudate umblau de colo-colo cu burdufuri şi arme şi scule pentru care Negru nu avea nume, până şi copii se fugăreau printre roţile uriaşe. Băiatul pricepu că balaurul venise cu mulţime de slugi, tartorul se retrăsese în cortul din vârful movilei, poate dormea sau punea la cale fărădelegi, dar se simţi dezamăgit. Maniac nu se purta ca un adevărat balaur, tot ce vedea era ciudat, fără a fi destul de înspăimintător. Întorcând capul, privi nedumerit spre corbul de lângă el. Care bătu de câteva ori din aripi, dar nu se desprinse de pe cracă. Şi se stârni o pală de vânt aducătoare de frunze uscate, perdele de frunze foşnitoare fâlfâiau printre trunchiuri năpustindu-se peste poiana în mijlocul căreia răsărea movila, văzduhul se făcu ruginiu, iar când Negru se dezmetici văzu că poiana şi movila erau de aramă, că se afla în poiana de aramă şi că sus, pe movila de aramă, aştepta un balaur cu nouă capete şi nouă boturi căscate din care ţâşneau nouă limbi de flăcări şi fum. — Te încumeţi să te apropii? răcni pe trei glasuri balaurul, în vreme ce cu celelalte şase râdea, sforăia, mugea şi mai făcea şi rotocoale de fum. — Află, Maniac, că-ţi ştiu numele, răspunse Negru învârtind paloşul. Balaurul încetă să râdă. Limbile de foc se înverziră. — Mai am opt nume, spuse legănându-şi ameninţător şerpii gâturilor, dar corbul se porni să turuie: — Borz. Uza. Caragea. Telgu. Mamac... — Taci, hârâi balaurul izbind cu coada movila de aramă din care smulse tunete de clopot. Totodată, împroşcând nori de pucioasă, lătră cu celelalte boturi, zgrepţănă arama cu ghearele scârţâind şi scrâşnind ca o mie de osii neunse, ca o mie de pile muşcând din fier, într-un cuvânt, făcu o larmă nemaipomenită care acoperi glasul corbului şi-l împiedică să dea în vileag celelalte nume. Dar Negru nu se pierdu cu firea. Se ghemui încordându-se şi, dintr-un salt, fu alături de balaur, în vârful movilei. — Maniac! strigă, iar, neputând să se împotrivească, unul dintre capete se întinse spre el şi răcni: — Aici. Paloşul fulgeră, capul se rostogoli pe arama poienii. — Borz! — De faţă. Al doilea cap se dădu de-a dura. Balaurul se repezea acum cu labele ridicate, ghearele-i erau cât un braţ de om şi scăpărau. — Uza! — Eu. Sărind ca un prâsnel, Negru se ferea de izbitura labelor, de limbile de foc care topeau arama. Unul după altul cădeau capetele după ce îşi auzeau numele şi, din nouă, balaurul nu mai rămăsese decât cu cele trei ale căror nume nu fuseseră rostite. Croncănitul corbului răsuna neînstare să acopere larma, dar balaurul dădea semne de vlăguire, se mişca tot mai greoi. Pierduse mult sânge şi, cu trei boturi, nu-i venea la îndemână să facă zarva pe care o făcuse cu nouă, ba să mai şi lupte. — Hai să ne tragem sufletul, se rugă de aceea, şi deodată se făcu linişte în poiană. — Ştiu eu? şovăi Negru. Tot sunt nevoit să-ţi vin de hac. Fireşte, corbul s-ar fi putut folosi de răgaz pentru a-i destăinui şi ultimele trei nume, dar n-ar fi fost cinstit. Aşa că tăcu. Dealtfel, nici nu le ştia pe toate. — De ce? întrebă balaurul. Cu trei capete tot nu mai sunt cel de altădată... Şi, într-adevăr, arăta acum destul de jalnic. — Ştii ceva? se hotărî Negru. Îţi mai tai două. Rămâi cu un cap, ca toată lumea, şi te las în pace. Încercă balarul să-l înduplece făgăduind că-i aduce bogăţii şi robi şi chiar o domniţă abia răpită de care nici nu apucase să se atingă, dar Negru nu se dădu bătut. Dacă văzu şi văzu, de teamă că-i retează toate capetele, balaurul căzu la învoială. — Pe care le tai? mai întrebă Negru. Fără să rostească vreun nume, balaurul întinse supus două gâturi şi Negru le descăpăţână, cât ai clipi. Văzuse bine că al treilea cap era mai voinic decât celelalte, dar închise ochii, atâta hatâr putându-i face balaurului. — Bogdaproste, rosti dihania cu glas stins, am să bolesc o vreme, nimic de zis, cele opt gâturi au să se usuce însă căzând de la sine şi într-o bună zi am să mă bucur iar de soare... — Bucură-te, se învoi Negru. Şi nu se miră când se pomeni din nou pe crăcana fagului, lângă corbul cel mare.   Aripă neagră, mantia flutură în goana armăsarului. Cânde a murit. Atâtea amintiri ar fi trebuit să moară cu el, dar nimic din ce-a fost nu moare odată cu omul dinafară şi nu poate fi ucis, anii de demult sunt strigoii pe care-i hrănim fără să ştim în adâncurile fiinţei, acolo unde voinţa nu-i ajunge şi unde e destul să te simtă slăbit, cu străjile lovite şi împuţinate, ca să se trezească în morminte răsturnând lespezi sub care nici pe departe nu-i bănuiai uitaţi şi să răsară la fel de vii ca atunci când tot ce e acum aducere aminte era viaţă, mirare, bucurie sau spaimă nouă, darul proaspăt al zilelor fără capăt, neînstare să-şi închipuie vremea când, ajunse trecut, vor fi privite din prezentul unui viitor.   Băieţandru în rând cu ceilalţi (poate doar cămaşa, nepeticită, să-i fi fost mai albă şi pletele mai des spălate, poate chimirul să-i fi avuit ţinte de argint), Negru urmăreşte din coroana unui stejar jocurile războinice ale străinilor pe care-i cunoaşte acum drept cumani. Mărunţi, poartă caftane tivite cu blănuri şi căciuli albe de pâslă cu fund ascuţit. Glasurile le sunt răstite chiar dacă bărbaţii nu fac decât să sporovăiască între ei, dar comenzile mai-marilor răsună ca nişte lătrături când, călărind în goana mare, străinii se răspândesc şi se adună într-un singur rând, perete duduitor pornit să măture tot ce i s-ar ivi în cale, sar din şa şi aleargă pe lângă cai sau se ghemuiesc sub burţile lor făcându-se nevăzuţi pentru a se răsuci săltându-se din nou deasupra şi când, din goana cailor, îşi trimit săgeţile în trunchiul ales drept ţintă şi-l prefac într-o arătare de spaimă, după care copacul moare şi Fata-Pădurii vesteşte tăietorii de lemne că pot veni să-l doboare. Într-un rând, şi amintirea-i va rămâne ca săpată cu apă tare sub pleoape, un pâlc de călăreţi se năpustise în poiană. Răcneau fluturându-şi săbiile şi doar când şi-au oprit cu toţii caii şi au descălecat a văzut bărbatul lungit la pământ, cu braţele legate şi care fusese târât în goana calului. Zdrenţele de pe el erau însângerate şi mânjite, faţa nu i se desluşea. L-au legat de un trunchi, dar atârna în legături şi capul îi căzuse pe piept. Nu l-au adus în simţiri nici loviturile, nici împunsăturile. Atunci au venit cu două găleţi şi au turnat peste el apă şi bărbatul a început să geamă, apoi, neînchipuit de încet, şi-a ridicat fruntea. Pe faţa jupuită, umflată, albul ochilor sclipea înspăimântător. Omul s-a zbătut