Cărți scriitori străini

Ce se intampla in iubire de Alain de Botton Îndrăgostiri   Hotelul stă pe o lespede de stâncă, la o jumătate de oră est de Málaga. A fost proiectat pentru familii și dezvăluie, mai cu seamă la ora mesei, ce provocări presupune apartenența familială. Rabih Khan are cincisprezece ani și e în vacanță cu tatăl său și cu mama vitregă. Atmosfera dintre ei este mohorâtă, iar conversația, anevoioasă. Se fac trei ani de când mama lui Rabih a murit. În fiecare zi se organizează un bufet pe o terasă cu vedere spre piscină. Uneori, mama vitregă a lui Rabih spune ceva despre paella sau despre vântul care bate cu putere dinspre sud. E de loc din Gloucestershire și-i place să grădinărească.   O căsnicie nu începe cu o cerere în căsătorie și nici măcar cu o primă întâlnire. Ea începe mult mai devreme, când se nasc ideea de iubire și îndeosebi visul unui suflet pereche.   Rabih o vede pentru prima oară pe fată lângă toboganul cu apă. E cam cu un an mai mică decât el, cu părul castaniu tăiat scurt, băiețește, piele măslinie, brațe și picioare suple. Poartă o bluză marinărească în dungi, pantaloni scurți de culoare albastră și niște șlapi galbeni ca lămâia. Are o fâșie subțire de piele la încheietura mâinii drepte. Se uită la băiat, îi zâmbește cam fără chef și se instalează mai bine pe șezlong. Cinci ore de-acum încolo, se uită gânditoare la mare, ascultând muzică la căști și, din când în când, rozându-și unghiile. E la mijloc între părinți, cu mama răsfoind un exemplar din Elle și cu tatăl citind un roman de Len Deighton în franceză. După cum va afla mai târziu Rabih din cartea de oaspeți, e din Clermont-Ferrand și o cheamă Alice Saure. N-a mai simțit niciodată în viață ceva cât de cât asemănător. Senzația îl copleșește din prima clipă. Și nu e ceva care să depindă de cuvinte – pe care oricum n-o să le schimbe niciodată. E ca și cum ar fi cunoscut-o dintotdeauna, ca și cum ar deține răspunsul la propria lui existență și mai cu seamă la o zonă de durere derutată dinăuntrul lui. În zilele următoare, o observă de la distanță în jurul hotelului: la micul dejun, într-o rochie albă cu un motiv floral pe poale, luându-și un iaurt și o piersică de la bufet; pe terenul de tenis, scuzându-se în fața instructorului pentru reverul nereușit, cu o politețe mișcătoare și într-o engleză cu un puternic accent francez; și în cursul unei plimbări (aparent) solitare în jurul terenului de golf, oprindu-se să se uite la cactuși și hibiscuși.   Certitudinea că o altă ființă omenească e sufletul tău pereche poate apărea foarte repede. Nu e nevoie să vorbim cu aceste ființe; nu trebuie nici măcar să știm cum le cheamă. Cunoașterea obiectivă n-are niciun rol aici. Contează, în schimb, intuiția: un sentiment spontan, care pare din ce în ce mai precis și mai vrednic de respect, fiindcă ocolește procesele obișnuite ale rațiunii.   Îndrăgostirea se cristalizează în jurul mai multor elemente: un șlap care atârnă nonșalant de un picior; o ediție broșată din Siddhartha lui Hermann Hesse, lăsată pe un prosop lângă loțiunea de plajă; niște sprâncene bine conturate; răspunsurile în doi peri date părinților; și un fel de a-și sprijini obrazul în palmă când ia înghițituri mici de spumă de ciocolată la bufetul de seară. Din instinct, el asamblează o întreagă personalitate din aceste amănunte. Uitându-se la palele de lemn ale ventilatorului din tavanul camerei, Rabih scrie în minte povestea vieții lui cu ea. Va fi melancolică și descurcăreață. Se va încrede în el și va râde de ipocrizia celorlalți. Uneori va fi neliniștită în legătură cu petrecerile și cu alte fete de la școală – simptome ale unei personalități sensibile și profunde. Va fi fost o însingurată până atunci și nu va fi avut încredere deplină în nimeni. Se vor așeza pe patul ei și-și vor înlănțui degetele în joacă. Și nici ea nu-și va fi închipuit vreodată că ar fi cu putință o asemenea legătură între doi oameni. Pe urmă, într-o dimineață, fără să-l pună în gardă, ea pleacă, iar la masa ei se așază o pereche olandeză cu doi băieți mici. Ea și părinții au părăsit hotelul în zori ca să prindă cursa Air France înapoi spre casă, explică recepționerul. Întreaga întâmplare e neglijabilă. Cei doi urmează să nu se mai întâlnească niciodată. Ea nu e atinsă deloc de gândurile lui. Și totuși, dacă povestea începe aici, este din cauză că – deși Rabih se va schimba mult și se va maturiza cu timpul – felul lui de-a înțelege iubirea va păstra, timp de câteva decenii, exact structura pe care a perceput-o din capul locului în hotelul Casa Al Sur, în vara celui de-al șaisprezecelea său an. Va continua să creadă în posibilitatea înțelegerii și a empatiei rapide și totale între două ființe omenești și în șansa de-a pune definitiv capăt singurătății. Va tânji la fel de dulce-amar după alte suflete pereche zărite în autobuze, printre rafturile supermarketurilor și în sălile de lectură ale bibliotecilor. Va avea exact același sentiment la douăzeci de ani, în timpul unui semestru de studiu în Manhattan, pentru o femeie așezată în stânga lui în metroul de pe linia C, cu capătul în partea de nord, la douăzeci și cinci de ani, într-un birou de arhitectură din Berlin, unde acumulează experiență de lucru, și la douăzeci și nouă de ani, în timpul unui zbor Paris-Londra, după o scurtă conversație deasupra Canalului cu o femeie pe nume Chloe: sentimentul de-a fi nimerit peste o parte a propriului său eu, pe care-o pierduse cândva demult.   Romanticul are de făcut un pas foarte mic de la zărirea unui străin la formularea unei concluzii maiestuoase și substanțiale: că acel străin (sau acea străină) poate fi un răspuns cuprinzător la întrebările nerostite ale existenței. Intensitatea poate părea banală, ba chiar comică, și cu toate acestea venerarea instinctului nu e deloc o planetă neînsemnată în cosmologia relațiilor. Ea e de fapt soarele aflat în centru și în jurul căruia se rotesc idealurile contemporane ale iubirii. Credința romantică trebuie să fi existat dintotdeauna, dar abia în ultimele secole a fost considerată altceva decât o boală; abia în ultima vreme căutării unui suflet pereche i s-a dat voie să-și asume un statut apropiat de statutul unui scop al vieții. Un idealism îndreptat până atunci spre zei și spre duhuri a fost redirecționat spre ființele omenești – un gest din cale-afară de generos, dar comportând în același timp consecințe grave și delicate, fiindcă nu-i deloc simplu pentru o ființă omenească să prețuiască, pe întreaga durată a unei vieți, perfecțiunile la care ar fi putut face trimitere în prezența unui observator imaginar de pe stradă, din birou sau de pe locul alăturat din avion.   Rabih va avea nevoie de mulți ani și de dese eseuri de îndrăgostit ca să ajungă la câteva concluzii diferite, ca să admită că tocmai lucrurile pe care le considera romantice la un moment dat – intuițiile nerostite, dorul instantaneu, încrederea în sufletele pereche – te împiedică de fapt să înveți cum să-ți consolidezi relațiile. El va conchide că iubirea poate să reziste doar când nu ești fidel ademenitoarelor ei ambiții inițiale; și că dacă vrei ca relațiile să meargă bine, trebuie să renunți tocmai la sentimentele prin care ai ajuns să le închegi. Va trebui să afle că iubirea e mai degrabă deprindere decât entuziasm. Inimă sacră   În primele zile ale căsniciei lor, ba chiar și mulți ani după aceea, lui Rabih și soției lui li se pune mereu aceeași întrebare: „Cum v-ați cunoscut?”, însoțită de obicei de o agitație jucăușă, pe care adresantul întrebării o simte în locul destinatarului. Cei doi se uită de fiecare dată unul la celălalt (uneori cu o anume sfială, după ce toți mesenii se opresc din ce fac și ascultă), ca să decidă cine-ar trebui să răspundă de data asta. În funcție de auditoriu, ei pot alege varianta replicii spirituale sau tandre. Iar replica poate fi condensată într-un rând sau poate umple un întreg capitol.   Începutul se bucură de această atenție disproporționată fiindcă nu e considerat o simplă fază ca atâtea altele; pentru romantic, el conține într-o formă concentrată tot ce este semnificativ în ceea ce privește iubirea în ansamblu. Iată de ce, în atât de multe povești de iubire, singurul lucru care-i rămâne de făcut naratorului cu un cuplu care a depășit cu succes anumite obstacole este să-i rezerve un viitor fericit și neclar – sau să-l ucidă. Ceea ce numim de obicei iubire este doar începutul iubirii.   E ciudat, observă Rabih și soția lui, cât de rar sunt întrebați ce s-a întâmplat cu ei după ce s-au cunoscut, de parcă povestea adevărată a relației lor nu ar aparține unei zone de curiozitate legitimă sau rodnică. Cei doi nu au avut parte niciodată în public de singura întrebare care-i preocupă cu adevărat: „Cum e să fii căsătorit de-atâta timp?”   Poveștile despre relații ce rezistă decenii întregi, fără nenorociri sau o fericire evidentă, rămân – fascinant și îngrijorător – excepții între narațiunile pe care îndrăznim să ni le spunem despre pașii pe care-i face iubirea.   