Carti scriitori romani

Sunt necesare câteva precizări. Motivele care m-au determinat să scriu această carte au dispărut, chiar în cursul anului 2003, când am început-o. Revenind asupra ei, după şase ani, am constat că ezitările mele, bâjbâielile în privinţa modului de abordare, îi adaugă o dimensiune în plus. Inspirată de moartea lui Dumitru Ţinu, cartea s-a transformat, pe măsură ce o scriam, dintr-o anchetă relatată sub formă de jurnal – în ficţiune curată. Am lăsat-o exact aşa cum am scris-o atunci, fără nici un fel de intervenţie. Aş vrea să mai precizez că multe nume, întâlnite în prima parte a ficţiunii, sunt reale. Ele n-au legătură cu faptele relatate, chiar dacă unele dintre acestea s-au întâmplat – în alt moment, însă, şi cu alte personaje. Aş mai mărturisi că există în această carte şi câteva experienţe personale, intime (derulate, evident, în cu totul alt context), pe care i le-am „cedat” personajului, în intenţia de a face ficţiunea cât mai plauzibilă. Dacă am reuşit sau nu – sau ce şi cât am reuşit – asta nu mai depinde de judecata mea.           O parte din această carte va fi publicată în serial, în „paginile” acestui site.           I.           Această carte s-a născut dintr-o frustrare personală. Pe data de 4 februarie 2003, seara, m-am întâlnit cu Ioan Cărmăzan, regizorul, la Pizza Perfect, undeva pe Bulevardul 1 Mai (Ion Mihalache, cum îi zice acum). Cu câteva zile în urmă, publicasem în „Naţional” un fragment dintr-o carte a sa, „Roşu, galben şi albastru”, şi voiam să-i dau ziarul pe care el, nefiind în ţară în perioada aceea, nu-l citise. Mai eram la masă cu un prieten al său, cineast, soţia şi unul dintre cei trei băieţi.           După câteva comentarii pe marginea articolului, Nuţu (aşa îi spun prietenii lui Cărmăzan) a adus vorba de scenarii şi de câteva proiecte ale sale.           „Ce tot umbli după idei de scenariu, Nuţule, ai un scenariu în faţa ta, trăieşti în mijlocul lui, e senzaţional, e incredibil şi tu îl cauţi aiurea.” „Ce vrei să spui?” – m-a întrebat.           „Ţinu. A murit un ziarist foarte cunoscut, a lăsat în urma lui un scandal uriaş, moştenitorii se bat pe avere, presa toacă zilnic cazul… Tu nu citeşti ziarele?” „Ba da, am citit ceva, dar n-am ştiut că-i aşa mare scandalul… Am fost plecat la Rotterdam… Spune-mi tu.”           Şi i-am spus. I-am spus de moartea ciudată a lui Dumitru Ţinu, în dimineaţa primei zile a anului, de apariţia, la zece zile de la înmormântarea să, a unei alte familii, neoficiale, o femeie şi un copil, alături de care directorul ziarului „Adevărul” trăise, timp de 17 ani, o viaţă dublă, de revendicarea drepturilor de moştenitor ale lui Andrei Iucinu, fiul său prezumtiv. Apoi de lupta între moştenitori, Ana Maria Ţinu şi mama ei, Tamara, pe de o parte, şi familia neoficială Iucinu, Emilia şi fiul ei, Andrei… Apoi de cele două morminte, cel de la Breaza, unde familia oficială l-a înmormântat pe Dumitru Ţinu, şi mormântul gol de la Băneasa, cumpărat chiar de ziarist, în timpul vieţii. Apoi de suspiciunile legate de implicarea lui Ţinu în afacerile lumii interlope, de inadvertenţele variantei oficiale ale morţii lui, de apariţia şi dispariţia unor probe şi martori… I-am mai spus de concluziile, sau mai bine zis perspectivele deschise de o altă investigaţie, făcută pe cont propriu, de o bună prietenă, ziaristă, cu complicitatea mea.           „Senzaţional…!” – a exclamat Nuţu. „Faza cu cele două morminte e senzaţională! Mâine mă duc să vorbesc cu „moşu'„„. „Moşu'„ era Sergiu Nicolaescu. Mă incita ideea de a declanşa producţia unui film care avea toate şansele să fie un mare succes de casă.           Credeam foarte tare într-o asemenea perspectivă, dar nu ştiam cât îl va ţine entuziasmul pe Cărmăzan. În seara zilei următoare, miercuri, 5 februarie, l-am sunat din nou. „Ai vorbit cu moşu?           — Da, îi dăm drumu'. Eu o să fiu regizorul, iar Nicolaescu şi Petre Năstase producători.”           A doua zi i-am luat un interviu lui Cărmăzan. Vineri, 7 februarie, a apărut în „Naţional” articolul „Regizorul Ioan Cărmăzan va face un film despre viaţa lui Ţinu”. Pe la prânz, l-am sunat pe Cărmăzan pe mobil. „Nu e Nuţu, mi-a răspuns o voce repezită. Sunt Fănuş Neagu, secretara lui.” Am început să râd şi m-am prezentat. „Bă – s-a răstit prieteneşte la mine scriitorul – o să faceţi voi filmul ăsta când o zbura porcu' care nu s-a născut încă. Păi credeţi voi că vă lasă ăştia să-l faceţi?           — Care ăştia, maestre?           — Păi tu pe ce lume trăieşti?           — Într-o lume incoloră, că n-am culoare politică.           — Atunci, din ce trăieşti?           — Da' dumneavoastră din ce trăiţi?           — Eu trăiesc din prestigiu, dar am 70 de ani… Uite, ţi-l dau pe pe Cărmăzan„… Nuţu avea vocea răguşită ca după o probă de fond. „Ce mi-ai făcut, nebunule? Au venit ăştia cu televiziunile peste mine…           — Ce ţi-am făcut? Te-am făcut celebru, Nuţule, asta ţi-am făcut”…           Aşa a apărut ideea filmului „Blândul domn Ţinu”, sau „Blândul dom Dinu”, sau cum s-o numi el, şi aşa a început promovarea lui. Trei zile la rând Ioan Cărmăzan a dat interviuri şi declaraţii pe posturile de televiziune. Cât priveşte finalizarea acestui proiect, poate că avea dreptate Fănuş Neagu. Nu este exclus ca cineva, „ăştia” adică, să încerce să oprească filmările. Acesta a fost motivul preliminar al hotărârii de a scrie această carte.           Motivul decisiv a fost însă altul, mult mai personal, acea frustrare de care spuneam. După „show-urile” din presă şi de la televiziune, Cărmăzan a plecat la Strassbourg. Când s-a întors, l-am rugat să-mi dea nişte detalii despre scenariu, ca să public. Mi-a spus că are nişte probleme dar că mă sună el, imediat ce le rezolvă, ca să vorbim în linişte. După câteva zile, rezumatul scenariului a apărut în alt ziar decât cel la care lucrez. Am avut sentimentul că mi-a furat cineva o amintire.           II.           Habar n-am cum să încep. Şi cum să abordez subiectul. Aş putea să fac o telenovelă. Mi-e foarte la îndemână, iar cazul are toate datele. Pe de altă parte, complicaţiile şi implicaţiile dezvăluirilor de după moartea lui Dumitru Ţinu sunt mult prea grave ca să le limitez la o simplă poveste a unei vieţi duplicitare… Sau „triplicitare”, după unele informaţii. Doamnă G., buna mea prietenă, mi-a spus, pe un ton de prietenească ameninţare: „Să nu te prind că faci vreo „tragedie cu patru personaje„, că nu mai vorbesc cu tine. Fă o carte pentru oameni deştepţi, ce Dumnezeu…! Poţi”. Asta-mi mai lipsea, o responsabilitate în plus. Adică, să n-o dezamăgesc pe doamnă G., care voia de la mine un fel de „Cu sânge rece” al lui Truman Capote. Să fiu, cu alte cuvinte, la înălţimea subiectului, dar să fie şi o carte de succes. Da, dar eu lucrez contra cronometru. Cartea trebuie să fie scrisă într-o lună, aşa a cerut editorul…           O să fac cum mă taie capul şi cum mă duce inspiraţia. În acest moment, gândesc să fac o compilaţie după tot ce s-a scris în presă, din clipa morţii lui Dumitru Ţinu, până în această clipă şi în clipele care vor urma. Căci e de presupus că, în timp ce lucrez, vor apărea elemente noi. Trag nădejde că finalul cărţii va pică pe un moment mort, ca să aibă timp să fie tipărită şi să nu devină inactuală prin cine ştie ce „bombă” apărută înainte de momentul lansării…           Doamnă G. făcuse aluzie la articolul meu „O tragedie cu patru personaje”, apărut pe 15 ianuarie în „Naţional”. Nu-i plăcuse. Ca atare, voi începe cu un fragment chiar din acest text…           O TRAGEDIE CU PATRU PERSONAJE           „Moartea tragică a ziaristului, devenit, prin dispariţie, personaj de roman, i-a transformat biografia în spectacol public. A fost voia destinului. Un destin care continuă postum şi va continua încă multă vreme, până la o nouă dispută între moştenitori, eventual pentru drepturile de autor la un viitor scenariu de film. Moartea gazetarului, survenită brusc, printr-un stupid accident de maşină, a punctat finalul unei tragedii cu patru personaje: Dumitru Ţinu, Tamara Ţinu – soţia lui, Ana-Maria Ţinu – fiica legitimă, şi Emilia Iucinu. Nu îl includem în ecuaţie pe Andrei, pentru că este prea tânăr pentru a realiza dimensiunile conflictului în care este, deocamdată, doar corpul delict. Vom încerca să prezentăm, într-o percepţie sumară, personajele principale ale acestui reality-show tragic, cu un bărbat şi trei femei, condamnaţi la convieţuire şi promiscuitate, „până când moartea îi va despărţi”. Până când moartea i-a despărţit, de fapt. Moartea lui Dumitru Ţinu.           Tamara Ţinu. Văduva oficială a ziaristului este, aparent, marea victimă a jocului dublu al acestuia. După ce, timp de 20 de ani, a îndurat cu stoicism umilinţa de a-şi împărţi soţul cu altă femeie, în speranţa (presupunem) că într-o zi acesta se va aduna de pe drumuri şi se va întoarce definitiv acasă, după ce speranţa i-a fost iremediabil spulberată de apariţia unui copil nelegitim al soţului ei legitim, iată că moartea neaşteptată a acestuia îi distruge şi ultima miză, ultima justificare a umilinţelor ei: averea defunctului care e pe cale de a fi împărţită cu Andrei Iucinu. Nu se ştie aproape nimic despre Tamara Ţinu. Doar că e rusoaică şi că, în tinereţe, iubea petrecerile mondene, spre deosebire de soţul ei, care era un singuratic. Tamara Ţinu nu vorbeşte cu nimeni, decât prin intermediul avocaţilor. Nu se ştie, deci, în ce măsură a fost doar o victimă a soţului ei. Nu se ştie dacă nu cumva a fost chiar cauza acelei duplicităţi. Iar Dumitru Ţinu nu era omul care să se plângă cuiva despre nefericirea şi eşecurile lui din viaţa de cuplu. Aşa că, până una-alta, lucrurile rămân învăluite în mister. Cert este că, într-o zi, el a părăsit-o pe Tamara. Nu definitiv şi, mai ales, nu oficial. Şi-a găsit, pur şi simplu, refugiul în braţele altei femei. Refugiu pe care, probabil, soţia, din motive numai de ea ştiute, l-a tolerat o vreme. Numai că aventura soţului s-a transformat, dintr-o defulare tipic masculină (bărbaţii îşi „îngroapă” întotdeauna eşecurile în trupul unei femei), într-o relaţie serioasă şi de lungă durată. Este de presupus că, în acel moment, Tamara a declanşat războiul. Era însă prea târziu. Al doilea cămin al lui Dumitru Ţinu devenise o certitudine ireversibilă… Au urmat probabil scene de gelozie, crize de nervi, ameninţări, şantaje. Acestea n-au făcut însă decât să adâncească prăpastia dintre ea şi soţul ei. Între timp, s-a născut Andrei. Nu se ştie când a luat cunoştinţă Tamara de această nouă lovitură pentru ea. Nu se ştie nici când, cum şi de ce au ajuns la un consens al tăcerii şi promiscuităţii. Cine a şantajat, pe cine. În orice caz, ne este greu să credem că situaţia a fost acceptată ca un menage a trois surâzător şi festiv, ca în filmele de serie X. Au fost nopţi de singurătate şi insomnie bezmetică, în care Tamara a plâns, a strâns din dinţi şi a acumulat în suflet mormane de ură. Poate de multe ori şi-a blestemat cu disperare soţul. Într-o zi, pe 1 ianuarie 2003, blestemele ei s-au împlinit.           Ana-Maria Ţinu. Fiica legitimă a lui Dumitru Ţinu este, în acest context, personajul cel mai misterios. Nu se ştie care au fost relaţiile cu tatăl ei. Poate că era singura care-i înţelegea drama (se ştie că fetele sunt mai ataşate de tatăl lor), poate că era singura care percepea, în toată grozăvia ei, presiunea acelei insuportabile dublicităţi din care Dumitru Ţinu nu reuşea să mai scape. Poate că i-a fost chiar confesor. Din scrisoarea deschisă, publicată recent de Andrei Iucinu (prin mijlocirea lui Sergiu Andon), reiese că Dumitru Ţinu i-ar fi spus fiului său că, dacă i se va întâmpla ceva (acum ştim ce însemna acel „ceva”), să ia legătura cu Ana-Maria, sora lui vitregă, pentru că ea ştie despre ce este vorba… Înţelegem de aici că între tată şi fiică a existat o punte de comunicare şi că Ana-Maria consimţise la unele îndatoriri faţă de fratele ei… E posibil însă ca Ana-Maria Ţinu să fie, în această dispută meschină asupra averii tatălui ei, de partea mamei, alături de care şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului. Dar, până una-alta, ea este deţinătoarea „potului” câştigător, în calitate de unic moştenitor al defunctului Dumitru Ţinu. Va avea Ana-Maria puterea de a rezista tentaţiei unei averi imense? Va putea ea să-şi depăşească propria condiţie, împărţind moştenirea cu fratele nelegitim? Rămâne de văzut cât de mult l-a iubit pe Dumitru Ţinu şi în ce măsură îi va respecta dorinţa. Averea pe care Ana-Maria o deţine de drept, în acest moment, este ameţitoare. Ea ar putea lua minţile chiar şi unui înţelept.      Emilia Iucinu. Nu putem să-i spunem amantă. Relaţia ei cu Dumitru Ţinu are aproape toate coordonatele unei căsnicii veritabile, mai puţin oficializarea ei şi recunoaşterea paternităţii copilului lor. Probabil, la început, a fost aventura salvatoare a lui Dumitru Ţinu, analgezicul unei dureri înăbuşite. A urmat, posibil, o pasiune devastatoare din care a rezultat un copil frumos, un băiat. Singurul băiat al lui Dumitru Ţinu şi singurul copil pe care, dacă e să dăm crezare avocatului, Emilia putea să-l aducă pe lume.

