Basme si povesti pentru copii

Roman Năzdrăvan de Nicolae Filimon A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă. A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:         – Ştiţi voi una, mă?         – Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.        – Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.         – Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:         – Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.         Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:         – Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?         – Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.         – Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.         Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.         Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:         – Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.         Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.         Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:         Fluieraş frumuşel,         Mititel, gingăşel,         Dacă tu mă iubeşti,         Vin-acum să-mi slujeşti.         N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.         Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.         Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.         Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.         Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.         Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.         – E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.         – Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.         N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:         – Fă, cloşcă, vino cu mine!         Cloşca începu să strige:         – Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:         – Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?         – Viu, răspunse cloşca.         Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:         – Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.         Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:         – Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?         – Las’ pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.         A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.         Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!         – Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.         După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:         – Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!         Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:         – Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.         Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         – Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.         Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.         Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.         Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:         – Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!         – Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!         A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:         – Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.         – Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.         – Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.         Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:         – Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?         – E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.         Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:         – Ce cauţi, moşule?         – Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.         – Bucuros, moşicule!         Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:         – Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?         Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.         Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:         – Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.         Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:         – Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.         Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

   ALICE  ÎN ȚARA MINUNILOR de Lewis Carrol            În după-amiaza aurie, Domol plutim pe ape line — Bat unda vâslele, ţinute De mâini micuţe — şi, vezi bine, Nici sârguinţa nu-i prea mare, Nici iscusinţele depline.   O, cruzi micuţi! În ăst ceas molcom, În astă tihnă şi visare Pe-un ins topit, ce-abia răsuflă, Să-l îmboldiţi la "un basm mare"!... Dar cum să-nvingă bietu-i glas, Unite când îs trei glăscioare?   Năvalnic, Prima dă poruncă: Să nu mai stau, să-ncep îndată! Cu glas mai blând, A Doua roagă: "Năzdrăvănii, ca şi-altă dată!" A Treia atât de bucuroasă e de-nceput, Că nu-ntrerupe mai des ca pe minut o dată.   Dar iată că, neaşteptat, tăcere-adâncă s-a lăsat. Supusă acum, închipuirea însoţeşte Pe cea din vis născuta — parcă o vede aievea — Cu stranii păsări şi jivine cum grăieşte, Năzdrăvănii şi şotii împreună depănând, În voie stând la sfat, prieteneşte.   Şi ori de câte ori secau Fântânile închipuirii, Neputincios, cel slab cerând Să pună capăt fericirii, Nu era chip! "Ce altă dată?! Acum, acuma!" Voios strigau tustrele, zbirii!   Aşa s-a făurit povestea de pe-al minunilor tărâm. Aşa, plutind pe îndelete, năzdrăvănii am tot scornit Şi-acum, că povestirea-i gata Şi echipajul mulţumit, Voioşi cârmim barca spre casă — Căci soarele e-n asfinţit.   Alice! În mâna-ţi blândă ia Copilărescul basm şi-l pune Lângă curatele-ţi visări, ce amintirea Cu vrajă împleti-n cunune — Ca pe un pat mănunchi de flori, ce-un călător, Pe-ndepărtat meleag, stătu cândva s-adune.           