Basme si povesti pentru copii

Povesti nemuritoare O poveste nastrusnica  A fost odată un tată care avea trei feciori. Cât au fost ei mici, s-a ocupat singur de ei, căci mama lor pierise la naşterea ultimului băiat. Dar când au crescut copiii, i-a lăsat pe fiecare să se ducă unde o vedea cu ochii ca să-şi aleagă ce meserie ar fi vrut ei. Le-a dat un termen de trei ani. Şi după trei ani, la ziua hotărâtă de cei trei fii, împreună cu tatăl lor, aveau să se întâlnească în casa părintească şi acolo fiecare să spună ce reuşise să înveţe între timp. Plecară băieţii şi după trei ani se întoarseră acasă, la tatăl lor, care începu să-i întrebe pe rând: – Bine-ai venit, feciorul tatii! Ia spune tu, pe unde ai cutreierat, ce-ai învăţat să faci? Şi feciorul cel mare, Albert, se grăbi să-i răspundă: – Dragă tată, eu m-am oprit la un cioplitor de lemne care m-a învăţat să fac tot felul de lucruri minunate din orice bucăţică de lemn. – Bravo, bravo, feciorul tatii! Ai să lucrezi cinstit şi ai să-ţi câştigi pâinea toată viaţa, spuse tatăl său. – Eu, tată, începu mijlociul, pe nume Anatol, sunt un ochitor neîntrecut. Am stat mult timp la un pădurar şi împreună cu el vânam toată ziua. De la distanţe nemăsurate, eu nimeream fără greş prada. – Tată, eu, încheie Prâslea, pe nume Astor, nici nu ştii ce daruri am! Am trăit în inima unei păduri foarte îndepărtate, în coliba unui vrăjitor. El m-a învăţat cum să cunosc graiul păsăresc şi tot el m-a învăţat să cunosc puterea fiecărei buruieni din pădure. Cum văd o iarbă, cum ştiu dacă-i tămăduitoare sau nu, dacă-i dătătoare de viaţă sau dătătoare de moarte. – Mă bucur, feciorii tatei, că nu degeaba v-am trimis în lume. Acum, cu ce ştiţi voi şi cu ce ştiu eu, sper să putem trăi liniştiţi şi fără griji, le vorbi tatăl lor. Dar în timp ce el le vorbea, cel mic ieşi tiptil-tiptil pe uşă afară. Tocmai se pregătea unul din fraţi să iasă după el, să vadă ce face, când dădu nas în nas cu Astor, care voia să intre din nou în casă pentru a le destăinui tuturor ce auzise el de la o pasăre în zbor. – Nu ştiţi voi ce-am auzit de la pasărea care m-a chemat afară! Mi-a destăinuit că regele a dat sfoară în ţară că fata lui cea mică a fost răpită de un balaur şi dusă nu ştiu pe ce stâncă şi cine i-o va aduce înapoi va primi de la el zece saci cu galbeni şi, dacă va voi, îl va face şi sfetnicul lui. Ce spuneţi, băieţi? N-am putea fi noi trei viteji care să ne încumetăm să-i aducem regelui fata înapoi? îi întrebă Astor pe fraţii lui. – Ba da, sări Albert. Eu vă fac barca cu care să trecem marea, ca să ajungem la Stânca Iadului, căci acolo am auzit eu că se află un balaur înfiorător. Pesemne că el a furat-o. – Da, ne încumetăm la vitejia asta! spuse şi Anatol. De la orice distanţă l-oi vedea, îl voi putea ochi cu o mie de săgeţi. Vom scăpa de el şi vom scăpa şi fata de sub vraja lui! Tatăl lor îi ascultă pe fiecare în parte, şi judecând el că nu le-ar strica deloc zece saci cu galbeni, le ură drum bun şi-i lăsă să se pregătească de ducă. Până a doua zi barca era gata făcută. Anatol îşi umplu tolba cu săgeţi şi-şi zvârli arcul pe umăr. Astor sări primul în barcă, după el şi fraţii lui şi, luându-şi rămas-bun de la bătrân, o porniră în larg, la stânca balaurului cel fioros, din ghearele căruia aveau s-o salveze pe biata copilă. Anatol, care avea cel mai ager ochi dintre ei trei, văzu de la mare distanţă stânca, ba chiar zări şi fata şi pe balaurul care o păzea. Nici una, nici două, se apropiară de stâncă ocolind-o prin spate. Astor, cel mai mic şi mai vioi, se furişă pe stâncă şi o luă pe fată de lângă balaurul care dormea. Dar nu se îndepărtă prea mult cu barca pe apă, că balaurul se trezi şi, prefăcut într-o pasăre uriaşă, ca să poată zbura mai iute spre ei, îi urmărea. Când voi să se repeadă asupra bărcii, Anatol, ochitorul vestit, îi înfipse săgeţile, una după alta, în trup, de-l doborî imediat în adâncul apei. Fata, mai-mai să-şi dea duhul de atâta spaimă, şi zăcea mai mult moartă decât vie. Scăpaţi de furia balaurului, cei trei feciori erau îngrijoraţi de răul fetei. Dar o iarbă miraculoasă de-a lui Astor o readuse la viaţă. Voioşi, se îndreptară spre casa tatălui lor şi împreună cu el merseră la palatul regelui, să-i ducă fata vie şi nevătămată. Regele îi primi cu toate onorurile, nevenindu-i să-şi creadă ochilor când o revăzu pe fată. Se porni să dea poruncă de masă mare şi totodată fură aduşi şi cei zece saci cu galbeni făgăduiţi ca răsplată. Aveau să-i împartă frăţeşte între ei toţi. Dar întrebarea era, care din ei să primească slujba de sfetnic al regelui? – Eu am făcut barca! Altfel, cum am fi ajuns la Stânca Iadului? se grăbi Albert. – Dar eu am răpus balaurul, prefăcut în pasăre uriaşă, altfel ne nimicea pe toţi! – Tot ce-aţi grăit voi, fraţii mei dragi, e adevărat. Dar dacă eu nu desluşeam graiul păsării, care m-a vestit de păţania fetei regelui, şi n-aveam la mine iarba de leac să-i tămăduiesc răul stârnit de spaima cea mare prin care trecuse, n-am fi ştiut de nimic şi acum n-am fi avut de ce să ne aflăm aici la palat, încheie cel mic, Astor. Regele îi ascultă pe toţi, neştiind căruia să-i ofere slujba de seamă, de la palat. Când îl frământa cel mai tare încurcătura în care se afla, tatăl băieţilor glăsui: – Cred că meritul este al meu, că am făcut oameni adevăraţi din copiii mei; datorită mie ştiu ei tot ceea ce ştiu azi! Regele împărtăşi vorbele bătrânului înţalept şi-i dărui cu dreptate slujba de sfetnic al palatului. Băieţii n-au mai avut nimic de adăugat şi, luând cei zece saci cu galbeni, după ce se ospătară regeşte la masa regelui, plecară mulţumiţi şi nerăbdători să-ţi împartă răsplata vitejiei lor.