Timp cu călăreț și corb de Vladimir Colin INVOCARE  Timpul lui nu cunoaşte ora. Pe poteca din piatră,  neori îl văd ca prin sită. E seară? E dimineaţă?   prin faţa peretelui de stâncă deasupra căruia fagii au înţepenit pentru a compune decorul menit să-i vegheze trecerea, el vine din ceaţă şi în ceaţă se pierde, călare. Uneori calul e înghiţit de ceţuri şi, asemenea imaginii cusută pe steagul fantomă al unei invizibile ştafete, de la brâu în sus trupul bărbatului pluteşte prin vreme. (O simplă vorbă,  vreme,  şi din uitarea noastră unanimă – plinul s-a făcut neştiut, neauzit, de-aş putea urmări creşterea treptată a nivelului zguduit de convulsii, pereţii fictivi contractânduse ca o cortină pe care invizibilul maşinist a tras-o neînchipuit de încet îngăduind spaţiului infim din mine să primească infinitul, dar am spus că totul se petrece în întuneric, neştiut, neauzit, ascunse coloratele vine serpentiniforme ale faptelor irizând fascinaţie ca vechile fiole de sticlă extrase din buzunarele pământului şi descuamându-se în luciri minerale, foiţe de aur, paiete de ametist, aşchii de smarald, ba nu, şerpii apei negre posedă insidioasa moliciune a păcurii, nimic dur, inflexiuni halucinante, jocuri de curcubee lichide şi, când şi când, argintul viu al unei secunde privilegiate, cântec de leagăn sau ţipăt de paloş – din marea interioară a uitării, aşadar, cuvintele ţâşnesc vătuite, strigate, cântate, scrâşnite, gungurite, proclamate, insinuate, horcăite, tot ce s-a rostit fără să poată muri pentru că sunt aici, viu, cupă fragilă/durabilă păstrând oameni şi gesturi, obiecte, privelişti, şi toate năvălesc acum încălecându-se, zâmbetul femeii acoperă muntele Kogaion şi în sertarul deschis marea spumegă peste hrisovul cu pecete din care îşi ia zborul steagul cu chipul călăreţului negru fâlfâind în ceaţă, uite lespedea albă pe care doarme stângaci cavalerul francat cu timbrul cap-de-bou pe trei sferturi mistuit de flăcări, la piciorul coloanei de lut cuţitul de piatră caută inima tânărului cu pupilele dilatate de fumul cânepei, fumul suie din jarul rumenind viţelul răsucit în frigare lângă ţepile în care se zvârcolesc acângiii, panglici de sânge se desprind din zidul mânăstirii şi se-nfăşoară pe după gâtul pandurului, Io Mircea, Io Ştefan, Io Mihai, pisanii trase la şapirograf, manifeste dăltuite în piatră şi piepturi sfârtecate din care brazii se reped să sprijine cerul, statui decapitate păşind pe fundal de coase şi furci şi securi, palate crescând din bordee, bordee săpate în arena amfiteatrului din Ulpia Traiana, sfântă, Mare Uitare neîncăpătoare eşti, ştiu, când spun vreme caut umbra călăreţului unui început care pe nedrept îmi apare astfel, dincolo de ceţurile lui se ascund ceţurile altor începuturi, totul s-a pornit de nenumărate ori şi nici măcar omuleţul de lut înalt de o palmă şi muncit lângă Dunăre de gânduri pentru totdeauna şterse de mileniile ce ne despart nu era un om al începutului, ştiu, şi totuşi călăreţul negru aşa mi se năzare, purtat pe steagul de umbră într-o depărtare a timpului atât de necuprinsă încât n-o pot lua decât drept una deschizătoare de eră, drept un început.) Şi început de eră e umbra şi într-alte rânduri, când, despicând vălătucii de negură, cal şi călăreţ răsar sub cornişa sură şi, dacă închid ochii, îmi spun că aş putea auzi ţăcănitul potcoavelor, întâi stins, ciucure de lână bătând piatra, acum de parcă cineva ar izbi cu unghia în geam, apoi ropot trecut în dangătul înviind afunduri-devremi, afunduri-de-vremi, şi talgerele ţipă deodată, şi tună, şi pământul se cutremură sub copitele frământând veşnicia, vine, e aici, mă clatin în larma pe care cerul o întoarce înmiind tropotul şi făcând din călăreţ mulţime, un popor întreg, iată, călăreşte spre mine, iese din vreme şi eu şoptesc ACUM, iar vechea, îndărătnica speranţă îmi porunceşte să deschid ochii. ... Sunt numai bătăile inimii mele, de parcă bărbatul de întuneric mi-a galopat prin sânge. În faţa peretelui de stâncă, neauzită, pata de beznă goneşte mai departe, şi iese din neguri, şi intră în neguri, tăindu-şi drumul în veşnicie. Nu o dată mi-am spus: a trăit, a murit. De bună seamă, semnele trecerii lui au rămas, întreabă pământul. Firele de apă şi pintenii de stâncă nu mi-au întors totuşi decât un nume, tot ce s-au priceput să păstreze. Întreabă legenda, mi-am spus atunci, peşterile ei rotunjesc comori ocolite de vreme peste care cenuşa sau praful se sfiesc să coboare, şi amintirea lui Odobescu vorbea acum, desigur, a lui Tocilescu, Pârvan şi a celorlalţi. Fermecător de capricioase, comorile au jucat pentru mine focuri şi au tremurat impalpabile dantele, dar foamea mi-a rămas aceeaşi: în peşterile legendei vârstele se pierd când zimţii li se tocesc în timpul neted şi toate începuturile devin începutul, iar eu vreau să desluşesc un început anume, cel în care silueta întunecată călăreşte prin ceaţă (dar nu cumva e fum? uitarea mea păstrează traiectoria de foc a săgeţilor purtând torţele aprinse ce s-au înfipt în paiele, în stuful, în şindrila atâtor rânduri de acoperişuri), un început în care, neclintit, anonimul călăreşte, călăreşte, călăreşte către ţinta mereu mai aproape. Fiindcă atâta mai ştim, mai ştiu: cavalcada acelui început avea o ţintă. Şi, atingând-o, bărbatul a descălecat.   Ridicări din umeri, zâmbete, priviri înţelese... încetează. Taci. Sau vino aici, lângă mine. Ca şi mine, deschide-te pentru uitarea atotştiutoare din noi, strigă spre negrul afund al lumii lui negre, caută-i numele cu încăpăţânata voinţă a lungului său tropot prin ceţuri (de nu cumva prin fum), cheamă-l cu inima ta care-l caută bănuindu-l şi-l cunoaşte fără să ştie, Negru, e timpul, rosteşte-i numele ca în descântecul repetat până ce vorbele se scutură de înţeles şi se fac sunet, formă, culoare, lanţul în stare să coboare în puţul uitării pentru a extrage din el ciutura cu trecut în care Negru galopează printre stâncile sure, Negru, spune cu mine Negru ca într-o incantaţie, chemare rituală, formulă sfâşietor reluată, şoptită, strigată, NEGRU, cum negrul revenea în textele obscure ale solomonarilor din vremea începutului în care omul nerepetabil se mişca aievea, privirile lui sileau privirile să se plece, Negru, spune cu mine Negru şi ai să-l vezi: PRIVEŞTE ! PARTEA ÎNTÂI VORBA ŞI GESTUL unu N  încă negru de-a valma, cal şi armură, de sub u, e prea devreme pentru a-i desluşi faţa, totul e coiful negru pletele întunecate se revarsă pe umeri şi saltă în ritmul goanei, priveşte, dar priveşte îţi spun, faţa îi e mâncată de barba neagră, negru e lemnul suliţei de frasin ţinută cu dreapta şi neagră tamgaua de pe scutul prins la oblânc. Tamgaua? Semnul distinctiv, mai târziu i se va spune blazon. O vorbă cumană... Acum, aici, e vremea modei cumane, deşi numele furtunoşilor cavaleri ai stepelor care au făcut din ţinutul de la Carpaţi şi Dunăre o Cumanie Neagră (neagră în ochii lor migdalaţi, pentru care Cumania asta era una de margine – periferică, am zice azi – spre deosebire de cvasi-legendara Cumanie Albă, patria de origine, lăsată în urmă) nu mai răsună în noi cu alt ecou decât numele atâtor avari, gepizi sau ostrogoţi, neanturi sonore identificând vag talazuri omeneşti revărsate întru suferinţă pentru a primi pecetea pământului şi a-şi întipări pe el pecetea înaintea risipirii lor în zări de praf sau a topirii în cealaltă primitoare tărână vie, a pământenilor. Astăzi doar marea uitare din noi mai ţine minte vremea când alături de încăpere s-a spus tot mai des odaie şi când păstorul se voia cioban, deoarece vorbele de prisos împrumutate atunci se mai rostesc încă, ciudatul mecanism al modei respingând uneori necesarul pentru a primi superfluul. Fireşte, dacă nu cumva doar miopia ne împiedică să desluşim subtilele resorturi ale mecanismului: moda e ambiguă, iar ambiguitatea posedă o redutabilă putere de fascinaţie... Te-ai fi aşteptat s-o afli la cumpăna veacurilor de smoală şi sânge peste care Negru trece în galop pentru a-şi ajunge din urmă destinul?   Priveşte bine. Neaşteptat de verzi pe faţa smolită, ochii lui au acum răceala unor cioburi aburite de ger. Totul e sur, stâncă şi scoarţa copacilor, până şi argintul pojghiţelor de gheaţă sclipeşte stins. Cum peste noapte a dat bruma, izbite de primele raze ale soarelui trudind să aştearnă foiţe de aur peste lumea ucisă, trunchiurile fagilor scot fuioare de aburi ca şi cum, în marea tăcere străpunsă de ropotul potcoavelor, de sforăitul cailor, pădurea ar arde mocnit. Ca în sufletul meu, îşi spune Radu (aşa a fost botezat, dar porecla s-a lipit de el şi toţi îi zic Negru), apoi, mohorât, înalţă priviri oarbe spre cerul de păcură pe care steaua destinului său a răsărit, deşi încă n-o ştie, aşa cum nu ştie nici că lungul său galop a început. Dacă şi Cânde... Bolnave, cuvintele se răsucesc sub frunte ca nişte şerpi striviţi şi-i tot mai puţin în stare să le smulgă din el, s-a căscat un gol în inima lui şi acum şerpii se zvârcolesc chiar în cuşca roşie, Cânde, dacă şi Cânde, colţii crăcilor îi muşcă faţa şi nu se fereşte, durerea venită de afară n-o alungă pe cea adevărată. Cât timp se poate tremura de mânie? O bună parte din noapte a strigat, blestemat, ameninţat, simţind cum ochii i se înroşesc şi vinele se umflă până le-a simţit alcătuind în el un al doilea schelet, lipsit de articulaţii, iar după ce mânia l-a ars pe dinăuntru, fierul ei încins a lăsat golul însângerat pe care cuvintele se reped să-l umple zădărând durerea. Până şi Cânde... ...Tamgaua de pe scutul lui Negru înfăţişează un corb văzut dintr-o parte, în clipa când îşi înalţă capul pentru a asculta un glas sunând în văzduh. Fascinante, înspăimântătoare prin barbara lor frumuseţe, tamgalele cu fiare şi păsări de pradă, chipuri ale strămoşilor mitici ai clanurilor, s-au desprins de pe scuturile cumane răspândindu-se pe nesimţite şi cucerindu-i fără luptă pe cei ce încercaseră zadarnic să zăgăzuiască puhoiul năvălitorilor, dar Negru şi-a ales tamgaua într-o dimineaţă încă neştiutoare, proaspătă ca o poveste cu oameni buni şi răi, împărţiţi fără greş pentru ca luarea hotărârii să fie uşoară şi nimeni să nu poată spune că sa lăsat înşelat. Depărtarea minte fără voie violentând perspectiva şi înlăcrămând privirile când se încumetă să străpungă veacurile, tunelul timpului înteţeşte bezna pe măsură ce cobori spre groapa comună a începutului şi, totuşi, dimineţi de aur deschideau şi pentru el zile de cleştar sau catifea, apusurile îşi desfăşurau cu pompă spectacolele făcând loc nopţilor împodobite cu beteală sau străpunse de capcane, toate apăreau noi într-un timp când culorile vorbeau, când faptele nu se tociseră şi ochi mai ageri decât ai noştri vedeau încă nevăzutul. Fireşte, se murea din te miri ce, un cuvânt, o privire, şi morţile erau spectaculoase, de parcă, mai bogaţi în sânge, oamenii nu s-ar fi ferit să-l risipească împroşcându-se şi împroşcând în jur, sfârtecând şi lăsându-se sfârtecaţi de semeni şi fiare, de iazme văzute şi duhuri ascunse vederii. Într-o vreme a răbojului, obişnuitul se uită, dar fapta răsunătoare deşteaptă ecouri şi, devenind exemplară, durează.   