Cărți scriitori străini

Partea I Acceleratul de la ora 5 1 Mergeau, şi mergeau, şi cântau Veşnica Pomenire şi, când se opreau, se părea că, din inerţie, continuau să o cânte picioarele, caii, palele de vânt. Trecătorii se trăgeau în lături, numărau coroanele, îşi făceau cruce. Cei curioşi se alăturau cortegiului, întrebau: „Pe cine îngroapă?”. Li se răspundea: „Pe Jivago”. „Aşa deci. Atunci e clar.” „Păi nu pe el. Pe ea.” „Tot una-i. Fie-i tihnită împărăţia cerurilor. Înmormântarea-i bogată.” Se scurseră ultimele clipe, puţine, fără întoarcere. „Pământu-i al Domnului şi împlinirea lui, lumea şi toţi ce trăiesc pe lume.” Cu o mişcare în cruce, preotul aruncă o mână de ţărână peste Maria Nikolaevna. Începură să cânte Sufletul celor drepţi. Se iscă o grabă teribilă. Sicriul a fost închis, capacul bătut în cuie, după care îl coborâră în groapă. Pe capac începu să răpăie ploaia de bulgări: groparii mânuiau cu nădejde cele patru lopeţi, astupând groapa şi alcătuind o mică movilă deasupra ei. Pe movilă urcă un băieţel de vreo zece ani. Numai în starea de buimăceală şi indiferenţă care, de regulă, se instaurează la sfârşitul înmormântărilor bogate, a putut să pară că băieţelul vrea să ţină o cuvântare pe mormântul mamei lui. El îşi săltă capul şi, de pe movilă, cuprinse cu privirea absentă toate ogoarele pustii ale toamnei şi cupolele mănăstirii. Faţa lui cârnă se desfigurase, gâtul i se alungise. Dacă, făcând o asemenea mişcare, şi-ar fi dat capul pe spate un pui de lup, ar fi fost clar că jivina începe să urle. Acoperindu-şi faţa cu palmele, băiatul izbucni în hohote de plâns. Un nor venit în zbor drept spre el începu să-i plesnească faţa şi palmele cu şfichiuiri ude de ploaie rece. De mormânt se apropie un ins îmbrăcat în negru, cu mânecile hainei strâmte şi încreţite. Era fratele răposatei, adică unchiul băiatului care plângea, preotul Nikolai Nikolaevici Vedeniapin, caterisit la cerere. Îl luă pe băiat de mână şi părăsiră cimitirul. 2 Noaptea şi-au petrecut-o într-o odaie a mănăstirii, pusă la dispoziţia unchiului, care era cunoscut aici. Era în ajunul Acoperământului Maicii Domnului. A doua zi băiatul şi cu unchiul trebuiau să plece departe spre sud, în oraşul reşedinţă de gubernie de pe Volga, unde părintele Nikolai lucra la o editură ce tipărea ziarul progresist al ţinutului. Biletele erau deja cumpărate, bagajele pregătite pentru drum aşteptau într-un colţ al chiliei. Dinspre gară vântul aducea şuierături plângăreţe ale locomotivelor manevrate în depărtare. Spre seară se făcu foarte frig. Cele două ferestre de la nivelul pământului dădeau spre colţul unei grădini urâte, năpădite de tufişuri de salcâm galben; se mai vedeau băltoacele îngheţate ale drumului şi colţul de cimitir unde, ziua, fusese îngropată Maria Nikolaevna. Grădina era aproape goală, n-avea decât nişte straturi de culoarea moarului cu varză învineţită de frig. La fiecare rafală de vânt, tufişurile golaşe de salcâm se zgâlţâiau drăceşte şi se culcau de-a curmezişul drumului. În timpul nopţii, Iura se trezi auzind pocnete în geam. Întunericul chiliei era nefiresc inundat de o lumină albă, plutitoare. Numai cu cămăşuţa de noapte pe el, Iura dădu fuga la geam şi-şi lipi nasul de sticla rece. Afară nu mai era nici drum, nici cimitir, nici grădină, bântuia viscolul şi văzduhul fumega de ninsoare. S-ar fi zis că viscolul îl observase pe Iura şi, conştient de grozăvia sa, savurează impresia pe care i-o face băiatului. Şuiera, gemea şi, în fel şi chip, încerca să-i atragă atenţia lui Iura. Rotocoale-rotocoale, din cer cădea pe pământ pânza albă, în depănături fără sfârşit, acoperind toată preajma cu giulgiul ei. Viscolul era singur pe pământ, nimic nu se putea măsura cu el. După ce a coborât de pe pervaz, prima mişcare a lui Iura a fost dorinţa de a se îmbrăca şi a ieşi afară să facă ceva. Îl speria gândul că varza mănăstirii va fi troienită şi nu va mai putea fi dezgropată, ba chiar mormântul mamei va fi năpădit de zăpezi şi ea nu se va mai putea împotrivi acelei forţe care o va împinge în adâncul pământului, îndepărtând-o tot mai mult de el. Iarăşi îl podidiră lacrimile. Se trezi unchiul, care încercă să-l mângâie vorbindu-i despre Hristos, după care se apucă de căscat, apropiindu-se din când în când de fereastră şi căzând pe gânduri. Mai târziu începură să se îmbrace. Se crăpa de ziuă. 3 Cât timp trăise mama lui, Iura nu ştiuse că tatăl lui îl părăsise de mult, că umblă prin diferite oraşe ale Siberiei şi prin străinătăţi, chefuind şi făcându-şi de cap, ocupaţii cu care izbutise să spulbere de mult, să risipească averea lor de milioane. Lui Iura i se spunea mereu ba că tata e la Petersburg, ba că s-a dus la cine ştie ce iarmaroc, mai ales la cel din Irbit. Apoi mama, care mai tot timpul bolea, află că suferă de tuberculoză. Începu să plece la tratament în sudul Franţei şi în Italia de Nord, unde Iura a însoţit-o de două ori. Astfel, în dezordine şi enigme permanente, s-au scurs anii copilăriei lui Iura, nevoit să rămână adesea în îngrijirea unor oameni străini, care mereu se schimbau. Se obişnuise cu aceste schimbări şi, în această situaţie de galimatias general, absenţa tatălui nu-l mira câtuşi de puţin. Pe când era încă foarte mic, apucase vremurile când numele lui îl purtau o mulţime de lucruri nemaipomenit de deosebite între ele. Erau textilele Jivago, casele Jivago, modul de legare şi prindere a cravatei cu acul à la Jivago, exista chiar şi o plăcintă dulce şi rotundă de forma unei savarine, care se numea tot Jivago şi, un timp, la Moscova, puteai să-i strigi birjarului „La Jivago” la fel cum i-ai fi strigat „Unde-a-nţărcat mutul iapa!” şi birjarul te ducea cu sania undeva, peste nouă mări şi nouă ţări. Te înconjura un parc liniştit. Pe crengile plecate ale brazilor, scuturând chiciura de pe ele, coborau ciorile. Răsuna croncănitul lor, sonor ca trosnetul vreascurilor rupte. Dinspre casele noi, aflate dincolo de potecă, veneau peste drum câini de rasă. În ferestre se aprindeau luminile. Se însera. Deodată toate acestea s-au prefăcut în praf şi pulbere. Au sărăcit. 4 În vara lui 1903, într-o trăsură trasă de doi cai, Iura împreună cu unchiul lui mergeau printre lanuri spre Duplianka, moşia fabricantului de filaturi de mătase, mare ocrotitor al artelor, pe numele său Kologrivov, unde locuia pedagogul şi popularizatorul de ştiinţe folositoare Ivan Ivanovici Voskoboinikov. Era Sfânta Maria din Kazan[1], toiul secerişului. Atât din pricina amiezii, cât şi a sărbătorii, prin lanuri nu întâlneai ţipenie de om. Soarele pârjolea fâşiile nesecerate ca pe nişte cefe ţepoase de puşcăriaşi. Deasupra lanurilor se roteau păsările. Cu spicele plecate, grâul stătea în poziţie de drepţi, netulburat de nicio boare de vânt, sau se îndrepta din şale departe de drum, unde, dacă priveai îndelung, spicele se contopeau, alcătuind un fel de siluete ce păreau că se mişcă, de parcă pe linia orizontului ar fi umblat nişte ingineri hotarnici, notându-şi cine ştie ce în carnetele lor. – Dar astea? îl întreba Nikolai Nikolaevici pe Pavel, muncitorul necalificat şi paznicul editurii, care şedea pieziş pe capră, încovoiat şi picior peste picior, vrând să dea a înţelege că nu-i vizitiu de meserie şi că nu mână caii din vocaţie. Astea sunt ale moşierului sau ale ţăranilor? – Îs ale moşierului, îi răspundea Pavel, aprinzându-şi ţigara. Iară aiestea îs ale oamenilor, rostea el după ce scăpăra chibritul şi trăgea adânc în piept primul fum, arătând cu biciuşca spre partea cealaltă a drumului. Hei, aţi adormit? striga el mereu la cai, privindu-le cozile şi crupele ca un mecanic de locomotivă care nu-şi scapă din ochi manometrele. Însă caii trăgeau ca toţi caii din lume, adică rotaşul alerga cu sinceritatea înnăscută a firii lui simple, iar unui om care nu se pricepe, lăturaşul i s-ar fi părut un trândav învederat, care nu face altceva decât că, încovoindu-şi grumazul ca o lebădă, joacă pe vine sub clinchetul zurgălăilor scuturaţi tot de săriturile lui. Nikolai Nikolaevici îi ducea lui Voskoboinikov corectura cărţii acestuia în problema funciară care, având în vedere presiunea sporită a cenzurii, trebuia revăzută la cererea editurii. – Îşi face de cap lumea în judeţ, spunea Nikolai Nikolaevici. În plasa Pankov a fost înjunghiat un negustor, administratorului zemstvei[2] i s-a dat foc la grajdurile hergheliei. Tu ce părere ai despre chestiile astea? Ce se vorbeşte la voi în sat? Însă Pavel vedea lucrurile chiar mai în negru decât cenzorul care-i tempera lui Voskoboinikov pasiunile funciare. – Ce să vorbească? C-au scăpat din frâu. Că li se cată în coarne, asta vorbesc. Parcă poţi face ceva cu-ai noştri? Dacă le dai frâu liber mujicilor, numa’ ce-i vezi gâtuindu-se între ei. Pe Dumnezeu că-i aşa. Hei, aţi adormit? Unchiul şi nepotul veneau pentru a doua oară la Duplianka. Iura credea că ştie bine drumul şi, ori de câte ori lanurile se desfăceau larg în faţa lui şi pădurile le cuprindeau în bentiţa lor subţire din faţă şi din spate, i se părea că recunoaşte locul unde drumul trebuia s-o cotească la dreapta, după care urma să apară şi să dispară panorama moşiei lui Kologrivov, desfăşurată cale de zece verste, cu râul lucind în depărtare şi cu dunga căii ferate străbătând-o în goană. Dar se înşela mereu. Lanurile erau urmate de alte lanuri, care iarăşi şi iarăşi cădeau în îmbrăţişarea pădurilor. Succesiunea acestor spaţii vaste făcea ca şi sufletul să i se acordeze pe game largi. Voia să viseze şi să se gândească la viitor. Încă nu fusese scrisă niciuna dintre cărţile care, peste câţiva ani, aveau să-l facă celebru pe Nikolai Nikolaevici. Însă ideile i se limpeziseră. Nici el nu ştia cât de apropiat e ceasul gloriei sale. Curând, printre reprezentanţii literaturii de atunci, printre profesorii universitari şi filosofii revoluţiei, trebuia să-şi facă apariţia acest om care meditase la toate temele lor şi care, în afara terminologiei, nu avea nimic în comun cu ei. Aceştia erau o mână de oameni care se cramponau de o dogmă, mulţumindu-se cu vorbe şi aparenţe, în timp ce părintele Nikolai era un preot trecut prin tolstoism şi revoluţie, care nu se oprea şi mergea mereu tot mai departe. Era însetat de o idee avântat substanţială, care să-i schiţeze fără ipocrizie calea desluşită de el în mişcarea lui, idee care să schimbe ceva în bine pe lume şi care, chiar şi unui copil, chiar şi unui ignorant să-i apară clară, ca strălucirea de-o clipă a fulgerului sau ca urma unui trăsnet ce abia s-a stins în tunet. Era însetat de nou. Iura se simţea bine împreună cu unchiul lui, care semăna atât de bine cu mama. Ca şi ea, unchiul era un om liber, lipsit de idei preconcepute faţă de lucrurile neobişnuite. Ca şi ea, Nikolai Nikolaevici avea sentimentul aristocratic al egalităţii cu tot ce e viu. Ca şi ea, înţelegea totul de la prima privire şi se pricepea să-şi exprime gândurile în forma în care îi veneau în minte din prima clipă, când încă mai sunt vii şi nu şi-au pierdut sensul. Iura era bucuros că unchiul l-a luat cu el la Duplianka. Aici era foarte frumos, iar pitorescul locurilor îi amintea şi el de mama, căreia îi plăcea natura şi adeseori îl lua pe Iura cu ea la plimbare. În plus, Iura aştepta cu plăcere întâlnirea cu Nika Dudorov, un gimnazist ce locuia la Voskoboinikov, care probabil îl dispreţuia pentru că se ştia cu vreo doi ani mai mare şi, atunci când îl saluta, îşi trăgea mâna în jos cu putere şi îşi înclina atât de tare capul, încât părul îi cădea pe frunte, acoperindu-i jumătate din faţă.   [1] Sărbătoare a bisericii ruse, care cade pe 8 iulie, stil vechi (n.t.). [2] Zemstvă – administraţie locală în Rusia, aleasă din rândurile nobilimii şi ale marilor proprietari de pământuri (n.t.).