Povesti nemuritoare Găleata spartă La marginea unui sat trăia odată un chinez bătrân. Acesta îşi amenajase în spatele casei o frumoasă grădină cu legume. Dar cum zona era secetoasă, în fiecare zi, de dimineaţa până seara, bătrânul căra apă  de la un izvor îndepărtat. Apa era cărată cu două găleţi puse pe umeri, numai că una din găleţi era găurită. Aşa că, până ajungea acasă, în găleata găurită mai rămânea apă doar pe jumătate. Găleata gaurită era tristă. Vroia să fie perfectă ca şi cealată.După o îndelungată chibzuinţă îi zise bătrânului: – Stăpâne, de ce nu mă repari, ca să fiu şi eu la fel de folositoare ca şi surata mea? Bătrânul o întrebă la rândul lui: – Ai observat straturile de flori care cresc pe marginea cărării pe care trecem în fiecare zi? – Desigur! – Şi ţi se par frumoase? – Nemaipomenit de frumoase! – Şi cine crezi că le-a udat, ca să poate creşte şi înflori aşa frumos? Tu le-ai udat! Cu ce mi-aş mai înfrumuseţa casa dacă te-aş repara? Găleata a înţeles că bătrânul a transformat defectul ei într-o calitate şi toată tristeţea ei se transformă în bucurie, ştiindu-se pe deplin folositoare.

Boabele de mazăre de Claudia Groza Soarele plăpând îşi caută locul printre norii grei, cenuşii, morocănoşi. Se mândreşte cu reuşita sa: topirea zăpezii pe alocuri şi un contract semnat cu vesela primăvară. Aerul este încă rece, aproape îngheţat la primele ore ale dimineţii, dar vrăbiuţele guralive caută hrană.  Vremea ţine cu noi! Soarele va încălzi pământul şi vom putea semăna recolta de mazăre, se auzi vocea groasă, dar caldă şi prietenoasă a unui bărbat în vârstă. –Sunt nerăbdător să te ajut şi eu, bunicule. Ar fi pentru prima dată când aş face ceva atât de util. Va fi cea mai gustoasă mazăre pe care o voi mânca, grăi Vlad, un băieţel bine făcut. Bărbatul ţinea în mână sapa, ce urma să afâneze pământul mustind de zăpada topită. Punga cu seminţele de mazăre era purtată cu grijă şi responsabilitate de Vlad. Învăţase la şcoală despre plante, despre cum încolţesc ele din sămânţă şi era fermecat de întreaga acţiune. Cu spor şi voie bună, cei doi s-au apucat de treabă. Bunicul săpa gropile, iar Vlad punea câte cinci-şase boabe de mazăre în fiecare cuib. Întotdeauna munca merge mai bine în doi, vorba proverbului: „unde-s doi puterea creşte“. În scurt timp, punga cu seminţe a fost golită, iar cei doi erau mulţumiţi de cum a decurs totul. Toate boabele acestea vor încolţi, bunicule? Nu, nepoate, doar seminţele sănătoase, puternice, întregi vor reuşi să străbată pământul, să caute lumina soarelui şi să se dezvolte! Off, îmi pare rău de celelalte, adăugă trist băiatul. E ca la o întrecere între doi sportivi. Câştigă cel care este hrănit mai bine, care se antrenează mai mult.  Discutând, nici am realizat când au ajuns acasă. S-au spălat şi au servit masa, ca să-şi refacă forţele.     - Bunicule, uite cum se formează o plantă, spuse Vlad, ţinând în mână un atlas botanic.  Cei doi au urmărit, cu mare atenţie, cum dintr-o sămânţă, ce conţine în interiorul ei firav un embrion, o mică plăntuţă, se formează o plantă înaltă, puternică, mlădioasă, ce se ridică sprintenă spre soare.    Timpul a trecut. Recolta a fost îngrijită, udată şi plivită de buruienile care voiau să fure din energia şi hrana plantelor de mazăre. Dragă nepoate, a sosit timpul să adunăm recolta. Boabele sunt mari şi dulci. Dacă întârziem recoltarea, ele îşi vor pierde din gustul dulce. De-abia aştept să te ajut, răspunse vesel şi nerăbdător Vlad. Tecile erau adunate una câte una, în compania plăcută a fluturilor, a gâzelor fel de fel şi a cântecelor minunate ale păsărilor. Atmosfera era de poveste. Nu se simţea oboseala. Din curiozitate, Vlad a desfăcut o păstaie, să observe cum stau boabele aşezate, dacă sunt toate sănătoase şi întregi. Cinci boabe surori îşi ivesc chipurile din păstaia desfăcută. Trei dintre ele sunt netede şi frumoase, unul este zbârcit şi ursuz, iar ultimul este mic, firav şi timid. Bunicule, de ce sunt atât de diferite boabele? Pentru că fiecare a acumulat mai mult sau mai puţin din hrana oferită de sol, s-a bucurat mai mult sau mai puţin de lumina soarelui. E ca atunci când noi nu mâncăm corect, iar organismul nu are toate substanţele şi vitaminele necesare. Băiatul a luat bobul de mazăre mic, firav şi timid, l-a ascuns în buzunar şi, ajuns acasă, l-a sădit într-un ghiveci. A avut mare grijă de