Carti scriitori romani

Perle romaneşti                 Lămurire.           Nu avem multe certitudini după şaptesprezece ani de tranziţie,dar una se impune:„Testamentul” lui Ienachita Văcărescu e cel mai izbutit text comic din istoria literaturii romane. Acum,în 2006,avem motive sa conchidem apăsat:nu numai ca stăm prost la „a patriei cinstire”,dar calificativul coboară spre mizerabil când vine vorba despre „creşterea limbii romaneşti”. Limba romana e,poate,singurul persecutat al tranziţiei care nu-şi va găsi dreptatea nicăieri. Fiecare dintre noi se poate adresa unor instanţe de la care aşteaptă o decizie favorabila. Prin contrast,limba romana nu are acces la actul de justiţie sau la gestul reparatoriu. Ea nu se va deplasa cu jalba în proţap la tribunal. Nu va ajunge,animata de-o ultima nădejde,fie ea cat de străvezie,la Strasbourg,Haga,Lausanne sau Geneva. Nu. Limba romana va fi schingiuita mai departe,pana când se va transforma într-un martir agasat de propriul sau supliciu. Va suporta agresiuni,va indura prevertiri şi degradări,va fi poligonul de încercare în care un nou tip de torţionar îşi va verifica arsenalul înainte de-a trece la fapte. aşa se întâmpla de câteva decenii. Comunismul a instaurat nu doar dictatura proletariatului,ci şi pe cea a clişeului purtător de încărcătură patriotica.           El a uniformizat formele de expresie publica pana la imbecilizare şi a stabilit regulile unui cod paralizant. Bălmăjeala semidocta,furorul lozincard şi gargara monotona au făcut ravagii. Mai târziu,capitalismul voios al anilor 1990 a luat o măsura de bun-simţ (desfiinţarea cenzurii),pe care insa a distribuit-o la pachet cu o gafa (desfiinţarea auto-cenzurii). Tara în care aflatul în treaba şi datul cu părerea ajunseseră de mult sporturi naţionale s-a înfiorat de placere. Im fine,romanul era liber sa spună orice. Şi-deloc în ultimul rand-oricum. *           Unda de soc a exploziei se simte şi astăzi. Parca nicicând nu s-a vorbit atât de neglijent şi de prost ca în România ultimilor ani. Discursul public nu mai tine cont de nici o rigoare. Gradul de paranoia se măsoară cel mai bine din clipa când îi pui omului un microfon în mana. În ziare,la radio(mai puţin)şi la televizor(în cantităţi copleşitoare)defilează o lume care cuvântează stupefiant,anapoda,incolor. Se poarta vidul. E la mare moda lipsa de mesaj şi de măsură. Rare au fost epocile când teoria formei fora fond a cunoscut o atât de corecta ilustrare. Ca şi cum asta n-ar fi de-ajuns,suntem în faza în care oricine simte ca are ceva de comunicat naţiei confisca prim-planul şi turuie netulburat. Stăvilarul a cedat inca din ultimele zile ale lui 1989,când Televiziunea Romana Libera(mai ţineţi minte?)a devenit locul de pelerinaj al tuturor celor care percepeau tăcerea ca pe cel mai stânjenitor dintre handicapuri. Cumetre bigote,plutonieri agitaţi,crainici în curs de năpârlire,ciobani sosiţi din cine ştie ce funduri de tara „la televiziune”,preoţi cu ochii înfundaţi în gravane,colindători gureşi,ideologi gata sa pactizeze cu „oamenii de bine”,rapsozi emancipaţi,regizori instabili psihic-cu toţii au contribuit la prima forma de deriva a discursului. Şi cum tocmai se stabilise ca era interzis sa interzici,lucrurile au deranjat ireparabil. Spirala exprimării nătânge n-a mai putut fi controlata. Mare cititoare de Orwell,naţia romana a vibrat patima la nouvorba din 1984,şi-a suflecat mânecile şi s-a pus pe treaba.           Primul pas:înlocuirea vechii limbi de lemn cu un produs adecvat noilor cerinţe. Inflaţia de neologisme forţate a marcat începutul deceniului trecut,prin efortul tenace al comandoului de tehnocraţi strânşi de Petre Roman pentru a forma cel dintâi guvern postdecembrist. Cuvintele şi expresiile la moda pana pe 22 decembrie 1989 au fost evacuate grabnic,pentru a face loc substituenţilor cosmopolitene. Alaiul calchierilor s-a pus în mişcare maiestuos şi s-a oprit fie departe de dicţionare,fie în inima lor. Va amintiţi? „Implementare”, „achiesare”, „anvizajare” şi alte delicii ale împrumutului iute şi nesăbuit. Atenta ca întotdeauna la importuri,comunitatea roma a inaugurat atunci un obicei pe care nu l-a abandonat nici astăzi:botezarea copiilor cu substantive comune preschimbate vesel în nume proprii. Cutaţi în registrele de stare civila şi veţi găsi,fora îndoiala,persoane pe care le cheamă Expertiza,Arierata sau Emergenta.           Astăzi radem când aflam din presa ca s-a măritat Mercedesa,dar uitam ca începuturile au fost făcute acum un deceniu şi jumătate în urma. Al doilea pas,la fel de important ca primul,a fost romgleza,temeneaua lexicala făcuta în fata noilor eroi civilizatori. Ne plasam inca de atunci,fara sa ştim, pe axa Londra-Washington. Abuzul de fandoseli englezeşti-briefing,staff,human resources,commitment,chalenge,prime time etc.-si de berberisme strepezitoare-a şerui(de le to share),a chesui (de le to cash),a downloada,a focusa,a forwarda,a prioritiza,a atrgeta etc.- s-a soldat cu o reactiepe cat de inflamata,pe atât de inutila. Unul dintre romanii mari (a nu se confunda cu marii romani)a propus înfiinţarea unei politii a limbii,care sa purceadă neîntârziat la purificarea strămoşescului langaj. Numai ca o lege împotriva ronglezei ar fi fost aidoma unui sandvici fara pâine:îndrăzneţ ca intenţie,dar ridicol în clipul transpunerii în fapt. Oricum,din lumea mai buna în care se afla,maestrul Orwell a suspinat satisfăcut. Iată ca,la atâtea decenii de la cartea lui,inca se găseau adepţi care să-i confirme de jos,de pe pământ,ca viaţa are uneori straniul obicei de-a imita arta.           Şi iată-ne ajunşi,în fine,la ceea ce ne doare astăzi şi acum:la prestaţia vorbitorului public în tranziţie. Nu e nevoie de o cercetare aplicata ca sa constaţi ca prestaţia respectiva obţine destul de rar nota de trecere. Partea cu adevărat delicata consta în rolul pe care îl joaca o buna parte din cei suportaţi zilnic şi silnic de public. Oamenii aceştia sunt modele,vedete,formatori de opinie. Unii au emisiuni la televizor sau la radio,alţii umplu ritmic paginile de ziar. Destul dintre cei care-i urmăresc au tendinţa să-i imite. Rezultatul e cutremurător. Lumea vorbeşte prost şi fiindcă asta vede/aude la televizor sau citeşte în gazeta.           