Până mai ieri, era foarte bogat şi fericit. Trăia într-un oraş frumos, avea un apartament confortabil, cu trei camere şi maşină, ultimul model. Familia sa - soţia, fiica şi fiul - era fericită şi ducea o viaţă de belşug şi de răsfăţ. Adeseori casa le era plină de oaspeţi, de aceea viaţa i se părea o sărbătoare continuă. Şi-ar fi dorit să poată crede că situaţia aceasta va dăinui veşnic şi că fericirea va fi fără limită. Dar inima sa, care nu cunoştea lipsa şi amarul, era împietrită. Viaţa trăită în belşug i-a dezvoltat în suflet trufia şi mândria. Şi, dacă pentru toţi prietenii familiei uşa casei era mereu deschisă, pentru cea mai scumpă fiinţă de pe pământ, cea care îi dăduse viaţă, mama, această uşă era închisă. Cu doi ani în urmă, el îşi susţinuse cu succes teza de doctorat şi devenise doctor în ştiinţe fizico-matematice. Soţia, de asemenea, ocupa o poziţie înaltă în societate şi nu era departe ziua când şi fiul şi fiica urmau să ocupe şi ei o poziţie demnă în societate. În felul acesta, i se părea că viitorul familiei este asigurat. Dar, acest prea frumos viitor, acoperit cu vălul visurilor şi planurilor, pe neaşteptate a fost împins înapoi de o mână nevăzută şi a fost acoperit cu vălul negru, funerar, al nesiguranţei, al necazului şi al durerii de inimă. Ivan Maximovici, strângând din dinţi până la durere, zăcea pe patul de suferinţă într-un spital. După un accident rutier şi-a dat seama că, pierzându-şi ambele picioare şi mâna dreaptă, ajunsese de-acum un infirm. În aceste clipe, ar fi vrut un singur lucru: să moară, însă continua să trăiască, mai bine zis, să existe. Pe obraji îi curgeau lacrimi. Atunci a intrat în salon, zveltă şi înaltă, asistenta medicală Galea. Împărţindu-le bolnavilor termometrele, Galea s-a apropiat de patul lui şi l-a întrebat: — Ivan Maximovici, de ce plângeţi? — Aşa, Galina. Mi-am amintit şi eu de trecutul meu vesel şi m-am gândit la viitorul întunecat. — Ce-l cu dumneavoastră? Nu disperaţi! Oricât de grea ar părea viaţa, întotdeauna există o soluţie, o ieşire. Aşa va fi şi în cazul dumneavoastră. Vă veţi găsi din nou locul în lume. Căci, slavă Domnului, capul v-a rămas întreg şi nevătămat. În el purtaţi o mulţime de gânduri şi de idei frumoase, care vor aduce societăţii încă mult bine. — Se prea poate să fie aşa, Galea! Îţi mulţumesc pentru cuvintele bune. Regret, dar nu vei înţelege niciodată situaţia mea. Trupul meu nu mai poate fi refăcut: nici picioarele şi nici mâna. Am nevoie de o putere care să-mi aducă înapoi viaţa trupului, care să-mi refacă sufletul şi să-mi readucă speranţa şi credinţa. Nu, tu nu poţi înţelege aceasta. În salon toţi tăceau. Galea nu ştia ce să-l răspundă. Ivan Maximovici a întrerupt primul liniştea: — Galea, soţia şi copiii n-au venit ieri? — Au venit, dar în timpul acela dormeaţi şi nu v-am trezit. — Să mă trezeşti dacă vin şi azi! Sau să aştepte până mă voi trezi. — Bine. Galea a ieşit din salon, s-a aşezat la masa de lucru şi încă mult timp nu a putut să scape de gândurile triste. . Ieri, soţia lui Ivan Maximovici venise la chirurg. Tocmai atunci, Galina a intrat cu treburi în cabinet şi, fără să vrea, a fost martoră la discuţie. Şi azi aude clar cuvintele soţiei lui Ivan Maximovici: — Andrei Mihailovici, înţelegeţi-mă. Eu nu-l pot lua acasă, lucrez de dimineaţă până seara. Nimeni nu rămâne acasă toată ziua. Şi-apoi, eu nu ştiu ce să fac cu el. Îmi provoacă repulsie. De şase luni, de când stă în spital, am cântărit totul şi am hotărât să divorţez. Nici copiii nu acceptă ca el, fiind în halul acesta, să stea cu noi. Va fi pentru toţi o povară. — Regret, dar iubirea pe care aţi avut-o v-a ajuns numai pentru zilele bune din viaţa conjugală şi s-a terminat brusc la prima încercare a vieţii? Îmi pare foarte rău. Dacă-l veţi părăsi, e posibil să moară. — Aceasta este cea mai bună ieşire din situaţie pentru noi. Sunt sigură că nu mă înţelegeţi. Probabil că mă condamnaţi. Dar nu pot altfel. — Şi totuşi, ce să facem noi? Cum să-l aducem la cunoştinţă decizia dumneavoastră? — Deocamdată nu-l spuneţi nimic. Lăsaţi-l să mai stea în spital vreo lună. Ştiţi, doctore, Ivan Maximovici are mamă. Ea stă singură, dar aflând despre tragedie, cred că va accepta să-şi consacre ultimele zile fiului ei, dându-l ajutor şi îngrijindu-l cu iubire şi gingăşie. Cred că nu va refuza. Îi este mamă doar. — Bine, mergeţi şi hotărâţi cum doriţi, dar nu uitaţi că a trăi o viaţă nu înseamnă a trece peste un drum. Să nu se întoarcă hotărârea aceasta cumva împotriva dumneavoastră. Foarte rece, chirurgul şi-a luat rămas bun de la ea şi, când s-a închis uşa, s-a adresat asistentei Galea: — Galina, eşti de gardă ziua. Ai grijă ca aceste rude fără inimă să nu-l deranjeze pe bolnav fără aprobarea ta. — Am înţeles, a răspuns Galina şi a ieşit, având pe inimă o piatră grea. Îi venea foarte greu să-şi amintească cuvintele lui Ivan Maximovici: „Olga şi copiii au venit ieri?" Ea i-a răspuns că au venit, dar, temându-se să nu-l provoace durere, n-a putut să-l spună adevărul despre scopul pentru care au venit. Ce a zis el mai apoi? „Trezeşte-mă dacă vor veni azi! Sau să aştepte până mă voi trezi. " Ce groaznic! Probabil nu vor mai veni la el niciodată, se gândi Galina. S-a ridicat brusc de pe scaun şi s-a dus la medic. Chirurgul stătea la masa de lucru, afundat şi el în gânduri sumbre. Multe şi diverse probleme a avut omul acesta cu pacienţii în toată viaţa lui profesională, dar un caz ca acela al lui Ivan Maximovici n-a avut. Nu-şi putea imagina cam ce ar trebui să facă într-o asemenea situaţie. La apariţia Galinei, medicul a ridicat maşinal capul şi a zis: — Aşază-te! Galea se aşeză. I se păru că ambii cugetă la unul şi acelaşi lucru. Dar nu ştiau nici unul, nici altul de unde să înceapă vorba. Deodată Galea a întrebat: — Andrei Mihailovici, ce vom face totuşi cu Ivan Maximovici? O să mai stea la noi o lună, dar pe urmă? — Pe urmă o vom înştiinţa pe mama lui. Conversaţia le-a fost întreruptă, deoarece au fost chemaţi la un bolnav. Zilele lui Ivan Maximovici erau sumbre şi monotone. A trecut o săptămână. Galina, primind corespondenţa, a pus deoparte scrisoarea adresată lui Ivan Maximovici. Apoi, a repartizat scrisorile celorlalţi bolnavi şi, când se pregătea să iasă din salon, a auzit vocea lui Ivan Maximovici: — Galina, au venit ai mei? — Nu, dar au telefonat şi au transmis că tocmai acum copiii sunt în sesiune, iar Olga Mihailovna e plecată în delegaţie şi v-au rugat să nu vă neliniştiţi. Au spus că vă vor scrie o scrisoare. — Aştept. Galina a luat scrisoarea pusă deoparte şi s-a dus la chirurg. Au citit-o împreună şi s-au indignat, dar n-aveau nici o putere. Au hotărât ca, deocamdată, să nu vorbească despre aceasta. Galea tocmai pleca de la serviciu, când chirurgul a chemat-o: — Galina, te rog să mai rămâi peste program şi să vorbeşti cu Ivan Mihailovici despre mama dumnealui. Întreabă-l în ce relaţii sunt şi unde locuieşte bătrâna. — Bine. După ce şi-a dat în primire serviciul, Galina a luat un scaun cu rotile şi a intrat în salon. — Ivan Maximovici, afară e deja primăvară, totul a înflorit în jur. Să mergem la o mică plimbare, vom admira pomii înfloriţi. — Galina, du-te acasă! Ai obosit toată ziua, nu te mai necăji şi cu mine! — Stau cu mama, încă nu am familia mea. N-am de ce să mă grăbesc. Şi vocaţia mea este să-l ajut pe oameni. Vreau să fac ceva plăcut pentru dumneavoastră astăzi. Fiica dumneavoastră nu poate să vă plimbe, pentru că e foarte ocupată, iar eu, dacă-mi permiteţi, am s-o înlocuiesc astăzi. Când Galina a împins căruciorul prin curtea spitalului, Ivan Maximovici a zâmbit, privind atent natura trezită la viaţă. Şi el dorea să trăiască. A privit-o cu recunoştinţă pe Galina, care se aşezase pe o bancă. Între ei, s-a înfiripat cumva, o conversaţie. — Ivan Maximovici, povestiţi-mi despre copilărie, despre părinţii dumneavoastră, l-a rugat Galea. — Nu cred că ar fi ceva interesant pentru tine. — Ba, dimpotrivă. Îmi place foarte mult să ascult istoriile din vieţile pacienţilor. Sunt diferite, dar toate mă îmbogăţesc spiritual. Ivan Maximovici a tăcut un timp, după care a început să povestească. Destăinuirea - Tatăl meu a murit când am împlinit şase ani. Mama nu s-a mai căsătorit niciodată. Şi-a consacrat întreaga viaţă mie. Ziua lucra ca secretară-dactilografă, iar seara, ca să nu duc lipsă de nimic, spăla albiturile la un salon de coafură. Deşi era foarte ocupată, întotdeauna găsea timp pentru mine. Eram mereu curat şi sătul. De două ori pe săptămână, ne plimbam amândoi prin parc. Îmi povestea istorii captivante. Mai mult ca orice pe lume, mama dorea să devin om, om adevărat, după cum îmi spunea adesea. Credea în Dumnezeu şi, o dată pe săptămână, mergea la biserică la serviciul religios. Adesea îmi vorbea despre Dumnezeu şi despre Isus Hristos, care a salvat omenirea, jertfindu-Se pe Golgota. În copilărie, îmi plăcea să ascult asemenea povestiri. — Ivan Maximovici, dar mai ţineţi minte vreo istorioară despre Isus Hristos? — Bineînţeles. Este demonstrat că ceea ce-l înveţi pe copil în fragedă copilărie ţine minte toată viaţa. — Povestiţi-mi ceva. — Mi-e frică să nu greşesc. Eu n-aş putea povesti aşa cum ar face-o mama mea. În copilărie îmi plăcea mult să ascult poveşti despre