Iată cum se întâmplă, iată începutul care atrage prea multă atenție: Rabih are treizeci și unu de ani și locuiește într-un oraș pe care aproape că nu-l cunoaște și nu-l înțelege. Înainte trăia la Londra, dar s-a mutat de curând cu serviciul la Edinburgh. Fostul lui birou de arhitectură a concediat jumătate dintre angajați după pierderea neașteptată a unui contract, iar rămânerea fără loc de muncă l-a silit să-și întindă antenele profesionale mai departe decât i-ar fi plăcut – ceea ce l-a făcut în cele din urmă să accepte o slujbă într-un studio de amenajări urbane din Scoția, specializat în piețe și intersecții mari. Trăiește singur de câțiva ani, de la destrămarea unei relații cu o proiectantă. S-a înscris la o sală de fitness din zonă și pe un site de matrimoniale. A luat parte la inaugurarea unei galerii unde erau expuse artefacte celtice. A fost prezent la o serie de evenimente mai mult sau mai puțin legate de munca lui. Totul în zadar. De câteva ori a simțit o legătură intelectuală cu o femeie, dar nu și una fizică – sau invers. Sau, și mai rău, un licăr de speranță, urmat de menționarea unui partener care stătea de obicei la celălalt capăt al încăperii și avea expresia unui paznic de închisoare. Cu toate acestea, Rabih nu renunță. E un romantic. Iar în cele din urmă, după multe duminici pustii, iată că se întâmplă, aproape exact cum a fost învățat – în mare parte cu ajutorul artei – că o să se întâmple. Giratoriul este pe drumul A720 care pleacă din centrul spre sudul Edinburgh-ului, legând șoseaua de o fundătură în care se găsesc reședințe mari și aspectuoase, care dau spre un lac și un teren de golf – o comandă pe care Rabih o preia nu atât din interes, cât din cauza obligațiilor care vin la pachet cu locul lui modest în ierarhia și în importanța firmei. Din partea clientului, rolul de administrator este repartizat inițial unui membru vechi din echipa de topografi a primăriei, numai că în ziua de dinainte de lansarea proiectului omul are parte de un mare necaz, iar locul lui e luat de cineva mai tânăr. Cei doi își strâng mâinile pe șantier, într-o dimineață noroasă de la începutul lui iunie, puțin după ora unsprezece. Kirsten McLelland poartă o jachetă fosforescentă, cască și cizme groase cu talpă de gumă. Rabih Khan nu aude mai nimic din ce-i spune – nu doar din cauza vibrațiilor repetate ale unui compresor hidraulic din apropiere, ci și din cauză că, așa cum va ajunge să descopere singur, adeseori Kirsten vorbește foarte încet, cu accentul ei de Inverness care-o face să lase sfârșitul propozițiilor în suspensie, ca și cum ar fi descoperit la jumătatea enunțului o obiecție la ceea ce spunea, sau pur și simplu i s-ar fi părut că existau alte lucruri mai importante. În ciuda felului cum e îmbrăcată (la drept vorbind, chiar datorită acestui fel, măcar în parte), Rabih remarcă imediat la Kirsten o serie de trăsături – psihologice și fizice – la care e sensibil. El observă modul ei amuzat și netulburat de-a reacționa la atitudinea condescendentă a celor doisprezece constructori musculoși, conștiinciozitatea cu care verifică toate lucrurile pe care le are pe listă, precum și indiferența încrezătoare față de tendințele modei și față de mica imperfecțiune a dinților superiori din față. Odată încheiată întâlnirea cu constructorii, clientul și antreprenorul se așază împreună pe o bancă din apropiere, ca să studieze contractele. Însă după câteva minute începe să plouă cu găleata și, cum nu au loc să se ocupe de hârțogărie în biroul șantierului, Kirsten propune să meargă până la strada principală și să găsească o cafenea. În drum spre local, sub umbrela ei, cei doi încep să vorbească despre drumeții. Kirsten îi spune lui Rabih că încearcă să plece din oraș ori de câte ori are ocazia. De fapt, n-a trecut mult de când a fost la Loch Carriagean, unde, după ce și-a ridicat cortul în mijlocul unei păduri izolate de pini, a simțit o pace extraordinară și a văzut cu totul altfel lucrurile, prin simplul fapt că s-a distanțat de oameni, de tentații și de frenezia vieții citadine. Da, s-a dus de una singură, îi răspunde la întrebare; el are o imagine a ei sub foaia de cort, desfăcându-și șireturile ghetelor. Când ajung pe strada principală, nu găsesc nicio cafenea în apropiere, așa că aleg să se refugieze la Taj Mahal, un restaurant indian sumbru și pustiu, unde comandă ceai și (la îndemnul proprietarului) un platou cu pituțe tradiționale. Întremați, parcurg apoi contractele și conchid c-ar fi bine să aducă betoniera abia în a treia săptămână, urmând ca pavelele să fie livrate în săptămâna de după. Rabih o examinează pe Kirsten cu o atenție de medic legist, încercând totuși să fie discret. Îi vede pistruii delicați de pe obraji, un amestec curios de îndrăzneală și reținere în expresie, părul des, roșcat, lung până la umeri și pieptănat într-o parte, precum și obiceiul de a-și începe frazele cu „Fii atent ce chestie...” În mijlocul acestei discuții practice, el reușește totuși să întrezărească din când în când câte ceva de natură mai personală. Când o întreabă de părinții ei, Kirsten răspunde, cu o notă de stânjeneală în glas, că a fost crescută la Inverness doar de mamă, fiindcă tatăl își pierduse interesul pentru familie când ea era foarte mică. — N-a fost chiar începutul care să mă facă să-i privesc cu speranță pe oameni, spune ea cu un zâmbet crispat (el își dă seama că dintele puțin înclinat e cel de sus, din stânga față). Poate că tocmai de asta n-am pus niciodată preț pe „fericiți până la adânci bătrâneți”. Remarca nu-l destabilizează pe Rabih, care își amintește de maxima conform căreia cinicii sunt doar niște idealiști cu standarde neobișnuit de ridicate. Pe ferestrele mari de la Taj Mahal, el vede norii care se mișcă repede, iar în depărtare, un soare șovăielnic care-și trimite razele pe cupolele vulcanice negre de la Pentland Hills. Ar putea să se mărginească la a o socoti pe Kirsten o persoană relativ cumsecade, cu care să petreci o dimineață rezolvând câteva probleme supărătoare, care țin de administrația municipală. Ar putea să se abțină să vadă ce profunzimi de caracter ascund părerile ei despre viața profesională și politica scoțiană. Ar putea să accepte că e foarte puțin probabil să-i ajungă fără probleme la suflet doar cercetându-i paloarea și curbura gâtului. S-ar putea mulțumi să conchidă că pare destul de interesantă și că va avea nevoie de douăzeci și cinci de ani ca să afle mai mult. În loc de asta, Rabih e convins că a descoperit pe cineva înzestrat cu cea mai frumoasă combinație de calități vizibile și lăuntrice – inteligență și bunătate, umor și frumusețe; cineva de care i s-ar face dor dac-ar ieși din încăpere, chit că habar nu avusese de existența ei până în urmă cu două ore; cineva ale cărui degete – care acum trasează niște linii imprecise cu o scobitoare pe fața de masă – tânjește să le mângâie și să le strângă într-ale lui; cineva cu care vrea să-și petreacă restul vieții. Îngrozit să n-o jignească, neștiind precis ce gusturi are, conștient de riscul de-a o înțelege greșit, îi arată o solicitudine extremă și o atenție desăvârșită. — Iartă-mă, vrei să-ți ții singură umbrela? o întreabă pe când se întorc la șantier. — A, mi-e totuna, răspunde ea. — As fi fericit să ți-o țin eu – sau nu, insistă el. — Fă cum vrei, zău. Rabih se cenzurează la sânge. Oricât de mari ar fi plăcerile dezvăluirii, încearcă s-o țină departe pe Kirsten de felul lui de-a fi. În faza asta, divulgarea adevăratului eu nu i se numără deloc printre priorități. Se întâlnesc și săptămâna următoare. Pe când se întorc la Taj Mahal pentru un raport despre buget și stadiul lucrărilor, Rabih o întreabă dacă poate s-o ajute cu geanta cu dosare pe care-o cară, la care ea râde și-i spune să nu mai fie atât de sexist. Nu pare momentul potrivit să-i declare c-ar ajuta-o la fel de bucuros să se mute în altă casă – sau că ar avea grijă de ea dacă s-ar îmbolnăvi de malarie. Pe de altă parte, entuziasmul lui Rabih e cu atât mai mare cu cât ea nu prea pare să aibă nevoie de ajutor la nimic – slăbiciunea fiind, în cele din urmă, o perspectivă încântătoare mai cu seamă pentru cei puternici. — Chestia e că jumătate dintre cei de la mine din departament au fost puși pe liber, așa că, de fapt, fac munca a trei oameni, îi spune Kirsten după ce se așază. Am terminat abia pe la zece jumătate noaptea, deși asta a fost în primul rând din cauză că, așa cum poate că ți-ai dat seama deja, vreau să am absolut totul sub control. El e atât de înfricoșat c-ar putea să spună ceva nepotrivit, încât nu găsește niciun subiect de conversație – cum însă cine tace poate să treacă drept plicticos, nu-și permite pauze lungi. În cele din urmă, îi face o prezentare amănunțită a felului în care se realizează deplasarea din sensurile giratorii spre ieșiri, urmată de o analiză comparată a felului cum se frânează pe suprafețele ude și uscate. Barem stângăcia lui e întâmplător un semn de sinceritate: avem tendința să nu ne neliniștim foarte mult când seducem oameni de care nu prea ne pasă. La fiecare întorsătură de frază, își dă seama cât de puțin probabil e să-i țină trează atenția lui Kirsten prin ceea ce spune. Felul cum îi percepe libertatea și autonomia îl sperie și în același timp îl incită. Își dă seama că n-ar exista nici cel mai mic motiv pentru care ea să-i arate vreodată afecțiune. Înțelege perfect că n-are dreptul să-i ceară să-l trateze cu amabilitatea pe care-o reclamă numeroasele lui constrângeri. În perimetrul vieții lui Kirsten, el este umbra unei umbre. Iar pe urmă vine schimbarea decisivă, aceea de-a ști dacă sentimentul e reciproc – un subiect de o simplitate copilărească, dar care e capabil să susțină interminabile studii teoretice și ipoteze psihologice de finețe. L-a complimentat pentru pardesiul gri. L-a lăsat să plătească ceaiul și pituțele. Atâta doar că a părut stingherită – ba chiar puțin iritată – în cele trei rânduri când el a încercat să aducă vorba despre relațiile ei din trecut. Și nici n-a marșat la aluzia de-a merge la film. Aceste îndoieli nu fac decât să aprindă dorința. După cum și-a dat seama Rabih, oamenii cei mai atrăgători nu sunt cei care-l acceptă imediat (se îndoiește de judecata lor) sau cei care nu-i dau nicio șansă (indiferența