Ecranul e luat în stăpânire de statui mascatoare ale indigentei. Inşi fora miez,charisma şi obraz sunt lăsaţi sa derapeze violent,sub ochii prea indiferenţi ai celor care s-ar cuveni să-i sancţioneze cu telecomanda. Elita,o noţiune oricum compromisa sistematic în ultima vreme,mai primeşte o lovitura. Caci,nu-i aşa,la televizor nu se mai înfiinţează omul simplu de pe strada,ca în decembrie 1989,ci elita. Crema. Cei mai buni dintre cei mai buni. De aproape un an şi jumătate,am privilegiul ingrat al unei cronici TV pe care o ţin într-un cotidian admirat şi suduit cu egala dârzenie:Evenimentul zilei. Cele cinci tablete pe care le scriu săptămânal m-au obligat sa dezvolt un soi de disciplina a privitorului. Lucru normal,dat fiind ca aveam de-a face,în fond,cu cel mai puternic comunicator al momentului. Prin urmare,am invitat sa mă uit la televizor,îndeosebi la emisiunile-dezbatere sau de divertisment,cu un blocnotes la îndemână. Sigur,exista zile când recolta e săraca sau banala. Dar exista şi cazuri răsplătitoare,când te temi sa nu ti se termine pasta din pix în timp ce mâzgăleşti furibund. Iniţial,citatele strânse mi-au servit drept punct de sprijin pentru cronicile din ziar. Pe urma mi-am dat seama ca ar putea fi valorificate la un alt nivel. Din ele nu s-ar putea obţine un portret al României,ci mai degrabă o caricatura. aşa mi-a îmbobocit în minte ideea unei culegeri de perle ale tranziţiei. Ceva asemănător a deschis,în primăvara lui 2005,colecţia de carte comica Rasul lumii,pe care o coordonez la Humanitas. Volumul s-a numitantologie de vorbe de duh (autor: Des Machale)şi a repurtat un succes reconfortant. Fie-ne tranziţia uşoara are în linii mari aceeaşi structura,dar răstoarnă raportul dintre umorul intenţionat şi involuntar. Daca Des Machale a colecţionat cu predilecţie comicării voite,cartea de fata va oferă în primul rând lufturi de exprimare. Lejerităţi caraghioase,construcţii ilogice,combinaţii imbatabile de tembelism şi ignoranta. Dar şi expresii ramase în memoria noastră afectiva şi efectiva. Cele mai multe provin din zona televiziunii,unde emiterea inepţiilor a ajuns sa fie o îndeletnicire de-a dreptul voluptoasa pentru unii rostitori. Altele sunt culese din paginile ziarelor,din anumite emisiuni de la radio sau –cazuri raredin cărţi apărute după 1989.           Urmează,aşadar,o porţie de ga(n)gaveli care aparţin câtorva dintre celebrităţile spaţiului nostru public. Printre autori se număra Ion Iliescu şi Loredana Groza,Marian Vanghelie şi Oana Zavoranu,Coşti Ioniţă şi Traian Băsescu,Gigi Bacali şi Mircea Radu,Gică Hagi şi Romaniţa Iovan,Dumitru Dragomir şi Mihaela Tatu,Cristina Rus şi Cornel Dinu,Jean de la Craiova şi Viorel Hrebenciuc. M-am decis sa preiau metoda de inventariere a lui Des Machale şi sa grupez noianul de cugetări pe secţiuni tematice:afaceri,filosofie şi religie,justiţie şi viaţa sociala,media,politica,texte muzicale&muzica şi varii. Toate acestea compun grosul cărţii (cuvânt oarecum impropriu pentru un produs mai degrabă subţire)şi se înscriu sub genericul „Aşa nu”. La final exista insa şi un capitol cu „De toate”,care sta sub semnul lui „Aşa da”. Aici veţi găsi vorbe de duh veritabile:calambururi,formule casant-ironice,înţepături fine,constatări hazlii,panseuri inspirate. Caunul căruia îi displac partipriurile,am decis sa nu ţin cont de identitatea sau de amplasamentul public al autorului. Daca oamenii fata de care nu am o preţuire aparte au spus lucruri antologabile,m-am inclinat şi le-am consemnat isprăvile. Ce-i drept,unii dintre ei sunt reprezentaţi copios şi în materie de umor involuntar. Dintre maeştrii „Witz”-urilor autentice îi amintesc pe Nicu Covaci şi Cornel Regman,Teo Trandafir şi Dorin Tudoran,Nicolae Badea şi Radu Cosasu,Calin-Andrei Mihăilescu şi Dan Puric,Sorin Cartu şi Andrei Pleşu,Liviu Mihaiu şi Ion Raţiu sau-special guest star-Jonathan Scheele,căci,iată,integrarea bate tot mai nervos la uşa.           Un ultim detaliu. Cartea se încheie cu propunerea unei ghiduşii interactive. În ultimele pagini sunteţi invitaţi sa alcătuiţi un top personal al perlelor care v-au atras atenţia în acest volum(fie ele false sau veritabile) şi să-i îmbogăţiţi recolta,daca va ispiti ideea. Şi indiferent daca veţi marşa sau nu,închei cu o urare:fie-vă lectura plăcuta.           RADU PARASCHIVESCU.           Aşa nu.           I. afaceri,economie,finanţe           1. Conform Legii bugetului,exista un capitol special în care am dreptul sa prind posibilitatea vânzării spatiilor comerciale care prin Legea 550 am atribuţii sa le vând,şi în cazul vânzării acelor spatii comerciale sumele respective erau prinse pe capitolul respectiv.           MARIAN VANGHELIE           2. Oricine are dreptul sa fie mai bogat decât altcineva.           IOAN BACALI           3. Agenţii sunt agenţi,agenţiile sunt agenţii,iar agenţii economici sunt agenţi economici.           MISU NEGRITOIU           4. Haideţi sa nu ne aruncam cu privatizarea într-un avânt democratic.           NICOLAE VĂCĂROIU           5. Nimeni în afara de Dumnezeu nu poate interzice libera circulaţie a mărfurilor afara după 1 ianuarie 2007,fie ele şi maşini second hand.           CONSTANTIN STROE           6. Oamenii de afaceri din România au cu toţii interese de grup personale.           GIGI BECALI           7. Ce părere am despre globalizare?Da-i în gura mă-sii de nenorociţi.           ION DOLANESCU           8. Suntem saraci. Suntem săraci Suntem foarte săraci.           GEORGE COPOS           9. Eu nu cred ca un om bogat este unul cu venituri mari,ci unul care consuma foarte mult.           MIHAI TANASESCU           10. Deţin în proprietate o mie de metri cubi de teren intra-vilan.           CRISTIAN POPESCU           „PIEDONE”           11. În prezent,sumele alocate transportului în comun sunt infirme.           MARIAN VANGHELIE           12. Eu am înţeles ca vorbim de afaceriştii adevăraţi. Acest cocos e un papagal.           GIGI BECALI           13. Lumea are voie sa aibă doua conturi:unul în lei,unul în valuta şi inca unul pentru economii. Mai mult,nu.           FLORIN GEORGESCU           14. Nu vom face privatizare de dragul privatizării,ci din contra.           NICOLAE VĂCĂROIU           15. Vom da subvenţii în judeţul Ilfov,care inca şi în mod special este agricol.           ANGHEL IORDANESCU           16. S-au verificat toate actele pe foştii trei ani pe care am fost primar.           MARIAN VANGHELIE           17. O sa reorganizez din punct de vedere total conducerea primăriei în general.           MIHAI ERBASU           18. A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului asupra proprietarii lui.           ION ILIESCU           19. La nivel de oferta,eu am introdus şi un plan de introducere,la nivel de Romtelecom,a managerului prin calităţi totale.           OVIDIU MUNTEAN           20. N-am înţeles niciodată FMI-ul. Daca tot semnam un program,de ce n-au venit sa ne ajute să-l aplicam şi sa ne dea banii înainte,nu după?           NICOLAE VĂCĂROIU           21. Băncile sunt conduse de bancheri în toată lumea,în afara de Cişmigiu şi Herăstrău.           BOGDAN BALTHAZAR           22. Am vorbit chiar zilele trecute cu mai mulţi parteneri de afaceri. Oameni serioşi,din lumea interlopa.           