viaţa lui Isus. De fapt, am crescut cu povestirile acelea ale mamei. Când am absolvit zece clase cu medalia de aur, mama a fost bucuroasă până la lacrimi. Repeta întruna: „Nu m-am trudit zadarnic. Învaţă, fecioraşule, mai departe. Voi face tot ce depinde de mine, pentru ca să devii om". În ziua aceea, când, după absolvirea Facultăţii de Fizică şi Matematică, am susţinut teza de licenţă, mama mă aştepta în parc, pe o bancă. Am ieşit din universitate împreună cu aleasa mea Olea. Ea era anul trei la institutul pedagogic. Eram veseli şi bine dispuşi. Ne ţineam de mână, iar Olea ciripea ca o păsărică. Nici n-am observat-o pe mama care ne venea în întâmpinare. Când a apărut ca din pământ alături de noi, am exclamat uimit: — Mamă, eşti aici! Mi-am susţinut teza! — Mă bucur mult pentru tine, fiule. — Mamă, ea este Olea. — Bună ziua, Olguţa. Mă numesc Ana Mihailovna, spuse mama şi, cu multă sfială, îi întinse mâna. Luându-şi rămas bun de la noi, mama zise: — Eu trebuie să plec, dar tu, Olea, vino pe la noi. Voi fi bucuroasă. Mama plecă. Eu şi Olea, ţinându-ne de mână ca doi copii, ne-am mai plimbat încă mult timp. Obosiţi, ne-am aşezat pe o bancă. Olea a zis aşa, dintr-o dată: — Nu ştiu de ce mă tem de mama ta. M-a jenat privirea ei pătrunzătoare. — Ţi s-a părut. Crede-mă, ai s-o îndrăgeşti. — Nu ştiu dacă o voi putea iubi. Numai o singură mamă există pe lume - cea care te-a născut. Nu mi-a plăcut că, într-o zi aşa de deosebită, discuţia cu Olea a căpătat un ton atât de neplăcut. Şi am trecut la altă temă. Seara, când ne luam rămas bun, Olea mi-a zise: — Uită ce am spus. Pur şi simplu, din interiorul meu a vorbit gelozia faţă de mama ta. Mă duceam acasă bucuros că Olea şi-a schimbat părerea despre mama mea. Între timp, mama mă aştepta acasă. Pe masa acoperită cu o frumoasă faţă de masă, mă aştepta o splendoare de plăcintă. Am băut ceai cu dulceaţa noastră preferată şi am discutat mult, câte-n lună şi-n stele. Aveam o senzaţie de bine, de pace, căldură şi confort. Peste un an m-am căsătorit cu Olea. Înainte de aceasta, i-am pus mamei întrebarea dacă-l place Olea. Ea mi-a răspuns: — Tu ai să trăieşti cu ea. Mi se pare cam alintată şi iubitoare de sine şi îţi va fi greu să trăieşti cu ea. — Mămico, e bună, foarte bună, am răspuns eu, pur şi simplu tu n-o cunoşti. Vei trăi cu noi şi vei vedea. — Aşa să fie, fecioraşule, zise ea oftând. Domnul să vă binecuvânteze. — Dacă există, ne va binecuvânta, am răspuns eu glumind. — Nu glumi pe seama lui Dumnezeu, fecioraşule. Cu aceasta mult mă întristezi. — Iartă-mă, mamă, nu mai fac. Chiar îndată, după căsătorie, am avut o conversaţie neplăcută cu Olea. N-o recunoşteam. Ea pur şi simplu striga: „N-am nevoie de mama ta!". Tăceam şi credeam că toate se vor aşeza la locul lor cu timpul. Mă chinuia conştiinţa, când mă gândeam ce-l voi spune mamei. Ea aştepta invitaţia, după cum ne-am înţeles, de a sta împreună cu noi. Nu demult primisem un apartament, în care era prevăzută şi suprafaţa de locuit pentru mama, deoarece ea îşi dăduse apartamentul autorităţilor locale, având în vedere că vom sta împreună. Credea că totul e gata pentru mutarea ei la noi. Ştiind că mama aşteaptă s-o luăm, m-am dus la ea. Deschizând uşa, am observat că lucrurile erau deja împachetate. Mama, bucuroasă, m-a întâmpinat cu cuvintele: — Ai venit? Azi ne mutăm? Nu ştiam ce să-l spun. Sfiindu-mă, cu greu am rupt cuvintele: — Olea e împotriva mutării tale la noi. Nu ştiu ce să fac. Să schimb iarăşi apartamentul? Ce mă sfătuieşti tu? Pentru o clipă, mama s-a schimbat la faţă, apoi a spus veselă: — Trăiţi în pace, fecioraşule! Eu n-am să vă împiedic. Îmi voi găsi apartament, dar acesta lasă să-ţi rămână ţie. — Mulţumesc, mămică! Eşti cea mai bună mamă de pe lume. Pentru apartamentul tău eu voi plăti. — Ce spui, fecioraşule? Am cu ce achita! Primesc pensie şi apoi mai lucrez încă. Nu te nelinişti! M-am aşezat pe taburet. Mi se părea că am venit acasă şi nu aş mai fi plecat nicăieri. Aveam dorinţa să stau acasă. Mama s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe cap şi m-a invitat să bem ceai. În timp ce beam ceaiul, m-a întrebat despre serviciul meu, despre planuri. I-am povestit tot. Era deja târziu când mi-am luat rămas bun. Mama s-a apropiat de mine şi m-a sărutat pe frunte. În ochi i-au sclipit lacrimi. — Mamă, plângi? — Nu, fiule, pur şi simplu mi s-a părut că eşti micuţ, fără ajutor şi aş vrea să-ţi las ca moştenire dorinţa mea de vis: oricât de mult te-ai ridica în viaţă, să rămâi om. Domnul să te binecuvânteze. — Mamă, parcă îţi iei adio. — Nu, fecioraşule, du-te, Olea te aşteaptă. Transmite-l salutări. Am sărutat-o pe mama şi am plecat. Olea nu dormea, aştepta. Nici n-am reuşit să sun, că uşa s-a deschis şi Olea a întrebat: — Ei, cum a fost? — Mama ţi-a transmis salutări. — Ce rost au salutările, zise ea nervoasă. Ce aţi hotărât? — Mama a renunţat la apartament în folosul nostru şi a spus că îşi va căuta locuinţă. Doreşte ca noi să fim fericiţi. — Bravo mamei tale. Am ştiut eu că Ana Mihailovna e un om cu inimă mare. Olea s-a înviorat, iar mie mi s-a pus o piatră pe suflet. Parcă din depărtare auzeam vocea mamei: „Visul meu, fecioraşule, este ca oricât te-ai ridica în viitor, să rămâi om". Şi m-am gândit: Chiar acum sunt un om de nimic! Odată, când am venit seara acasă, Olea m-a anunţat: — A venit o scrisoare de la mama ta. Ana Mihailovna e în orăşelul N. la soră-sa. Stau împreună, se simt bine. Eram şocat. Mama a plecat deci?! Iarăşi am simţit greutatea aceea pe suflet. Probabil a plecat din cauza mea, ca să nu-mi amintească de singurătatea ei. Ni s-a născut o fiică. Am anunţat-o pe mama despre aceasta, prin telegramă. Ea ne-a felicitat şi peste o vreme ne-a trimis cadouri pentru fetiţă. Pe urmă, ni s-a născut fiul. Iarăşi am anunţat-o prin telegramă. Şi din nou am primit felicitări şi cadouri, de-acum pentru băiat. Odată, Olea m-a întâmpinat în prag cu o faţă nemulţumită şi mi-a spus: — Scrisoare de la mama ta. Vine să-şi vadă nepoţii fără să-şi fi cerut voie. Vine şi mama mea şi nu ştiu dacă este bine să fie împreună. Ce zici? Poate trimitem telegramă să mai zăbovească. — Lasă să mai aştepte a ta, ea vine des pe la noi, pe când a mea nu a fost de cinci ani şi nici măcar nu şi-a văzut nepoţii. Olea, fii om, i-am zis. — Bine, a răspuns ea bosumflată. A doua zi, m-am dus s-o întâmpin pe mama. Ea a ieşit din vagon radioasă şi s-a bucurat atât de mult că mă vede. Am alergat spre ea şi mama, îmbrăţişându-mă, a plâns în tăcere. Apoi, îndreptându-se, a zis: „Să mergem!" Ne-am îndreptat spre casă cu maşina mea cea nouă. În prag ne-au întâmpinat copiii, iar fiul meu a întrebat: — Tăticule, cine e asta? — Este bunica voastră, Ana. — A noastră? Dar de ce n-o cunoaştem? A zis Igor. Bunica s-a apropiat şi-a îmbrăţişat nepoţii şi peste o oră erau deja prieteni. Olea a venit târziu. A salutat rece. A pregătit cina, apoi ne-a chemat. Mama, stând la masă, ne-a întrebat despre lucru, despre treburi. Eu răspundeam. Olea tăcea. — Bunică, rămâi să stai cu noi! A zis Igor. — Rămâi, rămâi! Întărea Oxana. — Mulţumesc pentru invitaţie. Vă invit şi eu la mine, împreună cu mămica, cu tăticu. Veniţi. Dar mâine, copilaşi, plec. Sunt în trecere pe la voi. Şi m-am gândit să intru să fac cunoştinţă cu nepoţii. — Noi venim, venim, dar nu pleca! A doua zi mama se pregătea de plecare. M-am apropiat de ea şi, cu o voce rugătoare, i-am zis: — Mămico, mai rămâi măcar câteva zile. — Nu pot, fecioraşule. Eu sunt în trecere. Pe urmă. Altă dată. Am petrecut-o la gară. M-a sărutat şi mi-a zis: — Fecioraşule, măcar din timp în timp, scrie-mi. Am îmbătrânit şi mi-e tare urât fără tine. — Bine, mămico, i-am făgăduit, îţi voi scrie. Ne-am luat rămas bun şi într-adevăr îi scriam din când în când câte o scrisorică. Pe urmă m-am adâncit în lucru şi peste patru ani am anunţat-o că fiul ei este doctor în ştiinţe fizico-matematice. În loc de telegramă, a venit mama. A intrat în apartament, fiind parcă îngrijorată de ceva. Văzând-o, am strigat: — Mamă, tu eşti? Adia a ceva drag şi scump de la ea. M-am repezit, am cuprins-o în braţe şi am sărutat-o. — Da, fecioraşule, eu sunt. — Numai că nu aţi venit la timpul potrivit, Ana Mihailovna, spuse Olea. — Ba nu, a venit tocmai la timp, am replicat eu, cu reproş. — Deseară avem oaspeţi de vază şi n-am vrea ca prezenţa dumneavoastră să ne strice serată. Doar nu veţi putea nega că sunteţi credincioasă şi aceasta ne va produce disconfort. — Nu te deranja, Olea, plec degrabă. Am venit să-l felicit pe fiul meu şi să-l povestesc ce am visat. Visul acesta mi-a neliniştit inima şi de aceea m-am grăbit să vin la voi. Aici Ivan Maximovici a tăcut, parcă amintindu-şi ceva. — Ivan Maximovici, povestiţi-mi visul mamei dumneavoastră, îl rugă Galea. — Deja e timpul să pleci acasă, Galea, nu să stai atât cu mine. — Serios, vreau să aflu. Ce a visat ea totuşi? Vă rog, povestiţi-mi. — Bine, dacă doreşti. Iată ce mi-a povestit în seara aceea mama: — Cu o zi înainte de telegramă, am visat ceva urât de tot, un coşmar adevărat. Îngerii au anunţat a doua venire a lui Isus Hristos şi eu am alergat cu mare bucurie să-L întâmpin. L-am văzut pe Isus strălucitor, pe nori albi ca de zăpadă. Ţinea o secere ascuţită în mână. Eu am strigat: „Iată Dumnezeul nostru, să ne bucurăm şi să ne veselim de venirea Lui!" Şi deodată am observat că nu erai alături de mine. Am început să te strig: „Vanecica! Vanecica!" Priveliştea venirii lui Hristos a fost înlocuită de alta: ardea lumea noastră păcătoasă, ardeau oamenii, într-un iaz mare de foc în care s-a transformat Pământul. Printre cei ce ardeau, te-am văzut şi pe tine. Am strigat fără să mai ştiu de mine: „Fecioraşule, salvează-te!" Tu ai răspuns: „E prea târziu!" Pe urmă ai început să mă blestemi cu cuvinte groaznice: „De ce lucrai zi şi noapte? Credeai că mi-ai creat o viaţă fără griji în tinereţe şi în copilărie? M-ai ajutat să mă ridic în societate şi astfel mi-ai asigurat iazul de foc! Pier! Pier! Strigai tu şi pe tine te blestem, tu eşti de vină că pier!" Când m-am sculat dimineaţa, am hotărât în modul cel mai serios să vin aici şi să-ţi vorbesc despre Planul de Mântuire şi să te îndemn la pocăinţă. — Asta ne mai lipsea, se indignă revoltată Olea. — Olea şi pe tine te implor, caută calea mântuirii. Cât nu-l târziu, răspunse mama. — Niciodată nu va fi aşa ceva! Strigă Olea cu trufie. În clipa aceea mi-a fost milă de mama. Am cuprins-o şi i-am zis: — Mamă, este doar un vis, te rog, nu