Capitolul I ALICE COBOARĂ ÎN VIZUINA IEPURAŞULUI   Începuse a se plictisi de-a binelea Alice, de când tot şedea pe mal lângă sora ei şi n-avea ce face. Încercase de vreo două ori să se uite în cartea pe care o citea soră-sa, dar n-avea nici un haz: nici poze, nici dialog! "Ce rost o fi având o carte fără poze şi fără dialog?" se întreba Alice. Şi chibzuia în gândul ei (cât se putea chibzui pe o zi de arşiţă ca asta, care te făcea să tot picoteşti şi să ţi se împăienjeneze gândurile) dacă plăcerea de a împleti un şirag de margarete merita osteneala să se ridice şi să culeagă margaretele. Când, deodată, un Iepuraş Alb, cu ochi de mărgean, alergă chiar pe lângă ea Pentru atâta lucru n-avea de ce să te prindă mirarea, şi Alice nu prea se miră nici când îl auzi pe Iepuraş bombănind: — Vai, vai vai! Am să întârzii! (Când se gândi mai târziu la întâmplarea asta, îşi dete seama că s-ar fi cuvenit să o mire, dar în clipa aceea îi părea totul foarte firesc.) Însă când Iepuraşul, nici mai mult nici mai puţin, scoase un ceasornic din buzunarul vestei, se uită la o şi-apoi îşi iuţi fuga, Alice se repezi în picioare; căci îi dăduse prin gând, cu iuţeala fulgerului, că n-a mai văzut niciodată iepure să aibă vestă cu buzunare şi nici ceas pe care să-l scoată din buzunar; şi, curioasă foc, o luă la fugă peste câmp, pe urmele Iepuraşului, ajungând tocmai la timp ca să-l vadă cum dădea buzna într-o vizuină măricică de sub nişte tufişuri, unde pieri. Într-o clipă, hop şi Alice după el în vizuină! Coborâse fără să-şi pună cât de cât întrebarea: cum va ieşi oare de acolo? O bucată de drum, vizuina iepurească o duse pe Alice drept înainte ca printr-un tunel, apoi o luă brusc la vale, dar atât de brusc, încât Alice navu vreme nici o clipită să se gândească a se opri; se trezi lunecând în jos, ca într-o fântână foarte, foarte adâncă. Fie că era o fântână foarte adâncă, fie că Alice cădea foarte, foarte încet, oricum, avu timp, în cădere, să privească pe îndelete în juru-i şi să se întrebe cu mirare ce-avea să urmeze. Mai întâi încercă să privească în jos, spre a se lămuri unde va ajunge, dar era prea întuneric ca să poată deosebi ceva; apoi se uită la pereţii fântânii şi băgă de seamă că erau acoperiţi de rafturi cu provizii şi de etajere cu cărţi; ici şi colo văzu hărţi şi tablouri agăţate de piroane. În trecere, luă de pe un raft un borcan, cu o etichetă pe care scria: DULCEAŢĂ DE PORTOCALE, dar, spre marea ei dezamăgire, când îl deschise, îl găsi gol. Nu vru să-i dea drumul, de teamă să nu omoare pe cineva dedesubt, şi izbuti să aşeze borcanul într-un alt raft, pe lângă care luneca. "Ei! gândi Alice. După o cădere ca asta, nici co să mai îmi pese când m-oi da de-a dura pe scări! Cât de vitează o să le par celor de-acasă!... Eh! De-acu', chiar dacă aş cădea de pe acoperiş, n-aş mai zice nici cârc!" (Şi foarte probabil că spunea adevărul.) Cădea, cădea, cădea. Oare n-avea să se mai oprească nicicând? — Mă întreb câte leghe am străbătut de când tot cad? spuse Alice cu glas tare. Cred că voi fi ajuns pe undeva pe-aproape de centrul pământului. Ia să vedem: asta e, pare-mi-se, cam la patru mii de mile adâncime. (Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, Alice cam învăţase asemenea lucruri la şcoală — şi cu toate că acum nu prea era un prilej bun de a se făli, fiindcă n-avea cine s-o audă, totuşi putea fi folositor — ca exerciţiu, dacă nu pentru altceva — măcar să-şi repete cunoştinţele.) Da, cam asta este distanţa, dar stau şi mă-ntreb la ce Latitudine sau Longitudine am ajuns oare? (Alice habar n-avea ce înseamnă Latitudine, şi nici Longitudine, dar gândea că sunt nişte cuvinte simpatice şi impunătoare, încât îi plăcea să le rostească.) Nu trecu mult şi începu iar: — Oare voi cădea până la capătul celălalt al pământului? Ce nostim ar fi să ajung la urmă printre oamenii care umblă cu capul în jos! Antipatii parcă le zice. (Mai că-i părea bine, de data asta, că n-o auzea nimeni, fiindcă avea oarecari îndoieli că le zice chiar aşa.) O să trebuiască să-i întreb care e numele ţării. "Fiţi bună, doamnă, aceasta e Noua Zeelandă sau Australia?" (Şi încerca să îndoaie genunchii şi să facă o plecăciune politicoasă — dar, spuneţi şi voi, cum poţi să îndoi genunchii şi să înclini capul, graţios, când cazi, plutind prin aer? Credeţi că voi aţi putea?) Vai, dar are să mă creadă o fetiţă cu totul şi cu totul neştiutoare! Nu, nu face să întreb; lasă, c-o să văd scris pe undeva. Cădea, cădea, cădea. Cum altceva n-avea ce face, curând începu iar să vorbească. — Dina cred c-o să-mi simtă lipsa diseară. (Dina era pisica ei.) Sper că n-au să uite, la ora ceaiului să-i pună şi Dinei lapte în farfuriuţă. Dina, drăguţa mea, ce bine ar fi fost să fii şi tu cu mine aici! Şoareci mă tem că nu-s în văzduh, dar poate c-ai putea prinde câte-un liliac — ştii, liliecii aduc foarte mult cu şoarecii. Dar oare pisicile mănâncă lilieci? Şi cum între timp i se cam făcuse somn, mai îngână o dată — şi-apoi iarăşi şi iarăşi, ca prin vis: Oare pisicile mănâncă lilieci? Oare pisicile mănâncă lilieci?... iar uneori greşea şi spunea: Oare liliecii mănâncă pisici? Dar cum tot nu ştia ce să răspundă, n-avea importanţă cum punea întrebarea. Simţea că începe să moţăie şi tocmai prinsese a visa că se plimbă, de mână cu Dina, întrebând-o foarte serios: "Hai, Dina, spune-mi drept: ai mâncat vreodată un liliac?" când, hodoronc-tronc, buf! şi iar buf! căzu pe un maldăr de crengi şi de frunziş veşted şi acolo rămase. Gata căderea! Alice nu se lovise câtuşi de puţin şi într-o clipă sări în picioare. Privi în sus, dar deasupră-i era întuneric; înaintea ei se întindea alt coridor foarte lung, în capătul căruia îl zări iar pe Iepuraşul Alb, alergând cât îl ţineau picioarele. Nu era nici o clipă de pierdut: Alice o luă la fugă, iute ca vântul, şi tocmai bine îl prinse din urmă pe iepure ca să-l audă bombănind, în timp ce cotea după un colţ: — Vai de urechile şi de mustăţile mele, că tare s-a mai făcut târziu!... Când cotise după iepuraş, Alice era chiar în spatele lui, dar iată că acum nu-l mai zărea. Se văzu într-o