GIGI BECALI           23. Poate nu am în spatele meu o activitate profesionala foarte mare,dar cred ca prin ce am demonstrat la sectorul 5,faptul ca i-am capacitat pe cetăţenii sectorului 5,bătându-mă pe de o parte cu echipa domnului primar general de atunci,Băsescu,şi cu o parte din echipa PSD,care am avut unele probleme cu ei şi care au vrut sa mă elimine,în ultimii cinci ani este anormal sa mergem cu maşinile şi cu transportul în comun cu care mergem.           MARIAN VANGHELIE           24. Cineva a vrut sa vina la Cornu ca să-mi numere găinile. I-am sugerat c-ar fi mai bine sa vina să-mi numere ouăle.           ADRIAN NĂSTASE           25. Becali e un brand. Eu la Avicola Iaşi pot sa fac pui Gigi Bacali,daca vreau.           GIGI BECALI           26. E mai uşor sa lucrezi cu banii statului decât cu ai tai. aşa face toată lumea. aşa se fac afacerile.           DORU GIUGULEA           27. Este de apreciat tendinţa leului de a da semnale ca poate sa se aprecieze.           ADRIAN VASILESCU           28. Vrem sa vindem aerul de deasupra şi din jurul Gării de Nord pe foarte mulţi bani.           RADU BERCEANU           29. Eu privatizez fiindcă asta înseamnă privatizarea:sa privatizezi.           OVIDIU MUSETESCU           30. Vi se pare ca evaluarea aceasta este cumva supraevaluata?           CRISTIAN POPESCU           „PIEDONE”           31. Bodu asta nu e băiat rău,aşa când te uiţi la el,dar e ca un copil infantil.           GIGI BECALI.           ÎI. filosofie şi religie           1. Indiferent cum,într-un final,primordialitatea lui „a şti” politic şi social,care nu înseamnă un glotosocietariem,îşi va desemna predictibilitatea,şi în consecinţa echilibrul,intre „a fi” şi „a avea”.           ULM SPINEANU           2. A considera ca modul în care exista omenirea nu priveşte omul în parte este o neştiinţa şi o eroare fundamentala,pentru care omul va plăti corespunzător prin suferinţa.           LORIN FORTUNA           3. Cred ca Dumnezeu a băgat cate un Dumnezeu mic în fiecare dintre noi,sa ne arate ce-i binele şi ce-i răul.           DUMITRU DRAGOMIR           4. Doar prin hazardul inconştient social nu se putea ajunge în sfere atât de aureolate şi în plan financiar.           CORNEL DINU           5. Dumnezeu e cel mai tare serviciu de informaţii din lume-ştie tot,chiar şi-un fir de par.           GIGI BECALI           6. Noi suntem dincolo de lumea asta,mergem pe undeva,pe colea,şi asta e atitudinea taranului roman,atitudinea asta,poate,a dus la perpetuarea poporului roman. Poate acest „dincolo de lumea asta” a dus la neînţelegerea,la un nivel greu de sesizat,ca veneam cu o moştenire.           IOAN TALPES           7. Am ratat clipa în favoarea eternităţii,iar eternitatea nu ne aparţine.           DINU SARARU           8. Şi preoţii,la fel ca fotbaliştii,intra în joc cu un vesmânt comun,ceea ce înseamnă ca sunt destule asemănări intre noi.           TEOCTIST           9. Care-i problema?           GIGI BECALI           10. Biblia e ca un far luminând în noapte,în jurul căruia roiesc ca muştele toate celelalte cărţi.           CORNELIU VADIM TUDOR           11. Destinul meu a fost marcat de soarta.           DAN IOSIF           12. Familia e sfânta,pe când patria…cum sa va spun,patria e sacra.           DUMITRU DRAGOMIR           13. Tot ceea ce se şcolă deasupra nivelului marii poate fi considerat cu certitudine genial.           ELENA UDREA           14. Biblia a fost mereu lângă cei puternici.           CORNEL DINU           15. Omul este o persoana umana.           GHEORGHE HAGI           16. Gelozia e fiica mândriei şi sora mai mica a iubirii.           DINU MAXER           17. Noi am pierdut multa vreme o perioada de timp.           ION ILIESCU           18. Sa dea Dumnezeu,domnu’Bolcas ca,daca nu spuneţi adevărul,sa va bata Dumnezeu.           GIGI BECALI           19. Eu particip la conceptul de România.           IOAN TALPES           20. Daca cineva nu-şi poate găsi liniştea decât la adăpostul calmant al unei religii,pe acel om trebuie să-l laşi în pace,cu condiţia sa te lase şi el.           LORIN FORTUNA           21. Amorul este expresia dragostei.

Cum am devenit scriitor de Panait Istrati   POPAS LÂNGĂ O MARE AMINTIRE... Am fost martorul ultimilor ani de viaţă ai lui Panait Istrati. Perioadă dintre cele mai agitate şi mai controversate. O întâmplare obişnuită a creat împrejurarea de a fi implicat în biografia sa: Într‑o revistă ce abia apăruse, scrisesem o „cronică” despre Biroul de plasare, — reflecţii de cititor despre un autor în a cărui gândire şi aprecieri despre lume şi viaţă mă regăseam, dându‑mi răspunsuri pe care le căutam. În plus, îl iubeam şi pentru faptul de‑a fi declarat că rostul scrierilor sale nu e de a distra pe oameni sau a le specula — cu profit — metehnele, ci de a‑i educa frăţeşte cu exemplele propriei sale experienţe. Panait Istrati a citit rândurile mele şi — gest puţin obişnuit la scriitorii noştri — mi‑a trimis ultima sa carte apărută la Paris (Mediterranee, lever du soleil) cu o dedicaţie: „Lui Alexandru Talex, cu amicală stimă pentru felul cum a înţeles să judece un om şi viaţa în critica Biroului de plasare. Panait Istrati, 3 decembrie 1934”. Nu‑mi închipuiam că l‑aş fi putut cunoaşte. Care scriitor de al nostru ar fi catadixit să‑şi piardă vremea cu un începător în ale vieţii? Destinul sau întâmplarea avea să mă dezică. „Vânător” de oameni, el m‑a căutat la tipografia unde lucram revista — două zile după ce primisem cartea. Îmi amintesc cum toţi lucrătorii mă strigau exaltaţi: „La telefon! Te caută Panait Istrati!” Nu bănuiam că în acele clipe mi se hotăra soarta. Am vorbit cu el... Eram eu, cel care‑i răspundea? Şi m‑a poftit la el acasă, în strada Paleologu nr. 3, nu departe de Calea Moşilor, unde ocupa un mic apartament, la etajul cinci. Şi în seara lui 6 decembrie 1934, când împlineam douăzeci şi cinci de ani, i‑am păşit pragul. Mă aştepta în camera sa de lucru, lungit pe un divan‑studio. În stânga patului, biroul pe care se aflau frumos rânduite uneltele de scris, iar înapoia lui biblioteca, de mărime medie, pe ale cărei rafturi se aliniau diferite titluri ale operei sale, tipărite în mai toate limbile pământului. O lumină molcomă îmbrăţişa încă­perea, îndemnând la lung taifas sau spovedanie, la visare cu ochi deschişi; într‑o altă seară mi‑a şi spus: „Visătorul e o vestală; fără el pământul ar fi pustiu. Visătorii sunt sarea pământului.” Dar să nu mă depărtez. M-a întâmpinat cu vorbele: „Haide, măi frăţioare, de când te aştept!”