încerca să-mi tulburi sufletul. Nu doresc să vorbesc despre aceasta. Mergi la tanti Sonea acuma, vei dormi la ea, iar mâine revino la noi. Mama exclamă: — Nu, copii, nu vă deranjaţi pentru persoana mea. Am dorit să vă povestesc despre marele Plan al Mântuirii, de răscumpărarea omenirii, dar o dată ce nu voiţi să ascultaţi, voi pleca chiar acum. Te felicit, fecioraşule, ai mai cucerit o înălţime. Fii un om adevărat! Iată cadoul meu! Şi spunând aşa, mi-a dăruit un frumos stilou cu peniţă de aur. Am sărutat-o şi, în şoaptă, i-am spus la ureche: — Pentru toate ţie îţi mulţumesc, mamă. Olea s-a apropiat, de asemenea a sărutat-o şi i-a zis: — Vă mulţumim, Ana Mihailovna, pentru toate, fiţi fericită! La revedere! Mama, îngrijorată, s-a pregătit să plece şi a ieşit în grabă. Am vrut s-o petrec până la scară, dar Olea a trântit uşa în faţa mea. M-am aruncat asupra Olei: — Totdeauna te porţi urât cu mama! Dacă mă iubeşti, de ce urăşti ce mi-e scump mie? Eram enervat, dar m-am reţinut, pentru a nu aprinde cearta. Am alergat la fereastră. Mama, mult aplecată, mergea pe trotuar. Mi se părea că suspină. În acest moment, Olea s-a apropiat şi mi-a zis linguşitor: — Nu te gândi la nimic rău. Regret. Dacă ar fi venit măcar cu o zi mai târziu asta nu s-ar fi întâmplat! Azi avem atâtea treburi, dar ea cu visul ei. Şi chiar atunci, a râs veselă şi a zis: — Să mergem, Vanecica, după cumpărături, timpul nu aşteaptă. M-am trezit ca dintr-un coşmar şi am mers după soţie, ca să aducem comenzile de la magazine, căci veneau oaspeţii. Cu timpul, toate s-au uitat. Au trecut zile, luni, ani. Noi ne-am scufundat în viaţă, în treburi. M-am deprins cu familia aşa cum era ea: soţie frumoasă şi copii educaţi bine. De atunci au trecut zece ani. O dată pe an îi scriam mamei o felicitare de Anul Nou şi primeam răspuns de la ea. Dar acum, iată, am ajuns infirm, nu mai am picioare, nu mai am mâna dreaptă şi mă gândesc deseori la mama. Am nevoie de ea foarte mult, aş vrea să mă destăinuiesc şi să-l cer iertare pentru tot trecutul. Este mama mea! De la mângâierea ei mi s-ar face mai uşor şi, ca în copilărie, aş recăpăta pacea. Galea, acuma dumneavoastră ştiţi totul despre viaţa mea. Acum, în faţa dumneavoastră, stă un om cu suflet de nimic şi neînsemnat. Galina tăcea. Era surprinsă de ceea ce auzise. Acum îi devenea clară purtarea soţiei şi a copiilor omului din faţa ei. A spus încet: — Ivan Maximovici, aveţi nevoie să vă întâlniţi cu mama dumneavoastră. Daţi-mi adresa, eu îi voi scrie, dacă dumneavoastră nu o puteţi face. — Galea, spuneţi-mi adevărul şi numai adevărul, e drept că soţia mea m-a părăsit? Se făcu linişte, linişte de tot, încât se auzea greieraşul care cânta departe. Galea răspunse: — V-a trimis o scrisoare. — Duceţi-mă în salon şi aduceţi-mi scrisoarea. Galina s-a cutremurat. — Nu vă temeţi, Galea! Eu m-am pregătit pentru orice lovitură în viaţă, cunoscându-mi soţia. Tot ce a scris rău în scrisoare, am citit deja din comportamentul ei de mai înainte. Am simţit eu că nu mai am nici familie, nici casă şi am rămas singur. Nu te deranja, nu voi păţi nimic, iar dacă va trebui să-l scriu mamei scrisoare, o voi scrie singur, bineînţeles cu ajutorul dumneavoastră. Galea l-a dus în salon, a luat scrisoarea şi i-a adus-o. La plecare, i-a spus: — Ivan Maximovici, fiţi curajos şi pregătit pentru aspra şi neaşteptata lovitură a sorţii! — Eu m-am pregătit pentru orice. Mă voi strădui să-l semăn mamei. Pe ea nu au doborât-o loviturile sorţii, măcar că le-a primit de la cel mai iubit om de pe pământ - fiul ei. — Noapte bună, a spus Galina şi a închis încet uşa salonului după ea. La început voise să plece acasă, dar pe urmă se hotărî să rămână la spital, nu cumva să fie nevoie de ajutorul ei. Noaptea a trecut. Dimineaţa, Galina a intrat în salon. Ivan Maximovici dormea liniştit. Scrisoarea stătea pe pieptul lui. Galea luă scrisoarea şi o puse în plic. Ce s-a petrecut în noaptea aceea? Ivan Maximovici a citit scrisoarea. Pe urmă a mai citit iar şi iar, de câteva ori. Nu putea crede nicidecum că Olea şi copiii l-au părăsit în cele mai grele clipe din viaţă, lăsându-l singur. Simţea cum i se frânge inima de dor. Ar fi vrut să strige de durere. Asta era. Rămăsese singur, inutil, nimeni n-avea nevoie de el. „Oare chiar niciodată Olea nu m-a iubit? Oare chiar numai de poziţia mea socială şi de mijloacele mele a avut nevoie? Am trăit douăzeci şi cinci de ani împreună şi în clipele celei mai grele încercări să mă părăsească?! E drept că eu am cincizeci de ani şi sunt infirm, iar ea are patruzeci şi cinci de ani şi încă e frumoasă. Dar copiii? Ah, copiii, copiii. " Aşa cugeta el noaptea şi iarăşi lua scrisoarea, recitind-o o dată şi încă o dată: Vanea, îţi scriu scrisoarea aceasta şi plâng, dar nu pot face nimic cu mine. Mă vei acuza, dar nu am nici o putere. Semeni mult cu mama ta la caracter. Ea este răbdătoare, puternică spiritual şi întotdeauna răbda ofensele tăcând. Eu am schimbat apartamentul şi plec împreună cu copii în oraşul M. Cred că trebuie să divorţăm şi sper că nu-mi vei pune piedici. Aşa va fi mai bine. Ştiu că îţi va fi greu să treci peste toate astea, dar nu uita că ai mamă. Ea te iubeşte şi în clipele grele nu te va părăsi, nu vei rămâne singur. Iartă-ne pe toţi! Nu mă blestema! Nu te mai gândi la noi! S-a întâmplat ceva ireparabil. Iartă-mă, Vanea! Olea şi copiii. El se gândi: Olea şi copiii! Iată şi ultima înştiinţare că am avut soţie şi copii, familie. Nu-s copiii şi nu-l Olea. Toată viaţa m-a aţâţat împotriva mamei. Eu am fost cel mai nerecunoscător fiu de pe lume. A venit timpul să-mi întoarcă spatele şi mie copiii mei, cum i-am făcut şi eu mamei mele. Nu în zadar se spune: „Ce semeni, aceea vei secera". Iar acum Olea scrie: „Tu ai o mamă care te iubeşte". Olea, Olea, cum de îndrăzneşti tu să-mi aminteşti de mama? Iar eu, orbit fiind de iubire pentru tine, mi-am îngăduit să ofensez cea mai scumpă şi dragă fiinţă - sărmana mea mamă! Da. Mi-a rămas doar mama mea, aici ai dreptate. Mama care m-a crescut şi m-a educat în condiţii extrem de grele. Ea a făcut totul ca eu să cresc şi să ajung un om cinstit, protejându-mă de influenţa stricată. M-a învăţat din fragedă copilărie să mă închin lui Dumnezeu, Care singurul poate să audă şi să ajute în toate greutăţile. Tot ceea ce aveam, ce am obţinut, totul îi datorez mamei mele. Şi cum i-am răsplătit? Au trecut deja zece ani de când n-am mai văzut-o. Zece ani! În aceşti zece ani, am făcut doar schimb de telegrame. Ivan Maximovici a împins scrisoarea soţiei şi a hotărât ferm să-l scrie mamei o scrisoare, sincer să recunoască greşeala, să-şi ceară iertare şi s-o roage să vină la el. Sufletul i s-a liniştit şi peste câteva minute a adormit. S-a trezit tocmai la masă. A sunat şi peste câteva clipe a intrat Galina. — Galina, scuzaţi-mă că v-am deranjat. Am vrut să vă rog să-mi scrieţi scrisoarea pentru mama. — Bine, voi rămâne după lucru şi vă voi ajuta. Seara, Galina a intrat având în mână pix şi hârtie. Bucuroasă, a zis: — Vă stau la dispoziţie. Dictaţi. — M-am gândit să-l trimit o scrisoare scurtă. Scrieţi: „Scumpa mea mămică, Te rog, iartă-mă, dacă mă mai poţi ierta. Sunt foarte singuratic. Stau în spital. Sunt infirm, părăsit de toţi. Nu-ţi cer să mă iei la tine. Nu, la aceasta nu am dreptul. Eu vreau să-ţi cer iertare pentru toate suferinţele ce ţi le-am pricinuit. Mamă, am nevoie de tine, foarte multă nevoie. În cele mai grele clipe, cele mai amare ore din viaţă, fiul tău are nevoie de tine. De tine, cel mai apropiat, cel mai scump om pentru mine. Te rog încă o dată: iartă-mă! Al tău, Vanea" Galina a scris adresa pe plic şi a ieşit. Aşezându-se pe scaun ea continuă scrisoarea, dar pe urmă, a şters cu hotărâre ce scrisese şi, îmbrăcându-se, a plecat la oficiul poştal.

ORAŞUL  ZEULUI  CU  DOUA  FEŢE   Clnd timpul deschide o cale nouă, săpând nei brazde pe faţa pământului, vechile drumuri – asemenea zbârciturilor de pe un obraz smochinit – îşi pierd urmele de altădată. Drumurile, pe care istoria le croieşte între diferite ţări, au parte de năstruşnice prefaceri. Unele te uimesc prin prospeţimea, lărgimea şi viaţa lor clocotitoare; altele, căutând să-şi păstreze măreţia de veacuri, se pustiesc, totuşi, şi se cufundă în tihna paraginilor. Iarba începe să răsară printre lespezile de piatră, iar rădăcinile copacilor — Şuvoi vânjos de viaţă nouă – urnesc pietrele din loc. Până şi păsările şi dihăniile uită că, pe aceste drumuri, s-au perindat odinioară care triumfale sau a umblat picior de om. Multe din drumurile croite să dureze veacuri de-a rindul îşi mai păstrează trăinicia de odinioară, dar râmân de izbelişte. Oraşele, aşezate de-a lungul marilor drumuri ale istoriei, poartă şi ele urmele acestor prefaceri. Unele cad În paragină, altele, dimpotrivă, se umplu de o larmă pe care nu o cunoscuseră mai înainte. Unele se lăţesc, înghiţindu-şi periferiile şi ajungând hăt departe cu străzile lor, în timp ce, pe caldarimurile desfundate ale altora, încolţesc seminţele aduse de vânturile pornite din crângurile şi câmpiile învecinate… Bisericile părăsite de la marginile oraşelor sunt tăinuite de frunzişul sălbăticit al copacilor; pe clopote se aşterne colbul, iar pânza urzită de păianjeni, între limba şi gura lor, licăreşte în bătaia soarelui. Nici numele oraşelor nu s-au dat la întâmplare. Astfel, nu întâmplător, şi-a luat numele de Genova oraşul în care s-a născut Paganini, omul condamnat din pricina genialităţii sale şi blestemat pentru talentul pe care l-a avut. În evul mediu, cetatea se numea Janua, cuvânt care, pe latineşte, înseamnă „uşă“. Dar nu chiar o uşă cu canaturi şi balamale, ci poartă sau prag, care desparte lumea largă de locuinţa strimtă a omului. Janua însemna, deopotrivă, întâmpinarea zilei ce va veni – prag între ziua de ieri şi începutul zilei de mâine – ca şi privirea aţintită înspre viitor, neuitând însă trecutul. Zeul roman Janus era păzitorul pragurilor de casă şi al porţilor oraşelor, întruchipare a unei himere geometrice, care statornicea hotarul dintre trecut şi viitor, locul unde prezentul devine mai subţire ca umbra pânzei de păianjen. De aceea, zeul roman era înfăţişat printr-un cap cu două feţe. Cu o faţă privea înainte şi cu alta îndărăt, deşi amândouă feţele erau ale aceluiaşi cap. Să nu uităm că prima lună a anului poartă numele de ianuarie, fiindcă, odată cu venirea ei, se încheie ultimele clipe ale anului care s-a scurs, iar prin ger şi vifor străbat glasurile apropiatei