sală lungă şi joasă, luminată de un şir de lămpi ce atârnau din tavan. Jur împrejurul sălii erau uşi, dar toate încuiate. După ce merse Alice, de-o parte şi de alta, de-a lungul uşilor, încercând-o pe fiecare, se întoarse iar, mâhnită, în mijlocul săli şi, plimbându-se încoace şi încolo, se întreba cum va mai ieşi vreodată din acel loc. Când iată că-i căzură ochii pe o măsuţă cu trei picioare, toată din cleştar; iar pe ea nu se afla nimic decât o cheie mititică, de aur. Alice gândi mai întâi că era cheia vreuneia dintre uşile sălii; dar, vai! — ori vor fi fost broaştele încuietorilor prea mari, ori va fi fost cheia prea mică, vorba e că nici o uşă nu se descuia Dar când dădu ocol sălii pentru a doua oară, văzu o perdea joasă, pe care n-o băgase de seamă mai înainte; îndărătul acesteia se afla o uşiţă, înaltă de vreo trei palme; încercă cheia cea mititică, de aur, la această uşiţă şi — mare îi fu bucuria — cheia se potrivea! Alice deschise uşiţa şi văzu că dădea într-un gănguleţ, nu mult mai mare ca o gaură de şoarece; îngenunchind, privi, prin gănguleţ, într-o grădină cum nu mai văzuse alta de frumoasă. Cât jinduia să scape din sala mohorâtă şi să se plimbe printre răzoarele de flori, strălucind în toate culorile, şi printre fântânile acelea, ce răspândeau răcoare! Dar nici capul nu-l putea scoate prin deschizătura uşii. "Şi chiar dacă aş putea scoate capul — gândi biata Alice — la ce mi-ar fi de folos, fără umeri? Ah, ce bine ar fi să mă pot strânge ca o lunetă! Cred că n-ar fi prea greu, dacă aş şti cum să încep". Fiindcă, vedeţi, i se întâmplaseră în ultimul timp atâtea lucruri năstruşnice, încât începuse a gândi că de fapt foarte puţine lucruri erau cu adevărat imposibile. Se părea că degeaba aştepta Alice lângă uşiţă, încât se duse iar la măsuţă; mai că spera să găsească acolo altă cheie, sau măcar o notiţă cu instrucţiuni cum se pot strânge oameni ca lunetele. De data asta găsi o sticluţă ("care e sigur că nu fusese înainte" — zise Alice) şi, legată de gâtul sticlei, era o etichetă de hârtie pe care se puteau citi, cu litere frumoase şi mari, de tipar, cuvintele: BEA-MĂ! Uşor de zis: "Bea-mă!", dar Alice, o fetiţă înţeleaptă, cuminte, nu era să se repeadă să facă una ca asta. — Ba nu — zise ea — întâi mă uit, să văd dacă nu cumva scrie pe sticlă: "Otravă". Citise ea câteva istorioare foarte drăguţe, despre copii care se aleseseră cu arsuri, sau fuseseră înghiţiţi de lighioane sălbatice, sau avuseseră alte păţanii neplăcute — şi toate astea numai şi numai pentru că nu ţinuseră seama de nişte reguli foarte simple, pe care încercaseră să-i înveţe cei ce le voiau binele — de pildă: că un vătrai încins te arde dacă-l ţii prea mult în mână şi că, atunci când te tai foarte adânc la deget, cu un cuţit, de obicei curge sânge; şi nu uitase niciodată că, dacă bei mult dintr-o sticlă pe care scrie "otravă", e aproape sigur că mai curând sau mai târziu n-are să-ţi priască. În orice caz, pe sticla asta nu scria defel "otravă", aşa că Alice se încumetă să guste din ea; şi găsind-o foarte pe placul ei (fiindcă avea un gust amestecat, de plăcintă cu vişine, cremă de ananas, friptură de curcan şi pâine prăjită, caldă, unsă cu unt), repede o dădu gata toată. — Ce ciudat mă simt! zise Alice. Cred că sunt pe cale să mă strâng ca o lunetă! Şi-aşa şi era; scăzuse în înălţime cam până la zece degete; şi i se lumină faţa la gândul că acum era tocmai de mărimea potrivită ca să poată trece prin uşiţă în grădina aceea fermecătoare. Totuşi, mai aşteptă câteva minute, ca să vadă dacă mai scade încă; era cam neliniştită în această privinţă, "căci, mai ştii — îşi zicea — te pomeneşti că mă sfârşesc de tot, ca o lumânare. Stau şi mă întreb: cum aş fi atunci?" Şi încerca să-şi închipuie cam cum arată oare flacăra unei lumânări, după ce s-a stins lumânarea — fiindcă nu-şi amintea să fi văzut vreodată aşa ceva. Mai stătu niţeluş şi, văzând că nu se mai întâmplă nimic, se hotărî să intre îndată în grădină, dar — vai! biata Alice! — când ajunse la uşă, văzu că uitase cheiţa de aur, iar când se întoarse înapoi la măsuţă, ca s-o ia, văzu că-i era cu neputinţă să ajungă până la cheie! O vedea foarte lămurit prin sticla străvezie şi încerca din răsputeri să se caţăre pe unul din picioarele mesei, dar prea era lunecos; şi după multe încercări zadarnice, biata neghiniţă se aşeză la picioarele mesei şi începu să plângă. "Hai şi nu mai plânge aşa degeaba! îşi spuse Alice cu asprime Te poftesc să încetezi imediat!" De obicei îşi dădea sfaturi foarte cuminţi (deşi cam rar le urma) şi uneori se certa atât de rău, încât o podideau lacrimile. Îşi amintea că odată încercase să-şi tragă câteva palme, pentru că jucase necorect la o partidă de crochet cu ea însăşi; fiindcă, vedeţi, acestei ciudate copile îi plăcea grozav să facă pe două fiinţe deodată. "Dar acum — gândi biata Alice — degeaba aş zice că sunt două fiinţe! Când mai că n-a rămas din mine nici de-o singură fiinţă vrednică de luat în seamă!" Nu trecu mult şi-i căzu privirea asupra unei cutioare de sticlă care se afla sub masă; o deschise şi găsi în ea o prăjiturică mică, mică, pe care erau scrise frumos, cu stafide, cuvintele: MĂNÂNCĂ-MĂ! — Foarte bine — zise Alice — am s-o mănânc, şi dacă mă fac mai mare, o să pot ajunge până la cheie, iar dacă mă fac mai mică, o să pot să mă strecor pe sub uşă; aşa că, de intrat în grădină, intru — şi puţin îmi pasă cum şi în ce fel! Îmbucă o fărâmă şi se întrebă îngrijorată: "Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?" ţinându-şi mâna în creştetul capului, ca să vadă dacă se înalţă on o ia în jos. Fu foarte mirată să vadă că rămânea cum era; bineînţeles că asta se întâmplă ori de câte ori mănânci o prăjitură, dar Alice într-atâta se deprinsese a se aştepta la întâmplări neobişnuite, încât i se părea nerod şi plicticos ca lucrurile să decurgă în chip obişnuit Aşadar se apucă să mănânce prăjitura şi, foarte repede, o dădu gata.   descarcati cartea de aici...