Când ieşise din casă, în dimineaţa pe care nimic n-o însemna încă, trâmbe de fum se înălţau peste coroanele copacilor, dincolo de ridicătura de pământ întărită cu pari ce împrejmuia curtea. — Arde Movila Hanului! — Movila?... Arde-i-ar inima să-i ardă, blestemă o femeie scundă şi uscată sub broboada neagră, dând să intre în casă cu un coş în care adunase ouăle din cuibare. Şi-a şi găsit unde să se oploşească... Maniac, balaurul... Băiatul încremeni. Despre balauri se vorbea cu glas înfiorat, ştia cum arătau, deşi niciunul nu se pripăşise prin locurile cunoscute de el, dar Sf. Gheorghe răpusese un balaur, icoana de deasupra patului lui stătea mărturie. — L-a văzut careva? — Nu l-ar mai fi văzut, spuse femeia trăgând după ea poarta îngustă, grea, croită dintr-o singură blană de stejar. Şi Cânde care-i la el, la Orlea. Aţâţat, se învârtea prin curte fără a pierde din priviri şuviţele de fum ce pătau cerul. Unele se împuţinau, altele răsăreau, întunecate sau sure. Răsuflări. Cine ştie câte capete are. Încercă să numere şuviţele de fum, dar se încurcă, o luă de la capăt, şuviţele se amestecau, împleteau, destrămau, ca şi cum acolo, pe movilă, balaurul şi-ar fi bătut joc de el. Apoi îi trecu prin minte că fiara se fereşte, încearcă să ascundă câte capete are. Aruncă o privire în jur, nimic deosebit, iapa cneazului păştea lângă palisadă, era împiedicată şi sărea ridicând amândouă picioarele din faţă, cumpăna scârţâia, cineva umplea troaca de piatră despre care Stârcea spunea că fusese un sicriu. Nepăsător, ieşi pe poartă fluturându-şi dreapta către străjerul din foişor şi, sperând să nu fie oprit, porni repede pe poteca ce cobora spre pădure. Avu noroc, nimeni nu-l luă în seamă, deşi (sau pentru că) dinspre selişte urcau, singuri sau în ceată, oameni cu feţe mohorâte, aşa că pătrunse nestânjenit în răcoarea pădurii. Acum nu mai putea vedea fumurile, totul era ca de obicei. Un bondar se învârti de două ori în jurul lui, era limpede că avea ceva de spus, dar nu se pricepu să deschidă vorba şi se repezi bezmetic într-un sul de lumină, doi fluturi se urmăreau, ceva fâşâi printre frunzele căzute, şopârlă sau viperă, altădată ar fi apucat o cracă uscată şi ar fi scormonit după ea, acum n-avea vreme, şi doar când dădu de ulmul trăsnit care străjuia locul unde poteca se desfăcea în trei braţe începu să audă un fel de zumzet, care nu era al pădurii. Mirat, se opri să asculte. — Nu te duce mai departe, spuse o veveriţă. Coborâse dintr-un brad şi se aşezase în mijlocul potecii, izbindu-şi lăbuţele de parcă i-ar fi cerut alune. Înfoiată, coada ei roşie zvâcnea. — Îţi bate inima, observă Negru. L-ai văzut? — Nu te duce mai departe, e tot ce-ţi spun. — L-ai văzut? stărui Negru, dar veveriţa strigă: — Încăpăţânatule, eşti un încăpăţânat, şi se repezi spre bradul din care coborâse, înşurubându-se pe trunchi, în sus, ca o flacără. De la o vreme nu mai ciripea nicio pasăre. Fluturii dispăruseră, nici măcar gândacii roşii nu mai fojgăiau pe trunchiuri. Şi tot mai puternic se auzea zumzetul neplăcut, străin de zgomotele pădurii. — Pst, pst, eşti într-o ureche? Pitită în scorbură, iepuroaica nu-şi arăta decât botul mustăcios care tremura, adulmecând. Negru ştia că, oricât s-ar feri, iepurii nu se pot împiedica să aducă vorba de urechi, deşi se simt foarte jigniţi atunci când alţii le pomenesc. — L-ai văzut? întrebă. — Ferească iepurele de sus! Dar l-am auzit cu urechile mele. — Şi ce zicea? — Vorbea o limbă străină, n-am ascultat decât cu o ureche. Dar ce putea să zică? Se ştie... — Eu nu... — Pleacă, se stropşi iepuroaica. Mi-ai împuiat urechile... Şi-şi retrase botul, pierind în scorbură. Nicio altă sălbăticiune nemaiostenind să-l întoarcă din drum, băiatul înaintă furişându-se printre trunchiuri. Glasul balaurului răsuna acum înspăimântător, un fel de hârâit care behăia, ţipa, fluiera, bufnea şi necheza, iar Negru îşi spuse că nu era de mirare, fiara având o mulţime de capete din boturile cărora ieşeau răsuflări şuierătoare, dar care totodată răcneau, căscau, cântau, ademeneau sau ameninţau. Până şi izul greu al răsuflărilor se simţea acum, duhoare de fum, de carne arsă, efluvii dulcege, râncede, greţoase. Movila Hanului nu era cu mult mai înaltă decât turla bisericii din Poienile-Văii şi nu părea uriaşă decât dacăţi mutai de la ea privirile la un muşuroi de furnici. Cocoaşa ei verde se umfla în mijlocul unei poieni întinse, de care Negru se apropia pe nesimţite, grijuliu să nu se trădeze nici prin trosnetul unei crenguţe frântă sub tălpi. Apoi, săltându-se pe ramura groasă a unui fag, se căţără cât ai clipi pe trunchiul noduros şi se instală pe o crăcană, cât mai aproape de vârf. Dar, ridicând privirile, văzu că nu e singur. Un corb mare, albastru de negru, îl pironea cu afina ochiului întors spre el. Tăcut, Negru duse arătătorul la buze. Corbul încuviinţă plecându-şi pliscul şi amândoi se uitară în jos. Poiana era de nerecunoscut, câteva rânduri de care aşezate roată ocupau aproape tot spaţiul dintre movilă şi peretele de trunchiuri ce închidea poiana, iar sus, pe movilă, se înălţa un cort bulbucat cum Negru nu mai văzuse şi deasupra căruia flutura o flamură purtând chipul unui lup ridicat în două labe, care scotea limba şi-şi arăta colţii. Femei trebăluiau în jurul cazanelor spânzurate deasupra nenumăratelor focuri arzând pe lângă care, bărbaţi în straie ciudate umblau de colo-colo cu burdufuri şi arme şi scule pentru care Negru nu avea nume, până şi copii se fugăreau printre roţile uriaşe. Băiatul pricepu că balaurul venise cu mulţime de slugi, tartorul se retrăsese în cortul din vârful movilei, poate dormea sau punea la cale fărădelegi, dar se simţi dezamăgit. Maniac nu se purta ca un adevărat balaur, tot ce vedea era ciudat, fără a fi destul de înspăimintător. Întorcând capul, privi nedumerit spre corbul de lângă el. Care bătu de câteva ori din aripi, dar nu se desprinse de pe cracă. Şi se stârni o pală de vânt aducătoare de frunze uscate, perdele de frunze foşnitoare fâlfâiau printre trunchiuri năpustindu-se peste poiana în mijlocul căreia răsărea movila, văzduhul se făcu ruginiu, iar când Negru se dezmetici văzu că poiana şi movila erau de aramă, că se afla în poiana de aramă şi că sus, pe movila de aramă, aştepta un balaur cu nouă capete şi nouă boturi căscate din care ţâşneau nouă limbi de flăcări şi fum. — Te încumeţi să te apropii? răcni pe trei glasuri balaurul, în vreme ce cu celelalte şase râdea, sforăia, mugea şi mai făcea şi rotocoale de fum. — Află, Maniac, că-ţi ştiu numele, răspunse Negru învârtind paloşul. Balaurul încetă să râdă. Limbile de foc se înverziră. — Mai am opt nume, spuse legănându-şi ameninţător şerpii gâturilor, dar corbul se porni să turuie: — Borz. Uza. Caragea. Telgu. Mamac... — Taci, hârâi balaurul izbind cu coada movila de aramă din care smulse tunete de clopot. Totodată, împroşcând nori de pucioasă, lătră cu celelalte boturi, zgrepţănă arama cu ghearele scârţâind şi scrâşnind ca o mie de osii neunse, ca o mie de pile muşcând din fier, într-un cuvânt, făcu o larmă nemaipomenită care acoperi glasul corbului şi-l împiedică să dea în vileag celelalte nume. Dar Negru nu se pierdu cu firea. Se ghemui încordându-se şi, dintr-un salt, fu alături de balaur, în vârful movilei. — Maniac! strigă, iar, neputând să se împotrivească, unul dintre capete se întinse spre el şi răcni: — Aici. Paloşul fulgeră, capul se rostogoli pe arama poienii. — Borz! — De faţă. Al doilea cap se dădu de-a dura. Balaurul se repezea acum cu labele ridicate, ghearele-i erau cât un braţ de om şi scăpărau. — Uza! — Eu. Sărind ca un prâsnel, Negru se ferea de izbitura labelor, de limbile de foc care topeau arama. Unul după altul cădeau capetele după ce îşi auzeau numele şi, din nouă, balaurul nu mai rămăsese decât cu cele trei ale căror nume nu fuseseră rostite. Croncănitul corbului răsuna neînstare să acopere larma, dar balaurul dădea semne de vlăguire, se mişca tot mai greoi. Pierduse mult sânge şi, cu trei boturi, nu-i venea la îndemână să facă zarva pe care o făcuse cu nouă, ba să mai şi lupte. — Hai să ne tragem sufletul, se rugă de aceea, şi deodată se făcu linişte în poiană. — Ştiu eu? şovăi Negru. Tot sunt nevoit să-ţi vin de hac. Fireşte, corbul s-ar fi putut folosi de răgaz pentru a-i destăinui şi ultimele trei nume, dar n-ar fi fost cinstit. Aşa că tăcu. Dealtfel, nici nu le ştia pe toate. — De ce? întrebă balaurul. Cu trei capete tot nu mai sunt cel de altădată... Şi, într-adevăr, arăta acum destul de jalnic. — Ştii ceva? se hotărî Negru. Îţi mai tai două. Rămâi cu un cap, ca toată lumea, şi te las în pace. Încercă balarul să-l înduplece făgăduind că-i aduce bogăţii şi robi şi chiar o domniţă abia răpită de care nici nu apucase să se atingă, dar Negru nu se dădu bătut. Dacă văzu şi văzu, de teamă că-i retează toate capetele, balaurul căzu la învoială. — Pe care le tai? mai întrebă Negru. Fără să rostească vreun nume, balaurul întinse supus două gâturi şi Negru le descăpăţână, cât ai clipi. Văzuse bine că al treilea cap era mai voinic decât celelalte, dar închise ochii, atâta hatâr putându-i face balaurului. — Bogdaproste, rosti dihania cu glas stins, am să bolesc o vreme, nimic de zis, cele opt gâturi au să se usuce însă căzând de la sine şi într-o bună zi am să mă bucur iar de soare... — Bucură-te, se învoi Negru. Şi nu se miră când se pomeni din nou pe crăcana fagului, lângă corbul cel mare.   