în frânghiile petrecute peste piept, peste braţele trase de o parte şi de alta a trunchiului şi prinse la spate, peste picioare. Mulţumiţi, cumanii au încălecat. Chiuind, dădeau ocol poienii, se apropiau şi se depărtau de cel ce bolborosea printre gemete, apoi, din goana cailor, au început să-şi sloboadă săgeţile. Ascuns printre frunze, Negru privi până la capăt. Tremura şi-şi încleştase mâinile pe crăcile aspre, îi curgeau lacrimile şi-şi auzea dinţii clănţănind. Trupul îi zvâcnea aşa cum zvâcnea trupul schingiuitului când era străpuns de o săgeată, călăii trăgeau pe rând ferindu-se să-l ucidă prea devreme şi fiecare dintre urletele lui de durere le stârnea hohote de râs, săgeţile şuierau în văzduh, lemnul le zbârnâia când vârful izbea vreun os, şi chinul dură până ce trupul necunoscutului se prefăcu într-un mare arici stropit cu sânge. Ultimile două săgeţi îi străpunseră ochii. Călăreţii părăsiseră demult poiana şi Negru mai plângea încă, izbindu-şi fruntea de trunchiul stejarului. Nu se putu hotărî să se apropie de omul ucis. Hohotind întruna, coborî anevoie, ajunse acasă, intră în curte fără să poată scoate un cuvânt şi se prăbuşi pe treptele de piatră ale cerdacului. Două zile şi două nopţi fu zguduit de friguri. Aiură, îl descântară de sperietură. Când deschise ochii şi văzu icoana cu Sf. Gheorghe răpunând balaurul, şopti: — Trebuia să-l ucid....  
AnnaE
.Post in PDF Spovedanie pentru invinsi de Panait Istrati carte de citit online
Spovedanie pentru invinsi de Panait Istrati După şaisprezece luni în U.R.S.S.   Învinşi sunt toţi oamenii care se află către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor. Sunt unul dintre aceşti învinşi. Şi fiindcă există o mie de feluri în a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărţire, care aruncă un om în afara unei clase, după o întreagă viaţă de aspiraţii comune cu această clasă şi cu sine-însuşi, şi care rămâne totuşi credincios nevoii care l-a împins totdeauna de-a lupta pentru dreptate. Căci nevoia de dreptate este un sentiment, nicidecum o teorie. O ştiu astăzi, după o verificare pe scară foarte mare şi mii de probe în sprijin. Cu aproape câteva excepţii – câteodată măreţe, dar care nu modifică drama –, toţi cei care vin la revoltă prin teorie, se duc odată cu teoria, la fel cu cei care vin din cauza burţii sau ambiţiei şi care se duc pe acelaşi drum. Dimpotrivă, sentimentul este forţa care răscoleşte întreaga viaţă şi o împarte peste tot. Poate ar fi trebuit să dau o definiţie mai bună? Dar, dacă ar trebui să definim totul, n-aş fi făcut mai bine să rămân zugrav?! Acum douăzeci şi şapte de ani, într-o mahala a Brăilei, am auzit vorbindu-se pentru prima oară despre dreptate. Oraşul meu natal era atunci zguduit puternic de mari agitaţii populare: elevatoare aduse pe cale ferată şi elevatoare plutitoare se abătuseră fără întrerupere asupra bătrânului nostru port, ameninţând cu foametea şase mii de hamali. Împreună cu familiile şi neamurile lor alcătuiau două treimi din populaţia oraşului. — Dreptate!, strigară patruzeci de mii de piepturi. — Progres, răspunse prefectul, înconjurat de trei companii de soldaţi. Nu eram hamal. Nimeni din neamul meu nu a fost. Mama îşi agonisea pâinea spălând murdăria celor care cumpăraseră elevatoarele. Totuşi, răspunsul prefectului mă răni sufleteşte, pentru tot restul zilelor mele. Şi din cauza asta îmi aplecai urechea la răspunsul unui orator socialist, care vorbea despre dreptate. Şi deoarece hamalii strigau: „O să aruncăm elevatoarele în Dunăre!”, – răspunsul lui fu: — Nu! Mai întâi, fiindcă o să vă împiedice, sub ameninţarea puştilor; apoi chiar de aţi reuşi, alte elevatoare vor veni să înlocuiască pe cele distruse de voi. Este tehnica modernă. Dar această tehnică, care vă loveşte astăzi, trebuie să devină într-o zi proprietatea voastră şi să slujească aşa cum se cuvine interesele tuturor celor ce muncesc. — Bine!, răspunseră hamalii. „Să privim, cu nepăsare, evenimentele.”   A fost o lungă aşteptare, care durează încă în România, ca şi în restul lumii. Trebuie să trăieşti şi să lupţi. Ca să trăieşti poţi avea mai multe mijloace, dar ca să lupţi nu-i decât unul, singur: să loveşti adversarul. Şi adversarul meu a fost, rămâne şi va continua să fie adversarul clasei mele, cel care construieşte elevatoare pentru profitul său personal, înfometează clasa mea şi-o mitraliază atunci când ea strigă: „Dreptate!”       Până pe la patruzeci de ani, mă aflam încă printre cei care sunt înfometaţi şi mitraliaţi. Şi dacă astăzi nu mai mă înfometează, apoi mitraliat voi fi totdeauna. Căci orice s-o întâmpla după această dispută straşnică, în care m-am angajat cu clasa mea, un fapt va rămâne sigur: voi trage neîncetat în pieptul sau în spatele celor care înfometează pe oameni şi apoi îi mitraliază. Şi în ziua când mă voi afla – cum mi s-a şi întâmplat – stând la masă cu vreunul din acei care înfometează şi mitraliază, s-o ştie că nu mă aflu acolo decât ca să mă pregătesc să-l lovesc mai bine! Dacă mă voi îndepărta de spusele mele, ai mei să mă doboare în stradă, fără nicio judecată. Şi-acum, să vedem până unde sunt un învins şi mă despart de ai mei, neîncetând niciodată să combat pe duşmanii omului liber. Ei bine, mă despart de prietenii mei comunişti, până la ceea ce înseamnă orgoliul lor în Rusia: construcţia socialismului. E trist pentru vechea noastră prietenie, dar asta e. Nu discut această construcţie şi admit să fie socialistă, chiar atunci când nu e vorba decât de întreprinderi „model”, care funcţionează prost şi vor continua să funcţioneze, astfel, câtă vreme vor fi conduse de comunişti incapabili. Şi ar trebui să-i iertăm, dacă am fi şi noi nişte incapabili. Dacă s-ar încerca să facă din mine un ministru, aş răspunde îndată că nu există un minister pe care l-aş putea sluji folositor; dar dacă mi s-ar da să conduc un şantier de zugrăveală, m-aş achita cu competenţă. Aş fi de asemeni util, ori de câte ori şi pretutindeni unde m-ar face să înţeleg funcţionarea unui resort. Căci clasa muncitoare nu-i vinovată, când este neştiutoare, de ceea ce nu a învăţat niciodată. Dar şefii ce i se impun sunt buni de spânzurătoare, când îi compromit viitorul, punând cu orice preţ carul înaintea boilor, prin toate mijloacele şi oricât ar costa. Aici, o paranteză este necesară.   