Marele Pictor  de Emilia Plugaru          Vara, bună prietenă cu Toamna, gospodăreşte pe ici pe colo, chiar dacă vremea ei a plecat. Totuşi într-o bună zi Toamna îşi intră în drepturi. Odată cu ea vin şi ploile reci şi mărunte. Nu e frunză sau firicel de iarbă să nu tremure în faţa ploiţei ciobăneşti. Soarelui i se face milă de sărmanele frunze. Îşi trimite razele să le încălzească şi nu observă că din zi în zi el însuşi se împuţinează, se face mic, tot mai mic. Nu e de glumă, să încălzeşti luni în şir e lucru greu, a obosit bietul soare. Are nevoie de odihnă. Adoarme, moţăie, se trezeşte, mereu e somnoros, îşi zice că odihna e lucru minunat, dar cum să laşi vietăţile fără pic de căldură? Somnul însă îl ia pe neprins de veste. Doarme câteva zile, se trezeşte, priveşte şi nu-i vine să creadă. Pământul e inundat de lumină. Atât de mult aur soarele nu a mai văzut. Ce o fi? se întreabă. Apoi se dumereşte. Câteva raze nu s-au întors. Au rămas să vopsească, să coloreze, să lumineze copacii, fructele, dealurile şi vâlcelele.         – Tabloul pământului e minunat, îşi zice el şi e mândru, e foarte mândru. Cât timp razele rămase în frunze luminează, poate să lenevească un pic. Doar că… Pe ici pe colo ar mai fi de îndreptat câte ceva. Uite pe deluţul cela e bine să adauge un pic de roşu, pe celălalt un pic de portocaliu, poamei i-ar sta de minune în violet, iar merele… mărul e frumos dacă jumătate e galben, jumătate e roşu.         Şi Măria-sa Soarele îşi meştereşte rapid o pensulă, apoi fără să stea pe gânduri se implică în crearea unei capodopere de care cu toţii ne bucurăm în fiecare an.         Şi doar gospodina Toamnă nu-şi găseşte loc de atâtea trebi. Aleargă, strânge, adună, pune în hambare, nu vede lumea în jur! Abia după ce răsună muzica, însemnând că vinul în poloboace e fiert iar nunţile şi cumătriile-s în toi, îşi scoate şorţul, urcă pe un nouraş şi priveşte cu mândrie la gospodăria ei.         – Au! strigă brusc harnica Toamnă. Câtă frumuseţe, câtă culoare! Vezi? îi zice ea nouraşului, nu e pe lume o pictoriţă mai mare ca mine. Îţi place?         – Îmi place, bineînţeles, cum să nu-mi placă, răspunde nouraşul, numai că…         aceasta nu e opera dumitale, e a marelui Soare! El e marele Pictor!         – Ba eu sunt marea Pictoriţă! se înfurie Toamna. Ca să te conving voi crea imediat un nou tablou!         Cu un burete făcut din nori fioroşi, cenuşii, şterge rapid tot aurul. Pe ici, pe colo lasă pete de galben murdar şi fiindcă pentru ea culoarea gri e cea mai preferată, pământul acum e colorat în gri.         – Hm… exclamă Toamna mândră de sine, nu am ce zice… Sunt talentată. Nici nu se compară cu ce era înainte… Hei!         Îl strigă pe nouraş, dar acesta nu mai e căci brusc Soarele se trezeşte, alungă norii, priveşte spre pământ şi vai! Nu are cuvinte.         – E trebuşoara Toamnei, nu poate Soarele de necaz. E imposibil să refacă ceva… La primăvară, la primăvară le va drege pe toate… Acum o va chema pe bătrâna Iarnă care va îmbrăca Pământul într-o mantie albă şi strălucitoare.         În scurt timp culoarea gri e acoperită, Toamna, agitată, nu pricepe ce se întâmplă, dar Iarna nu-i dă răgaz. Îşi continuă nestingherită munca.         – A venit Iarna! A venit Iarna! strigă mulţime de copilaşi.         Săniuţele sunt scoase din case şi duse la derdeluş. Bucurie, voie bună, râsete şi veselie! Şi doar sărmana Toamnă nu pricepe ce se întâmplă.         – Încă e toamnă, porneşte să le zică tuturor, însă nimeni nu-i dă atenţie aşa că într-un târziu se dă bătută şi pleacă. La anul neapărat va încerca din nou să-l convingă pe nouraş că nu Soarele, ci ea e marele Pictor!