lor sfârșește prin a-i displăcea), ci cei care, din motive imposibil de deslușit – poate un alt imbroglio romantic sau o fire mai precaută, un neajuns fizic sau o inhibiție psihologică, un crez religios sau niște obiecții de natură politică –, îl lasă să se învârtă un pic în bătaia vântului. Tânjirea se dovedește, în felul ei, rafinată. În cele din urmă, Rabih îi caută numărul de telefon în actele primăriei, iar într-o dimineață de sâmbătă îi transmite prin SMS părerea că mai târziu s-ar putea să iasă soarele. „Știu”, vine aproape instantaneu răspunsul. „Facem o plimbare la Botanică? Pupici.” Și iată cum ajung, trei ore mai târziu, să se plimbe prin dreptul câtorva dintre cele mai neobișnuite specii de copaci și de plante ale Grădinii Botanice Regale din Edinburgh. Văd împreună o orhidee chiliană, sunt frapați de complexitatea unui rododendron și se opresc între un brad din Elveția și un uriaș sequoia din Canada, ale cărui frunze late se mișcă în bătaia vântului slab care vine dinspre mare. Rabih nu mai are destulă energie să formuleze comentariile fără noimă care preced de obicei asemenea întâmplări. Așa că, mai degrabă din disperare decât din aroganță, sau fiindcă simte că ar avea dreptul s-o facă, o întrerupe pe Kirsten la jumătatea unei fraze citite de pe o plăcuță cu informații – „Arboretul alpin nu trebuie confundat cu…” - îi ia fața în mâini și își apasă cu blândețe buzele pe ale ei, la care ea răspunde închizând ochii și îmbrățișându-l strâns pe după șale. O furgonetă cu înghețată de pe Inverleith Terrace zdrăngăne înfiorător, o stăncuță cârâie pe creanga unui copac transplantat din Noua Zeelandă și nimeni nu observă doi oameni, ascunși parțial de pomii neindigeni, în una dintre mișcările cele mai tandre și mai pline de urmări din viețile lor.   Și totuși, s-ar cuveni să insistăm, nimic din toate astea n-are încă legătură cu o poveste de iubire. Poveștile acestea nu încep când ne temem că s-ar putea ca celălalt să nu vrea să ne mai vadă, ci când decide că n-ar avea nimic împotrivă să ne vadă tot timpul; nu când are o mulțime de ocazii s-o ia la goană, ci când a promis solemn c-o să ne țină – și o să se lase ținut - prizonieri toată viața. Felul în care înțelegem iubirea a fost deturnat și păcălit de primele sale momente derutant de mișcătoare. Le-am îngăduit poveștilor noastre de iubire să se încheie mult prea devreme. Se pare că știm mult prea mult despre felul cum începe iubirea și nesăbuit de puțin despre cum ar putea să continue.   La ieșirea din Grădina Botanică, Kirsten îi spune lui Rabih s-o sune și recunoaște, cu un surâs în care el vede dintr-odată cum arăta la zece ani, că săptămâna următoare o să fie liberă în toate serile. Întorcându-se la locuința lui din Quartermile, croindu-și drum prin mulțimea ieșită pe străzi sâmbăta, Rabih e atât de emoționat, încât îi vine să oprească la întâmplare diverși străini și să le spună ce noroc a dat peste el. A reușit să facă față cu brio, și fără să știe cum, celor trei mari provocări pe care le implică iubirea romantică: a găsit persoana potrivită, și-a deschis inima în fața ei și a fost acceptat. Cu toate acestea, încă n-a ajuns, firește, nicăieri. El și Kirsten se vor căsători, vor suferi, își vor face adeseori griji în privința banilor, li se va naște mai întâi o fată, iar apoi un băiat, unul din ei va avea o aventură, vor exista perioade de plictiseală, uneori le va veni să se omoare unul pe celălalt și, în câteva rânduri, să se sinucidă. Abia asta va fi adevărata poveste de iubire.

CARTEA ÎNTÎI • PREAÎNFRICOŞATA VIAŢĂ • A MARE­LUI GARGANTUA • TATĂL LUI PANTAGRUEL • AŞA CUM A FOST ALCĂTUITĂ MAI DEMULT • DE DOMNUL ALCOFRIBAS • ABSTRĂGĂTOR DE CHINTESENŢĂ • SCRIERE PLINĂ DE PANTAGRUELISM     CĂTRE CITITORI Prieteni, răsfoind această carte Venin şi scîrbă-n ea n-o să aflaţi; Lăsînd  orice mîhnire  la  o parte, De scrisul meu să nu vă ruşinaţi. N-o să ieşiţi de-aici mai înzestraţi, În schimb veţi învăţa să rîdeţi bine; Mai drepte gînduri n-am purtat cu mine. Văzînd cum v-a cuprins tristeţea hîdă, N-am stat să plîng, am rîs cum se cuvine, Căci numai omului i-e dat să rîdă.     CUVÎNTUL ÎNAINTE AL SCRIITORULUI    Băutori străluciţi şi preasfrinţite feţe - căci nu altora, ci vouă vă-nchin aceste scrieri - în dialogul lui Platon, din cartea care se cheamă Ospăţul, lăudînd Alcibiade pe învăţătorul său Socrate, prinţul de toţi recunoscut al înţe­lepţilor, îl aseamănă între altele cu silenele. Silenele erau, pe vremuri, nişte cutioare ca acele ce se mai văd încă prin unele dughene ale spiţerilor, avînd zugrăvite pe ele tot soiul de chipuri vesele şi deşucheate, ca scorpii, satiri, cerbi înhămaţi, iepuri încornoraţi, gîşte împiedi­cate, raţe cu samarul în spate, precum şi alte încondeieri meşteşugite, dinadins închipuite spre-a stîrni hazul lumii necăjite (cum făcea Silene, dascălul bunului Bachus). Înăuntru se aflau însă numai mirodenii şi balsamuri alese; ambră şi tămîie; mosc şi chihlimbar; smirnă şi ienibahar; pietre nestemate şi alte daruri de preţ. Aidoma fusese Socrate căci privindu-i înfăţişarea şi văzîndu-l cum arată pe dinafară, n-ai fi dat pe el nici o ceapă degerată, atît era de pocit la trup şi de caraghios în apucături. Avea nasul turtit şi căutătură de taur; faţă de om nebun, purtări necioplite şi îmbrăcăminte grosolană. Era sărac lipit pămîntului, iar noroc la femei n-avea nici pe-atît. Nevrednic de a îndeplini vreo slujbă în Republică, se ţinea numai de şotii; bea oricînd, cu oricine şi de toate rîdea, păstrînd cu grijă sub lacăt dumnezeiasca lui înţelepciune. Dar dacă ridicai capa­cul, găseai în cutioară numai odoare nebănuite şi de nepreţuit: minte mai pătrun­zătoare decît a oricărui muritor, cinste neînchipuită, vitejie de neînfricat, cum­pătare fără seamăn, deplină împăcare cu sine, gîndire neşovăitoare şi un dispreţ vrednic de uimire faţă de toate cîte îi îndeamnă pe ceilalţi oameni să-şi lase odihna, să alerge, să se trudească, să străbată mările şi să poarte războaie între ei. Şi ce tîlc socotiţi că ar putea să aibă această întîmpinare cu sămînţă de vorbă, cînd dau să pornesc la drum ? Voi toţi, bunii mei învăţăcei, ca şi ceilalţi împătimiţi ai lenei, văzînd numele poznaş al cărţilor ce-am scris: Gargamela, Pantagruel, Bucă-Groasă, Mîndria prohabului, Slănină pe fasole cum commento1 altele,   lesne aţi putut crede că citindu-le veţi găsi în ele numai glume hazlii, snoave pipărate şi minciuni şugubeţe;  fiindcă nu v-aţi ostenit să le cercetaţi mai adînc, ci le-aţi judecat după înfăţişarea lor, adică după denumirea cărţii, care stîrneşte îndeobşte batjocură şi rîs. S-ar cuveni însă a privi cu mai puţină pripeală rodul stăruinţelor omeneşti de vreme ce voi singuri spuneţi că nu haina îl face pe călugăr; că se arată unul în anteriu de monah, dar în el nimic duhovnicesc nu are, iar altul îşi azvîrlă pe umăr o mantie spaniolească, dar vitejia lui n-a văzut Spania niciodată. Iată de ce, deschizînd această carte, să cumpăniţi cu multă luare-aminte cuprinsul ei. Veţi vedea astfel, că miezul pe care îl ascunde are cu totul alt preţ decît chipul zugrăvit pe deasupra, iar gîndurile din adînc nu sînt atît de uşura­tice, după cum ar putea să arate învelişul lor. Iar dacă veţi afla în toate aceste cuvinte încredinţate tiparului acea veselă pierdere-de-vreme pe care numele cărţii v-o făgăduieşte, să nu vă opriţi aici, ca şi cum aţi asculta vrăjiţi cîntecul sirenelor, ci să tălmăciţi într-un înţeles mai cuprinzător ceea ce vi se pare că izvorăşte dintr-o inimă lipsită de griji. N-aţi destupat niciodată butelcile? Gîl! Gîl! Vă mai aduceţi aminte cam cîte aţi deşertat? Văzut-aţi vreodată cum face cîinele, cînd dă peste un os cu măduvă? Platon, în cartea a III-a despre Republică, spune că e dobitocul cel mai înţelept din lume. Uitaţi-vă mai bine la el şi o să băgaţi de seamă cu cîtă evlavie miroase osul, cu cîtă grijă îl păzeşte, cu cîtă patimă îl prinde, cu cîtă luare-aminte îl pipăie, cu cîtă poftă îl zdrobeşte şi cu cîtă grabă începe să-l sugă. Ce-l îndeamnă să se poarte astfel? Ce nădăjduieşte şi ce bunătate aşteaptă? Nimic mai mult decît puţină măduvă. E adevărat că această fărîmă de hrană e   1  Cum commento  - cu   tîlcuri   (lat.)   mai dulce decît toate celelalte, fiindcă aşa cum spune Galenus în Fa.cu. natural. III şi în De usu parti.1, XI, măduva e tot ce a plăsmuit firea mai desăvîrşit. Fiţi dar înţelepţi după pilda cîinelui şi vă bucuraţi, adulmecînd şi gustînd aceste cărţi săţioase, de preţ deosebit şi de mare cinste: uşurele dacă le frunzăreşti în pripă, dar pline de cugetare dacă zăboveşti la sfat cu ele. Apoi, sfărîmaţi osul şi sugeţi-i măduva hrănitoare! Nu mă îndoiesc nici o clipă că, după citirea aces­tora, veţi fi mai înţelepţi şi mai pricepuţi; veţi simţi un gust cu totul nou şi veţi dobîndi o învăţătură ascunsă, care vă va ferici cu înalte daruri şi minunate taine; nu numai în privinţa credinţei, dar şi a treburilor obşteşti şi a schimbului de bunuri dintre oameni. Socotiţi oare cu tot dinadinsul, că Homer scriind Iliada şi Odiseea s-a gîndit la acele parabole, pe care i le-au pus în cîrcă, mai tîrziu, Plutarh, Heraclit, Eustaţiu, Fronţiu şi Poliţian? Dacă vă închipuiţi aşa ceva, sînteţi la o poştă departe de gîndul meu. După cum zic de asemenea, că nici Homer, nici Ovidiu în Metamorfozele lui, n-au putut să prevestească duhul Evangheliei, aşa cum numitul călugăr Lubin, cap de dovleac, a încercat s-o dovedească unor nebuni care aveau vreme să-l asculte. (Vorba aceea: cum e sacul, aşa-i şi peticul!) Dar dacă nici dumneavoastră nu daţi crezare unor asemenea năzbîtii, bine­voiţi a primi tot astfel şi hronicul meu, vesel şi