... S-a scuzat apoi că tuberculoza nu‑i îngăduia să stea decât lungit în pat; că se sufoca după prima sută de paşi; că termometrul o lua razna, îndată ce se înfierbânta la vorbă sau la scris. Şi m‑a poftit la spovedanie. Cum aveam o puzderie de proiecte, dar neînsemnate realizări, excursia prin înlăuntrul meu a fost scurtă. Ceva ce mocnea nerostit în mine, i‑a aţâţat interesul, dezlăn­ţuind avalanşa destăinuirilor sale: despre „fericirea” de‑a fi scriitor, tipărit în aproape toate limbile şi ignorat în ţara sa, unde în zece ani nu‑i apăruse decât vreo patru‑cinci cărţi; despre „lumea scriitoricească a Occidentului” care făcuse din artă „un mijloc de îmbogăţire, descriind în mod neutru, dar cu sos excitant viciile stăpânilor”; despre prăbuşirea credinţei sale în destinul mai bun al omenirii. „Am vagabondat, ca să aflu în oameni un pic de adevăr... Lumea nu piere atât de foame, de boală, de războaie, cât piere din neputinţa de a‑şi da inima pe faţă.” L-am părăsit târziu, după miezul nopţii. La plecare, mi‑a spus, zâmbind: „După cele scrise în revistă, te credeam mai în vârstă”. Am revenit a doua zi şi în fiecare din cele următoare, până la începutul acelui întunecat şi hain april 1935. Cu pasiunea ucenicului devotat, i‑am ţinut tovărăşie credincioasă, fascinat de vorbirea lui, care îmi împărtăşea experienţa unei vieţi dăruite generos setei de Frumos, de Dreptate şi Libertate, de Prietenie şi Dragoste pentru om. Întâlnisem în sfârşit un reazim în viforniţa vieţii, prietenul hărăzit de soarta oricărui muritor, pe care îl aştepţi încordat şi el dă peste tine, dacă ai şansă. Prietenul „care îţi uşurează povara inimii, dându‑ţi-o în schimb pe a sa”. Eu am avut această şansă. Povara inimii lui Panait mi‑a fost uneori peste puteri. I-am făcut faţă, învăţând tot din experienţa lui. „Spune‑mi ce eşti în stare să sacrifici pentru dragostea ta, şi am să‑ţi răspund dacă iubeşti cu adevărat sau e simplă vorbărie”. Avea o vitalitate fără seamăn. Contagioasă. A suferit cumplit pentru credinţa sa în artă. Socotea suferinţa „focul purificator” care ne curăţă de humă, mântuindu‑ne de „grijile mărunte”, dându‑ne „putere şi libertate”. Într‑un cuvânt, numai calea suferinţei duce nemijlocit către fericirea şi durerea de a fi om. „Inima noastră — spunea Panait Istrati — nu bate pentru noi, ci pentru toate câte se află dincolo de noi”. Mi‑l reamintesc, de parcă ne‑am fi despărţit ieri. Înalt, scheletic. Pe obraz, cu însemnele încrâncenărilor de pe parcursul vieţii, iar sub bărbie uşoara dâră a trecerii pe lângă moarte, la început de ianuarie 1921; ochii căprui — cale regală spre inima‑i îmbrăţişată de un foc nestins; mâinile, cu degete lungi şi subţiri, ale căror palme — arate parcă cu plugul — speriau pe chiromanţi; părul bogat, dat pe spate, din care o şuviţă i se prelingea pe tâmpla stângă, atunci când discuţiile urcau spre piscuri sau când însingurarea îi amurgea luminile feţii. Într‑o seară, a scos din sertarul biroului o lungă spovedanie către un prieten din ţară. Pagini tulburătoare despre ce însemna viaţa lui de om şi de artist, în acei ani — drama singurătăţii unui om calcinat şi nedreptăţit de propria‑i încredere şi dragoste în oameni. Un „simplu şi anonim oftat de om” — cum o spunea el însuşi — şi pe care posteritatea este bine să‑l cunoască în cruda lui realitate: „Ah, ce trist e să‑ţi smulgi singur frumoasele pene de struţ, cu care ai plecat în viaţă! Ce trist e să‑ţi dărâmi idolii, să constaţi hidoşenia firii umane şi să‑ţi întorci faţa cu dezgust! Şi dacă cel puţin ai putea trăi ultimile‑ţi zile de deznădejde, bucurându‑te de o sănătate care să‑ţi îngăduie să‑ţi mai îneci amarul într‑un pahar cu vin, ori în fum de ţigare... Eu n‑am mai pus ţigăruşe în gură de la Crăciunul anului 1931. Mă înşel în schimb cu o pipă, căci nu pot scrie o linie, fără să trag un fum, fie şi numai cu buzele... Cât despre băutură, numai cu un prieten beam un pahar de inimă albastră, nu pentru plăcerea băuturii. Astăzi nu‑mi mai e îngăduit. Din martie[1], am simţit că trupul meu intră în ultima fază a bolii. Până în iunie, am mai târât‑o, jumătate în pat, jumătate pe picioare. Din iulie însă, când am venit aici[2], iată şapte luni de boală la pat. Ba am mai îngropat în pustiul ăsta şi o biată fiinţă tânără, plină de legitime dorinţi de viaţă orăşenească, obligând‑o să-şi întrerupă studiile, să‑şi nimicească o speranţă de viitor şi să lâncezească lângă un ofticos, uitat de lume, veşnic pornit pe harţag şi care, murind mâine, nu‑i va lăsa decât vreo trei sute de mii de lei datorii la «Rieder» şi alte două sute în ţară. Totuşi, lumea mă crede bogat, văzându‑mă darnic... Sunt de trei ani în ţară, şi se zice că am prieteni, nu numai duşmani, prieteni buni ca Mihai şi alţii, care au condei şi editori, dar care din ei s‑a gândit să mă reamintească, din vreme în vreme, publicului cititor sau să mă recomande unei edituri? Nici unul! O tăcere de mormânt domneşte la noi deasupra numelui meu, chiar şi atunci când în străinătate ziare europene vorbesc de mine, cum e cazul de câte ori public o carte, ori ţin o conferinţă. Aşa că e natural ca un Georgescu de la «Cugetarea» sau cei de la «Eminescu» să‑mi spună: «Nu mai putem publica nimic de dumneata, fiindcă nu exişti pentru nici un ziar, nici o revistă de la noi. Desigur, am lovit şi lovesc mereu în tagma fabricanţilor de artă. Dar eu lovesc cu inimă de om cald şi fără ură permanentă. Izbesc şi uit, ba chiar întind repede mâna către cel lovit prea tare sau pe nedrept. Ei mă lovesc rece şi cu ură de moarte. În străinătate, aceiaşi oameni, aceeaşi ură. De la Romain Rolland şi până la ultimul «rollandist» în care am lovit după reîntoarcerea mea din Rusia, o ură vânjoasă mă urmăreşte. Această ură nu încetează nici azi, când se ştie în Franţa, în mod public, că sunt greu bolnav... Foştii prieteni nu mi‑o iartă, deşi le‑am dat semne vizibile că nu‑s om care clocesc în puful înăbuşitor al urii. Aşa trăiesc de trei ani încoace. Am fost respins de la porţile Egiptului, am fost dat jos din tren, de lângă nevastă, în vara lui 1931, la Postumia şi refulat la Liubliana, când am rămas fără bilet... N-am avut în toată vremea asta un om, unul singur, căruia să‑mi deschid sufletul. Toţi erau ori ocupaţi, ori indiferenţi, ori duşmani.” Iată imaginea adevărată — eroică în suferinţă, în puritatea şi credinţa neabătută în om, în prietenie — a celui ce a fost Panait Istrati în perioada anilor 1930-1935. Şi totuşi — încolţit de boală, de lipsuri materiale şi de neprieteni — el a avut puterea fizică şi forţa artistică, ca în aceşti ultimi ani de viaţă să înceapă un nou ciclu al operei (Viaţa lui Adrian Zografi), din care au apărut patru volume[3]; să transpună în româneşte alte cinci cărţi[4], scrise în limba franceză; să desfăşoare o susţinută şi valoroasă activitate de publicist în presa literară română şi franceză (interviuri, profesiuni de credinţă, evocări, articole de opinie), care îi aduceau zilnic un impresionant număr de scrisori de pretutindeni, — oameni sim­pli ce îşi mărturiseau bucuria de a‑l fi citit. Să fie, oare, aceasta ima­ginea unui „om sfârşit care nu mai putea scrie”, imagine pe care unii dintre exegeţii săi s‑au străduit să o