primăveri din noul an. Odinioară, Mediterana – această gigantică elipsă – era împodobită cu o cunună de oraşe strălucitoare. În apusul îndepărtat, dincolo de Coloanele lui Hercule, se întindea Oceanul Atlantic. Vechile inscripţii greceşti pomenesc de călătoriile fenicienilor în partea cealaltă a Coloanelor lui Hercule şi despre expediţia lui Jason, care a purces să caute lâna de aur. Platon, în „Timeu“ şi „Criton“, povesteşte că, dincolo de Coloanele lui Hercule, era odinioară un drum care ducea înspre Atlantida. Aceasta a ipierit în valurile oceanului, dar rămăşiţele vechilor ei popoare le mai întfinim şi astăzi pe faţa pământului. Aşa cum Ar- himede vorbeşte de firicele de nisip, tot aşa Platon povesteşte despre lumile vechi, despre dispariţia lor şi naşterea altora noi. Lumea veche n-a depăşit Coloanele lui Hercule. Îndrăzneţii marinari care au pornit spre soare- răsare, deschizând drumuri spre Orient, au avut mai mult noroc decât cei care au călătorit spre soare-apune. Spre Răsărit, se aţinteau atât privirile celor ce râvneau la aurul Indiei, cât şi gândurile celor mistuiţi de dorinţa de a vedea focul nestins al candelelor Ierusalimului. O pafta strălucitoare la cingătoarea de oraşe din jurul Mediteranei, cheie a porţilor pământului – iată ce era Genova în veacurile acelea. În Genova, a văzut lumina zilei omul care a năzuit să închidă uşa spre lumea veche şi să deschidă poarta spre lumea nouă. La Genova, s-a născut Columb. Când aurul Americii a potopit Europa şi când vechii Indii din Levant i-au luat locul Noile Indii, s-a stins viaţa drumurilor ce treceau pe la poarta genoveză, legând Europa cu străvechiul Orient. În secolul XIV, Genova a pierdut Ciprul; peste patru veacuri, a pierdut şi Corsica. Această insulă genoveză a fost cotropită de francezi. Iar mai apoi ofiţerul corsican Bonaparte a pornit spre Italia, coborând din nord, împreună cu Massena, şi s-a îndreptat spre Genova. Oraşul cucerit a încercat să-şi păstreze neatâmarea şi, chiar sub ocupaţia lui Bonaparte, Republica genoveză continua să-şi aleagă dogii. Pe timpul lui, au mai existat încă douăsprezece guvemăminte şi opt prefecturi. Aristocraţia din consiliul celor zece cirmuia oraşul. Orăşenii bogaţi şi nobilimea – trei sute la număr – alcătuiau Consiliul cel mare al cetăţii. LEGENDA NAŞTERII Din gangul care se strecura printre case, dând într-altâ uliţă, trei trepte tocite şi murdare te duceau la clădirea cenuşie din Passo di Gatta Mora. Pe aceste trepte, spune legenda, alunecase o moaşă… Poticnindu-se, ea pomeni numele dracului. În aceeaşi clipă uşa se deschise şi se auzi scincetul răguşit şi piţigăiat al noului născut, cane era Paganini. Copilul a plins toată noaptea, a plâns şi dimineaţa. Plângea, tinguindu-se parcă împotriva cruzimii părinţilor, care-l chemaseră la viaţă intr-o noapte atât de neagră şi furtunoasă, când marea înfuriată se izbea de cele două diguri genoveze, bubuind ca o gură de tun. Era în noaptea de 27 octombrie a anului 1782. MIZERIE În apropiere de Passo di Gatta Mora, se afla, în anii aceia, o clădire lunguiaţă, care atrăgea privirile trecătorilor prin cercevelele înnegrite ale ferestrelor, prin petele de igrasie, prin tencuiala scorojită şi înverzită. Era un han pentru săraci – Albergo dei poveri. În ceata de copii zdrenţăroşi, ce năvăleau în stradă tocmai din acea clădire, ca să se joace cu corăbioare de lemn sau de hârtie, făcându-le să plutească pe băltoacele din preajmă, sau care se incăierau în mijlocul uliţei, um- plând-o de ţipete şi larmă, puteai zări un băieţaş cu frunte lată, cu un nas foarte lung, cu păr negru, încirlionţat, şi cu falca atât de ieşită în afară, încât avea înfăţişarea unei maimuţe. Doi ochi mari, negri, te izbeau în mod ciudat, dacă-i priveai chipul slut. Faţă de întreaga arătare a copilului – braţe lungi, picioare subţiri, cu labe enorme, degete prelungi la nişte mâini deşirate – ochii aceştia, neobişnuit de frumoşi, te surprindeau. Când ochii îi seânteiau de curiozitate, i se schimba întreaga faţă, pierzându-şi, ca prin farmec, urâţenia. Dar impresia aceasta trecătoare se destrăma într-o clipă şi mica făptură, rin jind, ţipând şi înjurând sălbatic, se năpustea, laolaltă cu alţi tovarăşi de joacă, asupra celorlalţi copii, şterpelindu-le corăbioarele şi bărcuţele purtate pe şuvoaiele repezi ale apei de pe marginea străzii. În gangurile întunecoase şi înguste ale „Hanului”, copiii se jucau de-a v-aţi-ascunselea. Duminica după-amiază, se strângeau ca să caşte gura la vreun olog bătrân, care, după ce se îmbăta bine, îşi bătea baba cu cârja. Copiii se cocoţau pe ultima treaptă a scării şi, de acolo, priveau pe geamul de deasupra uşii şi se desfătau în voie cu scenele acestea de familie. Adesea, apropiindu-se tiptil de uşa odăiţei în care cerşetorii jucau zaruri, ei aşteptau cu răbdare clipa când păgubaşii se luau la bătaie cu câştigătorii. Una dintre primele lovituri pe care viaţa i le-a hărăzit lui Niccolo a fost o boală lungă şi grea. A zăcut trei săptămâni cu fierbinţeli mari, aiurind şi sărind din pat, încât a trebuit să i se lege miinile şi picioarele şi să i se pună pe cap, tot timpul, ştergare udate în apă rece. Boala îl vlăguise. Pentru multă vreme, rămase departe de joaca celor de aceeaşi vârstă. Ceasuri întregi cânta din lăută, în timp ce mamă-sa cârpea, spăla, călca şi pregătea cina sărăcăcioasă. Începu să cânte şi din chitara lui taică-său. Niccolo creştea sub ochii grijulii ai mamei. Pe fratele mai mare, Francesco, mai că nu-l zărea pe acasă: el vorbea totdeauna în taină cu bătrinii care veneau la taclale pe la signor Antonio. Francesco era, pentru Niccolo, un străin, ba mai mult încă – un om nesuferit. La rindu-i, signor Antonio dădea tot mai rar pe acasă. Trezindu-se intr-o noapte, Niccolo văzu pe maică-sa îngenunchiată în faţa crucifixului şi rugându-se. Tată-său nu era acasă. Mama aruncă o privire feciorului şi, apropiindu-se de pat, îi spuse: — De ce nu dormi? O să vină şi tata îndată, că nu-i departe. Joacă şi pierde; speră să ne aducă fericire, dar ne căşunează numai necazuri!… Abia a doua zi, pe la amiază, se întoarse acasă Antonio Paganini. Băiatul cânta din lăută. Era atât de absorbit, încât nu băgă de seamă când intră tatăl. Acesta rămase locului şi îl ascultă zâmbind. În spatele lui, chiar în prag, se oprise şi mama. Când băiatul sfirşi de Cântat, tatăl începu să-l aplaude şi apropiindu-se de dânsul, puse, poate pentru prima dată, palma lui mare pe capul negru şi cârlionţat al copilului. Micul maimuţoi deschise larg gura cu dinţii gălbejiţi, ridicându-şi privirea speriată şi linguşitoare înspre chipul aspru al bătrânului. — Vai, cât eşti de slut l – rosti deodată signor Antonio. Duioşia i se irosise de pe obraz. Apoi, întorcându-se către nevastă-sa, îi zise: — Hai, Tereza, fugi şi cumpără ceva de-ale mâncării! Mi-i o foame de lup. Azi ni se cuvine să ne veselim puţintel. Luă chitara, se aşeză în faţa băiatului şi-i făcu semn din cap. — Carmagnola! Tatăl cânta bine, băiatul încerca, sfios, să-i ţină isonul. Apoi, Antonio Paganini lovi coardele, dădu la o parte chitara şi, cu paşi mari, hotăriţi, trecu în camera de alături. Ieşi de acolo cu o vioară veche şi spuse băiatului: — Niccolo, am să te învăţ să cinţi la vioară! Am să fac din tine o minunăţie! Ai să câştigi bani mulţi 1 Ştii tu ce-i asta? E vioara care a aparţinut unui străbunic al nostru, înmormântat la Capua, chiar în biserica Sfânta Anna. Ceea ce am pierdut eu la bureă, va trebui să câştigi tu, cu vioara. Azi e o zi norocoasă. Vezi maşina aceea? — şi arătă cu mâna spre nişte tabele de carton, ce se aflau pe masa de scris. Asta-i invenţia mea! Am în mână secretul succesului. Discurile astea simple, de carton, se învârtesc şi-mi arată taina câştigului… În clipa aceea, signora Paganini intră cu un coş în. Mână: — Pot să plec, Antonio? — Da! Da! Du-te! Scoase din buzunarul vestei ura teanc de bancnote şi, alegând-o pe cea de valoare mai mică, i-o întinse. După cum vezi, Terezo, zise el, treburile merg mai bine. Maşina mea de ghicit nu m-a înşelat. Acum ştiu precis ce numere de loterie trebuie să cumpăr, ca să. Câştiig!… — Nu te mai osteni degeaba! — îl întrerupse nevasta. Nu-i nevoie să mă minţi: ştiu doar că joci cărţi… — Ba tu minţi! — tună bătrinul. Hai, cară-te l Vezi-ţi de treabă… Şi astfel începu prima lecţie de vioară. Bucăţica de om pricepea cu greu cele ce dorea taică-său. Acesta se înfuria şi, la fiecare greşeală, îl plesnea peste ceafă. Apoi luă de pe masă o linie lungă, colţuroasă, şi se apucă s-o folosească la fiecare greşeală a băiatului. Cu lovituri dibace şi aparent uşoare, îi dădea peste mâinir, umplându-i-le de vânătăi. Când Tereza Paganini reveni cu cele târguite, signor Antonio se afla în culmea mâniei. Zăvorise copilul în cămnară, poruncindu-i să execute acolo primul exerciţiu de vioară. Timp de un ceas răsunară din încăperea aceea strimtă sunetele sălbatice şi stridente, în timp ce Antonio Paganini şedea la masă cu nevastă-sa, cinstindu-se cu vinul adus. Se lăuda cu câştigurile sale şi îl blestema pe signor Law, care ruinase băncile franceze şi invadase toată Franţa cu bancnote fără valoare, în locul monedei sunătoare de mai înainte, bună şi trainică. Îi blestema pe acţionarii italieni, care se înţeleseseră cu negustorii francezi. În zilele în care „nemernicii ăia“ de francezi puseseră mâna pe fortăreaţa cea mare a Parisului şi, lepădându-se de sfânta biserică şi de Dumnezeu, vârâseră pe rege la închisoare – mările erau bântuite de uragane, care nu mai semănau nici pe departe cu furtunile de altădată… Dar nicio furtună nu pricinuise atâta pagubă comerţului maritim ca răscoala gloatei franceze. Englezii popriseră vasele comerciale ale Franţei. Negustorii francezi încetaseră plăţile către băncile italiene. Bursa îşi încetase activitatea. Ale cui păcate trebuia să le ispăşească ol, Antonio Paganini, vechi şi cinstit misit? De ce tocmai el trebuia să îndure atâtea din cauza răscoalei norodului din Franţa? — Şi gloata asta blestemată, detfilând pe uliţe cu bonete roşii şi cu hârci înfipte în virful suliţelor, intonează cânte- cul nostru genovez Carmagnola! Cum de nu le e ruşine să batjocorească frumoasele noastre cântece 1… Limba bătrinului Paganini se împleticea tot mai mult. Tot mai des folosea Antonio cuvinte grele. Îi înjura pe toţi, vorbea de necinstea nobilimii, de falimentul negustorilor. Din senin, se apucă să-şi laude maşina de ghicit numerele ciştigâtoare. Nu-şi dădea seama că soţia sa tace, nici nu vedea suferinţa întipărită pe chipul ei. Tocmai când se lăuda mai tare, lovi cu pumnul în masă: — Mii de draci! Auzi cum cântă băiatul? O să ajungă departe!