proaspăt-scris, pentru care nu m-am trudit mai mult decît domniile-voastre, care zăboviţi cu mine la un pahar de vin. Căci pentru întocmirea acestei cărţi împărăteşti n-am folosit mai mult răgaz decît îi e trebuincios omului să-şi întărească puterile trupului, adică să mănînce şi să bea. Acestea sînt ceasurile cele mai prielnice pentru scrierea mari­lor întîmplări şi a cugetărilor adînci, după cum obişnuia însuşi Homer, dascălul tuturor grămăticilor, ca şi Enius, părintele poeţilor latini, despre care ne aduce mărturie Horaţiu; deşi un mîrlan a spus o dată, că stihurile acestuia din urmă miroseau mai mult a vin, decît a ulei de lampă. Tot astfel ar putea să vorbească despre cărţile mele oricare scamator de bîlci, dar să-i fie în nas, lui acolo ! Cît de minunată, de veselă şi de îmbietoare e mi­reasma vinului! Cît de dulce şi de dumnezeiască e, pe lîngă izul de ulei ! Eu unul mă voi simţi nespus de mîndru, dacă se va spune despre cărţile mele că miros mai mult a vin, decît a ulei; nu cum s-a întîmplat cu Demostene, despre ale cărui Cuvîntări s-a zis că miros mai mult a ulei de opaiţ, decît a vin. E o cinste şi o laudă pentru mine să fiu preţuit ca un bun prieten, iubitor de petreceri, cu bucurie primit în toate adunările ucenicilor lui Pantagruel. Un cîrcotaş găsise cusur acelor cuvîntări ale lui Demostene, spunînd că puţeau mai rău decît şorţul murdar al unui vînzător de uleiuri. Oricum ar fi,   1 De facultaHbus naturahbus şi De usu partium corporis kumani - 1 şi Despre funcţiile părţilor trupului omenesc (lat.), lucrări în care celebrul med (131-201) îşi expune teoria celor 4 temperamente.  - Despre însuşirile  fireşti "ic şi anatomist Galenus   voi să alegeţi partea cea mai bună din tot ce-am îndeplinit cu vorba ori cu fapta; să cinstiţi cum se cuvine creierul covăsit care v-a dăruit aceste plăcute fleacuri, iar mie să-mi daţi voie să fiu mereu vesel. Aşadar, bucuraţi-vă, dragii mei, şi citiţi cu inimă rîzătoare cele ce urmează, spre desfătarea voastră trupească şi folosul rărunchilor. Şi ascultaţi, capete de măgari mîncate de sfrinţie, nu uitaţi să ridicaţi un pahar în sănătatea mea; pe urmă n-o să mai avem nimic de împărţit împreună.   CAPITOLUL I Despre  obîrşia şi  vechimea  neamului lui Gargantua   Dacă doriţi sa cunoaşteţi, aşa precum a fost, vechea obîrşie a neamului lui Gargantua, v-aş îndruma să cercetaţi vechile hronici pantagruelice. De acolo veţi afla cum s-au ivit pe lume ivrjaşii aceştia şi cum, coborînd de-a dreptul din spiţa lor, s-a născut Gargantua, tatăl lui Pantagruel. N-o să vă supăraţi, însă, dacă din capul locului, în ceea ce mă priveşte, mă voi lăsa pă­gubaş; cu toate că e o poveste pe care aş putea s-o reiau mereu de la început, pentru sporita plăcere a înălţimilor voastre. Cel puţin aşa spune Platon în Philebo şi Gorgias, iar după el Flaccus1, că scrierile de felul acestora, cu cît le citeşti mai des, cu atît ţi se par mai desfătătoare. Bine-ar fi, dacă fiecare dintre noi ar putea să-şi numească strămoşii, începînd cu cei care au încăput în corabia lui Noe şi pînă în zilele noastre. Mă gîndesc uneori, că mulţi dintre împăraţii, regii, ducii, prinţii şi papii zilelor noastre, nu sînt decît urmaşii unor strîngători de petice sau cărători de gunoaie; după cum e tot atît de adevărat, că destui cerşetori în zdrenţe, care întind mîna pe la uşa bisericii, prăpădiţi şi nevoiaşi, poartă în vinele lor sîngele unor regi şi împăraţi, care au ţinut odinioară puterea în mîini şi au scăpat-o, potrivit minunatei treceri a domniei şi a măririi, de la asirieni la mezi, de la mezi la perşi, de la perşi la macedoneni, de la macedoneni la romani, de la romani la greci şi de la greci la francezi. Iar ca să vorbesc despre mine însumi, mult îmi vine să cred că sînt coborîtor dintr-un crai bogat, sau dintr-un prinţ al trecutelor vremi, căci rar am întîlnit pe unul mai dornic de a fi bogat şi de a fi prinţ: să mănînc zdravăn, să nu fac nimic şi să n-am altă grijă decît să-mi pricopsesc toţi prie­tenii, pe oamenii de ispravă şi pe învăţaţi. Mă mîngîi cu gîndul că pe lumea cealaltă voi fi mai puternic şi mai avut decît ar putea să-mi treacă pe la poarta minţii în clipa de faţă. Dacă vă cercetează aceleaşi gînduri sau vreunul asemănător, îmbărbătaţi-vă în restrişte şi beţi din carafa brumată, de cîte ori se iveşte prilejul.     1  Poetul   latin   Quintus   Horatius   Flaccus   (Horaţiu).   Întorcîndu-ne acum la oile noastre, se cuvine să adaug, că din mila ce­rului ne-au rămas cu privire la vechimea neamului lui Gargantua mărturii mai depline decît asupra oricărui muritor, afară bineînţeles de Mesia, des­pre care nu mi-e îngăduit să vorbesc, fiindcă nu-mi dau voie diavolii (cleve­titorii şi făţarnicii). S-a întîmplat aşadar, ca în [...]  lîngă Bolta rece din Gualeau, (mai jos de Olive, cum mergi spre Narsay), săpînd nişte oameni pămîntul mai adînc, să dea peste un sicriu de aramă uriaş, atît de ascuns sub stăvilarele rîului Vienne, încît nu i se zărea nici unul din capete. Anevoie deschizîndu-l, pe latura însemnată dinadins deasupra unei ulcele, pe care era scris în limba etruscă: Hic bibitur1, săpătorii au găsit nouă butelci aşezate în cruce, ca popicele din ţara Gasconiei; iar sub talpa popicului din mijloc era o cărticică plăcută la vedere, pîntecoasă, unsu­roasă, durdulie, cenuşie, bine împlinită şi puţin mucegăită, dar frumos mirositoare, ca un trandafir în floare. Aici s-a găsit însemnarea mai sus amintitei obîrşii, scrisă pe de-a-ntregul cu slove de pisanie, dar nu pe hîrtie, şi nici pe piele de viţel, ori pe ta­ble de ceară, ci pe scoarţă de ulm; iar literele erau atît de şterse din pricina vechimii lor, încît anevoie se puteau desluşi trei din ele la şir. Deşi nevrednic de-o asemenea lucrare, am fost chemat să-i descurc iţele, şi ajutîndu-mă cu mai multe perechi de ochelari, folosind mijlocul de a citi semnele ascunse (după cheia pe care ne-a lăsat-o Aristotel), am izbutit, aşa cum vedeţi, să tălmăcesc amintita scriere, pantagruelizînd, adică citind cu paharul în mînă minunatele fapte ale lui Pantagruel. La sfîrşitul cărţii am dat peste un mic adaos, intitulat Farafastăcurile doftoriceşti. Şoarecii, nevăstuicile şi alte rozătoare (ca să spun drept) făcu­seră ferfeniţă începutul. Cu toată cinstea cuvenită vechiturilor, aştern pe hîrtie partea care a mai rămas.   CAPITOLUL II „Farafastăcurile doftoriceşti" găsite într-un mormînt străvechi   + Cimbrilor îmblînzitor temut -------ni în zbor, căci se ferea de roită; □ buţile deodată s-au  umplut 000 sîndu-i unt în cismele-amîndouă2. 1  Aici se bea (lat.).  Literele „etrusce" subliniază cripticismul  inscripţiei. 1   Posibilele  completări:   +   - Al,---------Ve,  □  - Iar,  000  - Văr.   Iar altul, cînd văzu că valul creşte Răcni:  - „Seniori, hai, scoateţi-l afară! Păcat de barba lui, că se mînjeşte; Sau cel puţin întindeţi-i o scară." Spun unii, că mai bine-ţi lingi papucul, Decît să ceri iertare stînd pe brînci. Atunci în lacrimi s-a sculat flaimucul Ce pescuia obleţi în ape-adînci, Şi-a zis: - „Cinstiţi boieri, nu vă lăsaţi! Tipării sînt pe masă la casap, Iar dacă mai cu grijă vă uitaţi,  O să vedeţi o pată pe potcap." Dar cînd a fost în carţi să citească, Găsiră numai coarne de viţel. - „Tiara a-nceput să se răcească,  Mi-a îngheţat creierul!" spuse el. L-au încălzit cu iz de baraboi Şi l-au lăsat tihnit să stea pe vatră, Punînd bine-nţeles hulube noi Pizmaşilor ce la răspîntii latră. De gaura lui sîn-Patriciu-au zis, De Gibraltar şi alte borte-o mie;  Să fi putut, pe toate le-ar fi-nchis,  în lume guturai să nu mai fie. Iar toţi spuneau: - „Auzi obrăznicie, Să vrea să-ncuie vîntul pintenog, Să-l ţină strîns sub lăcat în robie, Ba poate să-l mai pună şi zălog!" Aici fu corbul jumulit în lege De Hercule din Lybia barbară. - „Cum? zise Miloşi, ce sînt eu? Nu-s rege? De ce să mă lăsaţi pe dinafară? Vreţi voi, să-mi uit durerea mea amară, Să vă hrănesc cu broaşte pe curechi? Mai bine mort, decît aşa ocară, Să fiu vîndut de voi la haine vechi!" Veni atunci Q. B. şontîc şi hop! Ca stihurile lui calcînd cu pasul. Morarul,văr  de-al  marelui Ciclop,  I-a măcinat pe toţi, suflîndu-şi nasul; Căci tuturora le sosise ceasul Să se prefacă-n pulbere şi scrum.  Sunaţi din trîmbiţi şi vestiţi cu glasul, Erau destui: sînt şi mai mulţi acum! în scurtă vreme, pasărea lui Joe Făcu prinsoare c-o să fie rău; Iar el rămase trist şi fără voe, Văzînd că-i fiert şi copt regatul său; Şi s-a pornit s-aprindă focu-n hău, Decît scrumbii să taie de nevoe,  Robind văzduhul,ca un nătărău, Profeţilor corăbiei lui Noe. Dar va veni o vreme-ncondeiată, Cu şapte fusuri şi c-un arc turcesc;  Un rege cu spinarea pipărată Se va ivi în strai călugăresc. Şi cum? Pentr-un făţarnic mişelesc, Noi să lăsăm pogoanele să piară?  Ajunge! Măscăriciul boieresc în gaură de şarpe să dispară! Apoi, un altu-n pace-o să domnească,  De  bunii  lui prieteni sfătuit,  Toţi cei curaţi vor şti să se-nsoţească,  Cu hulă nimeni nu va fi lovit; Iar fericirea  care s-a  vestit Se va sui-n clopotniţa cea mare, Cînd herghelia ce s-a răvăşit Va birui ca regele călare. Cu hocus-pocus lumea va trăi, CU timp lui Marte piedică-i vor pune; Dar unul fără seamăn va veni, Voios, frumos, glumeţ, cu gînduri bune. Sus inima! La masă să se-adune Flăcăii mei, că nu s-a mai văzut Să dai cu tifla la aşa minune Şi să nu blestemi vremea ce-a trecut. Iar mai la urmă cel turnat în ceară Va fi-ncuiat sub clopotul din ornic; Şi măre-măre, cîţi o să mi-l ceară Pe clopotarul de ulcele dornic. Ar ţine-n loc norocul nestatornic  Cine-ar putea de limbă să mi-l prindă,  înfăşurînd cu brîu de mare vornic Hambarul plin de rele pînă-n grindă!