el, îl uda şi-i vorbea în fiecare zi. Din el creştea o plantă frumoasă, verde, de îţi era mai mare dragul s-o priveşti. Florile erau numeroase şi se aplecau de încântare la fiecare poveste a băiatului. Din fiecare floare s-a format o păstaie sănătoasă, ce conţinea boabe unul şi unul. Se pare că şi din urât se poate naşte frumosul, gândi Vlad, privind mândreţea de recoltă. O voce necunoscută, blândă şi sprintenă, se auzi în încăpere: – Asta nu se întâmplă mereu. Totul s-a datorat dragostei tale şi încrederii acordate unui biet bob mic, fără speranţă de viaţă. Ai un suflet foarte frumos şi bun. Natura ţi-a fost recunoscătoare şi ai primit în dar o recoltă minunată, pe măsura muncii devotamentului şi dragostei pe care le-ai oferit plantei de mazăre. Vlad a fost uimit să asculte cuvintele pline de recunoştinţă ale unui bob de mazăre, sănătos şi puternic, crescut dintr-un bob căruia nimeni nu i-ar fi dat nicio şansă.   * Ce este făcut cu dragoste şi pasiune dă roade bogate.                    

Zmeul si prințesa de Claudia Groza   Când noaptea lasă loc zorilor şi stelele dispar pe rând, parcă jucându-se de-a v-aţi ascunselea, un zgomot fioros perturbă liniştea. Frunzele copacilor au început să tremure speriate, păsările fie şi-au luat zborul, fie s-au ascuns care pe unde au apucat, insectele s-au adăpostit în crăpăturile solului sau ale arborilor. Pe moment, nimeni nu ştia de unde vine acel zgomot înfricoşător.   Un zmeu cu aripi solzoase, ce scoatea flăcări pe nări, căuta, printre copacii înalţi, groşi datorită vârstei lor, o fiinţă umană. Simţise mirosul şi dărâma cu putere tot ce îi ieşea în cale. Nu se înşelase. Prinţesa Zori-de-Zi îşi făcea plimbarea de dimineaţă, când aduna picăturile de rouă cu efect tămăduitor pentru vederea bătrânului său tată. Auzind zgomotul, îngheţase de teamă şi s-a ascuns după un copac cu trunchiul gros. – Te rog, apără-mă de această fiară! îngăimă fata. - Degeaba te ascunzi, oricum te voi găsi, iar tu ştii asta foarte bine! răcni zmeul. Într-adevăr, nu a trecut mult timp şi animalul hidos, cu solzi, un corn mare în frunte, dinţi conici şi lungi, cioc ascuţit se înfăţişă înaintea tinerei. - Eşti a mea, prinţeso. Nu încerca să te împotriveşti. Tremurând, cu lacrimile şiroind pe ambii obraji palizi de la frica ce pusese stăpânire pe ea, prinţesa s-a lăsat prinsă cu ghearele şi aşezată pe spatele zmeului. Căuta speriată în jur păsări pe care să le roage să îl anunţe pe tatăl său de nenorocirea ce se abătuse asupra lor şi să-l roage să trimită ajutoare. Dar nu se vedea nici măcar un fulg, ce să mai spunem de o pasăre întreagă!   Străbătând munţi şi văi, creste şi zări întinse, câmpii de un verde smarald, cu maci şi flori multicolore, zmeul şi prinţesa Zori-de-Zi au ajuns într-un ţinut cu multă umbră, lipsit de vegetaţie şi de vieţuitoare. Un castel cenuşiu îi aştepta, cu porţile păzite de doi demoni cu aripi negre şi ochi roşii. Aceasta este o pradă preţioasă. Uitaţi-vă bine la ea! Să nu cumva să vă scape când nu voi fi acasă, aţi înţeles? zise cu voce apăsată zmeul. - Da, stăpâne, stai fără nicio grijă, a fost răspunsul prompt al celor doi demoni. - Vreau să-mi pregătiţi camera cea mai frumoasă pentru această fiinţă pură şi fragedă şi deosebită. - Chiar acum, stăpâne, şi demonii au mers să deschidă cea mai luminoasă încăpere din tot castelul. - Prinţesa mea, din această clipă, eşti a mea şi numai a mea. Vom lua masa împreună, îmi vei cânta, îmi vei citi, îmi vei ţine companie. Îmi poţi cere tot ce-ţi pofteşte inima… mai puţin libertate. Nu vei avea voie să părăseşti acest castel, decât în prezenţa mea. - Cum spui tu, zmeule, răspunse fata timid, privind pe furiş şi cu teamă hidoasa creatură. * Pădurea arăta ca şi cum un uragan se abătuse asupra ei. Frunzele formau un covor verde la baza copacilor. Iarba era călcată ca şi cum ar fi fost arsă. Totul în jur părea pârjolit. Toate vietăţile au început să răsară care de pe unde se ascunseseră. Multe animale muriseră de frică sau călcate în picioare de alte animale mai mari. Soarele călduţ le-a dezmorţit sufletele, iar vântul le-a calmat rănile. - Este cazul să dăm de veste! Nu se poate, nu se poate! strigau păsările şi celelalte vietăţi. - Să mergem spre palat! spuse şoimul. Cârduri de păsări, grupuri de insecte au plecat să anunţe răpirea fetei. Păsările zburau agitat, dând rotocoale ferestrelor de la palat. - Stăpâne, se întâmplă ceva afară! Zeci de păsări şi de insecte dau târcoale palatului de câteva ore bune. Parcă ar vrea să transmită un mesaj. - Ieşi şi vezi despre ce este vorba! Adevărul e că fiica mea a întârziat destul de mult, iar inima îmi spune că nu e a bună, spuse abătut regele. Băiatul care avea grijă de palat a ieşit rapid în curte.  - Îmi puteţi explica despre ce e vorba? De ce sunteţi atât de agitate?   Păsările au înscenat o piesă în care una dintre surate a jucat rolul victimei, iar un vultur rolul răpitorului. Celelalte insecte şi păsări s-au ascuns pe după copacii din grădină, astfel încât băiatul a înţeles că prinţesa Zori-de-Zi a fost răpită. - Da, temerile regelui s-au adeverit. La starea sănătăţii sale, era tot ce îi lipsea. Când a aflat acestea, regele şi-a adunat ultimele puteri şi l-a rugat pe slujitorul său să dea de veste că acela care îi va aduce fiica teafără va primi în dar palatul şi pe prinţesă de soţie, bineînţeles cu voia sa. După ce a rostit acestea, regele a căzut într-un somn adânc, ca şi cum o vrajă puternică a căzut asupra lui.   Băiatul a răspândit, în cele patru zări ale împărăţiei, vestea că frumoasa prinţesă Zori-de-Zi a fost răpită, iar cine o va aduce vie şi nevătămată va primi palatul şi mâna prinţesei. Prinţii din cele mai depărtate meleaguri, aflând vestea, s-au pregătit de luptă. În ceasul serii, s-au adunat şi au stabilit de comun acord ca cel mai viteaz dintre ei să câştige mâna prinţesei. Astfel, Prinţul Vestului, Prinţul Nordului, Prinţul Estului şi Prinţul Sudului au hotărât ca a doua zi dimineaţă, în zori, fiecare să pornească din ţinutul său spre tărâmul unde locuia zmeul. Acela dintre ei care va salva prinţesa urma să trăiască până la adânci bătrâneţi alături de Zori-de-Zi.                                                                       * Când dimineaţa de-abia îşi făcea simţită prezenţa prin sita norilor pufoşi, jucându-se cu razele soarelui, Prinţul Vestului şi-a scos calul negru din grajd, l-a periat, i-a dat o mână de fân şi l-a înşeuat. Prietene, să nu mă laşi la greu! Am nevoie de ajutorul tău mai mult ca niciodată. Mi-aş dori să câştig această luptă. Tânărul îşi aranjează sabia în teacă, îşi potriveşte armura de zale strălucitoare şi se pregăteşte de drum. Calul bate pământul cu copita, hornăie şi porneşte în galop. Străbat munţi şi văi, în faţa pădurii dese, cu copaci de diferite înălţimi şi forme. - Ciudată pădurea aceasta, murmură prinţul. Calul se opri brusc, presimţind parcă un pericol.  Dintr-odată, braţele pomilor au prins viaţă şi i-au înconjurat din toate părțile. Tânărul a tras sabia din teacă și a început să se lupte cu micii monştrii. Zalele i-au fost smulse. Şi-a rănit mâinile. Într-o clipă de neatenţie, uitându-se cum roibul său negru a fost răpus de o creangă ascuţită care i-a sfâşiat inima, Prinţul Vestului a fost omorât. * În tot acest timp, prinţesa Zori-de-Zi spera ca cineva să fi ajuns la bătrânul său tată, să-l fi înştiinţat de cele întâmplate. Zmeul nu-i făcuse nimic rău, dar vroia  dragostea ei şi să îi gătească, să îi spună seara poveşti frumoase din lume și să îi cânte. Un bondar îi spusese fetei, într-o zi însorită când ieşise să culeagă flori din grădină, cum că zmeul nu era rău de fapt, dar se afla sub o vrajă puternică, dar nici el nu ştia mai multe.   Stelele străluceau înconjurând Luna, iar ceaţa învelea totul, ca un văl argintiu. Nu se auzea nimic, nu se vedea nimic. Prinţul Nordului se pregăti de drum. A îmbrăcat costumul de luptă, şi-a luat arcul cu săgeţi şi sabia pe care o ascuţise cu o seară în urmă, şi-a pregătit hrană pentru drum şi a pornit să-l întâlnească pe zmeu. Ştia că este drum lung, aşa că dăduse calului său jăratec cu o seară înainte. Slujitorii îl periaseră, îi împletiseră coama şi-l pregătiseră pentru luptă. Să mergem la luptă, viteazule! Să fie într-un ceas bun şi să ne întoarcem victorioşi, spuse calm prinţul, lovind cu pintenii calul. Calul alb galopa atât de repede, încât prinţul nu vedea decât fâşii colorate, ca şi cum cineva arunca vopsea pe o pânză, urmând să dea contur. Un nechezat puternic, o ridicare pe picioarele din spate şi călăreţul a fost trântit la pământ. - Dar ce s-a întâmplat? Ai sărit aşa din senin! Ce ai văzut? Ridicându-se încet, ţinând mâna la spate, prinţul a observat cum calului îi sângera o ureche. În câteva minute, veninul