Înainte de-a şti că teoreticieni foarte energici s-au aplecat să construiască socialismul în pripă şi oricât ar costa, am fost partizanul luării puterii prin toate mijloacele. Nu era o convingere din cărţi. Ci o chestiune cu totul de temperament. Crescut în marginea somnoroasei mişcări social-democrate, care trebuia să arunce atât de josnic proletariatul în războiul mondial, m-am complăcut totdeauna într-un sindicalism bătăios. Acest sindicalism a fost ilustrat, în mişcarea revoluţionară românească, de trei figuri, dintre care două foarte importante: Al. Const(antinescu), şeful nostru, condamnat la moarte şi dispărut în lume, şi Ştefan Gheorghiu, organizator bun, azi dezamăgit şi învins. Gravitând în jurul lor, în răstimpul dintre două călătorii în Egipt, însemnam ceva cam a cincea roată de la căruţă. Dar tuspatru îl plictiseam destul pe Christian Rakovski, liderul partidului social-democrat, care ne detesta afectuos. Apariţia bolşevismului, după Zimmerwald şi Kienthal, mă subjugă prin fermitatea, precizia şi curajul său. Am aderat de îndată, a doua zi după revoluţia din Octombrie, fără să ţin seama că mă aflam atunci în Elveţia şi că acest gest putea să mă coste scump. Această adeziune publică va putea fi citită în „La Feuille” (azi dispărută), a viteazului Jean Debrit, la Geneva. Aici am publicat primul meu articol în limba franceză. Trimes fără speranţă la „La Feuille”, a apărut în pagina întâia, cu titlul „Tolstoism sau bolşevism?”, semnat P. Istr.[1] Mi-e mai scump decât tot ce am scris de-atunci, căci orice se va întâmpla cu Internaţionala a treia şi construcţia socialistă a comuniştilor ruşi – bolşevismul pe care-l salutam se adresa lumii muncitoare prin gura lui Lenin şi el nu va pieri câtă vreme vor fi revoluţionari, trimeşi la moarte de capitalismul criminal, iar în Siberia de comunişti execrabili. Cu această revoltă în inimă şi scăpat de fantomele wilsoniene, am debarcat la Paris, în primăvara lui 1920. Oraş-Lumină, centru al civilizaţiei occidentale. Bieţi nătărăi ce suntem! Credeam în toate acele cuvinte. Aveam încredere în infanteristul care venea din tranşee şi într-o supremă elită a gândirii franceze de tradiţie revoluţionară. Tocmai citisem magnificul Foc, al lui Barbusse şi-l purtam în suflet pe Romain Rolland. De asemeni, ascunzându-mi bolşevismul cât mai bine posibil, am crezut o clipă în aceste două forţe ale Franţei civilizatoare. „Ah, îmi spuneam, poate că experienţa dureroasă a victimelor războiului, unită cu curajul scriitorului revoluţionar vor izbuti să salveze lumea, fără a o face să sufere teribila operaţie bolşevică!” Mă înşelam înfiorător. „Infanteristul” – tare pe prima sa de demobilizare, mândru de Crucea de Război şi glorios de rănile primite – fu cât pe-aci să-mi învineţească un ochi, în Place de l’Étoile, fiindcă nu mi-am scos pălăria în faţa unei mascarade războinice. Era drumul deschis fascismului în faşă. Cât despre scriitorul francez, de tradiţie revoluţionară, e ceva mai lung de povestit: Mai întâi, am avut nenorocirea să devin eu însumi un scriitor. La început, a fost o mare bucurie. Drace! Parisul poate face atari miracole: să scoată un golan din praful drumului şi să-i deschidă toate porţile posibile! Nu-i deloc banal, – dar aşteptaţi! Nu sunt numai eu, singurul. O familie imensă de golani – între cari nu sunt nici cel mai bun, nici cel mai rău – valorează mai mult decât mine, nu pentru ceea ce scrie, ci pentru cărbunele pe care-l scoate din adâncuri, fără a izbuti să se şi încălzească. Ea este aceea care scrie aceste teribile scrisori, care – dacă nu sunteţi de piatră, – vă împiedecă să dormiţi sau să mâncaţi. „Oh! Tu care ai ajuns la lumină, gândeşte-te la noi care am rămas în întunerec!” Cum, deci! Neîndoios, nu numai că mă voi gândi la voi, dar tot ce am este şi al vostru, afară de nevastă! În sfârşit şi mai ales, vom lupta în comun, acum că glasul meu va răsuna în spaţiu şi că atâţia prieteni îşi zic că sunt prietenii voştri. Este rău să gândeşti astfel? Căci ce-i un om care parvine? Un parvenit mai mult. Atât. Dar, ar fi mai frumos şi omenesc de-a parveni mai puţin şi de-a contribui cu partea lui pentru a face să domnească cât mai multă dreptate pe pământ! Cât ar fi de frumos, de civilizat! Or, în acea epocă în care inima mea se bucura atât, un fapt divers, o dramă obscură, unul dintre acelea care sunt ruşinea omenirii, se produse în nu ştiu care departament din Franţa. Iată-l:   Un muncitor agricol, înapoindu-se într-o sâmbătă seară cu leafa în bancnote, le pune pe masă. Un băieţaş de patru ani, copilul său, ia banii agonisiţi prin muncă şi-i aruncă-n foc. Tatăl ia o secure şi din două lovituri taie mânuţele micuţului. Mama, scăldându-şi un copil într-o încăpere alăturată, aleargă, atrasă de ţipetele copilului, vede grozăvia şi cade moartă. Copilul se îneacă în baie. Jandarmii l-au găsit pe tată nebun, alergând de-a lungul câmpiei.   Toată drama, abia douăzeci de rânduri, în pagina a treia din „Le Journal”. Faptul s-a petrecut acum patru sau cinci ani. De-atunci, n-am mai putut citi faptele diverse; dar azi, 4 iulie 1929, îmi cade privirea din nou pe prima pagină din „Le Journal”. Copiez, fără să schimb un cuvânt:   O mamă, înnebunită de mizerie, îşi omoară cei trei copii mici şi încearcă să se sinucidă, tăindu-şi un picior şi o mână Rennes, 3 iulie. O dramă înfiorătoare s-a petrecut în comuna Bréal-sous-Montfort. În micul sat Launay-la-Porte, locuia o biată familie compusă din soţ, M. Columbel, muncitor agricol, nevasta lui şi patru copii. Cel mai mare munceşte la o fermă, în timp ce fraţii lui mai mici (o fetiţă de şase ani şi doi gemeni de trei ani) locuiau cu părinţii. Mizeria domnea în casă. Femeia lui Columbel, împinsă de nevoi, comisese un furt şi o condamnaseră la două luni închisoare, cu suspendare, lucru care o afectase profund. Atunci, ea se hotărî să termine cu o existenţă penibilă şi să se omoare împreună cu fetiţa şi cei doi gemeni. Ieri seară, în timp ce copiii dormeau în patul lor, ea luă o bardă, se aplecă deasupra capetelor micuţe, culcate pe perne şi învârtind în aer barda, de trei ori, tăie capetele celor trei copii. Sângele ţâşni, moartea fu fulgerătoare. Femeia lui Colombel se înverşună atunci pe ea însăşi, şi încercă să se omoare. Îşi tăie piciorul şi pumnul stâng, încercă apoi cu un cuţit uzat să-şi taie beregata. În sfârşit, se prăbuşi. Azi dimineaţă acest carnaj oribil a fost descoperit. Mama criminală zăcea într-o baltă de sânge, la picioarele patului unde se aflau cele trei victime micuţe. Fu găsită pe podea mâna ce şi-o tăiase. Femeia lui Colombel a fost transportată la spitallul din Rennes, într-o stare disperată.   