Blaniţă Neagră  de Emilia Plugaru         Bob şi Fil, doi ursuleţi durdulii, aleargă prin pădure şi strigă:         – Hei, prieteni! Veniţi iute şi vedeţi ce minunăţie de frăţior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalţi ursuleti!         – Da, zic prietenii lui Bob şi Fil, Dănn e altfel. Are blăniţa neagră, nu brună. Iar ochişorii îi sunt ca două mărgeluţe strălucitoare. Când va creşte – vom fi şi prietenii lui! Coţofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung şi-n lat trâmbiţând entuziasmată: "Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăţie de ursuleţ cu blăniţa neagră, neagră! Cu botişorul roşu, roşu! Grăbiţi-vă la casa bătrânilor urşi de lângă Poieniţa Murilor! Veţi avea o mare surpriză! O mare surpriză!"         În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti şi a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul şi Lupoaica, Mistreţul şi Mistreţoaica, Vulpoiul şi Vulpoaica, Bursucul şi Bursucioaica, Ariciul şi Aricioaica. Şi toţi îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruieşte un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistreţul – un coş plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate.         – Pentru când va creşte mare, zice Ariciul. Toţi îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită:         – Dănn va ajunge vestit, şopteşte ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici? Veselia curge gârlă. Oaspeţii sunt serviţi cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă şi rece. Şi nimeni nu-i observă pe cei doi fraţi, pe Bob şi Fil.         – Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenţia doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile.         – Să i le luăm?         – Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord?         – De acord, răspunde Fil şi cât ai clipi în coşul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap. Abia după miezul nopţii oaspeţii se împrăştie şi cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reuşesc. Cineva bate în uşă. E Coţofana Carra care intră în casă fără să fie poftită:         – Ştiu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuţul Dănn. Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursuleţul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraş de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie?         – Ce tot trăncăneşti, Carra? Se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleţ în carne şi oase.         – Ştiu, ştiu, am glumit, se dezvinovăţeşte coţofana. Că supărăcioasă mai eşti, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obişnuit. Şi… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău… Dar nu reuşeşte Carra să-şi termine prorocirea că micuţul Dănn se aşterne pe un plâns sfâşietor. Părinţii încearcă să-l liniştească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit şi coţofana se vede nevoită să plece.         – Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărţire, am impresia că frăţiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinţii de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra şi pleacă.         – Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniţi să vă dea mama câte un pupic şi fuga în pătucuri! Dar Dănn se aşterne pe bocet şi frăţiorii rămân fără de pupicul promis.         – Vezi? îl ghionteşte Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubeşte. Pentru toţi doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, ţin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte…         – Nu ai de unde să ştii, Bob!         – Ba ştiu… Şi nu mă contrazice! Nu-ţi permit! Sunt fratele tău mai mare.         – Bine, mormăie Fil.         – Fil, începe iar Bob, aş vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn.         – De ce, se miră Fil.         – Cum adică de ce? Ca să-i frâng picioruşele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă?         – Eşti răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea şi ni la adus nouă. Trec zile şi săptămâni. Micuţul Dănn o ţine într-un plâns. Chiar dacă ursoaica Merri şi ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătăţile, ursuleţul cu blăniţa neagră se linişteşte doar dacă mama îl strânge şi îl încălzeşte la piept.         – Fil, mormăie mereu nemulţumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparţine doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău.         – Vorbeşti prostii, Bob.         – Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim.         – Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos.         – Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne ţină în braţe. Ne vor lăsa să murim. A doua zi Bob şi Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se ţin de burtică, urlă cât îi ţine gura: "Au! Au! Mă doare! Burta! Au!"         – Asta-mi mai lipseşte, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob şi Fil!         – Aţi umblat prin gunoaie?! Se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuţele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneţi în gură – să fie bine spălat! O meritaţi!         – Au! Of! Of! Au! urlă Bob şi Fil.         – Liniştiţi-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecţie la fiecare şi aţi scăpat de durere.         – Nu-u-u-u! Sar brusc din pătucuri cei doi fraţi ursuleţi. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoşi-tun! De data asta se supără Fil:         – Cât pe ce să înhaţ o injecţie din pricina ta, Bob. Doar ştii că mor de frica injecţiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată.         – Fil, se dezvinovăţeşte Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi… Şi iată că într-o zi, când bietul Dănn abia aţipise, deşteptul de Bob i se strecură în pătuc şi fără milă îşi înfipse dinţişorii în picioruşul lui. Ţipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus.         – Thimoti! Unde eşti, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn!         – Moară dacă aşa îi este dat, nu se urneşte din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni…         – Aoleu! Nu se poate să vorbeşti astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?! Nenea Arici Îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruş, în rest e sănătos tun.         – Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemaţi-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece. Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit. Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la uşă.         – Carra, o îmbrăţişează Mărri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuţul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog.         – O, da! Răspunde mândră de sine coţofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceţi griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice peşte. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frăţiori, nu e aşa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere.         – Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteţi aici?!         – Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ţi-a trebuit?         – Ce?         – Să-l muşti?         – Floare la ureche, răspunde Bob. Nu ştii ce-o să urmeze. Apa e adusă. Coţofana îl stropeşte pe Dănn. Apoi poartă un cuţitaş nou–nouţ pe spinarea lui făcând semnul crucii şi descântecul începe:                         Păsărică albă, cu dalbă, şopteşte Carra aşa ca să audă cu toţii,                         În cer ai zburat şi trei picături de lapte pe o piatră au picat!                         Şi piatra-n patru a crăpat!                         Aşa să crape ochii cui deoache!                         De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul!                         De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile,                         De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile,                         De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…         – Fil, îl ghionteşte Bob pe frate–său, hai în curte!         – Nu, Bob, vreau să ascult…         – Fil, e grav… Dacă doamne fereşte noi l-am deocheat? Îţi dai seama ce se va întâmpla?         – Ce?         – Ne vor crăpa ochii.         – Aoleu!         – Fil, mi-e frică, scânceşte Bob. Ce facem?         – Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă.         – Unde?         – În pădure. Stăm până dimineaţă. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem.         – Şi dacă ni se întâmplă?         – Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi şi singuri… Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleţi dispar. Între timp Dănn, văzându-se scăpat din braţele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibăreşte alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul:         – Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr! Când se trezesc, e deja întuneric.         – Thimoti, îşi aminteşte mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă. Dar Bob şi Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleţii dau de o poieniţă doldora cu pomuşoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă şi adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfinţit. În pădure se furişează noaptea.         – Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil!         – Şi eu, Bob. Linişteşte-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac.         – Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viaţa noastră a apărut Blăniţă Neagră? Îl urăsc, Fil!         – Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăşti… Eu aşa cred…         – Uf… Nu ştiu… Poate… Şi cei doi ursuleţi se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăţia sa. Dimineaţa, când soarele îşi plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele îşi varsă trilul peste pădure, Bob şi Fil deschid ochii.         – Fil, sare din culcuş Bob, te văd sau mi se pare?         – Mă vezi, Bob. Şi eu te văd.         – Asta-nseamnă că nu am orbit?         – Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit şi suntem iar văzători…         – Ce facem, Fil?         – Ne întoarcem acasă.         – Hai să ne întoarcem. Mi-e foame şi mi-e dor de mama.         – Mie chiar şi de Blăniţă Neagră mi-e dor.         – Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Şi vei avea doar un singur frate – pe Dănn. Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, îşi trag cearşafurile peste cap şi se prefac că dorm.         – Sforrr! Sforrr! Sforrr! Îi aude mama ursoaică.         – Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob. Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei fraţi ursuleţi se joacă împreună. Blăniţă Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică îşi priveşte puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile şi micuţul Dănn iarăşi e cu ochii în lacrimi. Frăţiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât îşi ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici şi desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupaţie îi place atât de mult, încît uită că e singur şi că nimeni nu-l iubeşte. Când o vede pe mama îşi întinde lăbuţele şi dacă se pomeneşte în braţe – se lipeşte strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă.         – Priveşte-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob. Să-l învăţăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că aşa vei face!         – Nu-ţi promit, Bob. Blăniţă Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va creşte…         – Atunci socoteşte că eu nu-ţi mai sunt frate. Alege pe unul din noi!         – Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil. De la o vreme până şi ursoaica Merri se enervează pe Dănn.         – Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalţi pe afară, te ţii mereu de blana mea! Ruşine!         – Bob! Fil! Îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frăţiori mai mari, veniţi încoace!         – Ne-ai strigat, mamă?         – Da. Luaţi-l pe Dănni şi plecaţi în Poieniţa cu Mure. Acolo unde creşte un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceţi până deseară. Aici e prea cald.         – Ne ducem, dar fără de Dăn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl priveşte ameninţător şi Bob ştie că o labă de-a ei cântăreşte greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomeneşte în Poieniţa cu Mure. În poieniţă iarba e verde, cresc o mulţime de floricele şi e foarte răcoare.         – Dănn, zice Bob, noi plecăm şi ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urneşti de aici! S-ar putea să te rătăceşti, şi atunci nu o mai vezi niciodată pe mama.         – Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înţeles, Dănn?         – Am înţeles, scânceşte Dănn. Fraţii revin în poieniţă abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil.         – Hm, se scarpină după ureche Bob. Puştiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să ştie nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înţeles?         – Da, răspunde Dăn şi Bob e convins, puştiul nu va sufla o vorbă. Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniţă, ursuleţul cu blăniţa neagră ia cu sine şi cutia cu creioane colorate. Adună foiţe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân şi ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară.         – Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică.         – Ba pe mine, iese-n faţă altă floricică.         – Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câţiva peştişori argintii. În poiană Dăn îşi face o mulţime de prieteni. Acum, lipsa fraţilor nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene.         – Mâzgăleli, zice ursoaica Merri.         – Mai bine ar aduna mure, cum face Bob şi Fil, adaugă tatăl Thimoti. Şi doar coţofana Carra văzând desenele micului ursuleţ plesneşte din aripi:         – Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l daţi la vreo şcoală! Să nu i se piardă talentul!         – Care şcoală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obişnuite.         – Merri, insistă coţofana, ai o minunăţie de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândeşte-te bine ce faci, Merri.         – Linişteşte-te, Carra. Nimic ieşit din comun… Aşa credeam şi eu la început… Acum nu mai cred.         – Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat… Dănn e foarte necăjit că părinţii nu-i apreciază desenele. În schimb fraţii continuă să-l invidieze.         – Fil, zice Bob, Dăni are lăbuţe să deseneze, iar noi avem lăbuţe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil.         – Nu e corect, Bob. Şi de atunci, venind în Poieniţă, Bob şi Fil îl obligă pe Dănn să umple coşurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniţă Neagră sar păsărelele şi coşuleţele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arşiţă năprasnică se abate peste florile din Poieniţă.         – Ni-e sete, Ni-e sete, abia de şoptesc bietele floricele. Ursuleţul îşi umple guriţa cu apă şi repejor, rând pe rând, le stropeşte pe toate.         – Ne-ai salvat, îi mulţumesc florile şi îl sfătuiesc să se ascundă de arşiţă. Dănn se doseşte în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un aşternut moale de muşchi, e răcoare, e plăcut şi ursuleţul adoarme. În Poieniţă dorm fluturaşii, dorm peştişorii. Când se întorc, Bob şi Fil găsesc doar coşurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum îşi dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuţul Blăniţă Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frăţiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubeşte. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă… Spre dimineaţă Dănn se trezeşte. Iese din scorbură, îşi spală ochişorii şi nu se pricepe unde se află.         – Bună dimineaţa! Îl salută floricelele.         – Bună dimineaţa! Îl salută păsărelele.         – E dimineaţă? Se sperie ursuleţul. Asta-nseamnă că frăţiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubeşte… nimeni, plânge Dănn.         – Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele.         – Şi noi! Ciripesc păsărelele.         – Şi noi! Flutură din aripioare fluturaşii.         – Şi noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peştişorii. Deodată în Poieniţă se face linişte:         – Fugi, Dănn, îi şoptesc florile şi fluturaşii.         – Fugi! Îi strigă păsărelele.         – Salvează-te, îi fac semne peştişorii. Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În faţă e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reuşeşte să i se ferească din cale… De îndată ce intră în curte, ţăranul strigă:         – Nic! Unde eşti?! Vino să vezi! Vine Nic, un pui de om cu mânuţele subţiri, cu faţa palidă, cu doi ochi albaştri ca două picăţele de cer.         – Ce e, tată?         – Priveşte ce ţi-am adus.         – Un ursuleţ? E atât de frumos! Are blăniţa neagră. Unde l-ai găsit?         – Într-o Poieniţă… Vom lua o mulţime de bani pe el, Nic.         – Tată! Strigă speriat copilul şi-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului lui Blăniţă Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuieşti nici un rău!         – Avem nevoie de bani, Nic…         – Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleţ să trăiască!         – Bine, oftează ţăranul. Linişteşte-te… Dacă reuşeşti, adaugă el, să-l înveţi să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câştiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic… Trece un timp. Prin satele şi oraşele locuite de oameni din când în când apare un ţăran şi un copilaş cu ochii albaştri care trage de zgărdiţă un ursuleţ cu blăniţa neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Şi nu pentru că ţăranul ţine în mâini un talger de argint, şi nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleţ ce desenează.         De îndată ce i se instalează şevaletul în faţă, ursuleţul cu blăniţa neagră aşterne cu uşurinţă pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobişnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuţii în talgerul ţăranului.         Astfel prorocirea Carrei se adevereşte. Ursuleţul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniţă Neagră, trăind mulţi ani alături de ei, în afară de o Poieniţă cu flori şi fluturaşi, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează. Oare de ce?