… Abia atunci îndrăzni Tereza să-i aducă aminte că băiatul fusese bolnav nu demult, că era primejdios să i se ceară sforţări atât de grele şi de îndelungate şi că era timpul să stou şi el la masă. Signor Antonio îi tăie cu grosolănie şirul vorbelor. — Nu va îmbuca nimic până ce nu va cânta primul exerciţiu fără nicio greşeală! RĂZBOI La „Han“ se povesteau lucruri ciudate. Francezii aşezaseră pe una din marile pieţe ale Parisului un fel de estradă, iar pe estradă puseseră nişte stâlpi, între care prinseseră un triunghi mare de oţel, care luneca de-a lungul scobiturilor şi cădea cu vârful ascuţit în jos. Intr-un cuvânt, francezii imitaseră maşina folosită de bătrânii măcelari din Milano pentru a ucide vitele la abator. Maşina lor, însă, era pentru capete de oameni. L-au scos pe rege din turnul în care-l ţinuseră prizonier, l-au pus sub maşină şi au lăsat să-i cadă pe ceafă triunghiul cel greu de oţel. Ridicară apoi căpăţâna despărţită de trup şi, ţinând-o de plete, o arătară poporului parizian strâns în preajmă, strigând: „Iată adevăratul rege al Franţei!“ Niccolo asculta cu uimire toate aceste vorbe, ce umblau din gură în gură. Se spunea că regele fusese un ticălos şi un trădător al poporului, aşa încât uciderea lui era o pedeapsă meritată pentru crimele de care se făcuse vinovat în faţa ţării. Se mai spunea că chemase în ajutor oşti străine, pentru a trece Franţa prin foc şi sabie; se vorbea despre satele franceze, cuprinse de flăcări, despre grozăviile foametei îndurate de cei mulţi, despre coaliţia împărăţiilor vecine, unite pentru a salva pe Ludovic al XVI-lea şi despre războiul ce l-au pornit împotriva poporului francez răsculat. — … Ai auzit? Francezii cintă Carmagnola noastră… Micul Paganini cinta acum destul de bine. Învăţase notele. Iar când lipsea de acasă bătrânul, încerca să compună singur mici cânteee. În închipuirea lui, îi vedea po francezii cu bonete roşii, avântându-se cu drapele ca să cucerească fortăreaţa Parisului! „Bastia, Bastiliotf, parcă aşa-i zice, se căznea să-şi amintească micul Paganini, şi sunetele ce îi veneau de la sine le reda în cântecul viorii lui vechi şi prea mari pentru el. Carmagnola suna melodioasă, plină de viaţă. Părea alt cântec, altă Carmagnolă. Intr-o zi, profitând de lipsa tatălui, micul Paganini plecă pentru prima dată de acasă, cu gândul să împărtăşească şi altora cântecul lui. El păşi prin gangul întunecos al „Hanului", parcă dosind o pradă. Aici îşi făcu Niccolo debutul în faţa lumii. Simţi o mândrie deosebită când glasului viorii lui i se alăturară şi vocile oamenilor care-l ascultau. Femeile şi bărbaţii, strânşi împrejur, cântau în cor o nouă Carmagnolă. O cântau acum cu toată bogăţia de nuanţe pe care i-o dăruise arcuşul lui Paganini. Ca şi înainte, soarele strălucea viu deasupra Genovei. Ca şi înainte, valurile mării susurau blând, scăldând digul de la Darsena Reale. Ca şi înainte, arborii înfloriţi din grădina publică, se legănau ritmic, în timp ce monumentele de marmoră din cimitirul Genovei sclipeau albe în ibătaia razelor, străjuind, neclintite în măreţia lor, vechile morminte ale aristocraţilor genovezi. Nimeni, în afară de consiliul cetăţii, nu ştia că uraganul ce smulgea acoperişurile palatelor bate de la nord spre sud şi din apus spre răsărit şi că, poate, peste noapte, cerul senin al Genovei se va acoperi de nori. Umblau zvonuri nelămurite că, undeva, în Alpii apuseni, prin trecătorile munţilor, apăruseră uniforme roş-albastre şi că armata de cavalerişti, ce se îndreaptă spre Gastel-Franco şi cetatea Bard, poartă în frunte nişte flamuri tricolore. Dar acestea nu erau decât zvonuri. Se rostea un nume italienesc, un nume vestitor de viaţă fericită şi norocoasă pentru cel oare-l purta. Buonaparte – soartă bună – era numele omului care venea dinspre nord, îndreptindu-se către sud, în fruntea unei întregi oştiri de răsculaţi. — Cine-i omul acesta? — spunea bătrinul Paganini, şezând la masă. E feciorul unui simplu sindic[1] corsican. Cum dracu îşi îngăduie canalia asta să poarte uniformă de general, când nu-i nici măcar nobil francez? Cum o să fie în stare să se împotrivească armatelor regulate ale împăratului austriac? Se apropie sfârşitul lumii, adăugă el, sfârşind de băut a patra sticlă de vin. În curând n-o să mai avem unde fugi! Bursa genoveză se redeschisese de două ori şi, de fiecare dată, signor Paganini câştigase bănet, nu glumă. Avea noroc şi la cărţi, ca şi în năstruşnicele sale afaceri cu loteria. Vecinii şuşoteau că n-ar fi tocmai lucru curat cu numerele acelea de loterie, că roţile maşinii ar fi unse cu ulei de aur… Bătrânului îi mergea ca-n poveşti. Când, pe uliţele Genovei, se porniră vânturile reci ale iernii, lumea începu să fie tare îngrijorată: se vorbea pe faţă despre înaintarea trupelor franceze dinspre apus, dinspre Nisa. Bătrinul Paganini, însă, părea că nu vede şi nu aude nimic. Era cu totul absorbit în operaţiunile nespus de complicate ale unei noi… Loterii. Acum, nu mai avea ochi să vadă maşina – cu discurile ei de carton, cu planşetele de lemn, cu acele, săgeţile şi indicatorul ci de oţel. Biata maşină zăcea intr-un ungher plin de praf, şi nici molanul n-o mai băga în seamă. Acum nu mai avea nevoie să facă, noapU’ii, calculele acelea nebuneşti. Hârşâiiul acelor de oţel pe discuri de carton, asemănător ronţăitului unui şoarece, încetase. Limbile ceasornicului alergau, de data aceasta, singure pentru signor Paganini – timpul lucra pentru el. Paganini se lăsa în voia soartei. Curentul vremii îi mâna paşii. Apele erau tulburi şi, tocmai m aceste ape tulburi, fostul misit genovez avea să prindă un peşte gras. În nord, lucrurile mergeau prost. Puternicele şi solidele întreprinderii financiare din oraşe începeau să se clatine. Corăbiile nu mai plecau pe mare. „Piraţii militari” ai Angliei ajunseră stăpânii Mediteranei. Romanelli şi Spiro, proprietarii unei bănci din Genova, chemară la ei, dis-de- dimineaţă, pa misitul Antonio Paganini. Citiră împreună proclamaţia generalului Bonaparte: „Soldaţi! Aţi fost prost hrăniţi, sunteţi aproape goi ’ Guvernul republican vă datorează totul, dar nu poate face nimic pentru voi. Răbdarea şi curajul eroic, de care daţi dovadă, vă fac cinste, dar din aceste virtuţi nu vă puteţi făuri nici glorie şi nici nu puteţi dobândi ciştiguri. De aceea, am luat hotărârea de a vă scoate din munţi, spre a vă duce într-una din văile cele mai roditoare din lume. În l’aţa voastră se deschid drumuri largi, cu oraşe mari; o să vedeţi o provincie înfloritoare, o ţară nouă. Acolo vă aşteaptă onoarea, gloria, bogăţia! tt — Aşadar! — exclamă bancherul Spiro, fluturind sub nasul lui Paganini fiţuica de hirtie albastră. Aşadar, sol- dăţoiul ăsta necioplit a şi trecut la înfăptuirea celor promise armatei lui de tâlhari cu care vine dinspre Nisa? — Da! — îşi răspundea tot el singur. Seeătuieşte oraşele cu jafurile şi supune populaţia unui tribut mai gteu decât moartea! — Ne-am hotărât să închidem banca! — rosti mai departe asociatul său, adresându-se lui Antonio Paganini. Iar tio, care ne-ai fost un ajutor credincios, îţi facem o propunere, care nu poate decât să te onoreze: vei pleca în nord, luând cu tine şi oarecare bagaj, anume nişte saci cu actele băncii: ipoteci, poliţe, chitanţe, acţiuni şi rente. Numerarul il lăsăm deocamdată aici. Închidem banca şi plecăm pentru citva timp din Genova, undeva mai departe, iar tu vei duce la Cremona sufletul şi inima băncii noastre. Antonio rămase multă vreme pe gânduri. Chipul i sg posomori din ce în ce mai mult. Cu pleoapele neclintite, urmărea prin oglindă expresia de pe faţa celorlalţi. În sfâr- şit, îşi ridică privirea plină de o spaimă prefăcută. Pe chipul bancherilor se ivi nedumerirea. — Noi ţi-am încredinţat tranzacţii însemnate, ai fost mijlocitorul nostru în toate afacerile maritime ale băncii. Spune-ne: cum am putea să te răsplătim dinainte pentru cele ce vei face? — Defăimarea lui Pâganinl – cd. 120 Romanelli vorbise mai mult decât se cuvenea. Spiro se încruntă şi rosti răspicat: — Ştii? La nevoie, mă pot învoi cu frate-meu care tocmai e gata să plece în nord, dacă treaba aceasta e prea grea pentru dumneata, signor Paganini l Atunci bătrinul misit se hotărî să dea lovitura. El cunoştea relaţiile dintre cei doi fraţi. Ştia că se despârţiseră, în urma unei afaceri necurate. Ştia că nu din sentimente familiale renunţase signor Spiro să mai amestece poliţia austriacă în relaţiile dintre el şi propriul său frate, căutând să facă uitată cât mai degrabă toată povestea. Paganini îi măsură cu privirea şi, luând o înfăţişare şi mai jalnică, zise: — Prea stimaţii mei domni, nu uitaţi că am nevastă şi copii! Nu-i pot lăsa în voia soartei! Dacă părăsesc oraşul în care m-am născut, trebuie să-i iau cu mine. Trebuie să-mi cumpăr o trăsură bună. Caii mă vor costa mai mult decât pe alţi călători, căci trebuie să-i obţin fără complicaţii. În acelaşi timp, trebuie să trec numaidecât drept un călător sărac. Recunoaşteţi, ca să fim drepţi, că ceea ce-mi cereţi este tot una cu a mă azvârli chiar în gura leului Se făcu tăcere. Scena aceasta se repetă încă de trei ori, după care, signor Spiro, cu inima strânsâ ca intr-un cleşte, fixă suma de cinci mii de lire. Paganini se ridică şi, ţinându-şi pălăria în mână, le spuse: — Domnilor, mă aşteaptă familia, daţi-mi voie să plec! Vă rog să mă credeţi că… eu… din toată inima… Dar Romanelli îl opri cu un gest brusc: — Ia mai las-o şi tu, ce naiba! Hai, spune suma care să-ţi acopere nevoile familiei! Dar ce zor-nevoie să cari cu tine nevasta şi copiii? — Nu, domnilor, vă rog să mă iertaţi, dar… Paganini se îndreptă către uşă, signor Spiro îi tăie repede drumul, apropiindu-se de raftul pe care erau rân- duite catastifele băncii. Luând un registru gros, se propti în uşă cu picioarele depărtate şi-i spuse: — Gândeşte-te şi tu, încăpăţânatule, ce putem face, când suntem aproape ruinaţi!       