Piatra Lunii de Wilkie Collins THE MOONSTONE     CUPRINS:   Prefaţă.5   PROLOG.11   Luarea cu asalt a oraşului Seringapatam (1799)   Extras dintr-un document de familie.111   PRIMA PERIOADĂ.   Povestea diamantului.   Pierderea diainantului 1848   Întâmplări povestite de Gabriel Betteredge, valetul ladyei Julia Verinder.17   A DOUA PERIOADĂ.   Descoperirea adevărului (1848-1849)   Mai multe povestiri în care se arată cele întâmplate.   Prima povestire scrisă de domnişoara Clack, nepoata răposatului sir John Verinder.162   A doua povestire scrisă de avocatul Mathew Bruff.213   A treia povestire scrisă de domnul Franklin Blake.229   A patra povestire extrasă din jurnalul lui Ezra Jennings.280   A cincea povestire relatată de domnul Franklin Blake.293   A şasea povestire scrisă de sergentul Cuff.305         PROLOG.   LUAREA CU ASALT A ORAŞULUI SERINGAPATAM.   Extras dintr-un document de familie.   I.   Rândurile acestea, scrise în India, se adresează rudelor mele din Anglia. Vreau să explic ce m-a făcut să nu-i întind vărului meu, John Herncastle, o mână prietenească. Tăcerea pe care am păstrat-o în această privinţă a fost rău înţeleasă de unii membri ai familiei mele, la a căror bună părere despre mine ţin nespus de mult. Îi rog din suflet să nu ia nici o hotărâre pripită, până ce nu-mi vor auzi povestea şi declar solemn că voi spune adevărul şi numai adevărul.   Cearta dintre mine şi vărul meu a început în cursul unui eveniment important şi anume, în cursul asaltului dat la 4 mai 1799, sub comanda generalului Baird, asupra oraşului Seringapatam.   Pentru ca să fie totul limpede de la început, se cere să arunc o privire asupra perioadei dinaintea acestei întâmplări. Trebuie să pomenesc şi de legendele răspândite în tabăra noastră, despre aurul şi giuvaerurile din palatul de la Seringapatam.   II.   În una din legende era vorba despre un diamant galben, un vestit giuvaer indian.   Cu veacuri în urmă, această nestemată a fost încrustată în frun-tea Zeului Lunei – divinitate indiană cu patru braţe. Datorită pe de o parte culorii sale, pe de alta credinţei că această culoare se schimbă o dată cu fazele lunei, diamantul căpătă numele sub care era cunoscut în India – numele de Piatra Lunei.   Peripeţiile diamantului galben încep în secolul al XI-lea al erei noastre. Când cuceritorul musulman Mahmud din Ghizni cuceri oraşul sfânt Somnauth şi puse mâna pe toate comorile din vesti-tul templu care dăinuia de veacuri – loc de pelerinaj al hinduşilor şi o adevărată minune a lumii răsăritene – dintre toţi zeii din templu nu putu fi salvat decât Zeul Lunei. Trei brahmani răpiră noaptea statuia care purta în frunte diamantul galben şi o luară cu ei la Benares, al doilea oraş sfânt al Indiei. Statuia fu aşezată pe un altar mare, sub o boltă sprijinită pe pilaştri de aur, într-o sală împodobită cu nestemate. În noaptea când se sfârşi construirea altarului, o divinitate li se arătă în vis brahmanilor, chiar în acei loc.   Ea porunci ca de atunci încolo trei preoţi să străjuiască pe rând Piatra Lunei, zi şi noapte, în veacul veacului. Zeul proroci că acela care va lua piatra cea de mare preţ va avea mult de pătimit. Şi profeţia Zeului fu înscrisă cu litere de aur pe altar.   Veac după veac se scurse şi generaţie după generaţie; urmaşii celor trei brahmani păziră zi şi noapte Piatra Lunei. Trecu veac după veac până când în primii ani ai secolului al XVIII-lea, Aurungzebe, împăratul mogulilor, porunci din nou să fie distruse templele sacre ale lui Brahma. Altarul în care se afla zeul cu patru braţe fu sfărâmat şi un ofiţer superior din armata lui Aurungzebe fură Piatra Lunei.   Neizbutind să recapete prin forţă şi pe faţă giuvaerul pierdut, cei trei preoţi urmăriră pe ascuns furii, ţinându-se de ei pas cu pas. Şi trecu aşa generaţie după generaţie. Piatra Lunei trecu dintr-o mână într-alta, purtându-şi blestemul cu ea. Dar urmaşii celor trei preoţi stăteau într-una de veghe, aşteptând ziua în care piatra nestemată avea să intre din nou în mâinele lor.   În ultimii ani ai secolului al XVIII-lea diamantul ajunsese în stăpânirea lui Tippoo, sultanul Seringapatamului, care-şi împodobise cu el mânerul jungherului. Dar şi atunci – chiar în palatul sultanului – cei trei preoţi vegheau în taină asupra nestematei. În palatul lui Tippoo se bucurau de încrederea sultanului trei ofiţeri necunoscuţi tuturor celorlalţi. Şi mergea vorba că ofiţerii nu erau decât cei trei preoţi travestiţi.   III.   Iată legenda care circula în tabăra noastră, cu privire la Piatra Lunei. Dintre noi toţi, numai vărul meu fu impresionat de ea şi-i dădea crezare. În noaptea dinaintea asaltului asupra oraşului Seringapatam se supără pe mine şi pe ceilalţi, care nu credeam nimic din toată istoria asta. Se lăudă sus şi tare că dacă armata engleză cucereşte cetatea Seringapatam, o să vedem cu toţii diamantul împodobindu-i inelul de pe deget. Drept răspuns noi izbucnirăm în hohote de râs, crezând, în seara aceea, că lucrurile se vor sfârşi aici.   Acum să vă spun însă cum s-a desfăşurat atacul asupra oraşului Seringapatam. Chiar de la început am fost despărţit de vărul meu. Nu l-am văzut la trecerea râului şi nici cât ne-am luptat pentru fiecare palmă de pământ, ca să pătrundem în oraş. Abia spre seară, după căderea oraşului în stăpânirea noastră şi după ce chiar generalul Baird găsise trupul lui Tippoo sub un morman de cadavre, mă întâlnii şi eu cu Herncastle.   Făceam amândoi parte dintr-o grupă trimisă din ordinul generalului să împiedice jaful şi distrugerea care urmară după cucerirea oraşului. Soldaţii noştri ajunseseră până în vistieria palatului şi îşi umpluseră buzunarele cu aur şi bijuterii. Cu vărul meu mă întâlnii în curtea din faţa vistieriei şi ne apucarăm să restabilim ordinea printre soldaţii noştri. După bătălia îngrozitoare în care luptaserăm cu toţii, Herncastle avea o expresie de sălbăticie. Asta i se citea pe faţă şi nu era deci omul potrivit, mă gândeam eu, pentru misiunea care i se încredinţase.   Înlăuntrul vistieriei era o mare neorânduială, dar nu se vedeau urme de violenţă. Soldaţii păreau puşi pe fapte rele. Se auzeau tot felul de glume grosolane. Şi aşa, pe neaşteptate, începu iar povestea diamantului.   — Cine o fi pus mâna pe Piatra Lunei? se întrebau ici-colo oamenii.   Dar jaful nu mai contenea; când înceta într-o parte, începea într-alta. În timp ce mă străduiam zadarnic să pun lucrurile în ordine, auzii din partea cealaltă a curţii un strigăt înfiorător şi mă repezii de îndată într-acolo. Ajungând la o uşă dată de perete, văzui cadavrele a doi ofiţeri indieni de la palat zăcând de-a curmezişul pragului.   Un nou strigăt venind dinăuntru mă hotărî să intru repede în camera care părea să fie o sala de arme. Tocmai atunci, al treilea indian se prăbuşea, rănit de moarte, la picioarele unui bărbat care stătea cu spatele la mine. La intrarea mea, acesta se întoarse şi-l văzui pe John Herncastle ţinând în mână un pumnal mânjit de sânge. Când se întoarse spre mine, pe mânerul jungherului fulgeră strălucirea unei pietre preţioase, ca o pală de flăcări. Indianul atins de aripa morţii arătă cu degetul spre jungherul din mâna lui Herncastle şi spuse pe limba lui:   — Piatra Lunei va trece mai departe blestemul asupra ta şi asupra alor tăi!   După ce rosti aceste cuvinte, indianul căzu fără viaţă la pământ. Înainte de a fi putut face eu ceva, soldaţii care mă urmaseră prin curte se năpustiră şi ei înăuntru. Vărul meu se repezi ca un nebun în faţa lor.