Un anume cititor, care-mi va spune că-l „bărbieresc”, mă va întreba unde vreau să ajung. Iată unde: Sentimentul de bine şi frumos este nemăsurat de puternic, faţă de cel al răului şi al urâtului. El este temelia vieţii. Graţie lui îi datorăm că nu am mai văzut ars un cavaler de la Barre, fiindcă „pe vremea lui Voltaire n-a salutat o procesiune”; ţi se mută însă fălcile, uneori, fiindcă n-ai salutat o cârpă atârnată de-o prăjină, – dar stricăciunea nu-i atât de mare. De acest sentiment al binelui şi frumosului, îmbuibaţilor vieţii nu le pasă. Mărunţii vieţii, care trăiesc în beznă, sunt, cei cari îl inspiră. Pentru ei, el este pâinea şi sarea de fiece zi. Dacă s-ar evoca binele şi frumosul, într-o adunare a Societăţii Naţiunilor, s-ar ajunge chiar să emoţioneze inima unei dactilografe, în timp ce la Poarta Clignancourt ar răscula zece mii de suflete. Acelaşi lucru la noi, în Balcanii sumbri, sau în imensa Rusie. Elitele umane, tremurând în colibe şi hrănindu-se cu un pumn de porumb, se adapă cu aviditate din gândirea generoasă. Dintre toate naţiunile darnice cu această gândire, Franţa ne este cea mai cunoscută. Ea ne-a otrăvit adolescenţa cu ale sale două secole de filosofie şi literatură. Am crezut în ele. Am luat-o în serios. Ne-a ambalat. Şi noi venim, adesea, cu trenul sau pe jos, ca să-i cerem socoteală. Am venit la Paris prima oară în 1913. Îndată Ionescu, cismarul, m-a luat de mână şi m-a condus la Luvru. El îmi arătă pe micul cerşetor, omorându-şi păduchii. Am rămas acolo trei luni. Voiam să trăiesc toată această istorie şi artă a Parisului. L-am părăsit beat de fericire şi aproape cerşetor, promiţându-mi să revin acolo, să învăţ limba, să trăiesc acolo, să trăiesc în această ţară a gândirii generoase! Mi-am ţinut promisiunea, dar mirajul a dispărut. Acum doi ani, aflându-mă într-o seară în compania a doi francezi, bogaţi şi scriitori, unul din ei mă întrebă brusc: — Cunoşti Parisul? — Puţin. — Ce? — Muzeele, monumentele, cocioabele. Izbucniră în râsete. Îşi rideau de mine: — Ai văzut femeia care face dragoste cu câinele ei? — Nu. — Şi cei doi bărbaţi care fac dragoste între ei? — Nici. — Şi casa particulară, unde vin să fie violate soţiile „cinstite”, cu faţa acoperită? — Nicidecum. — Dar bordelul, unde se face dragoste într-un coşciug? — Într-un coşciug? — Exact. — Aş vrea să văd această oroare. Automobilele luară drumul spre strada Provence. Faţadă discretă. La intrare, o sonerie dă alarma brusc. Ni se arată casa şi marfa, pentru cincizeci de franci de persoană. Marfa n-are nimic extraordinar, vreo treizeci de fete goale pentru toate gusturile. — Toate sunt obligator franţuzoaice, domnilor!, insistă patroana. Dumnezeu protejează popoarele şi Franţa fetele ei. — Haideţi să vedeţi coşciugul! O încăpere, cu pereţi acoperiţi de draperii. Spre unul dintre pereţi, un coşciug adevărat, pe duşumea, din lemn tare, interiorul capitonat luxos şi prevăzut cu un puişor mic, ca să sprijine capul femeii. Se dau draperiile la o parte: imagini de bordel. Şi apoi, un lanţ de „camere”: „persană”, „arabă”, „chineză”, „japoneză”, „turcească”, de toate culorile: „roşie”, „verde”, „albastră”, „galbenă” – până la camera „biciuielii”, care este ca un subsol inchizitorial şi la fel de macabru, ca şi camera cu coşciugul. O cruce mare, la mijloc (sărmană cruce!), cu un simulacru de rug la bază. Lanţuri. Bice. Se leagă când femeia, când bărbatul, după sminteala „clientului” multimilionar, şi-i biciuieşte, nu cu acelaşi bici; inofensiv pentru femeie, teribil pentru bărbat. În sfârşit, iată-ne la piscină. Somptuoasă. Patroana ne arată frumoasa decoraţie murală: — A fost executată de un „premiul întâi” al Romei, domnilor! Bravo pentru premiul întâi al Romei! Întreb: — Puteţi să-mi spuneţi, doamnă, cât a costat construcţia acestui bordel? — Patru milioane! Ei bine, conchid: Când o civilizaţie construieşte bordeluri, în valoare de patru milioane, în timp ce ţăranii ei, înspăimântaţi de mizerie, îşi masacrează copiii cu lovituri de bardă, – această civilizaţie nu mai are drept la existenţă, chiar atunci când scriitorii ei se convertesc la catolicism, iar avocaţii ei devin episcopi, după şapte ani de penitenţă. O atare civilizaţie, dacă îi mai rămâne puţină pudoare, trebuie să-şi îngroape bibliotecile, să demonteze şi să depoziteze cele mai nobile dintre monumentele sale şi apoi să facă să răsune marele clopot de la Notre-Dame, de către cel mai magnific episcop-avocat al său. Dacă nu… Dacă nu, toate mijloacele sunt îngăduite s-o distrugă. Şi acum, iertaţi-mi această paranteză. Da! nu ar fi prima oară în istorie, ca o civilizaţie să se prăbuşească în mârşăvie şi a fost silită să lase locul liber, cu lovituri de bâtă. Astăzi, bâta se ridică dinaintea ei, teribil de ameninţătoare. Ea se numeşte bolşevismul. Acest bolşevism a făcut dovada. Perfectă. Ireproşabilă. A fost o treabă frumoasă. Niciun muncitor manual sau intelectual n-ar putea să nu-i aplaude. Când vă veţi duce la Livadia, care-i un paradis, când veţi vedea două sute şaptezeci de mujici tuberculoşi umplând palatul imperial, unde Rasputin îşi muia degetele în sos ca să i le lingă Ţarina, când veţi afla că Ţarina se prefăcea că uită, din nenorocire, pe o linie de depou în imensele stepe, vagoane arhipline cu soldaţi încarceraţi, care se topeau cu încetul în mii de schelete, deasupra cărora roiau muşte mari, când veţi vedea şi veţi afla aceasta, numai aceasta, dumneata, muncitorule, n-ai putea să nu fii bolşevic. Eu sunt. Şi o vreau, cu preţul vieţii mele, să contribui la nimicirea civilizaţiilor ţariste, – eu Rasputinii lor, cazărmile lor, bordelurile împodobite de primi laureaţi ai Romei, monumentele înşelătoare, bibliotecile ipocrite, – eu vreau să contribui la distrugerea lor, prin toate mijloacele. Dar, aşteptaţi puţin. Căci iată: După mii de ani de mizerie şi martiriu, mă gândesc la clasa mea… Dar, mai întâi, ştiţi care care clasă? Aceea din uzine? De pe ogoare? — Da sau nu. Am văzut şi toată lumea a văzut muncitori şi ţărani schimbându-şi clasa, ca ciorapii, din capacitate sau pungăşie, – ceea ce puţin îmi pasă, fiindcă pentru mine o clasă nu înseamnă un muncitor sau un ţăran… Din moment ce este vorba de-a despărţi lumea în clase, asta înseamnă fără îndoială că vrem să despărţim fiinţe diferite între ele, – dar care se deosebesc prin ce? Că alţii sunt exploataţi? Că unii mănâncă şi alţii nu? Şi când o să fie asta? Ce o să faceţi cu clasele voastre, când una va lua locul celeilalte, aşa cum o vedem întâmplându-se de mii de