ciudatei insecte, mult mai mare decât una obişnuită, şia făcut efectul, iar calul a murit. Prințul a consumat hrana pe care o luase pentru drum, dar, după un timp, fără apă, a murit. Prinţul Estului a plecat şi el încrezător în puterile sale. Nu pierduse niciodată un duel. Tinereţea şi puterea lui îi dădeau curaj. - Să mergem ca vântul şi ca gândul, murgule! Calul pur sânge parcă zbura. Nici păsările, nici insectele nu puteau ţine pasul cu el. Au străbătut munţi şi văi, şi iarăşi munţi şi din nou văi. După o stâncă, din senin, din pământ din iarbă verde, a apărut o fată frumoasă, cu părul bălai, strâns în cosiţe lungi. Rochia albă ca spuma laptelui îi evidenţia tenul şi albastrul puternic al ochilor. Zâmbetul său l-a făcut pe prinţ să îşi dorească să stea de vorbă cu ea. - Ce cauţi pe aici, tânără frumoasă? - Locuiesc în apropiere şi am venit să culeg flori pentru mama. Este ziua ei astăzi. - Foarte frumos din partea ta. Te pot ajuta? - Nu, mulţumesc. Ar fi bine să te odihneşti. Bănuiesc că vii de departe. Într-adevăr m-a uimit să văd chip de om pe aici. - Poftim un măr ca să prinzi puteri. - Mulţumesc. Acum am realizat că îmi este foame, spuse prinţul şi muşcă din măr. Este foarte gustos. - Ha ha ha… da, este foarte gustos. Ha ha ha… chiar foarte foarte gustos.  Nici nu a terminat de grăit aceste cuvinte şi fata s-a transformat într-o vrăjitoare cocoşată, cu nasul mare şi unghiile lungi şi încovoiate. - M-ai păcălit! Blestemată să fii, zise prinţul, rostogolindu-se peste o movilă de pământ, otrăvit.   * Soarele îşi trimitea spre pământ primele raze aurii. Frunzele se răsfăţau mângâiate de picăturile de rouă. Toate fiinţele se dezmorţeau şi îşi făceau toaleta de dimineaţă, iar Prinţul Sudului îşi pregătea cele două săbii şi armura. - Bună dimineaţa, fiule! - Sărut mâna, mamă. Voi avea nevoie de îmbrăţişarea ta norocoasă. Este drum lung, iar lupta nu va fi uşoară. - Dragul meu, vei reuşi! Eşti curajos, puternic, tânăr şi inteligent! - Mulţumesc, mamă. Mă voi întoarce victorios! - Drum bun şi să te întorci cu bine! - Să ne întoarcem, mamă. O voi elibera pe prinţesa  Zori-de-Zi.   Acestea fiind spuse, prinţul a pornit la drum. Florile, păsările şi toate animalele îl priveau cu admiraţie. Soarele era blând cu el, vântul îl ajuta să se răcorească. Norii îl însoţeau şi îi ofereau umbră. Ajuns la o apă învolburată, tânărul s-a oprit. Teama a pus stăpânire pe el, iar calul deveni destul de agitat. A scrutat zările şi a observat un pod în depărtare. În dreptul podului, stătea un băiat slab, neîngrijit, dar cu ochi scânteietori. – Daţi-mi ceva de mâncare, vă rog! Sunt lihnit, obosit, am să mor. - Nu am timp de pierdut, spuse prinţul, înaintând pe pod. Nu merse mult şi constată că podul nu era până pe malul celălalt. Vrând să se întoarcă, în spatele său a apărut un balaur cu trei capete, ce scotea flăcări uriaşe. Tânărul se luptă, dar a fost prins într-o poziţie incomodă, şi ştia că va fi ucis. Nu era mai bine să mă hrăneşti? Bunătatea este calitatea ce permite trecerea acestui pod. Prinţul Sudului a fost omorât.                                         * Zilele treceau. Prinţesa Zori-de-Zi era tot mai palidă, din cauza grijilor. Ce se întâmpla cu bătrânul ei tată? De ce nu trimisese pe nimeni să o salveze? Zmeul se purta frumos cu ea, iar palatul prinsese viaţă şi culoare. Grădina era parcă din ce în ce mai îngrijită şi primitoare.   Slujitorii din palatul prinţesei, deveniseră şi ei neliniştiţi. Nimeni nu fusese atât de viteaz şi puternic încât să salveze prinţesa. Bătrânul dormea sub efectul vrăjii. Cel mai tânăr dintre slugi, cel care dăduse vestea în cele patru zări despre răpirea prinţesei, se gândea că este cazul să îşi încerce norocul. - Am să pornesc spre castelul zmeului. Cu orice sacrificiu! Se duse în grajd, alese cel mai frumos şi tânăr şi puternic cal şi îl pregăti de drum. Decizia a fost luată. În zorii zilei, va pleca să-şi salveze stăpâna.    