fi-SK «5» — Tocmai de aceea nu vreau să vă mai sporesc pierderile, domnii mei… — zise Paganini. Voi trăi şi eu, s&rmanul de mine, din cei câţiva gologani agonisiţi cu sudoarea frunţii, în vremea din urmă. — Hai, spune, odată, ce pretenţii ai, ce aştepţi de la noi? Atunci Paganini, aiplecându-şi privirile în pământ, zise: — Procente din toate afacerile maritime ale băncii, de îndată ce domniile voastre vă veţi relua operaţiunile. Printre actele pe care le voi duce la Cremona, stimaţii domni vor fi într-atit de buni ca să adauge şi angajamentul prin care mă fac părtaş la veniturile băncii şi îmi plătesc douăzeci de mii de lire peşin, în ziua plecării. DRUMUL PE PĂMÂNT În nordul Italiei, la Cremona, locuia signor Paolo Stradivarius. În zilele în care se petrec cele povestite de noi, el îşi făcea aproape zilnic însemnări, scriind în carnetul său: „Savoia, Nisa, fortăreţele Alexandria, Coni, oraşe întărite ca Suza, Bunetti, Exillo au fost cotropite şi distruse. Un general francez necunoscut, un aventurier şi un nemernic, a împresurat Mantua, una din fortăreţele cele m.» i puternice… Milano e ocupat de armatele franceze. Ixi porţile oraşului, îţi sare în ochi inscripţia: «Glorie vitezei armate franceze!» Femei, în rochii viu colorate, şi bărbaţi, în veste de sărbătoare, îi întâmpină pe francezi cu cintetv şi urale. Ofiţerii sunt acoperiţi cu flori, iar tunurile sâut împodobite cu ghirlande şi frunze de viţă. Jandarmii împărăţiei austriece au fugit către nord, clerul îngrozit părăseşte oraşele, şi toate acestea din pricina presiunii brutale a unui bandit corsican, care nesocoteşte religia cato- lică şi închide mănăstirile. Pentru a obţine măcar un armistiţiu, ducele de Parma a plătit, peşin, două milioane şi a fost nevoit să dea douăzeci din cele mai bune tablouri din galeria sa şi caii cei mai buni din grajdurile sale, lăsând totodată oraşul fără provizii. Ducele de Modena a dat zece milioane, precum şi toate tablourile şi statuile din palat, inspăimintat, regele Neapolelui şi-a rechemat tru- pf’lc. Însuşi marele pontif al Romei a plătit acestui tâlhar douăzeci şi unu de milioane, oferindu-i, pe deasupra, şi o sută din cele mai minunate tablouri ale Vaticanului. Apoi, a plecat de la Bologna spre Ferrara, iar din Ferrara mai’ departe, dând, din laşitate, binecuvântarea sa oraşului Anco na ca să primească garnizoana franceză. Până şi Lom- bardia noastră a fost nevoită să plătească un plocon de douăzeci de milioane. Ce va fi mai departe? Şi cine-l însoţeşte, mă rog, pe acest groaznic răufăcător? Un oarecare Murat, fiu de cârciumar, un oarecare Massena, om fără nicio faimă, şi un oarecare Augereau, tot atât de puţin cunoscut. Niciunul n-are blazon de nobil, niciun aristocrat printre ei. Ba, de fapt, se află printre ei şi un ti, har cu stemă de baron: colonelul Marbeau“. La 27 decembrie 1797, generalul francez Dufeau, intervenind în ciocnirea de stradă ce se petrecuse între locuitorii Romei şi soldaţii francezi, a fost rănit mortal. La 10 februarie 1798, sub zidurile Romei, a apărut Berthier, cu o oaste de 18.000 de oameni. Cinci zile mai târziu, cetatea eternă, capitala lumii, unde îşi avea reşedinţa locţiitorul lui Christos, s-a proclamat din senin Republica Romană, şi armata franceză şi-a făcut intrarea în Roma cu muzică şi drapele. Corpul neînsufleţit al generalului Dufeau a lost îngropat în Capitoliu, unde odihneau cei mai de seamă bărbaţi din istoria lumii, iar marele pontif, papa Pius al YlII-lca, a fost luat prizonier şi dus la Valencia, într-o trăsură simplă, escortat de către ofiţerii francezi Miollis şi Radet. Genova era înfometată. Generalul Massena şi credinciosul său ajutor Marbeau hrăneau soldaţii cu un fel de; iluat cleios de ovăz. Bobul şi scrobeala treceau drept mâncare aleasă şi se împărţeau doar duminica. Ciorba avea în loc de fidea fâşii de piele de la raniţele vechi. Aşa trăiau <? i zi de zi şi aşa se scurgeau lunile. Francezii sufereau de foame. Dinspre nord, aprovizionarea se făcea anevoie. Transporturile franceze pornite din Marsilia erau rapiu- rate pe drum. În zarea mării, se iveau noi şi noi puncte albe. Pinzele umflate ale unor uriaşe corăbii străluceau în bătaia razelor de asfinţit. Apoi corăbiile îşi aruncau ancorele şi un zid lung cuprindea tot orizontul, tivind marginile îndepărtate ale mării. Pe mal, răsăreau patrule de soldaţi francezi cu chivere şi căşti sclipitoare. Ştrengarii îşi băteau joc de ei, văzind cum le atârnă pe trupurile uscăţive şi prăpădite echipamentul jerpelit şi hainele de tot felul, în care rasele călugăreşti, prefăcute în mantale de campanie, se îmbinau cu uniformele gărzii naţionale, ale miliţiei pariziene sau cu uniformele Convenţiei. Santinelele franceze nu lăsau pe locuitori să se apropie de ţărm. La capătul digului se aflau posturi de veghe. Vasele comerciale genoveze fuseseră rechiziţionate şi acum erau folosite pentru nevoile armatei franceze. Comandamentul francez scruta cu îngrijorare orizontul. Pădurea de catarge, vasele uşoare şi cele de pază dispăruseră, iar în locul lor se vedeau enormele vase de linie. Acolo se c 0:1- centrase o forţă impunătoare, escadra, amiralului englez Keâth. Pe cheiurile de marmoră erau instalate bateriile franceze. Tunurile, cu ţevi lungi de aramă, fuseseră scoase de pe roţi şi aşezate în preajma cheiurilor lângă afetele răsturnate, iar pe chei se înşiruiau, printre ghiulele claie peste grămadă şi lăzile cu pulbere, balimezurile şi moi- tierele. Generalul Massena ar fi trebuit să plece demult în nord, dar teama unei debarcări engleze îl ţintuise în acest oraş, unde populaţia înfometată mâncase cei din urmă porumbei şi cele din urmă ciori, unde era primejdios pentru un câine sau o pisică să iasă pe uliţă, unde soldaţii francezi, luând cu sila năvoadele locuitorilor din împrejurimi, erau nevoiţi să se prefacă în pescari şi s-o pornească, în amui’g, cu bărcile, dincolo de ultimele întărituri ale diguiu:. în acele zile, când bubuitul tunurilor se auzea până în depărtări, când pe mare, în faţa ţărmului liguric, ardeau punţile, se sfâşiau pânzele şi se prăbuşeau în ţăndări catargele, când undeva, prin munţii înzăpeziţi, se aprindeau focuri, iar pe povârnişuri treceau în goană „strigind, pilcuri tir’ oameni cu arma în mină – în acele zile, (prin Como, Bergamo, Peschiero, trecea o caleaşca veche şi uzată, cu uşile jupuite şi geamurile sparte. înfofoliţi, ca să se apere de vânt, şedeau înăuntru un bărbat, o femeie şi un copil. Pe acoperiş erau legate nişte b. Tiuturi enorme. Vorreiterul şi surugiii, fluierind, pocneau din bice ca să îndemne mârţoagele. Caleaşca se oprea mereu În fata drumeţilor pe care-i întâlnea. De la aceştia aflară că detaşamentele franceze ocupaseră şoseaua spre Pavia şi Piacenza. Aşadar, erau obligaţi a face cale întoarsă către sud. Drumul spre Cremona era foarte anevoios. Trebuiră s-o ia pe căi ocolite. Tunurile armatei franceze des- f undaseră drumurile. Peste tot, pe unde trecuseră, bateriile franceze lăsaseră urme adinei. Călătorii noştri nu-şi dădeau numele lor adevărat, acela cii Paganini. Spuneau că-s familia unui simplu şi sărman frizer, care, înspăimântat de război, se muta de pe ţărmul mării în nordul Italiei, chiar în oraşul natal. Dormeau prin hanuri mici şi murdare. Se culcau îmbrăcaţi şi bătrinul Pr: ganini bodogănea tot timpul, dojenindu-şi nevasta pentru dorinţa ei neînduplecată de a părăsi Liguria. La început. Făcea treaba asta ca un actor, căutând a tăinui astfel adevăratul scop al călătoriei. Mai tirziu, îi deveni un obicei şi îşi luă rolul în serios. Drumul urca mereu, păduricile pline de umbră, cu desişuri de-un verde închis, povâmi- şurilc îmipânzite cu viţă de vie, cu frunza bătând în auriu, liv (? 7. Ile de portocali şi lărrâi, inundate de soare, se iveau t: >t mai des, alternând cu câmpiile acoperite cu lalele sau cu golaşele cringuri de măslini, de-un verde cenuşiu. Frunzişurile scăldate de razele soarelui îşi prefirau pe largi întinderi lumina lor verzuie şi diafană. Dar, tocmai la intrarea într-un oraş, se rupse osia. Călătorii au fost nevoiţi să întârzie trei zile, aştepând repararea caleştii. Era primul lor popas mai lung. Trudit de greul drumului şi doborât de damigeana de vin băută, signor Paganini dormi buştean timp de douăzeci şi opt de ore. …Căţărându-se într-un hambar, micul Paganini scoase vi ara din cutie. Fără să deschidă caietul de note, apucă arcuşul. Mama veghea catrafusele; tatăl, beat, sforăia. Jos, 1: poalele muntelui, un fierar aţâţa focul din vatră. Cu o clipă mai înainte – strtmbându-se în fel şi chip în faţa oglinzii şi scoţând limba – Niccolo nici nu se gândise să dinte la vioară. Din senin însă îi veni pofta să tălmăcească, prin sunete, impresiile călătoriei, să dea glas simţăminte- lor sale copilăreşti faţă de verdeaţa care năpădea întreaga privelişte. Pescarii care se întorceau de pe lac se opriră să asculte cintecul viorii. Timp de o oră, băiatul cintă nestingherit, până când, în sfârşit, zări pe fereastră mulţimea care-l asculta. Afară de pescari cu năvoade, erau acolo nişte orăşeni şi un vânător cu puşca la spate. Atunci se opri, lăsă vioara şi coborî încetişor scara… …Drumul urca mai sus, tot mai sus. Caii de schimb pe care-i primeau erau din ce în ce mai prăpădiţi. Mârţoa- gele abia puteau trage caleaşca mare şi largă. Adesea, trebuia să facă popasuri în primul sat ce le ieşea în cale, nu ca să schimbe caii, ci ca să-i lase să se odihnească. Popasurile acestea erau o adevărată nenorocire pentru Niccolo. Bătrânul Paganini, cuprins, pe neaşteptate, parcă de-o nebunie, îl silea să cânte la fiecare popas. Îl trezea noaptea şi-l punea să tragă cu arcuşul ceasuri de-a rinduL Când bietul violonist, obosit şi vlăguit, scăpa arcuşul din mână, tatăl, cu o lovitură de picior, îl trezea la realitate. Astfel trecură patru săptămâni de călătorie. Băiatul abia se mai ţinea pe picioare. Stând sub ploaie. În bătaia vântului, Niccolo răci şi începu să scuipe sânge. Şi totuşi, tată-său nu-l slăbea cu bătaia… O stângăcie, un tact greşit, o execuţie lipsită de viaţă, toate atrăgeau o pedeapsă. Strugurii cu orez fiert erau puşi deoparte, în colţul cel mai îndepărtat al mesei. Băiatul nu putea decât să privească de departe la mâncarea ce-i făcea cu ochiul. Mânuia arcuşul pe coardele viorii până simţea o sfirşeală. Atunci, farfuria cu orez se prefăcea într-un munte înalt, acoperit cu omăt. Genunchii i se îndoiau, bărbia îi cădea tot mai grea pe instrument, începe să-l treacă fiori, degetele alergau tot mai agitate pe gâtul viorii. Ce puţin semănau meleagurile acestea cu valea însorită, călduroasă şi plină de viaţă a Lombardiei! Acolo reuşise să dea glas impresiilor sale, evocând, prin sunete profunde şi calde, vegetaţia falnică, plină de sevă. Aici, însă, nu erau decât poieni troienite şi un munte înalt, acoperit cu zăpezi veşnice, ale cărui păduri apar ca nişte