ani, a doua zi după revoluţii şi în toate zilele numai pentru câţiva muritori? Vă întreb, dacă asta le ţine de cald zugravilor mei, fiindcă eu mănânc astăzi cât mi-e poftă, în timp ce ei continuă să crape de foame? Credeţi că asta înseamnă ceva pentru milenara omenire suferindă, că Petre cocoşatul munceşte din greu în mină sau că dictează ordine de la înălţimea unui fotoliu confortabil? Desigur, nu! Iată de ce, admirabila învăţătură socialistă spune că trebuie suprimate clasele şi odată cu ele exploatarea omului de către om. Operă imensă, care n-a fost realizată niciodată şi care eşuează istoric clasei muncitoare. Minunat! Asta e ceva atât de nobil, încât îmi binecuvântez părinţii că au fost nişte golani şi că au adus pe lume tot un golan. Îmi binecuvântez, de asemenea, viaţa care m-a încărcat cu patruzeci de ani de mizerie. Căci de vreme ce soarta (sau istoria) ne-a ales pe noi, cei nevoiaşi, ca să ne încredinţeze o misiune pe care nicio clasă, în trecutul sumbru, nu a ştiut s-o ducă bine până la capăt, – ce recompensă ar putea fi mai mare pentru suferinţa noastră milenară, ce glorie mai ameţitoare în eternitatea eternităţilor? După atâtea secole de mârşăvie, gândesc deci că clasa mea se vede, atribuindu-şi brusc un rol, unde virtutea, dreptatea, demnitatea, cinstea, frăţia, lepădarea de sine, abnegaţia sunt pe primul plan. Sunt obligatorii toate acestea. Trebuie, sub pedeapsa de a ne vedea acoperiţi de mârşăvie, dacă am trecut lumea prin foc şi sabie, fără a schimba ceva. Trebuie şi pentru că noi ne spunem, în mod just, moştenitorii unui lung martiriu, ce numără prea multe victime şi nu avem dreptul să uităm munţii de suferinţă, în numele căreia ne erijăm în justiţiari implacabili. Nu ne putem îngădui să comitem aceleaşi nedreptăţi, pe care le-am denunţat în faţa universului. Nouă, bolşevicilor, nu ne este îngăduit tot ceea ce a fost taxat drept crimă şi pedepsit cu moartea. Şi anume: uşurinţa, desfătarea, confortul, nedreptatea, favorurile. Şi când unul de-ai noştri – cel puţin din generaţia noastră – şi le-ar îngădui, noi trebuie de îndată să-l pironim la stâlpul infamiei, agăţându-i pe piept această tăbliţă:   „Opreşte-te, trecătorule şi plângi acest om, pe care noi l-am luat drept tovarăş! Căci în clipa când voiam să dăm, cu mâinile însângerate, un exemplu de ceea ce trebuie să fie viaţa nouă, el a comis crima, – în calitate de judecător – de-a fi trimis un nevinovat în Siberia, ca să-şi poată însuşi raţia lui de unt.”[2]   Iată despre ce stoicism trebuie să facem dovadă, dacă vrem a da o raţiune crimelor noastre şi a păstra oarecare şansă de redresare. Dar, asta nu-i posibil în ansamblul unei clase. De ce? Pur şi simplu, pentru că în ea colcăie aceleaşi dorinţe şi apetituri ca şi în cealaltă clasă. Dacă ea este cea strivită şi nu aceea care striveşte, nu-i datorită unei oarecari purităţi sufleteşti, ci neputinţei de-a pune mâna pe maşina care striveşte. Fi-voi acuzat de trădare fiindcă am făcut această afirmaţie? Desigur, mamele noastre sunt nişte sfinte fiindcă n-au putut face din noi nişte mareşali. Asta-i atât de adevărat, că nu cunosc niciun dictator „revoluţionar” sau înstărit, care n-a făcut  din feciorul lui un „intelectual”. Altfel spus, cred că noi, toţi, nu ne asemuim decât în mică măsură. Mai întâi, majoritatea omenirii e alcătuită din însetaţi de dreptate. În consecinţă, însetaţi de dreptate şi oameni care au dreptul să se considere mai buni umplu atmosfera cu strigătele lor, care tulbură spiritele, creează curente revoluţionare şi reuşesc adesea să dea îndărăt hidra militară şi imperialistă. Şi unii şi alţii par, a merge mână în mână, câştigând teren asupra duşmanului actual al omenirii: capitalismul. Din nenorocire, între aceşti oameni mai buni, care reprezintă buna credinţă şi progresul şi marea masă, care-şi revendică dreptul sub soare, acordul nu-i decât aparent. Primii invocă scrupule şi nu vor să se comporte decât în limita posibilului, în timp ce masa suferindă n-are scrupule şi limite, ea îşi cere drepturile cu orice preţ, arătându-se gata de-a interveni prin orice mijloace. Am nenorocirea de-a fi acest bastard, care uneşte conştiinţa omului de bună credinţă cu setea de dreptate a masei căreia aparţin şi al cărei martiraj e foarte cunoscut. Din cauza asta, mă cert cu toată lumea, dar mai ales cu speţa umană care – conştient sau nu – înşală pe toată lumea, adânceşte şanţul care desparte oameni uşor de apropiat, zicându-şi că este în stare – ea, singură – să realizeze toate aspiraţiile revendicate de clasa muncitoare, monopolizându-le. Această speţă umană este personificată de un anumit revoluţionar, foarte frecvent, dar greu de identificat, într-o mare mişcare de mase, el ocupând toate „treptele”, de la apostol la canalie. El este cel care se gargariseşte cu stoicismul şi se pretinde superior celor mulţi şi mai hotărât decât cei de bună credinţă. El devine, el este agitatorul providenţial. Într-o „epocă, în care conştiinţele scrupuloase se izolează voluntar de mulţimea, care cere dreptate cu orice preţ, acest militant răspunde unei necesităţi sociale, exact ca un cioclu în timp de ciumă. El nu se lasă rugat. N-are concurent. Nimeni nu i se poate împotrivi. Devine de temut, căci acolo unde marea figură revoluţionară se teme că o să eşueze, el nu se sperie de nimic. „Totul este pentru el o reuşită, chiar dezastrul din care trage profituri personale. Cunosc această specie şi o urmăresc de vreo douăzeci şi cinci de ani. Astăzi, chipul ei mi-e de-ajuns de familiar. El este de două feluri, la fel de nefaste: moderaţii şi fanaticii. Primii aparţin social-democraţiei. Cei de-ai doilea şi-au găsit contul în comunism. Social-democraţia de dinainte de război nu mai există nici ea şi militantul s-a cufundat odată cu ea. Cel ce poate încă întâlni câţiva oameni de treabă de-o parte, nu-i decât un lăsat pentru socoteala familiei, care s-a şi aşezat la masă. Dacă-i plăcut, nu-i decât însperanţa că într-o zi masa se va lungi, înmulţindu-şi scaunele. Altădată nu era aşa, când masa nici nu exista. Doar câteva locuri pentru scribi şi lătrători, destul de strâmte. Trebuia să fii destul de înţelept, dacă voiai să fii remarcat, fie la sediul ei, fie visavi şi într-un fel sau altul să realizezi dorinţa bunului social-democrat: intrarea în dumnezeescul parlament, acest rai al patriei recunoscătoare, pentru a cărei salvare trebuie să moară în curând cotizantul disciplinat. Sindicaliştii-bolşevici în faşă care eram pe-atunci (Jos