Noaptea de dinaintea plecării fu foarte liniştită. Niciun greiere nu se auzi, vântul amuţise şi el, stelele nu mai licăreau, de coborât nici nu se mai punea problema. Luna alunecă încetîncet spre întâlnirea cu soarele. Îngerii se adunară şi se rugară pentru izbânda tânărului – slujitor cu inima largă, de parcă ar fi fost de elefant, şi nu a unui biet băiat de douăzeci de ani, sărac, dar care iubea tot ce se afla în jurul lui. Pieptul băiatului tresălta ritmat, mai accelerat decât în alte dăţi. Sigur avea emoţii, căci, dacă n-au reuşit prinţii obişnuiţi cu luptele, care posedă arme, cum ar izbuti el, cu mâinile goale, să îşi aducă stăpâna înapoi? Nu ştia şi nici nu-i păsa la acel moment. Să fie aşa cum trebuie să fie. Se lăsă în mâinile sorţii. * Tânărul slujitor, trezit de cântatul cocoşilor, îşi simţea sufletul în gât. A băut o cană cu apă proaspătă, care i-a mai calmat emoţiile. Şi-a pus câteva merinde pentru drum, a mers în grajd, şi-a mângâiat calul, i-a dat un cub de zahăr şi a pornit în călătoria vieţii lui. Nu îşi dorea decât să îşi salveze stăpâna. Nu aştepta recompensa promisă. Nu era pentru el! - Bună dimineaţa, natură! Eşti magnifică în zorii zilei! Niciodată nu te-am privit atât de aproape şi atât de devreme. Animalele îl însoţeau sărind prin copaci sau zburând sau alergând până oboseau, apoi îi urau drum bun şi noroc. O pasăre chiar i-a adus în cioc un trifoi cu patru foi. - Mulţumesc, spuse băiatul, punând trifoiul într-un buzunar, în dreptul inimii. Zâmbetul şi bunătatea tânărului reprezentau puteri „înfricoşătoare“ în faţa răului. La  o  răscruce,  neştiind  încotro  s-o apuce, s-a întristat puţin. Fără voie, a dus mâna la piept, şi o energie degajată sub formă de căldură l-a făcut să întoarcă privirea spre drumul corect. Uitase cu desăvârşire de trifoi. Luând-o spre dreapta, nu mai parcurse mult din distanţă, şi în cale i-a apărut o bătrână, care l-a rugat să o ajute să umple o găleată cu apă dintr-o fântână.  - Cu mare drag, bătrânico! Văzând sufletul său bun, vrăjitoarea – căci asta era de fapt – a hotărât să nu-l oprească din drumul său. După ce sarcina a fost îndeplinită, bătrâna i-a mărturisit: Pentru amabilitatea ta, îţi dăruiesc acest toiag fermecat! Poate îngheţa ape, poate stinge focul, poate transforma fiinţele în statui. - Să îţi fie de folos, tinere! - Mulţumesc, sunt sigur că voi avea nevoie! răspunse băiatul fericit. Doar era cea mai grea călătorie a vieţii lui. Nimeni nu se întorsese din confruntarea cu zmeul. Oare el va reuşi? Merindele i se terminaseră şi, ajungând într-o livadă, s-a oprit să se odihnească la umbra pomilor şi să ceară câteva fructe stăpânului livezii. O tânără frumoasă, cu lungi cosiţe aurii, îi oferi un măr roşu, cum nu mai văzuse. - Mulţumesc,  dar  am  să  cer  voie  stăpânului  livezii  să-mi dea câteva fructe. Acest măr este atât de frumos, încât prefer să-l mănânci tu, domniţă. - Cât de înţelept eşti tinere, spuse uimită fata. Încotro te îndrepţi? - Să îmi salvez stăpâna din ghearele zmeului care a răpit-o. - Bine, primeşte aceste seminţe de la mine. Dacă vei fi în primejdie, din ele vor creşte rapid, cât ai clipi, arbori înalţi şi groşi, astfel încât vei avea timp să fugi. - Mulţumesc din inimă, tânără domniţă!    După ce s-a odihnit sub cerul înstelat şi a fost hrănit cu fructe şi pâine de stăpânul livezii, tânărul a plecat mai departe. În dreptul unei ape învolburate, tânărul a observat un băiat slab, dar cu ochii luminoşi, ce tremura şi plângea. - Ce ai păţit? întrebă cu bunătate tânărul slujitor. - Mi-e foarte foame. - Nu mai am decât aceste două piersici pe care ţi le dăruiesc cu dragă inimă. Sper să-ţi mai potolească foamea. Cu mâini tremurânde, cu ochii ţintă când spre fructe, când spre acest tânăr simpatic, băiatul îi mulţumi. - Pentru că ai fost atât de darnic, vreau să mă recompensez. Îţi ofer acest fluier magic. Cântecele alungă răutatea, invidia, frica şi tot ce este rău dispare. - Îngerii să fie cu tine, copile!    Tânărul aruncă toiagul peste apă şi aceasta îngheţă. Aşa că trecu destul de repede pe malul celălalt. Trase aer în piept şi răsuflă uşurat pentru că depăşise cu bine acest hop. Când se pregătea să urce pe cal, din înaltul cerului, de nicăieri, apăru un balaur cu trei capete, suflând flăcări pe nări. Păstrându-şi cumpătul, scoase din buzunar seminţele dăruite de fata cu cosiţe şi le aruncă pe pământ. În acelaşi timp, toiagul stinse flăcările ce ieşeau pe nările balaurului. Închise ochii de spaimă, dar, până să se dezmeticească, între el şi balaur se ridică o pădure deasă, prin care de-abia putea trece. Balaurul  i-a pierdut urma. Obosit, speriat şi slăbit, tânărul nostru zări în depărtare castelul zmeului.   