Aripă neagră, mantia flutură în goana armăsarului. Cânde a murit. Atâtea amintiri ar fi trebuit să moară cu el, dar nimic din ce-a fost nu moare odată cu omul dinafară şi nu poate fi ucis, anii de demult sunt strigoii pe care-i hrănim fără să ştim în adâncurile fiinţei, acolo unde voinţa nu-i ajunge şi unde e destul să te simtă slăbit, cu străjile lovite şi împuţinate, ca să se trezească în morminte răsturnând lespezi sub care nici pe departe nu-i bănuiai uitaţi şi să răsară la fel de vii ca atunci când tot ce e acum aducere aminte era viaţă, mirare, bucurie sau spaimă nouă, darul proaspăt al zilelor fără capăt, neînstare să-şi închipuie vremea când, ajunse trecut, vor fi privite din prezentul unui viitor.   Băieţandru în rând cu ceilalţi (poate doar cămaşa, nepeticită, să-i fi fost mai albă şi pletele mai des spălate, poate chimirul să-i fi avuit ţinte de argint), Negru urmăreşte din coroana unui stejar jocurile războinice ale străinilor pe care-i cunoaşte acum drept cumani. Mărunţi, poartă caftane tivite cu blănuri şi căciuli albe de pâslă cu fund ascuţit. Glasurile le sunt răstite chiar dacă bărbaţii nu fac decât să sporovăiască între ei, dar comenzile mai-marilor răsună ca nişte lătrături când, călărind în goana mare, străinii se răspândesc şi se adună într-un singur rând, perete duduitor pornit să măture tot ce i s-ar ivi în cale, sar din şa şi aleargă pe lângă cai sau se ghemuiesc sub burţile lor făcându-se nevăzuţi pentru a se răsuci săltându-se din nou deasupra şi când, din goana cailor, îşi trimit săgeţile în trunchiul ales drept ţintă şi-l prefac într-o arătare de spaimă, după care copacul moare şi Fata-Pădurii vesteşte tăietorii de lemne că pot veni să-l doboare. Într-un rând, şi amintirea-i va rămâne ca săpată cu apă tare sub pleoape, un pâlc de călăreţi se năpustise în poiană. Răcneau fluturându-şi săbiile şi doar când şi-au oprit cu toţii caii şi au descălecat a văzut bărbatul lungit la pământ, cu braţele legate şi care fusese târât în goana calului. Zdrenţele de pe el erau însângerate şi mânjite, faţa nu i se desluşea. L-au legat de un trunchi, dar atârna în legături şi capul îi căzuse pe piept. Nu l-au adus în simţiri nici loviturile, nici împunsăturile. Atunci au venit cu două găleţi şi au turnat peste el apă şi bărbatul a început să geamă, apoi, neînchipuit de încet, şi-a ridicat fruntea. Pe faţa jupuită, umflată, albul ochilor sclipea înspăimântător. Omul s-a zbătut în frânghiile petrecute peste piept, peste braţele trase de o parte şi de alta a trunchiului şi prinse la spate, peste picioare. Mulţumiţi, cumanii au încălecat. Chiuind, dădeau ocol poienii, se apropiau şi se depărtau de cel ce bolborosea printre gemete, apoi, din goana cailor, au început să-şi sloboadă săgeţile. Ascuns printre frunze, Negru privi până la capăt. Tremura şi-şi încleştase mâinile pe crăcile aspre, îi curgeau lacrimile şi-şi auzea dinţii clănţănind. Trupul îi zvâcnea aşa cum zvâcnea trupul schingiuitului când era străpuns de o săgeată, călăii trăgeau pe rând ferindu-se să-l ucidă prea devreme şi fiecare dintre urletele lui de durere le stârnea hohote de râs, săgeţile şuierau în văzduh, lemnul le zbârnâia când vârful izbea vreun os, şi chinul dură până ce trupul necunoscutului se prefăcu într-un mare arici stropit cu sânge. Ultimile două săgeţi îi străpunseră ochii. Călăreţii părăsiseră demult poiana şi Negru mai plângea încă, izbindu-şi fruntea de trunchiul stejarului. Nu se putu hotărî să se apropie de omul ucis. Hohotind întruna, coborî anevoie, ajunse acasă, intră în curte fără să poată scoate un cuvânt şi se prăbuşi pe treptele de piatră ale cerdacului. Două zile şi două nopţi fu zguduit de friguri. Aiură, îl descântară de sperietură. Când deschise ochii şi văzu icoana cu Sf. Gheorghe răpunând balaurul, şopti: — Trebuia să-l ucid....  

Spovedanie pentru invinsi de Panait Istrati După şaisprezece luni în U.R.S.S.   Învinşi sunt toţi oamenii care se află către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor. Sunt unul dintre aceşti învinşi. Şi fiindcă există o mie de feluri în a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărţire, care aruncă un om în afara unei clase, după o întreagă viaţă de aspiraţii comune cu această clasă şi cu sine-însuşi, şi care rămâne totuşi credincios nevoii care l-a împins totdeauna de-a lupta pentru dreptate. Căci nevoia de dreptate este un sentiment, nicidecum o teorie. O ştiu astăzi, după o verificare pe scară foarte mare şi mii de probe în sprijin. Cu aproape câteva excepţii – câteodată măreţe, dar care nu modifică drama –, toţi cei care vin la revoltă prin teorie, se duc odată cu teoria, la fel cu cei care vin din cauza burţii sau ambiţiei şi care se duc pe acelaşi drum. Dimpotrivă, sentimentul este forţa care răscoleşte întreaga viaţă şi o împarte peste tot. Poate ar fi trebuit să dau o definiţie mai bună? Dar, dacă ar trebui să definim totul, n-aş fi făcut mai bine să rămân zugrav?! Acum douăzeci şi şapte de ani, într-o mahala a Brăilei, am auzit vorbindu-se pentru prima oară despre dreptate. Oraşul meu natal era atunci zguduit puternic de mari agitaţii populare: elevatoare aduse pe cale ferată şi elevatoare plutitoare se abătuseră fără întrerupere asupra bătrânului nostru port, ameninţând cu foametea şase mii de hamali. Împreună cu familiile şi neamurile lor alcătuiau două treimi din populaţia oraşului. — Dreptate!, strigară patruzeci de mii de piepturi. — Progres, răspunse prefectul, înconjurat de trei companii de soldaţi. Nu eram hamal. Nimeni din neamul meu nu a fost. Mama îşi agonisea pâinea spălând murdăria celor care cumpăraseră elevatoarele. Totuşi, răspunsul prefectului mă răni sufleteşte, pentru tot restul zilelor mele. Şi din cauza asta îmi aplecai urechea la răspunsul unui orator socialist, care vorbea despre dreptate. Şi deoarece hamalii strigau: „O să aruncăm elevatoarele în Dunăre!”, – răspunsul lui fu: — Nu! Mai întâi, fiindcă o să vă împiedice, sub ameninţarea puştilor; apoi chiar de aţi reuşi, alte elevatoare vor veni să înlocuiască pe cele distruse de voi. Este tehnica modernă. Dar această tehnică, care vă loveşte astăzi, trebuie să devină într-o zi proprietatea voastră şi să slujească aşa cum se cuvine interesele tuturor celor ce muncesc. — Bine!, răspunseră hamalii. „Să privim, cu nepăsare, evenimentele.”   A fost o lungă aşteptare, care durează încă în România, ca şi în restul lumii. Trebuie să trăieşti şi să lupţi. Ca să trăieşti poţi avea mai multe mijloace, dar ca să lupţi nu-i decât unul, singur: să loveşti adversarul. Şi adversarul meu a fost, rămâne şi va continua să fie adversarul clasei mele, cel care construieşte elevatoare pentru profitul său personal, înfometează clasa mea şi-o mitraliază atunci când ea strigă: „Dreptate!”       Până pe la patruzeci de ani, mă aflam încă printre cei care sunt înfometaţi şi mitraliaţi. Şi dacă astăzi nu mai mă înfometează, apoi mitraliat voi fi totdeauna. Căci orice s-o întâmpla după această dispută straşnică, în care m-am angajat cu clasa mea, un fapt va rămâne sigur: voi trage neîncetat în pieptul sau în spatele celor care înfometează pe oameni şi apoi îi mitraliază. Şi în ziua când mă voi afla – cum mi s-a şi întâmplat – stând la masă cu vreunul din acei care înfometează şi mitraliază, s-o ştie că nu mă aflu acolo decât ca să mă pregătesc să-l lovesc mai bine! Dacă mă voi îndepărta de spusele mele, ai mei să mă doboare în stradă, fără nicio judecată. Şi-acum, să vedem până unde sunt un învins şi mă despart de ai mei, neîncetând niciodată să combat pe duşmanii omului liber. Ei bine, mă despart de prietenii mei comunişti, până la ceea ce înseamnă orgoliul lor în Rusia: construcţia socialismului. E trist pentru vechea noastră prietenie, dar asta e. Nu discut această construcţie şi admit să fie socialistă, chiar atunci când nu e vorba decât de întreprinderi „model”, care funcţionează prost şi vor continua să funcţioneze, astfel, câtă vreme vor fi conduse de comunişti incapabili. Şi ar trebui să-i iertăm, dacă am fi şi noi nişte incapabili. Dacă s-ar încerca să facă din mine un ministru, aş răspunde îndată că nu există un minister pe care l-aş putea sluji folositor; dar dacă mi s-ar da să conduc un şantier de zugrăveală, m-aş achita cu competenţă. Aş fi de asemeni util, ori de câte ori şi pretutindeni unde m-ar face să înţeleg funcţionarea unui resort. Căci clasa muncitoare nu-i vinovată, când este neştiutoare, de ceea ce nu a învăţat niciodată. Dar şefii ce i se impun sunt buni de spânzurătoare, când îi compromit viitorul, punând cu orice preţ carul înaintea boilor, prin toate mijloacele şi oricât ar costa. Aici, o paranteză este necesară.   Înainte de-a şti că teoreticieni foarte energici s-au aplecat să construiască socialismul în pripă şi oricât ar costa, am fost partizanul luării puterii prin toate mijloacele. Nu era o convingere din cărţi. Ci o chestiune cu totul de temperament. Crescut în marginea somnoroasei mişcări social-democrate, care trebuia să arunce atât de josnic proletariatul în războiul mondial, m-am complăcut totdeauna într-un sindicalism bătăios. Acest sindicalism a fost ilustrat, în mişcarea revoluţionară românească, de trei figuri, dintre care două foarte importante: Al. Const(antinescu), şeful nostru, condamnat la moarte şi dispărut în lume, şi Ştefan Gheorghiu, organizator bun, azi dezamăgit şi învins. Gravitând în jurul lor, în răstimpul dintre două călătorii în Egipt, însemnam ceva cam a cincea roată de la căruţă. Dar tuspatru îl plictiseam destul pe Christian Rakovski, liderul partidului social-democrat, care ne detesta afectuos. Apariţia bolşevismului, după Zimmerwald şi Kienthal, mă subjugă prin fermitatea, precizia şi curajul său. Am aderat de îndată, a doua zi după revoluţia din Octombrie, fără să ţin seama că mă aflam atunci în Elveţia şi că acest gest putea să mă coste scump. Această adeziune publică va putea fi citită în „La Feuille” (azi dispărută), a viteazului Jean Debrit, la Geneva. Aici am publicat primul meu articol în limba franceză. Trimes fără speranţă la „La Feuille”, a apărut în pagina întâia, cu titlul „Tolstoism sau bolşevism?”, semnat P. Istr.