parlamentul, acţiune directă!) nu iubeau aşa-zisa elită care dădea ordine, în numele clasei muncitoare, acapara tribunele şi ziarul, ne excomunica şi ne umilea cu pseudo-evanghelia marxistă în mână. Militantul îndrăzneţ, bun de gură şi tare în marxism, juca atunci acelaşi rol tiranic ca al comparsului comunist de astăzi. El, singur, reprezenta „conştiinţa revoluţionară”, „aspiraţiile”, „ideologia proletariatului”. Noi nu eram decât mai mult sau mai puţin trădători. Mulţimea a ascultat şi a urmat pe acest militant, până la marele masacru, care aduse nenorocirea într-o parte şi fericirea în cealaltă. Dar, acestea nu sunt decât istorie. Să trecem la actualitate. Ea este şi mai tragică. Mai mult ca oricând, „conştiinţa de clasă” este monopolul celor ce au frânele în mână. Căci astăzi, proletariatul are o sobă imensă, a cărei friptură slabă excită pofte mari. Iată unde mă despart de militantul „revoluţionar”, pe care sunt gata să-l combat. Încă o dată, nu-i neg totdeauna sinceritatea. Se va vedea îndată, când am intrat în Rusia, până unde m-am dăruit lui, ce încredere şi credinţă pusesem în el. Dar istoria se repetă, se precipită şi merge drept spre ireparabil. E ceea ce trebuie împiedecat prin toate mijloacele legale. Da! Nu poate fi vorba decât de-o luptă legală, chiar atunci când părţile nu sunt egale, că unii au mâinile goale şi alţii Siberia. Totuşi, nu putem lucra altfel. În ciuda a toate, Uniunea Sovietică trebuie să rămână pentru proletariatul mondial ceea ce este ea în realitate: fortăreaţa inexpugnabilă, împotriva căreia capitalismul va trebui să se prăbuşească, într-o zi. Criminal şi demn de spânzurătoare, muncitorul care ar atinge-o cu arma în mână. Prăbuşirea acestui bastion ar preda lumea celor ce muncesc la cheremul celei mai negre reacţiuni. Dar, odată spus asta categoric, pentru totdeauna, am dreptul să mă întorc spre putreziciunea birocratică şi să-i strig: lepădătură! Lepădătură care, – ieri moderată, azi fanatică; ieri bălăcindu-se în „marxism”, azi în „leninism” – ne arăţi aceeaşi figură stupidă, te adevereşti cu totul neînduplecată, înfige-ţi adânc ghiarele în ceafa masei cu căluşul în gură şi sabotează astfel cea mai frumoasă operă de justiţie socială. Tu asasinezi astăzi mai bine, – oroare pe care analele luptelor socialiste n-au cunoscut-o niciodată. Prin foame, închisoare şi adesea chiar cu un ciomag, tu asasinezi muncitorul (muncitorul!), care refuză să facă sluj înaintea puterii tale tiranice. Pot oare să te menajez, lepădătură mârşavă? Pot face public, că am venit la tine în felul cel mai dezinteresat şi a fost cât pe-aci să mă bagi în buzunarul tău! Pot, – ca să-ţi fac plăcere şi pentru aşa zisa „să nu daţi arme burgheziei”, – să dispreţuiesc mulţimea pe care tu o calci în picioare, de viitorul ei pe care tu îl înjunghii şi de luptătorii ei cei mai buni, pe cari îi exilezi, întemniţezi şi flămânzeşti, în numele unei doctrine elastice, pe care numai tu pretinzi că o cunoşti? Pot însă consimţi fără rezerve la extinderea în lume a metodelor tale de convingere a clasei muncitoare, trebuie să scriu că numai tu, singura, ai dreptate? Că numai tu singură ai dreptul să vorbeşti? Că numai tu ştii să construieşti socialismul? Dar, atunci când e vorba de U.R.S.S., ar trebui încă ştiut dacă trebuie deosebit militantul-lepădătură, de birocrat sau să-i confunzi într-un acelaşi tip răufăcător. Căci, iată ce se petrece în Rusia: dacă pătrunzi într-o instituţie, într-un tramvai, într-un local, nu se poate să nu întâlneşti acest afiş-invitaţie: Tovarăşi! Luaţi parte la lupta împotriva birocraţiei! Asta te impresionează. E mişcător. Şi conchizi de îndată că trebuie să fie un aparat diriguitor, care luptă împotriva unui aparat birocratic. Or, tu ştii că acest aparat diriguitor nu-i altul decât partidul comunist; în timp ce birocraţii sunt neîndoios oameni adunaţi de peste tot şi puşi în slujba Statului proletar. Ultimii sunt deci fără credinţă, fără ideal, fără convingeri, pentru că ţi se spune că trebuie combătută tendinţa lor de-a crea situaţii personale, în detrimentul comunităţii precum şi sabotajul lor de raci de mare rozători. Iată un afiş, cu totul indicat să împacheteze un om ca mine. Şi dacă aş fi părăsit Rusia, după şase săptămâni, – ca toţi delegaţii veniţi la a zecea aniversare, – aş fi scris articole ditirambice despre acest subiect. Ar fi fost în felul meu. Eu ştiu ce înseamnă un om de credinţă. Însă mai ştiu că pământul nu-i plin de ei. Dar Partidul Comunist trebuie să conteze pe legiuni, din moment ce el este în întregime cel care vă invită să luptaţi împotriva acestui rău social: birocraţia. Ei bine, nu! Această invitaţie nu-i decât un artificiu al militantului-lepădătură, fiind el însuşi un birocrat. Cu o mână sè fabrică „cuvinte de ordine” şi cu cealaltă se votează în „linie”, adică: pentru menţinerea a ceea ce este şi care este bine, fiindcă ocupă un loc bun. Am cunoscut comunişti sinceri, care au luat în serios această datorie de-a „lua parte la lupta împotriva birocraţiei” şi care au vrut să meargă până la capăt cu datoria lor de-a lovi răul în inimă sau la rădăcină. N-au făcut decât să-şi piardă pâinea. Şi-i o tristeţe să-i asculţi. Păţaniile lor sunt demne să figureze într-un mare roman de moravuri sovietice. N-are a face. În ciuda nemilosului adevăr, care răspunde momelilor oficiale prin revelaţii usturătoare, militantul birocrat – numit acolo „militant responsabil” – merge drept pe drumul său, cu capul înainte. El este stăpânul tribunei şi al presei. Singur el poate vorbi. Doar el poate scrie. Se fabrică o majoritate şi un prezidiu, aşa cum se fabrică un comitet de redacţie şi o cenzură. Astfel, nimeni nu poate să-l contrazică. Conştient, totuşi, de nemulţumirea care mocneşte sub cenuşă şi care are nevoie de supape, se monopolizează de asemeni contradicţia şi se inventă contrazicători. Iată pentru ce se născură şi crescură aceste două „gogoşi” ale presei sovietice: samokritika (autocritica) şi control-mass (controlul maselor). Faptă mârşavă! Măcar de-ar fi numai mârşavă; ea este cu dibăcie înşelătoare şi uneori sângeroasă. Căci pe de-o parte, ea a ştiut să impresioneze demascând abuzuri şi spărgând abcese, dar pe de altă parte, ea a sortit morţii pe sărmanii corespondenţi-muncitori, care au crezut în eficacitatea acestei „opere de asanare”, până la a se socoti misionari, au declarat război fără milă funcţionarilor veroşi, mari şi mici, omorându-se ca muştele. Desigur, asasinii erau executaţi – ceea ce făcea o