Ar fi cazul să înnoptez aici, sub aceste stânci, iar mâine dimineaţă, cu puterile refăcute, să înfrunt zmeul şi să-mi recuperez stăpâna. Descălecă, lăsă calul să pască, iar el se ghemui, cu mâinile sub cap, pe stânca acoperită de muşchi. Gâdilat de furnici, stropit de păsările care se spălau cu roua argintie a dimineţii, tânărul dădu bineţe naturii, după care se dezmorţi. - Te-ai odihnit, calule-năzdrăvanule? Un nechezat prelung răsună în toată valea, urmat de o scuturare a coamei şi un tropăit de nerăbdare. După ce se răcori cu apa rece a izvorului ce curgea liniştit din stâncile sub care îşi odihnise trupul şi sufletul, încălecă şi pe-aici ţi-e drumul. Norii îşi schimbau forma însoţindu-l. Acum păreau delfini, acum erau doar fâşii de vată de zahăr. Păsările îi păzeau din văzduh. Soarele zâmbea şi îi mângaia corpul cu razele sale blânde. Paznicii castelului au simţit pericolul apropiindu-se, văzând norii de praf ce se ridicau în depărtare. - Stăpâne, avem oaspeţi neaşteptaţi! - Era şi timpul, grăi zmeul. Închideţi prinţesa în temniţă şi trageţi obloanele la geamuri. Tânărul mai făcu un popas în pădure, unde a găsit fructe şi şi-a potolit foamea,  prinzând puteri, apoi s-a apropiat de castel. Era linişte deplină împrejur. Şi vântul se temea să adie, iar păsările şi insectele amuţiseră parcă.   E cam straniu pe aici. Frica pune stăpânire pe mine. Sper să ies viu şi nevătămat din această aventură. Nu termină bine aceste gânduri şi în faţa sa apăru zmeul, scoţând sunete înfiorătoare. - Credeam că nu am să mai văd curând chip de om. Cam târziu tinere. Te-ai lăsat aşteptat, nu glumă, răcnea zmeul. Cu mâini tremurânde şi reci, tânărul căuta fluierul în buzunarul cămăşii. Îl găsi şi începu să cânte, cu inima  bătându-i în gât. Pe măsura ce melodia se înteţea, un văl cenuşiu ca un abur se ridica în preajma zmelui, iar el se transforma într-un bărbat liniştit, calm, chipeş. - M-ai salvat! Blestemul a fost ridicat datorită ţie. Îţi mulţumesc! Să mergem la palat şi să sărbătorim. Cei doi bărbaţi au ajuns călărind pe acelaşi cal la palat. - Eliberaţi prinţesa! Vom da un mare ospăţ! Deschideţi obloanele. Lumina blândă a soarelui, căldura şi ciripitul păsărilor a pătruns în camerele reci ale palatului. Slugile erau mirate de aspectul stăpânului. Zori-de-Zi, văzând chip cunoscut, se aruncă la pieptul tânărului servitor şi nu mai contenea cu întrebările. - Ce face bătrânul meu tată? Credeam că aici voi rămâne. A durat aşa de mult până ai sosit!   Regele a dat de veste în cele patru zări, apoi a căzut într-un somn adânc. Prinţii au plecat în căutarea ta, dar se pare că s-a întâmplat ceva cu ei. Cum nicio veste despre salvatori sau despre tine nu a ajuns înapoi la palat, am decis să-mi încerc şi eu norocul. - Şi ai reuşit, tinere! Ba, mai mult, m-ai eliberat şi pe mine de vrajă. Prinţesă, iartă-mă! Devotatul tău slujitor te va conduce acasă, să-ţi vezi tatăl. Dar înainte să ne ospătăm aşa cum se cuvine. Şi-au povestit, şi-au mâncat, şi-au râs, iar vremea bună le-a ţinut companie. - Veţi pleca în zori. Nu are rost să călătoriţi noaptea, spuse gazda, încântată de chipul său pe care aproape că-l  uitase. Bineînţeles! * Noaptea a fost agitată pentru prinţesă. Îşi făcea griji pentru tatăl ei, pentru drum, ar fi vrut să zboare. Se bucura că zmeul fusese eliberat de blestem. Când cocoşii cântau să anunţe zorii, prinţesa şi slujitorul ei erau deja pe drum. Băiatul din dreptul podului, tânăra cu cosiţe aurii, bătrâna i-au salutat cu admiraţie şi l-au felicitat pe tânăr pentru reuşita lui. În acea clipă, Zori-de-Zi înţelese ce suflet nobil avea acest băiat, şi s-a îndrăgostit de el.   * Cum au ajuns, tânăra a alergat în iatacul regelui, s-a aruncat la pieptul său, i-a luat mâinile şi i le-a sărutat, i-a mângâiat obrajii. - Tată, sunt eu, fiica ta iubită! M-am întors! Ochii bătrânului rege s-au deschis ca dintr-un somn luuung, şi o lacrimă i-a alunecat pe obraz. - Copila mea, ai revenit! Tânărul stătea în pragul uşii privind întâlnirea emoţionantă. Zori-de-Zi întoarse capul şi îi făcu semn cu mâna să se apropie.   - Da, tată. El este cel care a venit după mine şi m-a salvat. Am hotărât să ne căsătorim, căci drumul de întoarcere ne-a făcut să ne cunoaştem mult mai bine. Te rog să ne dai binecuvântarea! - Cu mare drag, copiii mei!   * A urmat o nuntă ca-n poveşti, ce a ţinut trei zile şi trei nopţi. Din dragostea lor s-au născut copii isteţi, frumoşi, buni şi darnici… Viaţa la palat era armonioasă şi fericită!