El Dorado de Louis Bromfield Cu cât treceau toti, doamna Meleod îşi dădea seama că are tot mai puţină nevoie de somn; de aceea îşi făcu obiceiul să se scoale devreme, puţin după răsăritul, soarelui. Şi să lucreze la cartea ei. Faptul acesta îi îngăduia să consacre în fiecare zi câte două ceasuri cărţii şi câte un ceas pentru baie, pentru toaletă şi pentru a da dispoziţiunile necesare întregii zile, dispoziţiuni pe care le lua împreună cu Aida. Aida era bucătăreasa, de aproape trcizeci de ani în casa Meleod, adică dinainte de ziua nenorocită când J.E. Meleod avusese primul atac de inimă, boală ce-l dusese la groapă, lăsind Scutul şi Drapelul – pe atunci cel mai însemnat ziar din Platteville – fără director. Doamna Meleod. Nu avea copii, aşa încât s-ar fi putut crede că măsurile ce trebuiau luate în fiecare dimineaţă erau un lucru destul de simplu; totuşi nu era aşa. În primul rând, casa era foarte mare şi destul de prost întreţinuta; în al doilea rând, mai era şi Jane Baldwin, nepoata dinspre soţ, fata unei surori a lui J.E. Meleod. Fata locuia împreună cu mătuşa şi avea obiceiul să se încurce în nesfârşite complicaţii sentimentale şi romantice. După aceea, erau cerşetorii, care-şi petreceau noaptea şi uneori chiar o parte din zi în subsolul casei. Şi în sfârşit: rubedeniile Aidei, numeroase şi de culoare întunecată, care o considerau pe doamna Meleod ca pe un fel de divinitate a familiei, având puterea să le risipească necazurile. Putea întotdeauna să le dea ceva de mâncare când le era foame, să se ducă la judecătorul care trebuia să-i judece pe acei ce se trezeau luni dimineaţa în închisoare, să-i ajute la pregătirea lecţiilor pe acei membri ai familiei ce aveau înclinări intelectuale şi urmau şcolile. Toate acestea, împreună cu alte încurcături, alcătuiau grijile casei Meleod; nu reprezentau însă decât începutul zilei doamnei. De obicei, casa aceea mare, cunoscută sub numele de „Trăsnaia lui Meleod”, adormea la opt şi jumătate dimineaţa şi reîncepea să trăiască seara, când doamna se îrrtorcea sfârşită de oboseală, dar fericită – de la redacţia ziarului Scutul şi Drapelul; adeseori mai aproape de ora nouă seara decât de ora şase după amiază, în tot acest răstimp, doamna Meleod aparţinea ziarului şi oraşului Platteville. Atunci când Aida venise din cartierul negru, avea treizeci de ani: era o femeie înaltă, cu pieptul plin. Dornică de viaţă şi bogată în admiratori. Avusese un bărbat pierde-vară, mort intr-o cârciumă în acelaşi an în care domnul Meleod plecase dintre cei vii din pricina bolii de inimă; iar cele două văduve rămăseseră singure în imensitatea casei celei mari din St. Anthony Street. De atunci, vieţile lor se depanau împreună, iar legăturile dintre ele – după atâţia ani – erau mai de grabă acelea ale unor prietene gata să-şi ierte una alteia câte ceva, decât acelea dintre stăpână şi slugă. De altfel nu prea era mult de iertat din nicio parte. Cel mai rău lucru pentru care doamna Meleod o putea mustra pe Aida, era tirania acesteia; şi cel mai rău lucru de care se putea plânge bucătăreasa, era zăpăceala stăpânei şi prietenei sale. De multă vreme nu mai fusese vorba de leafă; cele două femei trăiau într-o deplină comunitate. Când aveau bani, cheltuiau amândouă ca şi când ar fi fost milionărese; când nu aveau, se întreceau amândouă să facă planuri pentru a scăpa de creditori şi pentru a face economie şi aceasta nu atât pentru a ajunge la sfârşitul lumii, cât pentru a-i hrăni pe cerşetorii găzduiţi în pivniţă şi ca să nu scadă nivelul meselor, unele dintre cele mai bune din toată regiunea de Sud-Vest. Doama Meleod avea obiceiul să spună: „Se poate face economie la orice, numai la mincare nu“. Iar Aida, pe vremea când era tânără, adăuga la această maximă câteva cuvinte pentru ea: „Şi la iubire”; acum era însă bătrână, ca şi doamna Meleod şi nu mai trebuia să le dea bani îndrăgostiţilor platonici din cartierul negru. Cu timpul, ziarul Scutul şi Drapelul ajunsese din ce în ce mai puţin răspândit, iar reclamele tot mai rare, aşa încât erau tot mai puţini bani pentru doamna Meleod. Din fericire, exista Scutul şi Drapelul; într-adevăr, dacă uneori nu prea aveau bani, ziarul reprezenta un fel de credit. De multe ori datoriile la băcan sau la măcelar erau plătite cu reclame gratuite în coloanele ziarului; şi se întâmpla chiar că până şi instalatorul, trebuia să fie plătit cu un sfert de coloană în paginile ziarului, pentru reparaţiile făcute la conducta de apă şi la robinete. Casa fusese construită pe la începutul secolului XIX. De tatăl lui J.E. Meleod, vestitul „Jack Cangurul”, din câştigurile realizate cu vânzarea bumbacului, a vitelor şi a terenurilor, şi încă de multă vreme, pe când casa, grindă cu grindă, cărămidă cu cărămidă, îşi înălţa măreţia stil rococo în acel oraş de graniţă format din bordeie, câr- ciumi şi căsuţe modeste, locuitorii din Platteville o botezaseră „Trăsnaia lui Meleod “. După aproape şaizeci de ani, cu toate că pe Main Street şi în cartierele Alamo se înălţau vreo sută de case mai frumoase şi mai mari, numele acesta îi rămăsese. Deşi clădirea era uriaşă, în interior avea de fapt foarte puţin spaţiu, pentru că atât arhitectul cât şi „Jack Cangurul” dovediseră un gust pronunţat pentru măreţ şi fantastic, Camerele erau puţine, dar uriaşe, şi un spaţiu enorm fusese risipit într-un număr nesfârşit de turnuleţe, verande, scări şi colţuri în stil baroc. Casa se înălţa pe un teren foarte mare şi plătit foarte scump (deşi avea multe ipoteci), înconjurat de un gard vechi de lemn, dărăpănat, în mijlocul unei vegetaţii bogate, crescută la întâmplare, de liliac, merişor şi magnolii, umbrite de plopi uriaşi şi bătrâni ce presârau la sfârşitul verii o ploaie de puf alb pe iarba neîngrijită. Odată, e mult de atunci, „Trăsnaia lui Meleod” fusese centrul districtului Platteville; dar puţin câte puţin, în cei şaptezeci de ani Jn care oraşul se întinsese, centrul se mutase, iar turnuleţele fantastice şi verandele priveau acum ea o panoramă de magazii, depozite de benzină, birturi economice şi depozite de cărbuni. Zugrăvirea din nou a „Trăsnăii Lui Meleod”, cu toate colţurile şi reliefurile ei, ar fi costat o mică avere; şi nici chiar mirajul unei reclame gratuite nu îndemnase vreodată pe vreun zugrav să se apuce de această lucrare costisitoare, aşa incit de douăzeci de ani nicio bidinea nu mai atinsese zidurile, iar bucăţi de reliefuri şi de cornişe se desprinse- seră de pe ziduri şi căzuseră sfărimate. Ca o garnizoană neîncetat asediată, care rezistă vitejeşte, doamna Meleod şi cu Aida împărţeau casa cea veche cu singurul lor oaspete, nepoata doamnei. Locuitorii mai curioşi din Platteville ar fi spus că doamna Meleod e prea de tot sentimentală şi că toate necazurile ei veneau din romantismul şi din lipsa ei de bun-simţ. Într-adevăr, încă din tinereţe fusese o fiinţă deosebită: o femeie care iubise cu patimă şi fusese iubită la fel; o femeie care îşi găsise fericirea deplină cu un singur bărbat. Era fata unui crescător de vite din Cala- mons County; la nouăsprezece ani se îndrăgosti de ochii luminoşi şi albaştri, de mustăţile groase şi de statura zveltă a lui J.E. Meleod, şi îl luase de bărbat. Timp de cincisprezece ani, până în ziua când el îşi dăduse sufletul, fusese fericită cu el; iar după aceea, de treizeci de ani, era fericită cu amintirea lui. Când soţul ei se prăpădi, văduva se hotărî să ducă singură mai departe ziarul pe care el îl iubise aproape tot cât o iubea pe ea, şi să nu plece niciodată din casa aceea fantastică, numită „Trăsnaia lui Meleod“; ci să o locuiască mai departe, până la moarte, cu toate că se părăginea tot mai mult. Poate era o sentimentală, însă avea gânduri sănătoase; iar banii nu aveau în ei înşişi nicio însemnătate pentru ea. Îşi purta rochiile – moderne sau nu – până se rupeau fâşii-fâşii. Era primitoare şi-i plăcea să mănânce bine, iar Aida se îngrijea de aceasta cu o cheltuială necrezut de mică. Toată viaţa ei – în care nu ştiuse ce este vacanţa — Şi-o petrecusc între „Trăsnaia lui Meleod”, redacţia şi tipografia ziarului. Se ofilise, căci din ziua morţii lui J.E. Meleod nu mai avusese nici *imp, nici motiv să se facă atrăgătoare. După moartea lui, ajunsese un fel de maşină destinată să continue ideile lui J.E., preocupată de Ipunăslarea oraşului Platteville, singurul oraş pe care-l cunoscuse vreodată şi pe care-l iubea tot atât cât îl i. I-jcu pe J.E. Meleod. Şi. În treizeci de ani „. Trăsnaia lui Meleod1’, Scutul şi Drapelul şi risipa ei. Mincaseră toa; â averea rămasă. Era înaltă, slabă’şi foarte dreaptă. În tinereţe fusese frumuseţe, vestită în Calamons County şi în toată regiunea; iar acum, când era bătrână, cu toate grijile, ou toată îmbrăcămintea neîngrijită şi cu toată nepăsarea ei, rămăsese o femeie frumoasă, deşi frumuseţea ei stătea