încetăţenească? Era obsedat să‑şi termine opera. N-a putut s‑o facă, din cauza tuberculozei care l‑a secerat la 16 aprilie 1935. Nu obişnuia să „înceapă” o carte. Toate au dospit mai întâi în conştiinţa sa, l‑au opresat şi când perioada de gestaţie s‑a încheiat, le‑a aşternut pe hârtie „dintr‑un foc”. Ameliorându‑i-se sănătatea la începutul anului 1933, a simţit nevoia de a scrie şi l‑a anunţat pe editor: „De ce? Pur şi simplu pentru că, la fel cu toţi imbecilii de artişti, îmi închipui că am o operă de terminat. E o stupiditate, dar mi‑a intrat în cap. Sunt obsedat de ea. De multă vreme. Din totdeauna. În momentul de faţă, trei lucrări sunt gata în mintea mea şi nu‑mi dau pace: volumul 3 din Mediterranee (Adrian şi Mihail vagabondează timp de cinci ani pe malurile Mediteranei; va fi o feerie povestită chiar de Adrian); volumul 4 în derivă (Mihail moare, iar Adrian devine o epavă între anii 1909-1919, dată la care îşi pierde mama şi‑l descoperă pe Jean-Christophe) şi volumul 5 Mama (roman semi‑ţărănesc, semi‑orăşenesc al vieţii unei sărmane mame). Vor mai fi încă două volume, în Care Adrian devine scriitor francez şi se duce în Rusia, de unde se înapoiază spre a muri. Dar, în acest răstimp, el a scris şi a lăsat o operă în cinci‑şase volume: Operele postume ale lui Adrian Zografi (romane în care descrie, între altele, „muncitorul ajuns la putere şi spune cu acest prilej şi bune şi rele”). Aprilie 1935. Bolnav mai grav ca niciodată, Panait Istrati se zbătea, strângând în mâini crispate de febră firul chinuitei sale vieţi. Ani de‑a rândul trăise învecinat cu moartea. Dar, aşa veşnic umbrit de ea, Panait avea nu ştiu ce curaj, nu ştiu ce nădejde, de care încă se agăţau pri­virile sale de bolnav, tare îndrăgostit de viaţă. Îl revăd parcă aievea... Venisem în după‑amiaza aceea, la sfârşit de martie... Trecuse cu bine criza de sciatică. Întins pe patul de suferinţă, ochii îi alergară spre ai noştri, ni‑i sfredeli cu sufletul pe buze, cercând parcă să sur­prindă din tristeţea ce ne podidea lacrimile, gândul că‑l socoteam poate învins de aceea cu care se luptase treizeci de ani în şir şi o ţintuise locului... — „Nu! Nu! Nu am să mor! Nu vreau să mor! Am scăpat din strânsoarea primejdiei! Mi‑e mult mai bine! Ţin, cu orice preţ, să sărut un mugure al acestei primăveri!” Apoi, adresându‑mi-se: — „Să dai la gazetă ştirea că Panait Istrati a învins şi de astă dată moartea!” Am rămas singuri. Mă uit în ochii lui. Slăbit amarnic, vigoarea îi e intactă. Neras, barba i‑a albit. Zâmbeşte încurcat. Din cochetărie? Poate! Avea în înfăţişare nu ştiu ce „distincţie, moştenită de la vreun strămoş îndepărtat. Mă aşez lângă el, pe marginea patului. Deodată pieptul i se învolburează, ca valurile unei mări ce prevestesc furtuna, îi simt mâna cum i se înnoadă, ca o iederă sprintenă, printre degetele‑mi înfiorate şi, răspunzând unui apel nerostit, mă aplec, îi sărut pleoapele ostenite şi‑mi culc capul îngreunat de spaime pe braţele sale.   Ah, braţele acelea de proletar trudit Ce au zugrăvit Au scris şi au logodit Pe Chira Chiralina Cu Orientul roş şi cu lumina...   ★ În România dintre cele două războaie, Panait Istrati a fost atacat de presa reacţionară, hăituit de bandele huliganice şi de Siguranţă, ameninţat cu arestarea sau expulzarea, ţinut în carantină la hotarele literaturii române, cedat literaturii franceze cu destulă grabă şi uşurare. Un ziar din epocă, analizând „cazul” său, preciza între altele: (...) „ceea ce i se reproşează, mai ales şi nu i se va ierta niciodată, este faptul de a fi reuşit el, un simplu om din popor, acolo unde universitari de‑ai noştri şi câţiva pretinşi literatori intelectuali au eşuat lamentabil”. Dreptate a început să i se facă lui Panait Istrati, în zilele noastre. Reeditarea operelor sale a fost precedată de apariţia articolului Valo­rificarea moştenirii literare („Scânteia”, 26 septembrie 1956), care aprecia că „deşi scrisă în limba franceză, opera lui Panait Istrati poartă un puternic caracter naţional (...) şi merită interesul corespunzător al edi­torilor şi istoricilor literari.” Ca urmare a acestei recomandări, apar — la sfârşitul anului 1957 — primele două reeditări din opera lui Panait Istrati: Chira Chiralina şi alte povestiri şi Ciulinii Bărăganului, prefaţate, respectiv de Ioan Roman şi Mircea Zaciu. Cum era şi firesc, reeditările au restituit ver­siuni româneşti datorate autorului, cu excepţia Ciulinilor Bărăganului, unde doar primul capitol fusese tradus de autor. În următorii ani, au apărut alte câteva reeditări din operă, tot ver­siuni româneşti aparţinând autorului: Ţaţa Minca, Nemurire, Cine e autorul lui „Hamlet” (în colecţiile „Romanul de dragoste”, „Biblioteca şcolarului”, „Biblioteca pentru toţi copiii”). Iar în anul 1969 sunt reunite, în culegerea antologică Pentru a fi iubit pământul, articole şi reportaje apărute în presa timpului (română şi franceză). De asemenea, trebuie menţionat ca un fapt pozitiv şi importantul număr de scrisori şi manuscrise inedite publicate postmortem în presa noastră literară, care au îmbogăţit istoria literară cu preţioase date despre viaţa şi opera scriitorului brăilean. (Vezi bibliografia de la Addenda prezentei ediţii.) În 1964 apare prima monografie românească: Al. Oprea — Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, amplificată şi reeditată în 1976 şi 1984. Cu ocazia documentării monografice, Al. Oprea descoperă în Arhiva CC. al P.C.R. (fond 95, dosar 5796) un document de excepţională însemnătate: Dosarul de la Siguranţă al lui Panait Istrati, publicat — din păcate — parţial în revista „Manuscriptum” (nr. 3/1974) şi care cuprinde note şi rapoarte ale faimoasei poliţii politice secrete, care l‑a supravegheat cu rigurozitate timp de zece ani (1925-1935). Supravegherea a continuat şi după moartea scriitorului, fiind urmăriţi toţi cei ce s‑au ocupat de comemorări, aniversări, articole în presă etc. În comentariul ce însoţeşte publicarea acestui „dosar” se apreciază că documentele descoperite atestă „negru pe alb” nu numai că Panait Istrati nu a fost un „provocator”, un „vândut”, un „agent secret” şi „trădător” — cum s‑a afirmat în epocă şi mai târziu — ci că era urmărit nemilos de poliţie, care îi spiona orice mişcare, îi viola corespondenţa, fiind considerat „un ins de o periculozitate extremă pentru sigu­ranţa statului burghez”. În concluzie se apreciază că „dosarul” repre­zintă „noi dovezi pe care le invocăm în faţa tribunalului imparţial al istoriei, în vederea unei definitive şi drepte judecări a cazului său”, creat cu premeditare de campania calomnioasă a lui Henri Barbusse, prin faimosul său articol Le Haidouk de la Sigouranza („Monde”, 22 februarie 1935). Judecata imparţială a istoriei are loc patru ani mai târziu de la publicarea acestui „dosar”. La propunerea lui Marcel