slabă consolare victimelor şi o mai frumoasă operă de asanare. Atunci, s-au ivit rabcors (corespondenţii-muncitori), fabricaţi în serie. Aceştia, înţelegând că răul nu e la picioare, ci la cap, de care e interzis să te atingi, şi-au făcut o meserie lucrativă în a adulmeca ţapul ispăşitor, ales să fie pradă şi să-l denunţe din oficiu. Inutilele lor „tartine”, ce făceau să zâmbească pe iniţiaţi, se etalau în toate ziarele, dar şi mai pompos în oficiala Pravda, care le consacra o pagină, o dată pe săptămână, sub arogantul titlu: control-mass. Se afla atâta „control” al „maselor” câţi ţânţari la Polul Nord şi voinţă de dezarmare la Societatea Naţiunilor. Am întâlnit adesea rabcors, de la un capăt la altul al U.R.S.S. Cu prilejul neîncetatelor mele călătorii. Am găsit printre ei câţiva indivizi rari, care mi-au vorbit înflăcăraţi, dar care au o viaţă grea, fiindcă fac gafe, una după alta. Alţii, greu de descoperit, sunt bieţi tipi care nu îndrăznesc să-ţi înfrunte privirea. Restul nu-i decât vermină, ce-ţi colcăie sub picioare. Despre unul din aceşti cioflingari, am aflat o poveste destul de frumoasă, în timpul sosirii mele la Sukhum, în Caucaz, prin noiembrie 1928. Candidat la celebritate şi ştiind cu câtă promptitudine au parvenit acei dintre colegii săi care au suferit martiriul meseriei, rabcor-ul plăti un beţiv şi-i arătă cum să-i facă dintr-o împunsătură în spate o rană uşoară. A doua zi, rabcor-ul fu găsit pe jumătate mort, zăcând într-o baltă de sânge. Emoţie la G.P.U. Fu căutat culacul criminal sau directorul vindicativ al întreprinderii; golanul criminal le căzu în mână, ceea ce îi plictisi la culme, căci tovarăşul” denunţă toată tărăşenia. — Dar, puteai să-l omori! — M-am înşelat. Eram beat. Afacerea fu înăbuşită. Ăsta nu-i decât un fapt neînsemnat, în masa dramelor cotidiene, dar cât de edificator! Unde s-a mai auzit vreodată de-o astfel de carieră, care să fie făcută prin astfel de mijloace? Un Albert Londres, care nu-i decât un burghez, ar fremăta de ruşine. Şi nu s-ar găsi, în altă ţară, un ziarist care să gândească astfel. S-a găsit totuşi, un comunist, în ţara care aspiră la maximum de moralitate civică. Dar, omul este numai parţial vinovat. O mare parte din ruşine cade asupra regimului, care creează condiţiile în care se pot naşte şi dezvolta asemenea cariere. Aici, ajungem în inima răului. U.R.S.S. este ţara cea mai puţin burgheză din lume, dar care aspiră cel mai mult la burghezie, la fel cu toate naţiunile din Balcanii noştri, care ies lent din viaţa patriarhală. Iată pentru ce gândesc că a fost o nenorocire, ca cea mai grandioasă tentativă de-a construi socialismul să fie făcută tocmai în Rusia. Rusul, şi la fel cu el ucraineanul, georgianul, tătarul, armeanul, nu se încurcă în doctrine; ei sunt plini de inimă, de tandreţe, legaţi în dragoste şi melancolie. Ei îşi iubesc nebuneşte limba, pământul, cerul lor. (Toate cântecele populare şi toate literaturile acestor ţări o atestă.) Şi ei înşişi o dovedesc până la a face să izbucnească, în plin banchet comunist, rapsodia lor alături de Internaţionala. Cum dracu  vreţi ca aceste popoare să iasă din izbele lor şi să le înece de azi pe mâine în zgârie-nori americani, deasupra cărora nu cântă privighetoarea şi unde omul este o brută mecanică, iar existenţa un fel de-a ucide viaţa? Să spunem că se află două milioane de comunişti burduşiţi cu doctrine, goliţi de inimă şi de creier, automate ale fordismului şi americanizării, pentru care sentimentele nu sunt decât o infirmitate burgheză şi dragostea o simplă împărechere sexuală, – mai rămân o sută cincizeci de milioane, o întreagă omenire, care trăieşte şi vrea să trăiască cultivând cât mai bine ceea ce avem în noi mai etern şi de asemeni mai mişcător. Trebuie să-i împiedecăm să trăiască? „Dimpotrivă”, se va spune, reamintindu-mi Constituţia sovietică. „Toate aceste popoare dispun acum de ele-însele!” Răspund: da, dispun de ele-însele, în felul tinerelor fete medievale, care erau libere să tuşească în voie, dar care erau închise într-o mânăstire, îndată ce refuzau să se mărite cu omul ales de părinţi. Într-o seară, am avut o conversaţie lungă cu o ţărancă basarabeancă inteligentă (basarabeancă sau grecoaică, nu vreau să precizez, căci aş putea face să le trimită în Siberia). Această femeie mi-a dat cea mai lungă versiune a felului în care o mamă sovietică poate dispune de copiii ei, care rămân toată viaţa ei: „Nu suntem comunişti, – îmi spune, – fiindcă la drept vorbind, nu ştim ce înseamnă asta. În satul nostru, comuniştii sunt nişte intriganţi. „Politica” este totul. Vai şi amar pentru cine nu gândeşte ca ei. De la început am fost cu bolşevicii. Bărbatul meu s-a bătut în războiul civil, a făcut parte din primul soviet şi a murit în urma rănilor. Din partea mea, nu sunt decât o mamă care vrea să-şi crească copiii, – băiatul şi fetiţa de colo –, cât mai cinstit posibil. Nimeni nu este aici adversarul regimului şi nici adept. Nimeni nu poate să ne poarte pică. Şi totuşi, suntem lipsiţi de orice posibilitate de a ne câştiga existenţa. De ce? Pentru că le spun copiilor mei că nu trebuie să se înscrie la Tineretul comunist şi ei sunt de aceeaşi părere. Căci aceşti consomoli trec cântând şi scuipă în ferestrele casei părinteşti, insultă bătrânii şi se uneltesc între ei, mai mult decât oamenii mari. Asta să însemne a fi comunist?” Previn pe cititor că atari mărturii, ca şi altele pe care le-aş putea aduce, fie în avantajul sau dezavantajul regimului, nu vor apărea în această carte decât rar, din pură întâmplare şi nu vor însemna nimic alt decât că am vrut să mă exprim într-un fel, mai degrabă decât în altul. Contrar predecesorilor mei, simpatici sovietelor, eu nu aduc o colecţie de mărturii pro şi contra, copios putrezite de imparţialitate. Mărturia sunt eu; imparţialitatea, o ignor. Şi eu nu practic simpatia sau antipatia, ci dragostea şi ura. Ceea ce aduc aici sunt convingeri care mă costă scump şi ar putea într-o zi să mă coste chiar viaţa. (Ar fi drept: n-am adorat în viaţă decât ceea ce m-a costat foarte scump.) Astăzi, când viaţa îmi dă lovituri grele în stare să doboare un hipopotam uman, mă agăţ de dragostea şi ura mea. De acolo, convingerile mele, pagini ale credinţei mele în oameni, pe cari îi iubesc, îi urăsc şi aş vrea să-i slujesc atât. Să nu se uite că, sosind în Rusia, am dat palme verminei egoiste şi prudente din acest Occident ignobil[3]. Şaisprezece luni mai târziu, ducându-mă să cer viza Ambasadorului Franţei la