acuim mai mult în glas, în ochi şi în expresia chipului, decât în trăsături. Deşi faţa ei era zbârcită şi obrajii căzuţi, iar părul îi ieşea în şuviţe răzvrătite, dintr-o pălărie veche şi deformată, avea în ea ceva ce atrăgea atenţia şi te făcea să spuţ’âh ghid: „Trebuie să fi fost o femeie frumoasă” ’. Cât timp J.E. Meleod nu suferise încă atacurile de ini rttă, ’eare-l uciseră, doamna Meleod nu se gândise nici- când’că ar putea scrie altceva decât o biată scrisoare; dar când el, îmbolnăvindu-se, trebui să stea în pat zile întregi, soţia îu nevoită, ca să-l liniştească, să se ducă la redacţie şi să se ocupe de ziar. Şi cum J.E. Era unul dintre acei | oameni care fac totul singuri, ea trebui să înveţe, de l> la o’ţii lă altă, multe lucruri. Scria chiar articole de fond, socotite de unii mai bune decât ale soţului ei. Iar după. Moartea lui, se gândi. Să scrie un roman despre el şi despre farriilia lui; despre locuitorii din Calamons County şi din t Plalleville, despre viaţa pionierilor pe marile cârhpii prăfuite îft tâmpul verii şi acoperite de noroi în timpul iernii, unde îşi petrecuse toată viaţa. Odată început, îşi dădu seama că are destul de pulin lipentru scris: trebuia să scrie în ceasurile cele mai ciudate, dimineaţa de tot sau seara târziu, şi când se sfârşea un. Ţapitoi. Îl punea într-un plic albastru şi îl închidea într-un geamantan vechi de piele de bou, în podul’ uriaş al „Ttâznăii lui Meleod“. Era din câmpie, care zvâcnea În sî. Ngele ei, aşa cum I mustea în seva plopilor bătrâni ce-şi fremătau frunzele | chiar în faţa ferestrei. Nu ştia ce va face cu romanul, după ce-l va fi terminat. Simţea numai că trebuie să-l scrie. Şi nimeni nu ştia nimic despre el, afară de Aida. Nici chiar nepoata ei, Jane Baldwin, nu bânuia că timp de două ceasuri, înainte ca ea să fie trezită de zbârnlitul fioros al deşteptătorului, doamna Meleod lucrase cu stăruinţă în cămăruţa de la etaj unde fusese biroul lui J.E. Meleod, şi unde stiloul, pipa şi punga lui de tutun rămăseseră neatinse, întocmai aşa cum le lăsase în seara când îl fulgerase moartea. O cămăruţă pe care doamna Meleod nuri îngăduia Aidei să o cureţe şi să o deretice; o ţinea închisă cu cheia, loc sfânt, ca şi apartamentul Prinţului Consort la Osborne. La ora opt, în dimineaţa zilei ce trebuia să însemne începutul unei revoluţii în viaţa sa, doamna Meleod părăsi biroul lui J.E., după ce scrisese două ceasuri. Închise uşa cu. Cheia şi coborî să ia micul dejun, la care Aida era mare meşteră. Plăcinte şi şuncă prăjită în uni (plătită cu două anunţuri în coloanele ziarului); o şunca rumenită de jur împrejur şi trandafirie la mijloc. Marmeladă de fragi (uscate la soare pe acoperişul porticului din spatele „Trăsnăii lui Meleod”), franzeluţe proaspete, miere, gelatină de mure, ochiuri la capac şi o cafea dumnezeiască; o cafea cu aromă mai minunată decât toate parfumurile Arabiei. Cu timpul, Aida ajunsese atât de grasă şi de rolofee pe cât se uscase doamna Meleod; şi când intră, venind de la subsol şi aducând o farfurie cu plăcinte aurii, corpul ei rotofei umplu cu totul uşa. Pentru ea, doamna Meleod – acum îmbătrânită şi zbârcită – era încă tânăra drăgălaşe m serviciul căreia intrase atunci când J.E. Era încă om voinic şi sănătos, cu mustăţile răsucite în sus şi cu o şuviţă de păr pe frunte. Privind-o pe Aida, nimeni nu şi-ar fi putut închipui că era în stare să-şi bată capul cu gânduri. Într-adevăr, acestea nu făceau parte din firea ei; obiceiul de a se gândi mult îi venise în timpul lungilor ani de singurătate bolnăvicioasă în imensitatea,} Trăsnăii lui Meleod ’. Visul ei ar fi fost să aibă o căsuţă comodă, cu perdeluţe luminoase la ferestre şi cu un sistem de încălzit care să nu se strice, să nu fie murdar şi să nu coste scump. În schimb, trebuia să locuiască într-un mausoleu vast ca un muzeu din secolul XIX, cu ferestre uriaşe şi cu perdele de catifea, cu mobile grele ţi cu covoare înflorite. Dintr-un anumit punct de vedere, faptul că era casă. Mare şi, importantă, deşi rău întreţinută, îi plăcea; era insă o casă în care avea mult de lucru şi Aida simţea neîncetat o spaimă nelămurită că! ntr-c> zi sau alta clădirea s-ar putea prăbuşi, îngropându-le sub dărâmături pe ea, pe doamna Meleod şi pe domnişoara Jane. În aşteptare, era mereu îngrijorată din pricina tirajului tot mai scăzut al ziarului, de prietenia domnişoarei Jane cu acel pierde-vară de băiat al Bătrânului Dougherty, şeful Partidului Democrat, şi îşi făcea griji pentru oamenii din subsol şi pentru perspectiva că într-o zi sau alta va trebui să împartă cu doamna Meleod o celulă la închisoarea din Platteviile. Păstra insă’ pentru ea aceste griji, căci ştia că doamna are i ea destule la birou. Toi uşi, atunci când intră în sufragerie, chipul ei de culoarea cafelei cu lapte era voios, şi spuse zimbind, ca în fiecare dimineaţă, de treizeci de ani: — Nădăjduiesc, doamnă* că aţi dormit bine. — Foarte bine, Aida, foarte bine. Nu era adevărat. Stătuse trează câteva ceasuri, fră- [mântată de gândul banilor ce trebuiau plătiţi la tipografie, î şi întrebându-se dacă va izbuti să scape de la falimentul h Bazarului Filman’s sumele ce le avea de primit pentru reclamele făcute. Dar treizeci de ani răspunsese mereu

Prefaţă   În iulie 1946, Jean d’Halluin l-a întâlnit pe Sullivan la un soi de reuniune franco-americană. După două zile, Sullivan i-a adus manuscrisul. Între timp, i-a mărturisit că se simte mai degrabă negru decât alb, deşi depăşise hotarul; se ştie că, în fiecare an, câteva mii de „negri” (recunoscuţi ca atare de lege) dispar de pe listele de recensământ şi trec în tabăra opusă; preferinţa sa pentru negri i-a inspirat lui Sullivan un fel de dispreţ pentru „negrii buni”, cei pe care, în literatură, albii îi bat afectuos pe umăr. Era de părere că îţi poţi imagina şi chiar întâlni negri tot atât de „duri” ca şi albii. El personal a încercat să demonstreze acest lucru în scurtul roman pentru care Jean d’Halluin a dobândit drepturile complete de publicare imediat ce a aflat de el prin intermediul unui prieten. Sullivan a ezitat cu atât mai puţin să-şi lase manuscrisul în Franţa, cu cât contactele avute deja cu editorii americani îi arătaseră zădărnicia oricărei tentative de publicare în ţara sa. Aici, bine cunoscuţii noştri moralişti vor reproşa unor pagini… realismul împins cam prea departe. Ni se pare interesant să subliniem diferenţa fundamentală dintre ele şi povestirile lui Miller[1]; acesta din urmă nu ezită niciodată să apeleze la vocabularul cel mai colorat; Sullivan, dimpotrivă, pare că vrea să sugereze mai degrabă prin întorsături si construcţii de frază decât prin folosirea unor termeni fruşti; din acest punct de vedere, el se apropie de o tradiţie erotică preponderent latină. Uneori, în aceste pagini, se regăseşte influenţa extrem de netă a lui Cain[2] (chiar dacă autorul nu încearcă să justifice, printr-un artificiu, manuscris sau de alt tip, folosirea persoanei întâi, a cărei necesitate romancierul sus-menţionat o proclamă în ciudata prefaţă la Three of a Kind, o antologie de trei scurte romane reunite recent în America sub aceeaşi copertă şi traduse aici de Sabine Berritz), ca şi cea a mai modernilor Chase[3] şi a altor susţinători ai genului horror. Trebuie să recunoaştem că în această privinţă Sullivan se dovedeşte într-adevăr mai sadic decât iluştrii săi precursori; nu este de mirare că lucrarea sa a fost refuzată în America: pariem că acolo ar fi interzisă a doua zi după publicare. Cât despre fondul cărţii în sine, trebuie să vedem în el o manifestare a plăcerii de răzbunare la o rasă care, orice s-ar spune, este încă maltratată şi terorizată, un soi de tentativă de exorcism faţă de ascendentul „adevăraţilor” albi. Tot astfel oamenii din paleolitic pictau bizoni răniţi de săgeţi ca să-şi atragă prada în capcană, un dispreţ considerabil faţă de asemănare, dar şi concesii pe gustul publicului. Vai, America nu este numai un corn al abundenţei, ci şi ţara pe care şi-au ales-o puritanii, alcoolicii şi domnii să-vă-intre-bine-n-cap: şi dacă în Franţa există o dorinţă de originalitate, nu-i nimic jenant când şi pe celălalt mal al Atlanticului se exploatează fără ruşine o formulă verificată. Într-adevăr, e şi ăsta un mod să-ţi vinzi marfa…   BORIS VIAN           I   Nimeni nu mă cunoştea în Buckton. De-aia alesese Clem acest oraş. De altfel, chiar dacă mă cam dezumflasem, nu aveam destulă benzină să-mi continuu drumul urcând înspre nord. Doar vreo cinci litri. Un dolar şi scrisoarea lui Clem: asta era toată averea mea. Despre valiză – cu conţinutul ei cu tot – să nu mai vorbim. Am uitat: în portbagajul maşinii aveam micul revolver al puştiului, un prăpădit de 6,35[4]  dintre cele mai ieftine. Îl avea încă în buzunar când şeriful venise să ne spună să luăm leşul şi să-l