[1] Mi-e mai scump decât tot ce am scris de-atunci, căci orice se va întâmpla cu Internaţionala a treia şi construcţia socialistă a comuniştilor ruşi – bolşevismul pe care-l salutam se adresa lumii muncitoare prin gura lui Lenin şi el nu va pieri câtă vreme vor fi revoluţionari, trimeşi la moarte de capitalismul criminal, iar în Siberia de comunişti execrabili. Cu această revoltă în inimă şi scăpat de fantomele wilsoniene, am debarcat la Paris, în primăvara lui 1920. Oraş-Lumină, centru al civilizaţiei occidentale. Bieţi nătărăi ce suntem! Credeam în toate acele cuvinte. Aveam încredere în infanteristul care venea din tranşee şi într-o supremă elită a gândirii franceze de tradiţie revoluţionară. Tocmai citisem magnificul Foc, al lui Barbusse şi-l purtam în suflet pe Romain Rolland. De asemeni, ascunzându-mi bolşevismul cât mai bine posibil, am crezut o clipă în aceste două forţe ale Franţei civilizatoare. „Ah, îmi spuneam, poate că experienţa dureroasă a victimelor războiului, unită cu curajul scriitorului revoluţionar vor izbuti să salveze lumea, fără a o face să sufere teribila operaţie bolşevică!” Mă înşelam înfiorător. „Infanteristul” – tare pe prima sa de demobilizare, mândru de Crucea de Război şi glorios de rănile primite – fu cât pe-aci să-mi învineţească un ochi, în Place de l’Étoile, fiindcă nu mi-am scos pălăria în faţa unei mascarade războinice. Era drumul deschis fascismului în faşă. Cât despre scriitorul francez, de tradiţie revoluţionară, e ceva mai lung de povestit: Mai întâi, am avut nenorocirea să devin eu însumi un scriitor. La început, a fost o mare bucurie. Drace! Parisul poate face atari miracole: să scoată un golan din praful drumului şi să-i deschidă toate porţile posibile! Nu-i deloc banal, – dar aşteptaţi! Nu sunt numai eu, singurul. O familie imensă de golani – între cari nu sunt nici cel mai bun, nici cel mai rău – valorează mai mult decât mine, nu pentru ceea ce scrie, ci pentru cărbunele pe care-l scoate din adâncuri, fără a izbuti să se şi încălzească. Ea este aceea care scrie aceste teribile scrisori, care – dacă nu sunteţi de piatră, – vă împiedecă să dormiţi sau să mâncaţi. „Oh! Tu care ai ajuns la lumină, gândeşte-te la noi care am rămas în întunerec!” Cum, deci! Neîndoios, nu numai că mă voi gândi la voi, dar tot ce am este şi al vostru, afară de nevastă! În sfârşit şi mai ales, vom lupta în comun, acum că glasul meu va răsuna în spaţiu şi că atâţia prieteni îşi zic că sunt prietenii voştri. Este rău să gândeşti astfel? Căci ce-i un om care parvine? Un parvenit mai mult. Atât. Dar, ar fi mai frumos şi omenesc de-a parveni mai puţin şi de-a contribui cu partea lui pentru a face să domnească cât mai multă dreptate pe pământ! Cât ar fi de frumos, de civilizat! Or, în acea epocă în care inima mea se bucura atât, un fapt divers, o dramă obscură, unul dintre acelea care sunt ruşinea omenirii, se produse în nu ştiu care departament din Franţa. Iată-l:   Un muncitor agricol, înapoindu-se într-o sâmbătă seară cu leafa în bancnote, le pune pe masă. Un băieţaş de patru ani, copilul său, ia banii agonisiţi prin muncă şi-i aruncă-n foc. Tatăl ia o secure şi din două lovituri taie mânuţele micuţului. Mama, scăldându-şi un copil într-o încăpere alăturată, aleargă, atrasă de ţipetele copilului, vede grozăvia şi cade moartă. Copilul se îneacă în baie. Jandarmii l-au găsit pe tată nebun, alergând de-a lungul câmpiei.   Toată drama, abia douăzeci de rânduri, în pagina a treia din „Le Journal”. Faptul s-a petrecut acum patru sau cinci ani. De-atunci, n-am mai putut citi faptele diverse; dar azi, 4 iulie 1929, îmi cade privirea din nou pe prima pagină din „Le Journal”. Copiez, fără să schimb un cuvânt:   O mamă, înnebunită de mizerie, îşi omoară cei trei copii mici şi încearcă să se sinucidă, tăindu-şi un picior şi o mână Rennes, 3 iulie. O dramă înfiorătoare s-a petrecut în comuna Bréal-sous-Montfort. În micul sat Launay-la-Porte, locuia o biată familie compusă din soţ, M. Columbel, muncitor agricol, nevasta lui şi patru copii. Cel mai mare munceşte la o fermă, în timp ce fraţii lui mai mici (o fetiţă de şase ani şi doi gemeni de trei ani) locuiau cu părinţii. Mizeria domnea în casă. Femeia lui Columbel, împinsă de nevoi, comisese un furt şi o condamnaseră la două luni închisoare, cu suspendare, lucru care o afectase profund. Atunci, ea se hotărî să termine cu o existenţă penibilă şi să se omoare împreună cu fetiţa şi cei doi gemeni. Ieri seară, în timp ce copiii dormeau în patul lor, ea luă o bardă, se aplecă deasupra capetelor micuţe, culcate pe perne şi învârtind în aer barda, de trei ori, tăie capetele celor trei copii. Sângele ţâşni, moartea fu fulgerătoare. Femeia lui Colombel se înverşună atunci pe ea însăşi, şi încercă să se omoare. Îşi tăie piciorul şi pumnul stâng, încercă apoi cu un cuţit uzat să-şi taie beregata. În sfârşit, se prăbuşi. Azi dimineaţă acest carnaj oribil a fost descoperit. Mama criminală zăcea într-o baltă de sânge, la picioarele patului unde se aflau cele trei victime micuţe. Fu găsită pe podea mâna ce şi-o tăiase. Femeia lui Colombel a fost transportată la spitallul din Rennes, într-o stare disperată.   Un anume cititor, care-mi va spune că-l „bărbieresc”, mă va întreba unde vreau să ajung. Iată unde: Sentimentul de bine şi frumos este nemăsurat de puternic, faţă de cel al răului şi al urâtului. El este temelia vieţii. Graţie lui îi datorăm că nu am mai văzut ars un cavaler de la Barre, fiindcă „pe vremea lui Voltaire n-a salutat o procesiune”; ţi se mută însă fălcile, uneori, fiindcă n-ai salutat o cârpă atârnată de-o prăjină, – dar stricăciunea nu-i atât de mare. De acest sentiment al binelui şi frumosului, îmbuibaţilor vieţii nu le pasă. Mărunţii vieţii, care trăiesc în beznă, sunt, cei cari îl inspiră. Pentru ei, el este pâinea şi sarea de fiece zi. Dacă s-ar evoca binele şi frumosul, într-o adunare a Societăţii Naţiunilor, s-ar ajunge chiar să emoţioneze inima unei dactilografe, în timp ce la Poarta Clignancourt ar răscula zece mii de suflete. Acelaşi lucru la noi, în Balcanii sumbri, sau în imensa Rusie. Elitele umane, tremurând în colibe şi hrănindu-se cu un pumn de porumb, se adapă cu aviditate din gândirea generoasă. Dintre toate naţiunile darnice cu această gândire, Franţa ne este cea mai cunoscută. Ea ne-a otrăvit adolescenţa cu ale sale două secole de filosofie şi literatură. Am crezut în ele. Am luat-o în serios. Ne-a ambalat. Şi noi venim, adesea, cu trenul sau pe jos, ca să-i cerem socoteală. Am venit la Paris prima oară în 1913. Îndată Ionescu, cismarul, m-a luat de mână şi m-a condus la Luvru. El îmi arătă pe micul cerşetor, omorându-şi păduchii. Am rămas acolo trei luni. Voiam să trăiesc toată această istorie şi artă a Parisului. L-am părăsit beat de fericire şi aproape cerşetor, promiţându-mi să revin acolo, să învăţ limba, să trăiesc acolo, să trăiesc în această ţară a gândirii generoase! Mi-am ţinut promisiunea, dar mirajul a dispărut. Acum doi ani, aflându-mă într-o seară în compania a doi francezi, bogaţi şi scriitori, unul din ei mă întrebă brusc: — Cunoşti Parisul? — Puţin. — Ce? — Muzeele, monumentele, cocioabele. Izbucniră în râsete. Îşi rideau de mine: — Ai văzut femeia care face dragoste cu câinele ei? — Nu. — Şi cei doi bărbaţi care fac dragoste între ei? — Nici. — Şi casa particulară, unde vin să fie violate soţiile „cinstite”, cu faţa acoperită? — Nicidecum. — Dar bordelul, unde se face dragoste într-un coşciug? — Într-un coşciug? — Exact. — Aş vrea să văd această oroare. Automobilele luară drumul spre strada Provence. Faţadă discretă. La intrare, o sonerie dă alarma brusc. Ni se arată casa şi marfa, pentru cincizeci de franci de persoană. Marfa n-are nimic extraordinar, vreo treizeci de fete goale pentru toate gusturile. — Toate sunt obligator franţuzoaice, domnilor!, insistă patroana. Dumnezeu protejează popoarele şi Franţa fetele ei. — Haideţi să vedeţi coşciugul! O încăpere, cu pereţi acoperiţi de draperii. Spre unul dintre pereţi, un coşciug adevărat, pe duşumea, din lemn tare, interiorul capitonat luxos şi prevăzut cu un puişor mic, ca să sprijine capul femeii. Se dau draperiile la o parte: imagini de bordel. Şi apoi, un lanţ de „camere”: „persană”, „arabă”, „chineză”, „japoneză”, „turcească”, de toate culorile: „roşie”, „verde”, „albastră”, „galbenă” – până la camera „biciuielii”, care este ca un subsol inchizitorial şi la fel de macabru, ca şi camera cu coşciugul. O cruce mare, la mijloc (sărmană cruce!), cu un simulacru de rug la bază. Lanţuri. Bice. Se leagă când femeia, când bărbatul, după sminteala „clientului” multimilionar, şi-i biciuieşte, nu cu acelaşi bici; inofensiv pentru femeie, teribil pentru bărbat. În sfârşit, iată-ne la piscină. Somptuoasă. Patroana ne arată frumoasa decoraţie murală: — A fost executată de un „premiul întâi” al Romei, domnilor! Bravo pentru premiul întâi al Romei! Întreb: — Puteţi să-mi spuneţi, doamnă, cât a costat construcţia acestui bordel? — Patru milioane! Ei bine, conchid: Când o civilizaţie construieşte bordeluri, în valoare de patru milioane, în timp ce ţăranii ei, înspăimântaţi de mizerie, îşi masacrează copiii cu lovituri de bardă, – această civilizaţie nu mai are drept la existenţă, chiar atunci când scriitorii ei se convertesc la catolicism, iar avocaţii ei devin episcopi, după şapte ani de penitenţă. O atare civilizaţie, dacă îi mai rămâne puţină pudoare, trebuie să-şi îngroape bibliotecile, să demonteze şi să depoziteze cele mai nobile dintre monumentele sale şi apoi să facă să răsune marele clopot de la Notre-Dame, de către cel mai magnific episcop-avocat al său. Dacă nu… Dacă nu, toate mijloacele sunt îngăduite s-o distrugă. Şi acum, iertaţi-mi această paranteză. Da! nu ar fi prima oară în istorie, ca o civilizaţie să se prăbuşească în mârşăvie şi a fost silită să lase locul liber, cu lovituri de bâtă. Astăzi, bâta se ridică dinaintea ei, teribil de ameninţătoare. Ea se numeşte bolşevismul. Acest bolşevism a făcut dovada. Perfectă. Ireproşabilă. A fost o treabă frumoasă. Niciun muncitor manual sau intelectual n-ar putea să nu-i aplaude. Când vă veţi duce la Livadia, care-i un paradis, când veţi vedea două sute şaptezeci de mujici tuberculoşi umplând palatul imperial, unde Rasputin îşi muia degetele în sos ca să i le lingă Ţarina, când veţi afla că Ţarina se prefăcea că uită, din nenorocire, pe o linie de depou în imensele stepe, vagoane arhipline cu soldaţi încarceraţi, care se topeau cu încetul în mii de schelete, deasupra cărora roiau muşte mari, când veţi vedea şi veţi afla aceasta, numai aceasta, dumneata, muncitorule, n-ai putea să nu fii bolşevic. Eu sunt. Şi o vreau, cu preţul vieţii mele, să contribui la nimicirea civilizaţiilor ţariste, – eu Rasputinii lor, cazărmile lor, bordelurile împodobite de primi laureaţi ai Romei, monumentele înşelătoare, bibliotecile ipocrite, – eu vreau să contribui la distrugerea lor, prin toate mijloacele. Dar, aşteptaţi puţin. Căci iată: După mii de ani de mizerie şi martiriu, mă