Povesti nemuritoare Berbecul de aur A fost odată un împărat care avea o fată neînchipuit de frumoasă: ochii ei albaştri erau ca azurul cerului, iar pletele ei dalbe străluceau ca razele soarelui. Fiind singură la părinţi, fusese crescută cu mare grijă şi pază. Aşa de mult se temea tatăl să nu i se întâmple ceva, să nu i-o fure careva, încât îşi zăvorâse copila într-o cetate care se afla pe o insulă în mijlocul mării. De jur împrejurul apelor străjuia oaste, ca să nu se poată apropia nimeni de fiica împăratului. Numai o şerbă îi ducea zilnic hrana pe o luntre legată cu frânghii şi, în afară de oamenii casei, nimeni nu avea voie s-o vadă măcar la faţă. Când ajunse la vârsta căsătoriei, împăratul dete sfoară în ţară că-şi va mărita fata cu cel care se va învrednici să ajungă în acea insulă; bizuindu-se pe oastea puternică, era încredinţat că nimeni nu va pune piciorul acolo. Celor ce voiau să se încumete la aşa ispravă, le da răgaz de nouăzeci şi nouă de zile spre a-i aduce semnul cerut, ca dovadă că au putut pătrunde până la ea, altminteri unde le stau picioarele le va sta şi capul. Multă vreme nu îndrăznise nimeni a-şi primejdui zilele, dar în cele din urmă s-a ivit un viteaz fără pereche, care să vină să-i ceară mâna domniţei. Acesta se tot chitise cum să-şi ajungă ţinta. El avea un prieten mare cărturar, căruia i se încrezu şi-i ceru sfatul. -Asta e mare greutate, îi răspunse înţeleptul. Fă-mi rost de zece ocale de aur şi am să închipui un berbec în care să încapă un om şi să mai aibă loc şi de merinde de câteva zile, iar la ochi să aibă două deschizături prin care cel ascuns să poată vedea în afară, fără să fie băgat în seamă. Zis şi făcut. Cărturarul se duse la un meşter aurar, iar acesta făuri berbecul aşa cum i se ceruse. Apoi îl aduse acasă , oploşi pe tânăr înăuntru, îl înzestra cu merinde pentru mai multe zile şi-l scoase la piaţă, prefăcându-secă vrea să-l neguţeze. Se îngrămădi lumea să-l vadă, dar nimeni nu fu în stare să-l cumpere, că omul cerea pe el trei mii de galbeni şi cine ar fi putut să dea atâta bănet? Merse buhul despre berbec până la urechea împăratului şi acesta trimise după el, să vadă ce fel de marfă este? Cum îl zări, îl îndrăgi, fiindcă era de mare maistru măiestrit. Numaidecât îl iscodi la preţ. Omul îi spuse că nu e de vânzare, dar dacă îi place îl poate opri vremelnic la curte, să-l privească până se va sătura. Asta mulţumi pe împărat şi-i zise: -Lasă-l aici, că la mine oricând îl vei găsi, nu se pierde.   A doua zi, fata care ducea hrană la domniţă o înştiinţa de tot ce auzise vorbindu-se despre berbecul de aur. -Pare că e un berbec viu! adaose ea. Domniţa stărui din răsputeri pe lângă tatăl ei să-i trimită frumoasa jucărie, ca să-i mai treacă de urât. Şi el îi împlini voia. Fata, care toată ziua şedea singură şi nu mai putea de pustietate, se bucură cum îl văzu şi-şi petrecea tot timpul jucându-se cu el. Nu mai voia cu nici un chip să se despartă de el. Dar tânărul adăpostit în berbec isprăvise merindele şi sta cu sufletul strâmtorat, până îi veni în minte un gând de mântuire. Îndată ce adormi domniţa, trase capacul şi pe furiş se hrăni din bucatele ei de pe masă, apoi se adăposti iarăşi în berbec şi închise la loc capacul. Tot aşa se îndestula zi de zi, de rămânea fata flămândă. Atunci, socotind că şi berbecul se hrăneşte din mâncarea ei, ceru să i se aducă un adaos de mâncare. Dar după o bucată de vreme, cum domniţa se zbenguia în joc cu berbecul, hoţul ascuns îşi pierdu răbdarea, trase capacul şi sări afară. Ea se sperie grozav la început, dar el, şiretul, o luă aşa de frumos şi drăgăstos şi cu glasul mieros: -Domniţă drăgălaşă, minunăţie vie, nu fi supărată pe mine, iartă-mi cutezarea ce am avut să vin la tine; numai dragostea şi mila m-au silit să fac ce nimeni n-a făcut, ca să te scap din temniţa în care ai încăput. Tatăl tău nu vrea nimănui să te dea, de aceea el te ţine închisă aşa. Şi de la orice peţitor cere lucrul cel mai greu de înfăptuit: să răzbată în cetate, să-i ducă un semn că a ajuns la tine. Iar dacă nu-l poate aduce, peste viaţă îi pune cruce. Tot astfel s-a învoit el şi cu mine. Mi-a sorocit nouăzeci şi nouă de zile, ca să-i dau dovada asta, şi de nu i-o voi aduce, va cădea şi pe capul meu năpastă! -Cum se poate? Vai de mine, îţi dau semne câte vrei, răspunse fata. Şi deodată, ca o vrabie de sprintenă, zbură prin casă, cotrobăi prin lăzi şi scoase un inel, un ceasornic de aur şi o şuviţă aurie legată cu panglică de mătase albă şi-i făcu o scrisoare cu jurământ de iubire pentru el. Ei petreceau împreună ca fratele cu sora, erau fericiţi şi uitaseră de toată lumea, când veni omul împăratului cu rugămintea să înapoieze berbecul stăpânului său. Cât de mult stărui împăratul să i-l mai lase, acesta nu vru în ruptul capului. Odată ajuns acasă, cărturarul întrebă pe prieten: -Ai făcut vreo ispravă? Ori s-au dus banii pleavă în vânt? -N-am dat greş până acum. Vom vedea mai departe. Au trecut nouăzeci şi nouă de zile ca nouăzeci şi nouă de ceasuri şi tânărul fu chemat la împărăţie să dea răspunsul. El asigură pe împărat că are semne din cetate şi scoase mai întâi inelul.împăratul luă inelul în mână, îl cercetă pe amândouă feţele, pricepu că e al fetei, dar cu toate astea nu-l primi: -Inelul, zise el, nu e singura chezăşie. Argintarii de azi te fac şi pe tine aidoma, nu numai un inel. îl vei fi cumpărat de la vreun giuvaergiu. Mai ai şi altă dovadă? Peţitorul scoase din buzunar ceasornicul cu pecetea fiicei. Împăratul îl căută cu de amănuntul, văzu că e ceasul fetei, dar se împotrivi: -Nici asta nu-i temeinică mărturie. Sunt multe ceasornice asemănătoare în lumea asta. Alta mai ai? Tânărul scoase atunci la iveală şuviţa de păr. -Nici asta nu e un lucru pe care să mă bizui eu, deşi la culoare şi strălucire seamănă cu pletele fiicei mele. La urmă scoase răvaşul şi împăratul nu mai dezise dovada scrisă de mâna ei. De data asta, neavând încotro, el fu silit să se ţie de cuvânt şi astfel pregăti o nuntă împărătească cum nu se mai văzuse până atunci