Povesti nemuritoare Berbecul de aur
A fost odată un împărat care avea o fată neînchipuit de frumoasă: ochii ei albaştri erau ca azurul cerului, iar pletele ei dalbe străluceau ca razele soarelui. Fiind singură la părinţi, fusese crescută cu mare grijă şi pază. Aşa de mult se temea tatăl să nu i se întâmple ceva, să nu i-o fure careva, încât îşi zăvorâse copila într-o cetate care se afla pe o insulă în mijlocul mării. De jur împrejurul apelor străjuia oaste, ca să nu se poată apropia nimeni de fiica împăratului.
Numai o şerbă îi ducea zilnic hrana pe o luntre legată cu frânghii şi, în afară de oamenii casei, nimeni nu avea voie s-o vadă măcar la faţă. Când ajunse la vârsta căsătoriei, împăratul dete sfoară în ţară că-şi va mărita fata cu cel care se va învrednici să ajungă în acea insulă; bizuindu-se pe oastea puternică, era încredinţat că nimeni nu va pune piciorul acolo. Celor ce voiau să se încumete la aşa ispravă, le da răgaz de nouăzeci şi nouă de zile spre a-i aduce semnul cerut, ca dovadă că au putut pătrunde până la ea, altminteri unde le stau picioarele le va sta şi capul.
Multă vreme nu îndrăznise nimeni a-şi primejdui zilele, dar în cele din urmă s-a ivit un viteaz fără pereche, care să vină să-i ceară mâna domniţei. Acesta se tot chitise cum să-şi ajungă ţinta. El avea un prieten mare cărturar, căruia i se încrezu şi-i ceru sfatul. -Asta e mare greutate, îi răspunse înţeleptul. Fă-mi rost de zece ocale de aur şi am să închipui un berbec în care să încapă un om şi să mai aibă loc şi de merinde de câteva zile, iar la ochi să aibă două deschizături prin care cel ascuns să poată vedea în afară, fără să fie băgat în seamă. Zis şi făcut.
Cărturarul se duse la un meşter aurar, iar acesta făuri berbecul aşa cum i se ceruse. Apoi îl aduse acasă , oploşi pe tânăr înăuntru, îl înzestra cu merinde pentru mai multe zile şi-l scoase la piaţă, prefăcându-secă vrea să-l neguţeze. Se îngrămădi lumea să-l vadă, dar nimeni nu fu în stare să-l cumpere, că omul cerea pe el trei mii de galbeni şi cine ar fi putut să dea atâta bănet? Merse buhul despre berbec până la urechea împăratului şi acesta trimise după el, să vadă ce fel de marfă este? Cum îl zări, îl îndrăgi, fiindcă era de mare maistru măiestrit. Numaidecât îl iscodi la preţ. Omul îi spuse că nu e de vânzare, dar dacă îi place îl poate opri vremelnic la curte, să-l privească până se va sătura. Asta mulţumi pe împărat şi-i zise: -Lasă-l aici, că la mine oricând îl vei găsi, nu se pierde.
A doua zi, fata care ducea hrană la domniţă o înştiinţa de tot ce auzise vorbindu-se despre berbecul de aur.
-Pare că e un berbec viu! adaose ea. Domniţa stărui din răsputeri pe lângă tatăl ei să-i trimită frumoasa jucărie, ca să-i mai treacă de urât. Şi el îi împlini voia. Fata, care toată ziua şedea singură şi nu mai putea de pustietate, se bucură cum îl văzu şi-şi petrecea tot timpul jucându-se cu el. Nu mai voia cu nici un chip să se despartă de el. Dar tânărul adăpostit în berbec isprăvise merindele şi sta cu sufletul strâmtorat, până îi veni în minte un gând de mântuire. Îndată ce adormi domniţa, trase capacul şi pe furiş se hrăni din bucatele ei de pe masă, apoi se adăposti iarăşi în berbec şi închise la loc capacul.
Tot aşa se îndestula zi de zi, de rămânea fata flămândă. Atunci, socotind că şi berbecul se hrăneşte din mâncarea ei, ceru să i se aducă un adaos de mâncare. Dar după o bucată de vreme, cum domniţa se zbenguia în joc cu berbecul, hoţul ascuns îşi pierdu răbdarea, trase capacul şi sări afară.
Ea se sperie grozav la început, dar el, şiretul, o luă aşa de frumos şi drăgăstos şi cu glasul mieros: -Domniţă drăgălaşă, minunăţie vie, nu fi supărată pe mine, iartă-mi cutezarea ce am avut să vin la tine; numai dragostea şi mila m-au silit să fac ce nimeni n-a făcut, ca să te scap din temniţa în care ai încăput. Tatăl tău nu vrea nimănui să te dea, de aceea el te ţine închisă aşa.
Şi de la orice peţitor cere lucrul cel mai greu de înfăptuit: să răzbată în cetate, să-i ducă un semn că a ajuns la tine. Iar dacă nu-l poate aduce, peste viaţă îi pune cruce. Tot astfel s-a învoit el şi cu mine. Mi-a sorocit nouăzeci şi nouă de zile, ca să-i dau dovada asta, şi de nu i-o voi aduce, va cădea şi pe capul meu năpastă!
-Cum se poate? Vai de mine, îţi dau semne câte vrei, răspunse fata. Şi deodată, ca o vrabie de sprintenă, zbură prin casă, cotrobăi prin lăzi şi scoase un inel, un ceasornic de aur şi o şuviţă aurie legată cu panglică de mătase albă şi-i făcu o scrisoare cu jurământ de iubire pentru el. Ei petreceau împreună ca fratele cu sora, erau fericiţi şi uitaseră de toată lumea, când veni omul împăratului cu rugămintea să înapoieze berbecul stăpânului său.
Cât de mult stărui împăratul să i-l mai lase, acesta nu vru în ruptul capului. Odată ajuns acasă, cărturarul întrebă pe prieten: -Ai făcut vreo ispravă? Ori s-au dus banii pleavă în vânt?
-N-am dat greş până acum. Vom vedea mai departe. Au trecut nouăzeci şi nouă de zile ca nouăzeci şi nouă de ceasuri şi tânărul fu chemat la împărăţie să dea răspunsul. El asigură pe împărat că are semne din cetate şi scoase mai întâi inelul.împăratul luă inelul în mână, îl cercetă pe amândouă feţele, pricepu că e al fetei, dar cu toate astea nu-l primi: -Inelul, zise el, nu e singura chezăşie. Argintarii de azi te fac şi pe tine aidoma, nu numai un inel. îl vei fi cumpărat de la vreun giuvaergiu. Mai ai şi altă dovadă? Peţitorul scoase din buzunar ceasornicul cu pecetea fiicei.
Împăratul îl căută cu de amănuntul, văzu că e ceasul fetei, dar se împotrivi: -Nici asta nu-i temeinică mărturie. Sunt multe ceasornice asemănătoare în lumea asta. Alta mai ai? Tânărul scoase atunci la iveală şuviţa de păr.
-Nici asta nu e un lucru pe care să mă bizui eu, deşi la culoare şi strălucire seamănă cu pletele fiicei mele. La urmă scoase răvaşul şi împăratul nu mai dezise dovada scrisă de mâna ei. De data asta, neavând încotro, el fu silit să se ţie de cuvânt şi astfel pregăti o nuntă împărătească cum nu se mai văzuse până atunci