gândesc la clasa mea… Dar, mai întâi, ştiţi care care clasă? Aceea din uzine? De pe ogoare? — Da sau nu. Am văzut şi toată lumea a văzut muncitori şi ţărani schimbându-şi clasa, ca ciorapii, din capacitate sau pungăşie, – ceea ce puţin îmi pasă, fiindcă pentru mine o clasă nu înseamnă un muncitor sau un ţăran… Din moment ce este vorba de-a despărţi lumea în clase, asta înseamnă fără îndoială că vrem să despărţim fiinţe diferite între ele, – dar care se deosebesc prin ce? Că alţii sunt exploataţi? Că unii mănâncă şi alţii nu? Şi când o să fie asta? Ce o să faceţi cu clasele voastre, când una va lua locul celeilalte, aşa cum o vedem întâmplându-se de mii de ani, a doua zi după revoluţii şi în toate zilele numai pentru câţiva muritori? Vă întreb, dacă asta le ţine de cald zugravilor mei, fiindcă eu mănânc astăzi cât mi-e poftă, în timp ce ei continuă să crape de foame? Credeţi că asta înseamnă ceva pentru milenara omenire suferindă, că Petre cocoşatul munceşte din greu în mină sau că dictează ordine de la înălţimea unui fotoliu confortabil? Desigur, nu! Iată de ce, admirabila învăţătură socialistă spune că trebuie suprimate clasele şi odată cu ele exploatarea omului de către om. Operă imensă, care n-a fost realizată niciodată şi care eşuează istoric clasei muncitoare. Minunat! Asta e ceva atât de nobil, încât îmi binecuvântez părinţii că au fost nişte golani şi că au adus pe lume tot un golan. Îmi binecuvântez, de asemenea, viaţa care m-a încărcat cu patruzeci de ani de mizerie. Căci de vreme ce soarta (sau istoria) ne-a ales pe noi, cei nevoiaşi, ca să ne încredinţeze o misiune pe care nicio clasă, în trecutul sumbru, nu a ştiut s-o ducă bine până la capăt, – ce recompensă ar putea fi mai mare pentru suferinţa noastră milenară, ce glorie mai ameţitoare în eternitatea eternităţilor? După atâtea secole de mârşăvie, gândesc deci că clasa mea se vede, atribuindu-şi brusc un rol, unde virtutea, dreptatea, demnitatea, cinstea, frăţia, lepădarea de sine, abnegaţia sunt pe primul plan. Sunt obligatorii toate acestea. Trebuie, sub pedeapsa de a ne vedea acoperiţi de mârşăvie, dacă am trecut lumea prin foc şi sabie, fără a schimba ceva. Trebuie şi pentru că noi ne spunem, în mod just, moştenitorii unui lung martiriu, ce numără prea multe victime şi nu avem dreptul să uităm munţii de suferinţă, în numele căreia ne erijăm în justiţiari implacabili. Nu ne putem îngădui să comitem aceleaşi nedreptăţi, pe care le-am denunţat în faţa universului. Nouă, bolşevicilor, nu ne este îngăduit tot ceea ce a fost taxat drept crimă şi pedepsit cu moartea. Şi anume: uşurinţa, desfătarea, confortul, nedreptatea, favorurile. Şi când unul de-ai noştri – cel puţin din generaţia noastră – şi le-ar îngădui, noi trebuie de îndată să-l pironim la stâlpul infamiei, agăţându-i pe piept această tăbliţă:   „Opreşte-te, trecătorule şi plângi acest om, pe care noi l-am luat drept tovarăş! Căci în clipa când voiam să dăm, cu mâinile însângerate, un exemplu de ceea ce trebuie să fie viaţa nouă, el a comis crima, – în calitate de judecător – de-a fi trimis un nevinovat în Siberia, ca să-şi poată însuşi raţia lui de unt.”[2]   Iată despre ce stoicism trebuie să facem dovadă, dacă vrem a da o raţiune crimelor noastre şi a păstra oarecare şansă de redresare. Dar, asta nu-i posibil în ansamblul unei clase. De ce? Pur şi simplu, pentru că în ea colcăie aceleaşi dorinţe şi apetituri ca şi în cealaltă clasă. Dacă ea este cea strivită şi nu aceea care striveşte, nu-i datorită unei oarecari purităţi sufleteşti, ci neputinţei de-a pune mâna pe maşina care striveşte. Fi-voi acuzat de trădare fiindcă am făcut această afirmaţie? Desigur, mamele noastre sunt nişte sfinte fiindcă n-au putut face din noi nişte mareşali. Asta-i atât de adevărat, că nu cunosc niciun dictator „revoluţionar” sau înstărit, care n-a făcut  din feciorul lui un „intelectual”. Altfel spus, cred că noi, toţi, nu ne asemuim decât în mică măsură. Mai întâi, majoritatea omenirii e alcătuită din însetaţi de dreptate. În consecinţă, însetaţi de dreptate şi oameni care au dreptul să se considere mai buni umplu atmosfera cu strigătele lor, care tulbură spiritele, creează curente revoluţionare şi reuşesc adesea să dea îndărăt hidra militară şi imperialistă. Şi unii şi alţii par, a merge mână în mână, câştigând teren asupra duşmanului actual al omenirii: capitalismul. Din nenorocire, între aceşti oameni mai buni, care reprezintă buna credinţă şi progresul şi marea masă, care-şi revendică dreptul sub soare, acordul nu-i decât aparent. Primii invocă scrupule şi nu vor să se comporte decât în limita posibilului, în timp ce masa suferindă n-are scrupule şi limite, ea îşi cere drepturile cu orice preţ, arătându-se gata de-a interveni prin orice mijloace. Am nenorocirea de-a fi acest bastard, care uneşte conştiinţa omului de bună credinţă cu setea de dreptate a masei căreia aparţin şi al cărei martiraj e foarte cunoscut. Din cauza asta, mă cert cu toată lumea, dar mai ales cu speţa umană care – conştient sau nu – înşală pe toată lumea, adânceşte şanţul care desparte oameni uşor de apropiat, zicându-şi că este în stare – ea, singură – să realizeze toate aspiraţiile revendicate de clasa muncitoare, monopolizându-le. Această speţă umană este personificată de un anumit revoluţionar, foarte frecvent, dar greu de identificat, într-o mare mişcare de mase, el ocupând toate „treptele”, de la apostol la canalie. El este cel care se gargariseşte cu stoicismul şi se pretinde superior celor mulţi şi mai hotărât decât cei de bună credinţă. El devine, el este agitatorul providenţial. Într-o „epocă, în care conştiinţele scrupuloase se izolează voluntar de mulţimea, care cere dreptate cu orice preţ, acest militant răspunde unei necesităţi sociale, exact ca un cioclu în timp de ciumă. El nu se lasă rugat. N-are concurent. Nimeni nu i se poate împotrivi. Devine de temut, căci acolo unde marea figură revoluţionară se teme că o să eşueze, el nu se sperie de nimic. „Totul este pentru el o reuşită, chiar dezastrul din care trage profituri personale. Cunosc această specie şi o urmăresc de vreo douăzeci şi cinci de ani. Astăzi, chipul ei mi-e de-ajuns de familiar. El este de două feluri, la fel de nefaste: moderaţii şi fanaticii. Primii aparţin social-democraţiei. Cei de-ai doilea şi-au găsit contul în comunism. Social-democraţia de dinainte de război nu mai există nici ea şi militantul s-a cufundat odată cu ea. Cel ce poate încă întâlni câţiva oameni de treabă de-o parte, nu-i decât un lăsat pentru socoteala familiei, care s-a şi aşezat la masă. Dacă-i plăcut, nu-i decât însperanţa că într-o zi masa se va lungi, înmulţindu-şi scaunele. Altădată nu era aşa, când masa nici nu exista. Doar câteva locuri pentru scribi şi lătrători, destul de strâmte. Trebuia să fii destul de înţelept, dacă voiai să fii remarcat, fie la sediul ei, fie visavi şi într-un fel sau altul să realizezi dorinţa bunului social-democrat: intrarea în dumnezeescul parlament, acest rai al patriei recunoscătoare, pentru a cărei salvare trebuie să moară în curând cotizantul disciplinat. Sindicaliştii-bolşevici în faşă care eram pe-atunci (Jos parlamentul, acţiune directă!) nu iubeau aşa-zisa elită care dădea ordine, în numele clasei muncitoare, acapara tribunele şi ziarul, ne excomunica şi ne umilea cu pseudo-evanghelia marxistă în mână. Militantul îndrăzneţ, bun de gură şi tare în marxism, juca atunci acelaşi rol tiranic ca al comparsului comunist de astăzi. El, singur, reprezenta „conştiinţa revoluţionară”, „aspiraţiile”, „ideologia proletariatului”. Noi nu eram decât mai mult sau mai puţin trădători. Mulţimea a ascultat şi a urmat pe acest militant, până la marele masacru, care aduse nenorocirea într-o parte şi fericirea în cealaltă. Dar, acestea nu sunt decât istorie. Să trecem la actualitate. Ea este şi mai tragică. Mai mult ca oricând, „conştiinţa de clasă” este monopolul celor ce au frânele în mână. Căci astăzi, proletariatul are o sobă imensă, a cărei friptură slabă excită pofte mari. Iată unde mă despart de militantul „revoluţionar”, pe care sunt gata să-l combat. Încă o dată, nu-i neg totdeauna sinceritatea. Se va vedea îndată, când am intrat în Rusia, până unde m-am dăruit lui, ce încredere şi credinţă pusesem în el. Dar istoria se repetă, se precipită şi merge drept spre ireparabil. E ceea ce trebuie împiedecat prin toate mijloacele legale. Da! Nu poate fi vorba decât de-o luptă legală, chiar atunci când părţile nu sunt egale, că unii au mâinile goale şi alţii Siberia. Totuşi, nu putem lucra altfel. În ciuda a toate, Uniunea Sovietică trebuie să rămână pentru proletariatul mondial ceea ce este ea în realitate: fortăreaţa inexpugnabilă, împotriva căreia capitalismul va trebui să se prăbuşească, într-o zi. Criminal şi demn de spânzurătoare, muncitorul care ar atinge-o cu arma în mână. Prăbuşirea acestui bastion ar preda lumea celor ce muncesc la cheremul celei mai negre reacţiuni. Dar, odată spus asta categoric, pentru totdeauna, am dreptul să mă întorc spre putreziciunea birocratică şi să-i strig: lepădătură! Lepădătură care, – ieri moderată, azi fanatică; ieri bălăcindu-se în „marxism”, azi în „leninism” – ne arăţi aceeaşi figură stupidă, te adevereşti cu totul neînduplecată, înfige-ţi adânc ghiarele în ceafa masei cu căluşul în gură şi sabotează astfel cea mai frumoasă operă de justiţie socială. Tu asasinezi astăzi mai bine, – oroare pe care analele luptelor socialiste n-au cunoscut-o niciodată. Prin foame, închisoare şi adesea chiar cu un ciomag, tu asasinezi muncitorul (muncitorul!), care refuză să facă sluj înaintea puterii tale tiranice. Pot oare să te menajez, lepădătură mârşavă? Pot face public, că am venit la tine în felul cel mai dezinteresat şi a fost cât pe-aci să mă bagi în buzunarul tău! Pot, – ca să-ţi fac plăcere şi pentru aşa zisa „să nu daţi arme burgheziei”, – să dispreţuiesc mulţimea pe care tu o calci în picioare, de viitorul ei pe care tu îl înjunghii şi de luptătorii ei cei mai buni, pe cari îi exilezi, întemniţezi şi flămânzeşti, în numele unei doctrine elastice, pe care numai tu pretinzi că o cunoşti? Pot însă consimţi fără rezerve la extinderea în lume a metodelor tale de convingere a clasei muncitoare, trebuie să scriu că numai tu, singura, ai dreptate? Că numai tu singură ai dreptul să vorbeşti? Că numai tu ştii să construieşti socialismul? Dar, atunci când e vorba de U.R.S.S., ar trebui încă