Moscova, acesta mi-a pus mai întâi sub nas aceste palme, apoi foarte demn, necerându-mi nimic, mi-a aprobat întoarcerea. E acelaşi langaj, pe care îl ţin privitor la această vermină, care nu şi-ar sacrifica un fir de păr ca să salveze o omenire nebună. Dar… Dar acum, sunt un învins. Cei pe cari îi credeam tari ca o piatră, pentru a mă sprijini, sunt încă o vermină, – o vermină care ar sacrifica totul pentru salvarea scumpei sale doctrine, stâlcind pe inocenţi. Cum aş putea deci măsura termenii,  consulta carnetul meu de note şi să mulţumesc pe toată lumea şi pe tatăl meu? Eu ştiu un lucru: ştiu că o majoritate strivitoare de oameni din clasa mea se află la putere; că ajungând acolo, s-a pus de îndată pe mâncat şi cu gura plină îndepărtează de la masă şi lasă să moară de foame pe toţi fraţii care nu sunt de părerea lor. Când realitatea este asta – şi veţi vedea până la ce punct –, la ce mi-ar folosi mărturiile, documentele, imparţialitatea, simpatia şi tot calabalâcul? Vreţi voi, ca toate acestea să mă facă chiar să scriu sau nu o carte? O pagină, un rând, un strigăt disperat, aruncat spaţiilor ar fi de-ajuns. Căci durerea, ca şi bucuria ţâşnesc din pământ spre a trăi în eternitate. Când aveam optsprezece ani îmi petreceam nopţile – singur, în doi sau zece – în căutarea sublimului din cărţi şi din inima oamenilor. Sunt încă în această situaţie, cu diferenţa că în acest moment cartea era scrisă de Balzac şi când era Doamna de Staël era încă ceva sfânt, în timp ce azi Balzacii fac pederastie literară, iar Doamnele de Staël anunţă cam acestea la apariţia cărţii lor: O! Omule! Dacă tu ştiai… Nicio femeie nu ţi-ar rezista. Dar, doamnă, noi ştim prea bine că până la burtă nu ne puteţi rezista. Şi apoi? Apoi, nu-i aşa, suntem cu toţii aceiaşi sacerdoţiu? Mârşav Occident, sărmanul meu domn Massis a rămas catolic de la Academiile sale până la sicriul din strada Provence! Da! Lumea moare din toate părţile, de sus până jos. Totuşi dacă e drept să crapi sus, unde a dat tot ce putea da, eu protestez în faţa cerului împotriva imoralităţii de jos înainte de a-i sosi ceasul! Ea, mizerabila, totdeauna i-a fost foame şi nu s-a gândit la sublim, decât în virtutea stomacului său. Ea este de iertat. Dar, cum să ierţi pe cei cari ies din sânul ei, se proclamă elite, îşi impun salarii bune pentru galerie şi în schimb sufocă, strivesc, fură, violează, omoară în tăcere. Nu-i oare aici, pentru totdeauna, falimentul unei Revoluţii? Îmi este peste putinţă să fac bilanţul unei atari imoralităţi. Ea ar umple volume şi ar cuprinde întreaga ierarhie, de la cap la bază, atât în U.R.S.S. cât şi în Internaţională, unii pentru că şi-au muiat degetele, alţii pentru că au văzut ce se face şi n-au zis nimic, toţi pentru tot ce ştiu şi ascund, în ochii lumii, care cel puţin are dreptul la speranţă. Printre aceşti ultimi, culpabili de complicitate, dintre cei mai culpabili, fiindcă se află plasaţi cel mai sus în stima mondială, este Maxim Gorki. Maxim Gorki a pornit cel mai de jos, ca mulţi, şi avea datoria să rămână cel mai aproape de cei de jos. N-a făcut-o. Iată dovada. În Rusia (putem spune acelaşi lucru şi pentru restul lumii) n-are nimeni nevoie să cunoască limba ţării, dacă vrea să ştie ce se petrece acolo. Nu-i nevoie să cunoşti, ca mine, două dialecte vorbite de două popoare, care-şi au republicile lor; moldovenească, şi greacă. Şi eu pot spune chiar surdo-mut, că Adevărul iese la iveală dacă-l cauţi. Ceea ce este greu de obţinut în Rusia, când eşti străin sau semi-oficial, – cum am fost eu, – este încrederea oamenilor. Dar, odată în posesia cheii minunate, toate porţile adevărului se deschid în faţa ta ca prin farmec. Atunci, în ruseşte, turceşte, chinezeşte sau prin semne, oamenii cei mai feluriţi, chiar oficialii îţi spun ceea ce este în realitate, fără să mai aştepte să le apreciezi limba, căci în cazul acesta ar trebui să înveţi vreo două sute. Or, Gorki n-avea nevoie să înveţe nimic, căci ştia tot. Şi toată omenirea, care citeşte, ştie că. El ştia, căci a spus-o el însuşi şi într-un fel să-ţi scoale părul din cap. Dar, în acea epocă, oficialii aveau dreptul să greşească. De-atunci, ei nu au mai greşit. Ei au instalat conştient nedreptatea la ei acasă. Au corupt straturi vaste sociale şi în special pe cei căzuţi în mizerie, pentru a-şi face majorităţi şi a guverna. Corupţia lor este dintre cele mai neomenoase: ca să mănânci chiar pe sponci, trebuie să fii pe „linie”, mai trebuie să-ţi denunţi tovarăşul-frate care refuză. Astfel Rusia a ajuns la această mârşăvie, pe care lumea n-a cunoscut-o niciodată: să arunci jumătate din aceeaşi clasă contra celeilalte jumătăţi, să compromiţi pe cel care mănâncă şi latră, să demoralizezi pe cel care ajunează şi strânge din dinţi. Mai mult, s-a ucis viitorul, căci cadrele de comsomoli, cadrele tineretului, sunt în întregime putrezite. Când a fost judecat întreg Comitetul Tineretului, din Leningrad, – pentru fraude, delapidări, viciu, orgie şi chiar crimă de drept comun, – unul din judecători a întrebat pe un martor: — Cum procedaţi voi, ca să nu recrutaţi asemenea scursori sociale? — Nu ni s-a cerut decât aderenţi pe „linie”, – a fost răspunsul. Cu atari aderenţi s-au format majorităţile „disciplinate”, cele care merg. Cu ajutorul lor şi în numele proletariatului, pe care-l înfometează şi umple închisorile din Siberia, cu muncitori denumiţi „trădători” şi care în realitate sunt singurii revoluţionari în această Uniune Sovietică, care l-a primit pe Maxim Gorki, azi, în sânul parlamentului suprem, – Tsik-ul. La Moscova, în căminul său, timp de trei ore petrecute în intimitatea sa, nu a vrut să vorbească. Faţa lui sinceră, dominată de ochi care pot fi tot ce vor, a rămas închisă. Şi ne-am bălăcit în banalitate. Dar, ceea ce Gorki nu-mi datora mie, el o datorează, lumii care-l stimează. El o datorează mai ales celor ce sunt striviţi de toate majorităţile: vagabonzilor săi, care sunt nişte învinşi, – dacă nu însăşi clasei muncitoare care furnizează şi susţine propriii ei tirani. Căci va veni ziua când învinşii vor avea glas la acest capitol, pe deasupra tuturor claselor şi în acea zi, voci teribile îl vor interoga pe Maxim Gorki, care nu va mai putea răspunde, din nenorocire pentru memoria lui. Iată confesiunea mea.     [1] „La Feuille“, 24 iunie 1919.   [2] Nu-i nimic exagerat: în Rusia au fost ucişi oameni, ca să le ia ghetele. (Nota autorului).   [3] Interviu dat ziarului „Pravda”, reprodus în „L’Humanité”, 1 noiembrie 1927.  
Load More