Mermoz, preşedin­tele asociaţiei „Les amis de Panait Istrati”, am tradus în limba fran­ceză toate documentele apărute în revista „Manuscriptum”, însoţindu‑le şi cu o minuţioasă „radiografie” care analizează netemeinicia acuzaţiilor lui Barbusse. Ambele texte au apărut în publicaţia trimestrială a asocia­ţiei „Les Cahiers Panait Istrati” (numerele 3 din 1976 şi 7 din 1977). Apariţia lor, împreună cu reeditarea primului volum din trilogia Vers Vautre flamme, provoacă reviziuirea fundamentală a poziţiei de până atunci a Partidului Comunist Francez, privitoare la mult controversatul „caz Panait Istrati”. Astfel, în ziarul „L’Humanité” (21 aprilie 1978), # apare articolul Sur le nouveau Gorki balkanique (autor: Claude Prevost), care bla­mează incriminările lui Barbusse şi reabilitează memoria scriitorului român. Cităm: „Fie că o vrem sau nu, Panait Istrati face parte din istoria noastră, în aspectul ei cel mai dureros (...). Istrati a fost socotit un «renegat» (...). El este atacat, în special de Barbusse, cu o violenţă în injurie care ne uimeşte astăzi. La aceasta se adaugă calomnia: Înapoiat în România, (...) Istrati este catalogat dintr‑o dată fascist, în timp ce el trăia rău acolo, la cheremul hărţuielilor, al persecuţiilor şi al spionajului poliţienesc (...). Desigur, va trebui să recunoaştem lui Panait Istrati rolul glorios (dar ingrat!) de pionier”. Calomnia a pornit, acum o jumătate de secol, din Franţa. Şi tot acolo, ea a fost pusă la zid, în zilele noastre. Este reparaţia meritată a unei injustiţii care a dăinuit atâta amar de vreme![5]   [1] 1932. [2] La Mânăstirea Neamţ. [3] La Maison Thiiringer, Le Bureau de placement, Mediterranee (Lever du soleil), Mediterranee (Coucher du soleil). [4] Chira Chiralina, Codin, Casa Thuringer, Biroul de plasare şi în lumea Mediteranei (Apus de soare). [5] Anul 1968 marchează „le retour de Panait Istrati” În actualitatea literară franceză. Editura Gallimard începe reeditarea întregii sale opere, în patru volume de înaltă ţinută artistico‑grafică, prezentate de academicianul Joseph Kessel. Tot în acel an ia fiinţă Asociaţia „Les Amis de Panait Istrati”, iar în librării apar: prima monografie franceză Panait Istrati, un chardon deracine de Monique Jutrin-Klener şi evocarea Panait Istrati, vagabond de genie de Edouard Raydon, iniţiatorul asociaţiei. Reorganizată în 1975 de Marcel Mermoz, asociaţia editează cu regularitate un „caiet” trimestrial, cu preţioase contribuţii inedite la studiul vieţii şi operei scriitorului nostru. „Revenirea la lumina zilei a capodoperelor vagabondului român” (expresia aparţine lui Joseph Kessel) este întâmpinată cu numeroase articole şi cronici semnate de fruntaşi ai scrisului francez contemporan. Reţinem entuziastul şi documentatul eseu al academicianului Andre Stil, care subliniază între altele: „Pentru cine citeşte sau reciteşte astăzi, cu sau fără surpriză, opera lui Panait Istrati, îşi dă seama că ea mai are ceva să ne spună (...). Nimic nu s‑a scris mai frumos asupra mizeriei omeneşti, asupra adevărului oamenilor săraci, asupra demnităţii şi cerbiciei lor (...). Această luptă pentru viaţă, împotriva vieţii, ar putea să fie şi luptă om‑la-om, pentru om”. Viabilitatea operelor scriitorului nostru în contemporaneitate explică reeditarea lor cu succes în numeroase ţări din Europa, noi apariţii editoriale fiind semnalate în R. P. Chineză, Japonia, America Latină, Orientul Apropiat şi Cuba.  

Acum vreo câțiva ani, compania lui Moș Teacă a fost detașată pe frontieră, ca să păzească împotriva boalelor de vite. Ideea asta-i convenea grozav, pentru că pe frontieră e mai puțină disciplină din partea ofițerilor și viața e mai regulată. Unde mai pui că se pot face economii, de vreme ce nu sunt atâtea cheltuieli! Prin urmare, Moș Teacă se puse de dimineață în fruntea companiei și porni la drum. În tot parcursul el era foarte grav, mergea cu sabia scoasă chiar și prin păduri și n-a lăsat deloc pe soldați să meargă-n pas de voie, pentru că „nu să știe de unde poat'’să iasă un supirior”. Numai din când în când oprea trupa, îi dădea „pe loc repaoz” și înghițea câte o dușcă de rachiu. Când ajunse pe malul Prutului, comandă oprirea și ținu companiei un discurs foarte interesant și foarte solemn: — Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! Comănduirea pieții a dat ordin pă cum ca să venim să apărăm țara împotriva vrășmașului nostru comun, epizotia. Epizotia este foarte primejdioasă și să arată mai cu samă la dobitoace. — Trăiți, don căpitan, întrebă furierul, da’ pă ce o cunoaștem noi care-i aia? — Nu vorbi, răcane! S-o cunoști, că de-aia ești soldat! Dacă n-oi cunoaște eu pă vrășmaș, atunci pă cin’ să cunosc? Pă tata? Epizotia vine mai ales vara, din cauză că atunci, fiind căldurile mari, santinelele are obicei să doarmă la post. Să nu dormiți în gheretă, leat, că aveți a face cu mine: vine epizotia și ne omoară pă toți. Să dea dracu să vie epizotia să ne omoare, că vă arăt eu! Vă gonesc și mort la pluton de pedeapsă! — Trăiți, don căpitan, pă malu Prutului nu suntără gherete... — Ei, și?! Vrei să fie?! Vrei să dormi în gheretă, hai?! Patru zile sala dă poliție pentru călcare dă orden! Las, că ți-arăt eu! Pă urmă, să știți: soldatul este dator să nu dea voie la nimeni să vie de dincolo fără bilet de voie și fără să cunoască consemnu. Dacă vezi că vine la tine o vită, îi ceri parola. N-o știe? Nu-i dai voie să treacă... Acuma să-mi arăți tu, Gheorghe Neculai, cum ai să faci când îi fi de santinelă. Prepune că eu sunt o vită bolnavă. Oprește-mă cum ți-am spus eu. — Și Moș Teacă vine spre soldat. Soldatul stă pe loc. — Așa te-am învățat eu, mă?! Las, că-ți arăt eu! Patru zile pluton dă pedeapsă! Să vie altu! Vasile Ion, oprește-mă tu! — Și Moș Teacă se apropie. Soldatul ia arma la mână și-ncepe a striga: — Cine eee? Cine eee? Cin’?! — Vită! răspunde Moș Teacă. — Ce fel de vită? Bolnavă ori sănătoasă? — Bolnavă. — Apoi, vită bolnavă, stăi! Căprar dă gardă, vin dă recunoaște o vită bolnavă! — Prea bine! zice Moș Teacă încântat. Așa să faceți, că eu am să vă-ncerc. Ori de câte ori m-îți vedea venind la voi, să mă-ntrebați: vită bolnavă ori sănătoasă? Măcar să vie și gheneralu, nu-l lași să treacă până nu ți-o spune ce fel de vită este! — Trăiți, don căpitan, da’ dac-o fi o vită sănătoasă? — Atunci îi dai drumu. — După ce o cunosc? — Pă ce?! Dobitocule, nu ți-am spus?! O cunoști pă aia că știe sicretu, parola și răspunsu. Că dacă n-ar fi sănătoasă, dă unde l-ar ști? Și Moș Teacă dă drumul companiei, după ce îi mai explică înc-o dată și îi atrage atenția că epizootia are obicei de se furișează printre santinele mai ales noaptea, când n-o vede nimeni, și că, prin urmare, soldatul e dator să ceară epizootiei să umble cu felinarele aprinse: — N-ați văzutără că așa cere și birjarilor la București?