ştiut dacă trebuie deosebit militantul-lepădătură, de birocrat sau să-i confunzi într-un acelaşi tip răufăcător. Căci, iată ce se petrece în Rusia: dacă pătrunzi într-o instituţie, într-un tramvai, într-un local, nu se poate să nu întâlneşti acest afiş-invitaţie: Tovarăşi! Luaţi parte la lupta împotriva birocraţiei! Asta te impresionează. E mişcător. Şi conchizi de îndată că trebuie să fie un aparat diriguitor, care luptă împotriva unui aparat birocratic. Or, tu ştii că acest aparat diriguitor nu-i altul decât partidul comunist; în timp ce birocraţii sunt neîndoios oameni adunaţi de peste tot şi puşi în slujba Statului proletar. Ultimii sunt deci fără credinţă, fără ideal, fără convingeri, pentru că ţi se spune că trebuie combătută tendinţa lor de-a crea situaţii personale, în detrimentul comunităţii precum şi sabotajul lor de raci de mare rozători. Iată un afiş, cu totul indicat să împacheteze un om ca mine. Şi dacă aş fi părăsit Rusia, după şase săptămâni, – ca toţi delegaţii veniţi la a zecea aniversare, – aş fi scris articole ditirambice despre acest subiect. Ar fi fost în felul meu. Eu ştiu ce înseamnă un om de credinţă. Însă mai ştiu că pământul nu-i plin de ei. Dar Partidul Comunist trebuie să conteze pe legiuni, din moment ce el este în întregime cel care vă invită să luptaţi împotriva acestui rău social: birocraţia. Ei bine, nu! Această invitaţie nu-i decât un artificiu al militantului-lepădătură, fiind el însuşi un birocrat. Cu o mână sè fabrică „cuvinte de ordine” şi cu cealaltă se votează în „linie”, adică: pentru menţinerea a ceea ce este şi care este bine, fiindcă ocupă un loc bun. Am cunoscut comunişti sinceri, care au luat în serios această datorie de-a „lua parte la lupta împotriva birocraţiei” şi care au vrut să meargă până la capăt cu datoria lor de-a lovi răul în inimă sau la rădăcină. N-au făcut decât să-şi piardă pâinea. Şi-i o tristeţe să-i asculţi. Păţaniile lor sunt demne să figureze într-un mare roman de moravuri sovietice. N-are a face. În ciuda nemilosului adevăr, care răspunde momelilor oficiale prin revelaţii usturătoare, militantul birocrat – numit acolo „militant responsabil” – merge drept pe drumul său, cu capul înainte. El este stăpânul tribunei şi al presei. Singur el poate vorbi. Doar el poate scrie. Se fabrică o majoritate şi un prezidiu, aşa cum se fabrică un comitet de redacţie şi o cenzură. Astfel, nimeni nu poate să-l contrazică. Conştient, totuşi, de nemulţumirea care mocneşte sub cenuşă şi care are nevoie de supape, se monopolizează de asemeni contradicţia şi se inventă contrazicători. Iată pentru ce se născură şi crescură aceste două „gogoşi” ale presei sovietice: samokritika (autocritica) şi control-mass (controlul maselor). Faptă mârşavă! Măcar de-ar fi numai mârşavă; ea este cu dibăcie înşelătoare şi uneori sângeroasă. Căci pe de-o parte, ea a ştiut să impresioneze demascând abuzuri şi spărgând abcese, dar pe de altă parte, ea a sortit morţii pe sărmanii corespondenţi-muncitori, care au crezut în eficacitatea acestei „opere de asanare”, până la a se socoti misionari, au declarat război fără milă funcţionarilor veroşi, mari şi mici, omorându-se ca muştele. Desigur, asasinii erau executaţi – ceea ce făcea o slabă consolare victimelor şi o mai frumoasă operă de asanare. Atunci, s-au ivit rabcors (corespondenţii-muncitori), fabricaţi în serie. Aceştia, înţelegând că răul nu e la picioare, ci la cap, de care e interzis să te atingi, şi-au făcut o meserie lucrativă în a adulmeca ţapul ispăşitor, ales să fie pradă şi să-l denunţe din oficiu. Inutilele lor „tartine”, ce făceau să zâmbească pe iniţiaţi, se etalau în toate ziarele, dar şi mai pompos în oficiala Pravda, care le consacra o pagină, o dată pe săptămână, sub arogantul titlu: control-mass. Se afla atâta „control” al „maselor” câţi ţânţari la Polul Nord şi voinţă de dezarmare la Societatea Naţiunilor. Am întâlnit adesea rabcors, de la un capăt la altul al U.R.S.S. Cu prilejul neîncetatelor mele călătorii. Am găsit printre ei câţiva indivizi rari, care mi-au vorbit înflăcăraţi, dar care au o viaţă grea, fiindcă fac gafe, una după alta. Alţii, greu de descoperit, sunt bieţi tipi care nu îndrăznesc să-ţi înfrunte privirea. Restul nu-i decât vermină, ce-ţi colcăie sub picioare. Despre unul din aceşti cioflingari, am aflat o poveste destul de frumoasă, în timpul sosirii mele la Sukhum, în Caucaz, prin noiembrie 1928. Candidat la celebritate şi ştiind cu câtă promptitudine au parvenit acei dintre colegii săi care au suferit martiriul meseriei, rabcor-ul plăti un beţiv şi-i arătă cum să-i facă dintr-o împunsătură în spate o rană uşoară. A doua zi, rabcor-ul fu găsit pe jumătate mort, zăcând într-o baltă de sânge. Emoţie la G.P.U. Fu căutat culacul criminal sau directorul vindicativ al întreprinderii; golanul criminal le căzu în mână, ceea ce îi plictisi la culme, căci tovarăşul” denunţă toată tărăşenia. — Dar, puteai să-l omori! — M-am înşelat. Eram beat. Afacerea fu înăbuşită. Ăsta nu-i decât un fapt neînsemnat, în masa dramelor cotidiene, dar cât de edificator! Unde s-a mai auzit vreodată de-o astfel de carieră, care să fie făcută prin astfel de mijloace? Un Albert Londres, care nu-i decât un burghez, ar fremăta de ruşine. Şi nu s-ar găsi, în altă ţară, un ziarist care să gândească astfel. S-a găsit totuşi, un comunist, în ţara care aspiră la maximum de moralitate civică. Dar, omul este numai parţial vinovat. O mare parte din ruşine cade asupra regimului, care creează condiţiile în care se pot naşte şi dezvolta asemenea cariere. Aici, ajungem în inima răului. U.R.S.S. este ţara cea mai puţin burgheză din lume, dar care aspiră cel mai mult la burghezie, la fel cu toate naţiunile din Balcanii noştri, care ies lent din viaţa patriarhală. Iată pentru ce gândesc că a fost o nenorocire, ca cea mai grandioasă tentativă de-a construi socialismul să fie făcută tocmai în Rusia. Rusul, şi la fel cu el ucraineanul, georgianul, tătarul, armeanul, nu se încurcă în doctrine; ei sunt plini de inimă, de tandreţe, legaţi în dragoste şi melancolie. Ei îşi iubesc nebuneşte limba, pământul, cerul lor. (Toate cântecele populare şi toate literaturile acestor ţări o atestă.) Şi ei înşişi o dovedesc până la a face să izbucnească, în plin banchet comunist, rapsodia lor alături de Internaţionala. Cum dracu  vreţi ca aceste popoare să iasă din izbele lor şi să le înece de azi pe mâine în zgârie-nori americani, deasupra cărora nu cântă privighetoarea şi unde omul este o brută mecanică, iar existenţa un fel de-a ucide viaţa? Să spunem că se află două milioane de comunişti burduşiţi cu doctrine, goliţi de inimă şi de creier, automate ale fordismului şi americanizării, pentru care sentimentele nu sunt decât o infirmitate burgheză şi dragostea o simplă împărechere sexuală, – mai rămân o sută cincizeci de milioane, o întreagă omenire, care trăieşte şi vrea să trăiască cultivând cât mai bine ceea ce avem în noi mai etern şi de asemeni mai mişcător. Trebuie să-i împiedecăm să trăiască? „Dimpotrivă”, se va spune, reamintindu-mi Constituţia sovietică. „Toate aceste popoare dispun acum de ele-însele!” Răspund: da, dispun de ele-însele, în felul tinerelor fete medievale, care erau libere să tuşească în voie, dar care erau închise într-o mânăstire, îndată ce refuzau să se mărite cu omul ales de părinţi. Într-o seară, am avut o conversaţie lungă cu o ţărancă basarabeancă inteligentă (basarabeancă sau grecoaică, nu vreau să precizez, căci aş putea face să le trimită în Siberia). Această femeie mi-a dat cea mai lungă versiune a felului în care o mamă sovietică poate dispune de copiii ei, care rămân toată viaţa ei: „Nu suntem comunişti, – îmi spune, – fiindcă la drept vorbind, nu ştim ce înseamnă asta. În satul nostru, comuniştii sunt nişte intriganţi. „Politica” este totul. Vai şi amar pentru cine nu gândeşte ca ei. De la început am fost cu bolşevicii. Bărbatul meu s-a bătut în războiul civil, a făcut parte din primul soviet şi a murit în urma rănilor. Din partea mea, nu sunt decât o mamă care vrea să-şi crească copiii, – băiatul şi fetiţa de colo –, cât mai cinstit posibil. Nimeni nu este aici adversarul regimului şi nici adept. Nimeni nu poate să ne poarte pică. Şi totuşi, suntem lipsiţi de orice posibilitate de a ne câştiga existenţa. De ce? Pentru că le spun copiilor mei că nu trebuie să se înscrie la Tineretul comunist şi ei sunt de aceeaşi părere. Căci aceşti consomoli trec cântând şi scuipă în ferestrele casei părinteşti, insultă bătrânii şi se uneltesc între ei, mai mult decât oamenii mari. Asta să însemne a fi comunist?” Previn pe cititor că atari mărturii, ca şi altele pe care le-aş putea aduce, fie în avantajul sau dezavantajul regimului, nu vor apărea în această carte decât rar, din pură întâmplare şi nu vor însemna nimic alt decât că am vrut să mă exprim într-un fel, mai degrabă decât în altul. Contrar predecesorilor mei, simpatici sovietelor, eu nu aduc o colecţie de mărturii pro şi contra, copios putrezite de imparţialitate. Mărturia sunt eu; imparţialitatea, o ignor. Şi eu nu practic simpatia sau antipatia, ci dragostea şi ura. Ceea ce aduc aici sunt convingeri care mă costă scump şi ar putea într-o zi să mă coste chiar viaţa. (Ar fi drept: n-am adorat în viaţă decât ceea ce m-a costat foarte scump.) Astăzi, când viaţa îmi dă lovituri grele în stare să doboare un hipopotam uman, mă agăţ de dragostea şi ura mea. De acolo, convingerile mele, pagini ale credinţei mele în oameni, pe cari îi iubesc, îi urăsc şi aş vrea să-i slujesc atât. Să nu se uite că, sosind în Rusia, am dat palme verminei egoiste şi prudente din acest Occident ignobil[3]. Şaisprezece luni mai târziu, ducându-mă să cer viza Ambasadorului Franţei la Moscova, acesta mi-a pus mai întâi sub nas aceste palme, apoi foarte demn, necerându-mi nimic, mi-a aprobat întoarcerea. E acelaşi langaj, pe care îl ţin privitor la această vermină, care nu şi-ar sacrifica un fir de păr ca să salveze o omenire nebună. Dar… Dar acum, sunt un învins. Cei pe cari îi credeam tari ca o piatră, pentru a mă sprijini, sunt încă o vermină, – o vermină care ar sacrifica totul pentru salvarea scumpei sale doctrine, stâlcind pe inocenţi. Cum aş putea deci măsura termenii,  consulta carnetul meu de note şi să mulţumesc pe toată lumea şi pe tatăl meu? Eu ştiu un lucru: ştiu că o majoritate strivitoare de oameni din clasa mea se află la putere; că ajungând acolo, s-a pus