înmormântăm. Vreau să spun că pe scrisoarea de la Clem mă bizuiam mai mult decât pe toate celelalte. O să tină, îmi ziceam, trebuie să ţină. Îmi priveam mâinile încleştate pe volan, degetele, unghiile. Într-adevăr, nimeni nu putea bănui şi duce vorba. Dinspre partea asta, niciun risc. Poate c-o să mă descurc… Fratele meu Tom îl cunoscuse pe Clem la universitate. Clem îl trata altfel decât ceilalţi studenţi, îi făcea plăcere să stea de vorbă cu el, să bea împreună; uneori îl lua în Cadillacul[5] lui şi ieşeau în oraş. Doar datorită lui Clem îl tolerau pe Tom. Când el a plecat să-şi ia în primire postul de director al fabricii, înlocuindu-l pe tatăl său, Tom şi-a dat seama că trebuie să plece şi el. S-a întors la noi. Învăţase multe si nu i-a fost greu să fie numit învăţător la şcoala cea nouă. Dar apoi, povestea cu puştiul a năruit totul. Eu eram destul de ipocrit ca să nu spun nimic, dar puştiul nu. De altfel, nu vedea niciun rău în asta. Tatăl şi fratele fetei au avut grijă de el. Aşa că fratele meu i-a scris o scrisoare lui Clem. Nu mai puteam să rămân în acel ţinut şi îl ruga pe Clem să-mi găsească ceva de lucru. Nu prea departe, ca să mă poată vedea din când în când. Dar destul de departe pentru ca nimeni să nu ne cunoască. Socotea că, având în vedere înfăţişarea şi caracterul meu, nu riscam absolut nimic. Poate că avea dreptate, dar îmi aduceam totuşi aminte de puşti. Gerant al librăriei din Buckton: asta era noua mea slujbă. Trebuia să iau legătura cu fostul gerant şi să mă pun la curent cu totul în decurs de trei zile. Îşi schimba slujba, înainta în grad şi simţea nevoia să facă pe grozavul. Era o zi însorită. Strada se numea acum Pearl Harbour[6]. Clem probabil că nu ştia acest lucru. Pe plăcuţe era trecut şi vechiul nume. La numărul 270 am văzut magazinul şi am oprit maşina, un Nash[7], în faţa uşii. Stând în spatele casei de marcat, gestionarul copia nişte cifre pe borderouri. Era un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochi albaştri, cu o privire dură şi părul de-un blond spălăcit. Am văzut asta de cum a deschis uşa. I-am dat bună ziua. ― Bună ziua. Doriţi ceva? ― Am scrisoarea asta pentru dumneavoastră. ― A! Eşti cel pe care trebuie să-l instruiesc. Arată-mi scrisoarea. A luat-o, a citit-o, apoi mi-a înapoiat-o. ― Nu-i complicat, îmi spuse. Iată stocul. (Făcu un gest circular.) Astă-seară voi încheia toate socotelile. Ca să te descurci cu vânzarea, publicitatea şi tot restul, urmează indicaţiile inspectorilor în domeniu. Şi să fii la curent cu hârţogăria pe care o vei primi. ― E-un circuit? ― Da. Sucursale. ― Bine, am aprobat eu. Ce se vinde cel mai bine? ― Oh! Romanele. Romanele proaste, dar asta nu ne priveşte. Cărţile religioase, nu prea rău, şi manualele şcolare, tot cam aşa. Mai slab merg cărţile pentru copii, iar cărţile serioase nici atât. N-am încercat niciodată să dezvolt acest domeniu. ― După părerea dumitale, cărţile religioase nu sunt serioase. Îşi plimbă limba peste buze. ― Nu mă face să spun ceea ce n-am spus. Am râs cu poftă. ―N-o pune la inimă, nici eu nu sunt prea credincios. ― Ei bine, îţi dau un sfat. N-o arăta şi celorlalţi, şi du-te să asculţi predica în fiecare duminică, altfel rişti să fii dat afară cât de curând. ― Bine, e-n regulă, am spus. O să mă duc să-l ascult pe pastor. ― Ţine, îmi spuse întinzându-mi o foaie. Verifică. E contabilitatea pe luna trecută. Cât se poate de simplu. Primim toate cărţile prin firma-mamă. Nu trebuie decât să ţinem evidenţa intrărilor şi ieşirilor, în triplu exemplar. Vin să încaseze banii din cincisprezece în cincisprezece zile. Eşti plătit cu cecuri, cu un mic procent. ― Dă-mi-o, am spus. Am luat foaia şi m-am aşezat pe-o tejghea joasă, plină de cărţi scoase din rafturi de către clienţi şi pe care, probabil, nu avusese timp să le pună la loc. ― Ce se poate face prin ţinuturile astea? l-am mai întrebat. ― Nimic, spuse. La drugstore[8]-ul din faţă sunt fete, iar la Ricardo, două cvartale mai încolo, găseşti bourbon[9]. Tipul, cu manierele lui directe, nu-mi displăcea deloc. ― De cât timp eşti aici? ― De cinci ani, spuse. Încă cinci ani şi-mi iau zborul. ― Şi apoi? ― Eşti curios. ― E vina dumitale. De ce mi-ai spus încă cinci ani? Eu n-am întrebat nimic. Gura i se îmblânzi niţel si-şi miji ochii. ― Ai dreptate. Ei bine, încă cinci ani si mă las de slujbă. ― Şi ce-o să faci pe urmă? ― O să scriu, spuse. O să scriu romane. Numai best-seller-uri. Romane istorice, romane în care negrii se culcă cu femei albe fără să fie linşaţi, romane cu fete tinere şi pure care reuşesc să rămână neatinse în mijlocul pegrei sordide a mahalalelor. Râse ironic. ― Best-seller-uri, asta-i! Desigur, romane extrem de îndrăzneţe şi de originale. E-atât de uşor să fii îndrăzneţ în ţara asta: n-ai decât să spui ceea ce poate să vadă oricine dacă-şi dă osteneala. ― O să reuşeşti, am spus. ― Sigur c-o să reuşesc. Am deja şase gata. ― N-ai încercat niciodată să le plasezi? ― Nu sunt prietenul ori prietena editorului, şi nici n-am destui bani ca să bag în asta. ― Şi-atunci? ― Ei, în cinci ani, voi avea destui bani. ― Vei reuşi cu siguranţă, am conchis eu. În următoarele două zile am avut destul de lucru, în ciuda modului nespus de simplu în care funcţiona magazinul. A trebuit să aducem la zi listele de comenzi şi apoi Hansen – ăsta era numele gerantului – mi-a vândut câteva ponturi privind clienţii, mai ales pe cei ce treceau regulat pe la el ca să discute despre literatură. Cunoştinţele lor se rezumau la ceea ce puteau afla din Saturday Review sau din pagina literară a ziarului local, care avea totuşi un tiraj de şaizeci de mii de exemplare. Pentru moment, m-am mulţumit să-i ascult discutând cu Hansen, încercând să le reţin numele şi să-mi amintesc figurile, căci ceea ce contează mult într-o librărie, mai mult ca în altă parte, este să i te adresezi cumpărătorului pe nume de cum pune piciorul în magazin. În privinţa locuinţei, am aranjat cu el. Urma să preiau cele două camere pe care le ocupa deasupra magazinului de peste drum. Până atunci, îmi avansase câţiva dolari ca să pot locui timp de trei zile la hotel, şi-a avut delicateţea să mă invite să împart masa cu el de două ori, evitând astfel să-mi crească datoria. Era un tip şic. Îmi făceam griji pentru el din cauza poveştii cu romanele: nu se scrie aşa un best-seller, chiar dacă ai bani. Poate că avea talent. O speram pentru el. În cea de a treia zi m-a luat la Ricardo să bem ceva înainte de prânz. Era ora zece si urma să plece în acea după-amiază. Era ultima masă pe care o luam împreună. După aceea, aveam să rămân singur în faţa clienţilor, în faţa oraşului. Trebuia să rezist. Avusesem noroc că dădusem peste Hansen. Cu dolarul meu, aş fi putut supravieţui trei zile vânzând mărunţişuri, dar astfel eram complet refăcut, începeam cu dreptul. Localul lui Ricardo era ca oricare altul, curat, dezagreabil. Mirosea a ceapă prăjită şi a gogoşi. În spatele tejghelei, un tip citea distrat un ziar. ― Cu ce vă servesc? întrebă. ― De două ori bourbon, comandă Hansen întrebându-mă din priviri. Am acceptat. Chelnerul ni l-a servit în pahare mari, cu gheaţă şi pai. ― Întotdeauna îl beau aşa, îmi explică Hansen. Nu te simţi obligat…   [1] Miller, Henry (1891-1980), romancier american, stabilit la Paris în anul 1930, poet al sexualităţii în romane ca Tropic of Cancer (1934), Black Spring (1936) şi Tropic of Capricorn (1939), Ale căror traduceri în limba franceză (1946-1947) au fost atacate de Le Cartel d’action sociale et morale (Cartelul pentru acţiune socială şi morală). (Aceste romane au fost traduse şi în limba Română – n.t.) [2] Cain, James (1892-1977), romancier şi scenarist american.Vian a citit în limba engleză Three of a Kind, a cărei prefaţă conţine următoarea frază: „Aş dori să găsesc […] o poveste în care moartea să fie purtătoare de iubire, aşa cum ar trebui să fie pentru orice bărbat sau femeie care încearcă s-o comită” (trad.fr.: Assurance sur la mort, Gallimard, 1948). [3] Chase, James Hadley, pseudonim al lui Rene Brabazon Raymond (1906-1985), unul dintre maeştrii genului thriller, în special cu romanul No Orchids for Miss Blandish (1938). [4]  Armă de calibru mic, la modă la începutul secolului, fabricată în mai multe ţări. [5] Marcă americană de automobile, simbol al calităţii şi al confortului la începutul secolului XX. Chiar şi americanii de nivel modest, mai ales negrii, cumpărau adesea modele de ocazie în anii ‚40. [6] Numele străzii aminteşte de atacul japonez din 7 decembrie 1941 care a determinat intrarea Statelor Unite în război. [7] Marcă americană de maşini de curse, apoi un model ieftin şi popular. [8] Magazin unde se vând produse farmaceutice şi alimentare, preparate calde şi reci, băuturi răcoritoare, ziare şi reviste. (N.ed.) [9] Un fel de whisky din porumb sau din grâu. (N.ed.)