ROMANŢA NOULUI-VENIT     Străinule ce baţi la poartă, De unde vii Şi cine eşti?... Străinule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?...   De unde vin?... De unde pot veni, când ochii-mi, Plini de regrete şi tristeţi, Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi? Priviţi... Sandalele-mi sunt rupte, Iar toga ce mi-o dete-Apollo În noaprea când pornii spre voi Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.   Sunt gol ― Căci calea-mi fuse lungă Şi-n calea mea-întâlnii pe rând Pe toţi câţi vrură să vă vândă Podoabe noi ce nu se vând, Pe cei ce vrură să vă cânte romanţe noi, Pe cei ce vrură Să vă-ndrumeze spre mai bine ―   Spre-acel frumos întrezărit În armoniile eterne Dintr-un sfârşit Şi-un infinit, Pe cei ce v-au adus lumina, Pe cei ce i-aţi primit cu ură Şi i-aţi gonit cu pietre ― Pietre ce s-or preface-n piedestale În clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!...   De unde vin? Eu vin din lumea creată dincolo de zare ― Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi, Eu vin din lumea-n care Nu-i ceru-albastru, Şi copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la voi, Din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi, Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă, Din lumea ultimului cântec, Purtat pe-a berzelor aripă Din ţărm în ţărm, Din ţară-n ţară, Din om în om, Din gură-n gură, ― Din lumea celor patru vânturi Şi patru puncte cardinale!...   Deschideţi poarta dar, Şi-n cale Ieşiţi-mi toţi cu foi de laur, Iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură, Veniţi în jurul meu degrabă, Şi-n cântul lirelor de aur, Porniţi cu mine împreună   Spre lumea-n care nu-s castele cu punţi Şi şanţuri feodale, Nici ruginite porţi de-aramă, la care bat cei noi sosiţi... Veniţi cu toţii cât mai e vreme, Şi mai puteţi cânta ― Veniţi!... Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii! Iar cânturile voastre ― Cânturi cu care azi cerşiţi o pâine ― Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!... Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Era prin anul una mie şi nouă sute opt ― îmi pare.       LA POARTA CELOR CARE DORM   lui Dimitrie Anghel   Hei, cântăreţ!... Opreşte-ţi truditul pas... Nu ştii Că-aci-i sfârşitul celor ce-au început cei vii?... Şi nu ştii că-n grădina din dosu-acestei porţi Începe, nouă, lumea sfârşită de cei morţi?... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Eşti obosit ― se vede Ce drumuri prăfuite Bătătorişi, sărmane cercetător prin stele De frumuseţi bizare şi armonii smintite? Tu, ce-ţi târăşti scheletul prin faţa porţii mele, Ce nu găsişi în viaţă aşteaptă să-ţi dau eu.   Vezi poarta-aceasta verde? E poarta mea... De vrei Să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei Sub care zac tăcute părerile de rău, De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc Cu trupul lor pământul grădinii, Şi de porţi Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi, Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bine-ai venit! Priveşte ce tei bătrâni umbresc Pe cei culcaţi sub stratul de iarbă şi de flori!... Şi ce miros de viaţă!... Şi teii, ce parfum De sânuri decoltate împrăştie pe-alee ― Or, tu cunoşti parfumuri de carne de femeie. Nu? Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc În care se serbează orgiile de seară ― Cei morţi sunt înăuntru, iar vii sunt pe-afară!...   Pe câţi grăbiţi ca tine nu i-a oprit din drum Grădina mea!... Priveşte-i aleile de-aproape ― Nisipu-i praf de aur, şi-n frunzele de tei Verzi stofe de mătase s-ascund ca şi sub pleoape, Nu flori, ci ochi... Priveşte-i... Nu sunt şi ochii Ei?... . . . . . . . . . . . . Şi-acum mai pleci? Răspunde-mi, sărman cercetător De frumuseţi bizare şi armonii smintite ― Tu, ce bătuşi în viaţă la poarta tuturor Şi nu-ntâlnişi în cale decât porţi zăvorâte!...   Iar cântăreţul care plângea, strângând la sân Chitara cu trei strune, răspunde:  ― Nu... Rămân!...     ROMANŢA NOASTRĂ     Sur ton beau tapis de pussière rose, De poussière grise, de poussière blonde, O! route, rois ou pauvres, fous ou fiancès, Cueilleurs de baisers ou cueilleurs de roses, Sur ton beau tapis de poussière blonde, Tout le monde, tout le monde, tout le monde, Ya passé.[1]   KLINGSOR     Pe-acelaşi drum, Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii, De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus, Pe-acelaşi drum Pe unde ieri trecură poate, Străbunii noştri Şi părinţii, Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,   Noi ― Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe Şi doliul vremilor apuse, Şi-al idealurilor scrum ― Pe-acelaşi drum Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani!   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calea noastră întâlni-vom Pe cei bătrâni rămaşi în urmă ― Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi Cum le luăm-nainte. Iar noi Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă În suflet sfintele avânturi Şi-n gură caldele cuvinte...   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calarea noastră întâlni-vom ― O!... câte nu poţi să-ntâlneşti Când drumu-i lung Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână Tot mai departe Şi te poartă, Ca pe un orb ţinut de mână, Spre-ntrezărite-Aureole ― Nimicuri scumpe pământeşti!...   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!... Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.   Dar va veni o zi în care Ne vom opri deodată-n drum, Înspăimântaţi că-n urma noastră Zări-vom pe-alţii cum sosesc, Cum ne ajung, Ne trec-nainte Şi râd că nu-i putem opri...   Da... Va veni şi ziua-n care vom obosi, Şi va veni Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum Ne va părea miros de smirnă, Iar cântul ţiterelor sparte Un Psalm cântat de-un preot gângav La căpătâiul unei moarte Pe care nimeni n-o cunoaşte...   Şi-atunci, privind un urma lor ― Ca cei ce n-au nimic să-şi spună Când nu-şi pot spune tot ce vor ― La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani, Vom adormi ca şi drumeţii Ce dorm uitaţi de mii de ani!...       SPRE INSULA ENIGMĂ   lui N. M. Condiescu   Un şuierat prelung salută ivirea zorilor... În larg, Un strop de purpură pătează-albastrul violet almării, Pe bric, Lumina roşie se stinge în vârful primului catarg, Şi-n locul ei, pe sfori, se-nalţă pavilioanele... E ziuă!...   