Bătrânul și marea de Claudia Groza             Pe o alee veche, pietruită şi străjuită de copaci bătrâni, ursuzi şi deşi, se zăreşte o căsuţă părăginită. Cândva fusese primitoare, îngrijită, atrăgătoare. Pe prispă stă o pisică şi-şi face toaleta, iar la câţiva paşi mai încolo se află cuşca unui căţel, ce stă plictisit pe burtă şi mişcă din când în când din urechi. Perdeaua de la una dintre ferestre este dată la o parte de o mână osoasă, cu degete subţiri şi tremurânde. Chipul trist şi brăzdat de riduri al unui bătrân se iveşte timid. Sprâncenele sunt adunate deasupra nasului drept, iar ochii strălucesc ca nişte licurici în noapte din cauza lacrimilor adunate sub streaşina pleoapelor grele de ani, de dor, de singurătate. Nu am de ce să mai trăiesc! Nu am pentru cine, şopti bătrânul. Cu paşi apăsaţi, ieşi din casă, luând undiţele din colţul prispei, fără a se uita împrejur. Se îndreptă agale spre mare, în zona digului. Căţelul porni plictisit şi somnoros după stăpân. Ce poftă de viaţă ai şi tu, Grivei. Dacă aş fi un stăpân vesel şi jucăuş, ai avea altă stare, dar aşa… Bătrânul Avram a mers tăcut până la dig. S-a aşezat liniştit, şi-a ordonat undiţele, şi s-a pus pe aşteptat. Gândurile au început să zboare hoinare, îndreptîndu-se spre nori, spre valuri, spre soarele ce îşi modifica poziţia pe cer. Dac-aş fi avut un copil, viaţa mi-ar fi fost senină, iar bătrâneţea frumoasă şi uşoară.     Din valuri se auzi o voce caldă, suavă, melodioasă. Îţi doreşti un copil acum la bătrâneţe? Ei, oricine ai fi, nu ai dreptul să glumeşti pe seama unui om bătrân şi trist. Dar nu glumesc. Vorbesc foarte serios. Da, îmi doresc un copil, căruia să-i las agoniseala mea de o viaţă.     Bine, atunci mergi pe malul mării şi caută cea mai mică, mai murdară şi mai firavă scoică. O iei acasă, o speli, o laşi într-un pahar cu apă şi te rogi întreaga noapte să ai un copil. Dimineaţa, dorinţa ta va fi împlinită.  Vocea se stinse, iar fumul cu o formă ciudată de deasupra mării a dispărut. Bătrânul a rămas uimit şi, cu sufletul bucuros şi zâmbetul pe chipul ridat, a pornit în căutarea scoicii. Cu multă atenţie, privind scoicile ieşite în cale, căci parcă le auzea chemându-l: „Aici sunt! Pe mine mă cauţi! Eu sunt scoica ce îţi este hărăzită!“, Avram a căutat până la căderea serii. Era speriat că nu va găsi ce trebuie, când, dintr-odată, la vârful piciorului, o scoică extrem de mică, cât gămălia unui ac, spera să nu fie călcată de piciorul uriaş. - Draga de tine! grăi bătrânul. Vei merge cu mine şi te voi îngriji. Avram aşeză scoica într-o batistă şi o ţinu cu atenţie în palmă, să nu o strivească. Mergea grăbit, aproape alergând. Acasă, a spălat cu dragoste şi multă grijă scoica, ce strălucea văzând cu ochii. A lăsat-o într-un vas cu apă şi a stat toată noaptea în genunchi rugându-se din tot sufletul, cu lacrimi şiroind pe obraji, pentru îndeplinirea dorinţei sale. Oboseala şi plânsul l-au epuizat, astfel încât zorii zilei l-au găsit dormind. Razele jucăuşe ale soarelui îi mângâiau faţa, şi s-a trezit. Speriat, s-a îndreptat spre locul unde lăsase vasul cu scoica. L-a privit atent, dar scoica nu mai era acolo. Învârtindu-se din colţ în colţ, bătrânul ajunse pe prispă.  - Bună dimineaţa, tată, se auzi o voce plăcută. M-am gândit să-ţi fac o surpriză şi am început să deretic prin curte, căci nu vroiam să te trezesc. Lui Avram nu-i venea a-şi crede ochilor. O mândreţe de fată stătea înaintea lui şi tocmai ce-i spusese „tată“. Dorinţa i se împlinise. Pe zi ce trecea, casa strălucea de curăţenie, mâncarea era gustoasă, iar bătrânul era tot mai fericit. Pisica şi Grivei erau alintaţi şi jucăuşi. Acum aveau cu cine se juca. Fata şi bătrânul mergeau zilnic pe malul mării.  Cerul, valurile, scoicile, peştii…. îi iubeau pe copilă şi pe bătrân. Fericirea din ochii lor, zâmbetul şi candoarea fetei alinau dureri şi tristeţi.  Puterea gândului şi a împlinirii este miraculoasă.