de îndată pe mâncat şi cu gura plină îndepărtează de la masă şi lasă să moară de foame pe toţi fraţii care nu sunt de părerea lor. Când realitatea este asta – şi veţi vedea până la ce punct –, la ce mi-ar folosi mărturiile, documentele, imparţialitatea, simpatia şi tot calabalâcul? Vreţi voi, ca toate acestea să mă facă chiar să scriu sau nu o carte? O pagină, un rând, un strigăt disperat, aruncat spaţiilor ar fi de-ajuns. Căci durerea, ca şi bucuria ţâşnesc din pământ spre a trăi în eternitate. Când aveam optsprezece ani îmi petreceam nopţile – singur, în doi sau zece – în căutarea sublimului din cărţi şi din inima oamenilor. Sunt încă în această situaţie, cu diferenţa că în acest moment cartea era scrisă de Balzac şi când era Doamna de Staël era încă ceva sfânt, în timp ce azi Balzacii fac pederastie literară, iar Doamnele de Staël anunţă cam acestea la apariţia cărţii lor: O! Omule! Dacă tu ştiai… Nicio femeie nu ţi-ar rezista. Dar, doamnă, noi ştim prea bine că până la burtă nu ne puteţi rezista. Şi apoi? Apoi, nu-i aşa, suntem cu toţii aceiaşi sacerdoţiu? Mârşav Occident, sărmanul meu domn Massis a rămas catolic de la Academiile sale până la sicriul din strada Provence! Da! Lumea moare din toate părţile, de sus până jos. Totuşi dacă e drept să crapi sus, unde a dat tot ce putea da, eu protestez în faţa cerului împotriva imoralităţii de jos înainte de a-i sosi ceasul! Ea, mizerabila, totdeauna i-a fost foame şi nu s-a gândit la sublim, decât în virtutea stomacului său. Ea este de iertat. Dar, cum să ierţi pe cei cari ies din sânul ei, se proclamă elite, îşi impun salarii bune pentru galerie şi în schimb sufocă, strivesc, fură, violează, omoară în tăcere. Nu-i oare aici, pentru totdeauna, falimentul unei Revoluţii? Îmi este peste putinţă să fac bilanţul unei atari imoralităţi. Ea ar umple volume şi ar cuprinde întreaga ierarhie, de la cap la bază, atât în U.R.S.S. cât şi în Internaţională, unii pentru că şi-au muiat degetele, alţii pentru că au văzut ce se face şi n-au zis nimic, toţi pentru tot ce ştiu şi ascund, în ochii lumii, care cel puţin are dreptul la speranţă. Printre aceşti ultimi, culpabili de complicitate, dintre cei mai culpabili, fiindcă se află plasaţi cel mai sus în stima mondială, este Maxim Gorki. Maxim Gorki a pornit cel mai de jos, ca mulţi, şi avea datoria să rămână cel mai aproape de cei de jos. N-a făcut-o. Iată dovada. În Rusia (putem spune acelaşi lucru şi pentru restul lumii) n-are nimeni nevoie să cunoască limba ţării, dacă vrea să ştie ce se petrece acolo. Nu-i nevoie să cunoşti, ca mine, două dialecte vorbite de două popoare, care-şi au republicile lor; moldovenească, şi greacă. Şi eu pot spune chiar surdo-mut, că Adevărul iese la iveală dacă-l cauţi. Ceea ce este greu de obţinut în Rusia, când eşti străin sau semi-oficial, – cum am fost eu, – este încrederea oamenilor. Dar, odată în posesia cheii minunate, toate porţile adevărului se deschid în faţa ta ca prin farmec. Atunci, în ruseşte, turceşte, chinezeşte sau prin semne, oamenii cei mai feluriţi, chiar oficialii îţi spun ceea ce este în realitate, fără să mai aştepte să le apreciezi limba, căci în cazul acesta ar trebui să înveţi vreo două sute. Or, Gorki n-avea nevoie să înveţe nimic, căci ştia tot. Şi toată omenirea, care citeşte, ştie că. El ştia, căci a spus-o el însuşi şi într-un fel să-ţi scoale părul din cap. Dar, în acea epocă, oficialii aveau dreptul să greşească. De-atunci, ei nu au mai greşit. Ei au instalat conştient nedreptatea la ei acasă. Au corupt straturi vaste sociale şi în special pe cei căzuţi în mizerie, pentru a-şi face majorităţi şi a guverna. Corupţia lor este dintre cele mai neomenoase: ca să mănânci chiar pe sponci, trebuie să fii pe „linie”, mai trebuie să-ţi denunţi tovarăşul-frate care refuză. Astfel Rusia a ajuns la această mârşăvie, pe care lumea n-a cunoscut-o niciodată: să arunci jumătate din aceeaşi clasă contra celeilalte jumătăţi, să compromiţi pe cel care mănâncă şi latră, să demoralizezi pe cel care ajunează şi strânge din dinţi. Mai mult, s-a ucis viitorul, căci cadrele de comsomoli, cadrele tineretului, sunt în întregime putrezite. Când a fost judecat întreg Comitetul Tineretului, din Leningrad, – pentru fraude, delapidări, viciu, orgie şi chiar crimă de drept comun, – unul din judecători a întrebat pe un martor: — Cum procedaţi voi, ca să nu recrutaţi asemenea scursori sociale? — Nu ni s-a cerut decât aderenţi pe „linie”, – a fost răspunsul. Cu atari aderenţi s-au format majorităţile „disciplinate”, cele care merg. Cu ajutorul lor şi în numele proletariatului, pe care-l înfometează şi umple închisorile din Siberia, cu muncitori denumiţi „trădători” şi care în realitate sunt singurii revoluţionari în această Uniune Sovietică, care l-a primit pe Maxim Gorki, azi, în sânul parlamentului suprem, – Tsik-ul. La Moscova, în căminul său, timp de trei ore petrecute în intimitatea sa, nu a vrut să vorbească. Faţa lui sinceră, dominată de ochi care pot fi tot ce vor, a rămas închisă. Şi ne-am bălăcit în banalitate. Dar, ceea ce Gorki nu-mi datora mie, el o datorează, lumii care-l stimează. El o datorează mai ales celor ce sunt striviţi de toate majorităţile: vagabonzilor săi, care sunt nişte învinşi, – dacă nu însăşi clasei muncitoare care furnizează şi susţine propriii ei tirani. Căci va veni ziua când învinşii vor avea glas la acest capitol, pe deasupra tuturor claselor şi în acea zi, voci teribile îl vor interoga pe Maxim Gorki, care nu va mai putea răspunde, din nenorocire pentru memoria lui. Iată confesiunea mea.     [1] „La Feuille“, 24 iunie 1919.   [2] Nu-i nimic exagerat: în Rusia au fost ucişi oameni, ca să le ia ghetele. (Nota autorului).   [3] Interviu dat ziarului „Pravda”, reprodus în „L’Humanité”, 1 noiembrie 1927.  

Istoria ieroglifica de Dimitrie Cantemir volumul 1 și volumul 2

Cronica de familie de Petre Dumitriu Vol. 1     CUPRINS:   Partea I-a:   Davida. 5   Partea a II-a.   Copilării. 117   Partea a III-a:   Poziţia astrelor la 19 iulie. 145   Partea a I V-a:   Viaţa lui Bonifaciu Cozianu.; 205   Partea a V-a:   O călătorie de plăcere.335   Partea a VI-a.   Bijuterii de faniliie. 393     PARTEA întâia.   Davida.   I.   În hârtii de vânzare şi cumpărare de moşii din vremea principelui Constantin Brâncoveanu se iveşte întâia oară neamul unor Cozieni, numiri aşa nu după Cozia de sub munte, unde e mănăstirea de pe malul Oltului, ci după o Cozie din ţinutul dealurilor dintre Bucureşti şi Târgwişte. Cozia era moşia lor atunci; în hrisoave e vorba de o jupâniţă Davida, de un Mihail, de un Grecea Cozianul şi apoi de alţii, urmaşi ai lor, care au stăpânit Cozia, adăugându-i moşia Gârla, moşia Slobozia Veche, moşia Dârdori şi altele; nepoţii şi strănepoţii acestora au cumpărat pământuri în câmpie, la Tătaru şi alte sate pe care le-au umplut cu ţărani bulgari. Asta s-a petrecut mai târziu, oând pe poruncile domnilor Mavrocordati şi Calimah, după formula Io… Voevod, Bojiiu milostei gospodar zemli Vlahiskoe, şi sfârşitul toliko pisai Gospod, „atâta a scris stăpânul”, se lipea pecetia Gospod, cu corbul heraldic, şi dedesubt iscăleau înşirat' *°f' marii dregători. Printre numele lor zgâriafe cu litere colţuroase, se scriu în multe documente Şerban Cozianu serdar, Alexandru Cozianu logofăt, Lascarache Cozianu iarăşi logofăt; încă de tineri copiii lor erau mumbaşiri domneşti; unul s-a călugărit şi a fost episcopul Neofit al Râmnicului-Noul-Severân; fetele Cozienilor au fost măritate după nepoţii lui vodă, după feciorii lui Villarâ, după fraţii mai mici din neamul Pârşcovenilor şi al Văcăreştilor, iar pe vremea principelui Şuţu, Cozienii erau veri de-al doilea şi de-al treilea cu Grădiştenii, Grecenii şi Floreştii.   La 1848, paharnicul Manolache Cozianu a fugit la Braşov din faţa revoluţiei, împreună cu fiul cel mai mare, Alexandru, noră-sa, Sofia, şi cu copiii lor, care erau mici de tot; apoi s-a întors şi-a văzut mai de* parte de avere, dar cu frica de revoluţie şi de împăr^ ţire a moşiilor intrată în oase. Manolache Cozianu a murit lăsând o faimă de nemaipomenită zgârcenie, dar şi cinci mii de pogoane la Cozia, trei mii la Gârla, opt mii la Dârdori şi aşa mai departe, încât pe la; 1850, fiu-său Alexandru a dărâmat casele din uliţa, Culmea Veche, a tăiat castanii bătrâni din curte şij a zidit o casă potrivită cu marea lui avere, bine cunoscută de importatorii de grâne englezi cu agenţii' în porturile dunărene.   Casa aceasta, care există şi azi, era în fundul unei, curţi pietruite, cu zăbrele înalte de tuci încoronate cu vârfuri aurite în chip de suliţă. De o parte şi de alta a fiecăreia din cele două porţi cu grilaj de fier forjat erau felinare mari, împodobite cu frunze şi flori, de asemenea de fier. Trăsurile intrau pe o poartă şi ieşeau pe cealaltă; se opreau la peron, la piciorul scării ovale cu multe trepte, care ducea sus, la unicul etaj al clădirii. Înăuntru era o anticameră, iarăşi trepte şi un salon mare cu ferestrele de la podea până la tavan, împărţite în multe ochiuri pătrate şi încoronate cu arcade ă la ţrangaise; într-o latură, două saloane mai mici, o sufragerie şi o bibliotecă în cealaltă, căci Alexandru Cozianu era un om citit, care învăţase la Paris şi supsese din cărţi o trufie la fel de mare ca zgârcenia lui taică-său. Această trufie înşirase pe pereţi portrete apocrife ale serdarilor, logofeţilor şi episcopilor din neamul lui, pictate de Theodor Aman; această trufie înşirase în salon canapele şi fotolii din tapiserie de Aubusson, cu picioarele răsucite, acoperite cu trandafiri şi ghirlande cioplite în lemnul suflat apoi cu aur din ducaţi şi ludovici. Aceeaşi trufie lipise de pereţi scrinuri pântecoase din lemn de trandafir, încrustate cu flori şi figuri din alte esenţe scumpe, atârnase trei policandre uriaşe de cristal în salonul mare şi pusese într-un colţ o harfă şi un pian dreptunghiular ca o ladă pe două picioare în chip de X, un pian de o formă ciudată, care apoi n-a mai fost repetată de fabricantul cu numele gravat sub capac: Gaveau, fournisseur de S. M. l'Empereur 1. Pereţii erau căptuşiţi cu mătase cu flori în salonul cel mare, cu catifele în cele mici, cu cărţi în bibliotecă şi cu stejar în sufragerie, unde mâncarea venea pe tăvi din bucătăria aflată jos, în curte, în casele slugilor, alături de grajduri şi de remiza trăsurilor, clădiri văruite şi cu acoperişuri strâmbe din şindrilă, rămase încă de la casele vechi.