Şi mateloţii se deşteaptă pe bord, Şi ancorele grele Apar cu ghearele-ncleştate, Ca nişte fiare-nfometate... Şi bricul alb se mişcă-alene Cu graţia unei sirene Ce se răsfaţă-n plasa de inele Şi de brăţări lichide, Ce dispar Pe poarta larg deschisă lângă far!...   Adio, port... Adio, cuib de veselie trecătoare... Adio, cabareturi... Adio, dansatoare... Adio, ciocnet de pahare... Adio, tot ce-a fost... Adio!...   De-acum, pornim... Pornim din nou... Pornim!... Şi-n urma noastră, marea Îşi împleteşte respirarea Cu al sirenelor ecou ― Eternul nostru semn de întrebare!...Iar mai târziu Sărmanul port Abia-şi mai lămureşte-n zare Conturul alb, Ca şi-un cavou Din care morţii-ncep să-nvie!... Şi bricul nostru-i primul mort Care-a-nviat, Înveşmântat În alb, De sus şi până jos, Ca şi Cristos!... Suntem departe ― Da... departe!... Şi vântul mării ne sărută Pe frunte, Pe obraji, Pe gură... Şi parcă ne cunoaşte, vântul ― Cu nevăzutele lui braţe ne-arată drumul Şi ne-nvaţă Să ne ferim de sfatul zării, Căci zarea-i veşnic prefăcută... Şi-apoi ne lasă când pricepe Că noi i-am tălmăcit cuvântul!...   Plutim spre răsăritul lumii, Plutim spre prima dimineaţă!... Şi bricul alb Sfâşie-n două covorul apelor albastre, Lăsând în urma lui o dâră de spumă creaţă,Ce se-ntinde Ca şi o punte nesfârşită, Pe care sufletele noastre Se vor întoarce-acasă-n ziua Când uraganele ne-or vinde!... Şi-aşa, pluti-vom toată ziua... Şi-aşa, pluti-vom noaptea toată... Şi-aşa, pluti-vom vreme multă ― Căci „prea multă” nu e niciodată, Când ne-ndreptăm spre „Insula enigmă”, În care nu ştim nimeni încă, ce va fi ― Dar ştim cu toţii că-ntr-o bună zi, Noi, cei născuţi din tată-n fiu navigatori, Vom acosta la rândul nostru-nvingători...   Şi-atunci ― Stăpânii Mării Negre noi vom fi!...       ROMANŢA MARILOR DISPĂRUŢI   lui Ştefan Petică şi Iuliu Săvescu   Noi suntem morţi de mult... Voi ne-aţi uitat ― Şi ne-aţi uitat că nu ne mai vedeţi. Dar noi din umbra negrilor pereţi Adeseori ieşim să vă-întâlnim, Şi-n visurile noastre retrăim, Ca şi-n viaţă, Câte-un vers ciudat Din marele Poem, pe care voi Ni l-aţi plătit cu bulgări de noroi”...   Noi suntem morţi... Şi totuşi, când pornim Spre lumea voastră ― lumea celor vii ― În negrul gol al craniilor reci, Noi, Ca şi voi, La fel simţim Vibraţiile-acelor armonii Ce-nsufleţesc tăcutele pustii În care voi ne-aţi îngropat pe veci!   Noi Mulţilor ce nu ne-au înţeles Le vom ierta ― căci suntem morţi acum. Iar celor ce păşesc pe-al nostru drum Le vom fi fraţi!... O! fraţilor, cântaţi ― Căci noi de-aci din groapă v-ascultăm!... Cântaţi frumosul îngropat de-acei Ce n-au putut să-l re’nvieze-n vers, Cutreieraţi întregul Univers, Şi-n cântecele voastre îngropaţi Toţi vechii Zei!   Iar mâine-n zori, de-o fi să ne întâlnim Pe-albastrele cărări, de unde azi Noi vă privim ― O!... Mâine-n zori, de-o fi să ne-ntâlnim, Vă vom primi cu braţele deschise, Şi-obrajii voştri,-adeseori scuipaţi, I-om săruta ― Căci voi ne sunteţi fraţi!...     [1] Pe frumosul tău covor de pulbere trandafirie, De pulbere cenuşie, de pulbere bălaie, O, drum! regi sau sărmani, nebuni sau logodnici, Culegători de săruturi sau culegători de trandafiri, Pe frumosul tău covor de pulbere bălaie, Toată lumea, toată lumea, toată lumea A trecut (fr.).    

Un dolar, doi dolari, valetul de trefla  de Chiril Tricolici DE LA O CONTRAVENŢIE LA LEGEA CIRCULAŢIEI.   Primisem de câteva zile o Carte poştală foarte drăguţ tipărită, prin care eram invitat – câtă amabilitate! – să mă prezint „imediat” la Inspectoratul de Miliţie al Municipiului Bucureşti, etajul 5, camera 603, cu certificatul de înmatriculare şi carnetul de conducere auto. Şi cum în dimineaţa aceea eram foarte bine dispus, atât de bine dispus de parcă m-ar fi decorat cu vreun ordin, m-am hotărât să dau curs preaamabilei invitaţii acolo unde niciodată nu te cheamă să te felicite sau să te laude. Eu, cel puţin, n-am auzit.   Cu aceste gânduri şi cu altele asemănătoare, o dată intrat în vasta şi ospitaliera clădire a Miliţiei de pe Calea Victoriei, în loc să apăs în lift pe butonul ce indica etajul cinci, l-am preferat pe cel din dreptul cifrei trei.   Aici lucra şi mai lucrează încă un coleg de şcoală – nu e cazul să vă spun ce fel de şcoală – şi amic, cu care întreţineam bune relaţii. Sporadice, din păcate.   Erau de vină cel puţin trei situaţii.   În primul rând, constanţa relaţiilor noastre era grevată de lipsa acută de timp a prietenului meu. Colonel, ocupă o funcţie importantă (zvonul care circulă: cu cât salariul e mai mare, cu atât ai mai puţin timp să-1 cheltui, fiind în acest caz confirmat) şi, de cele mai multe ori, când îi telefonam, la celălalt capăt al firului răsuna aproape invariabil: „Nu te supăra, sună-mă mai târziu, colega, am o discuţie”.   E greu de precizat ce semnifica acest cuvânt, pentru că mereu avea câte o discuţie. Eu însă îl pisam cu telefonul (până s-a întâmplat „în al doilea rând”), colonelul fiind un adevărat sac fără fund cu tot felul de întâmplări adunate în cei peste douăzeci de ani de miliţie.   Aşa se face că la întâlnirile noastre participa, nu o dată şi un alt coleg de şcoală, cunoscut actor bucureştean. Atât de cunoscut, încât Jean Marais ţinuse cu orice preţ să se imortalizeze cu el într-un film, drept care şi eu şi colonelul primisem – cu dedicaţie – câte o fotografie făcută la Buftea în timpul filmărilor, fotografie păstrată şi azi cu sfinţenie sub sticla băruleţului meu (există o asociaţie), numai că din ea a dispărut, după o vizită feminină, decupat cu lama, actorul francez.   În al doilea rând, amicul meu, colonelul Alexandru Banu, este un mare amator de pescuit. Şi aceasta nu numai pentru a-şi crea relaţii cu cei ce susţin că, după o săptămmă de muncă intensă, o duminică la pescuit este cât se poate de reconfortantă – te gândeşti la peştele care, uite acum, acum o să muşte momeala şi atât.   Pasiunii acesteia şi, în egală măsură, faptului că sunt un fericit posesor de autoturism le-am datorat invitaţia, lansată într-o sâmbătă, de a merge a doua zi la o baltă dintre acelea cu foarte mult peşte şi pescari mai puţini.   Am acceptat cu nedisimulată bucurie invitaţia.   Contramandând programul pe care mi-1 aranjasem pentru duminica aceea, m-am culcat mai devreme, la două noaptea am fost în picioare, la cinci dimineaţa, după treizeci şi ceva de kilometri presăraţi cu hârtoape, eram pe marginea bălţii. Dar cu toată sticla de coniac pe care o luasem pentru a întreţine verva colonelului şi spumozitatea povestirilor sale, acesta n-a scos până seara o vorbă măcar. Să nu sperie peştii.