pete palide. Dar iată că el poate reda neaua nesfârşită şi scânteierile reci şi albăstrui ale gheţarilor, prin sunetele subţiri şi întraripate ale gamei Iul mi, răsunând ca nişte clinchete argintii. Acum, lăuta lui ingâna cu glas curat şi înalt melodia culmilor albe… Când tată-său pleca, micul Paganini desfăcea cu băgare de seamă cureaua cu care era prins coşul cu merinde, apoi, tiptil, o zbughea de acasă. Zburda pe povâmişuri, cerşind bătrânelor miloase câte un boţ de brânză de oi sau o cană cu lapte de capră. Obosit şi zgâriat de pietrele ascuţite, el se ascundea în ungherele cele mai neumblate, unde bătrtnul nu-l putea găsi. Adormea sub frunzişul pădurii, încălzit de razele soarelui, blestemând vioara, ce începea se transforme pentru dânsul într-un instrument de tortură. La Genova, într-o veche cameră de supliciu, băiatul avusese prilejul să vadă nişte carâmbi de lemn şi nişte butuci, care, prin forma lor, aminteau cutia viorii. Erau părţi din aşa-zisa „cizmă spaniolă”, în care se strângea piciorul criminalului, în timpul caznelor. Vioara ajunsese şi <>; i un instrument de tortură pentru manile, inima şi mintea copilului. Umerii şi coatele îl dureau, degetele nu mai aveau putere să ţină arcuşul. Mina stingă scăpa uneori gitul viorii, lăsând să alunece instrumentul jos, pe rogojină. Umbla săptămâni întregi cu semnele şi vânătăile pricinuite de ciupiturile făcute de mâna aprigă a lui signor Antonio. Braţele, picioarele, faţa şi gâtul îi erau numai vânătăi. De câte ori nu se aruncase maică-sa la picioarele tatălui, implorându-l să-i fie milă de copil? Rugăminţile ei insă îl întărâtau şi mai mult. Nimic nu era în stare să îniringă îndărătnicia bătrinului Paganini. — Am să fac din tine o minune, maimuţă afurisită!… Oricum eşti vândut diavolului, aşa că ori vei pieri, ori îmi vel asigura bătrâneţele. După plecarea blestemaţilor de vagabonzi francezi, când lumea va reveni la matcă, am să te scot, băiete, în faţa unei mulţimi de domni nobili şi avuţi. Ai să minunezi şi să înduioşezi bogătaşii, ai să-i mişti în aşa fel, încât să-şi uite zgircenia… Veniră apoi zile de bejenie. Fugarii din vicariatele din sud se zoreau acum să părăsească Lombardia. Se zvonea că întreg nordul Italiei căzuse în mâinile Franţei. Bătrânul hotărî să se refugieze în Elveţia. Începură cutreierările de-a lungul râului Ticino. De la Prato, prin Dazzio Grande şi Chioto şi lu! nd-o pe drumuri ocolite spre Bruniasco, Al- tanna şi Ronno, ajunseră în regiunea lacului Ritom şi abia acolo poposiră. De aici drumul o lua iarăşi peste coaste înzăpezite, acoperite cu brazi şi pini, ce se tinguiau în bătaia vântu-ui năpraznic, care îţi îngheţa ini ini le şi picioarele şi te tâia la faţă. Caleaşca se hurduca, sărind din hârtop în hârlop, apoi omătul nu se mai lipi de roţi şi se ivi pământul pietros. Ţăcăneala celor douăzeci şi patru de potcoave îl tnv. I deodată pe bătrinul Paganini, care, ca o pasăre umflată în pene, şedea în fundul caleştii. Omul îşi şterse cu mânera picătura ce-i atârna pe vârful nasului roşu. CREMONA După cumplita săptămână petrecută în munţi – din nou verdeaţă, din nou un drum, unde coastele şi văile se schimbau cu nemărginitele întinderi ale lacurilor îngheţate, după care urmau pajişti fără sfârşit. Văzduhul răsuna de comurile păstorilor şi se auzea dangătul clopotelor. Puzderie de sunete se prefirau acum în sânul naturii. în sfârşit, se iviră în zare şi bătrânele ziduri ale cetăţii Cremona. Două râuleţe şi un fluviu: Adda şi Oglio şi uriaşul Po îşi duceau la vale apele năvalnice. Cetatea şi castelul sir. T de o frumuseţe nemaivăzută. Iată şi bariera. Aplecându-se şi dezmorţindu-şi picioarele, bătrinul trebui să coboare din caleaşcă pentru a se duce la căsuţa de piatră cenuşie ca să prezinte arţăgosului şef de post actele din care reieşea că signor Antonio Paganini călătorea în regulă. Acum nu mai era un frizer necunoscut, care se întorcea în oraşul natal, ci un domn respectabil şi demn, cu o profesiune onorabilă: fostul agent comercial Antonio Paganini, care călătorea împreună cu soţia sa, Tereza, şi cu fiul lor, Niccolo. Un nou pocnet de bici şi caii o iau singuri la dreapta, spre ulicioara unde se zăreşte staţia de poştă, locul obişnuit pentru popas; abia după câteva zdravene smucituri de hăţuri, după sudalmele şi pocnetele de bici ale surugiilor, mârţoagele frinte de oboseală şi târându-şi cu greu picioarele izbutesc, În sfârşit, să întoarcă şi s-o ia în partea cealaltă. Iată şi piaţa oraşului. Vechi clădiri gotico-lombarde din secolul XII, marmoră roşie-trandafirie, vârful înalt al catedralei. Ceva mai încolo, o casă cu acoperişul ţuguiat din ţigle roşii. Uşile joase, dar largi, se deschid, primitoare, în faţa oaspeţilor. Fratele mai mare al tatălui, Vittorio Paganini, e în prag. O perucă albă, făcută chiar din propriul său păr, un nas roşu, ochi plumburii, o bărbie uscăţivă şi aspră, brăzdată de cute fine, cu o gropiţă negricioasă la mijloc, găurită parcă de un cui, urechi mici, cenuşii, probabil nespălate demult. Ochii aceştia îi fac copilului o impresie neplăcută. După salutările cuvenite, unchiul, dându-şi la o parte poala hainei, scoate din buzunar o tabacheră, trage tabac pe nas şi strănută. Ochii încep să-i lăcrimeze. Şi-i şterge cu o batistă verde, pe care sunt brodate nişte chei mari, aşezate în cruce. Batiste de’ soiul acesta au doar preoţii şi cei care fac danii însemnate sfintelor lăcaşuri. Dimineaţa trecu repede. Niccolo împreună cu maică-sa se duseră la biserică. Mama se rugă fierbinte la icoana pe care era zugrăvit un înger cântând din vioară… Peste noapte, începură s-o scuture frigurile. Pe drum se ţinuse tare. Grija neîntreruptă pentru Niccolo, teama că bătăile soţului o să-i vâre copilul în mormânt, dorinţa continuă de a păstra o îmbucătură mai mult pentru băiat o făcuseră să lupte împotriva bolii şi să-şi tăinuiască suferinţa. Aici la Cremona, chiar din prima zi, se duse la biserică pentru a se spovedi. Puterile însă o părăsiră deodată şi leşină. Spre dimineaţă, zvârcolindu-se din pricina marilor fierbinţeli, chemă la ea pe băiat. Îl privi lung, în tăcere, apoi, cu o voce stinsă, îi zise: — Dragul meu, astă-noapte, îngerul acela, a cărui sfântă icoană am văzut-o amândoi la catedrală, m-a vestit că tu vei fi cel mai mare violonist din lume. Nu degeaba am venit în oraşul acesta. Aici au trăit cei mai vestiţi făuritori de viori: meşterii Amati, Guarneri şi Stradivarius. Presimt că aici o să-ţi îngropi mama. Făgăduieşte-mi că niciodată n-ai să te laşi de vioară. Băiatul se sperie. Se aruncă în genunchi şi îl podidi plânsul. Când lacrimile începură să i se prelingă pe pomeţii ieşiţi mult în afară şi pe bărbia ascuţită, chipul i se urâţi şi mai tare. Niccolo îi făgădui mamei că o va asculta. I-ar fi făgăduit şi mai multe – câte în lună şi stele – numai să nu-i audă tânguirile şi să-şi alunge groaza ce-l cuprindea la gândul că maică-sa l-ar putea părăsi pentru totdeauna. Trecură câteva zile. Nici vorbă însă de o înmormântare. Mama se însănătoşi. Stând adeseori de vorbă cu el, unchiul devenea zi de 7.1 tot mai vesel şi mai blind cu Niccolo. Atenţia aceasta trezi o uşoară bănuială în inima băiatului, care dobândise o oarecare experienţă a vieţii, cât trăise la „Han“. Micul Paganini ciuli bine urechile. El simţise, de parcă ar fi fost om în toată firea, că în convorbirile dintre fraţi taică-său ascundea ceva unchiului şi acesta îşi pusese în gând să afle printr-însul taina ascunsă cu atâta grijă. Dar Niccolo n-avea habar de nimic. Pentru prima dată, îi păru rău că ştie atât de puţin despre afacerile bătrânului. Pentru orice eventualitate însă, îşi luă aerul că ar şti ceva, dar că este dator să tacă. Şiretlicul prinse. Din acea zi, putu să facă aproape ce voia din unchiul său. — Îmi zgârii urechile cu scârţâitul ăsta al tău! Ai o vioară îngrozitoare! — îi zise într-o zi unchiul. Micul Paganini îşi dădu seama că observaţia aceasta era doar un pretext pentru o discuţie mai serioasă şi se pregăti să-i facă faţă. Îşi luă din nou mutra unui om care deţine un secret important şi trecu la contraatac. Il întrebă dacă-i adevăr în tot ce se povesteşte despre viorile din Cremona, despre meşterii de viori, care au adus faima oraşului în lumea întreagă şi, în fine, despre Paolo Stradivarius, care locuieşte în apropiere de piaţa catedralei. Unchiul îl privi cu luare aminte, prefăcându-se că n-ar fi priecput unde bâtea nepotul. În cele din urmă răspunse: — Prostuţule, oraşul nostru e vestit în lumea întreagă pentru fabricile lui de mătase, nu pentru ce spui tu! Ce-i drept, anul trecut a venit pe aici un ţicnit, un lord englez, care se tot interesa şi-şi făcea însemnări despre familia Stradivarius – o familie de nobili respectabili din oraşul nostru. Ei au fost senatori şi nu s-au ocupat niciodată cu vreun meşteşug. Nu-i mai puţin adevărat că un străbunic al lor, îndepărtat – dar şi acesta tot nobil – făcea viori, dar le făcea doar ca să-şi treacă vremea, fără să se ocupe de vânzarea lor. Băiatul îl urmărea cu neîncredere. — Ascultă-mă! — încercă bătrinul să-l readucă la subiectul ce-l interesa. Voi, înainte de a pleca din Genova, trăiaţi parcă în lipsuri, nu-i aşa? — Nu, unchiule! — îi răspunse scurt copilul. — Aha! Vasăzică, o duceaţi tare greu? — Nu unchiule I – îi răspunse nepotul pe acelaşi ton. — Vrei să spui că trăiaţi ca nişte cerşetori? — Nicidecum, unchiule! Atunci, unchiul se hotărî să pună capăt întrebărilor. — Ştii? — îi zise el, signor Paolo Stradivarius e în viaţă. Chiar el mi-a povestit cum smintitul acela de lord englez a tăbărft asupra lui cu tot felul de întrebări privitoare La moşii care făcuseră odinioară viori. Şi iată ce vreau să-ţi spun: clacă starea tatălui tău s-a schimbat Iii bine şi acum are bani, atunci roagă-l să-ţi cumpere mai bine o vioară de la contele Cosio. Maniacul ăsta are o colecţie de şase sute de viori. La el îi îndreaptă signor Paolo pe toţi cei care vin să-l plictisească întrebându-l de viori, ca lordul acela nebun. Personal, signor Paolo urăşte viorile. Informaţiile nu-l mulţumiră pe băiat. Iată de ce, intr-o bună zi, signor Paolo Stradivarius se sperie grozav, văzând cum îi răsare la geam, sărind din pom, un drăcuşor cu păr negru, care aducea a maimuţă. — Signore, pentru Dumnezeu, vă cer iertare î – strigă copilul. Bat de aproape trei ceasuri la poarta dumneavoastră şi nimeni nu-mi dechide! Şchiopătând, signor Paolo sări la fereastră, apucind în drum şi o nuia, cu care avea de gând să-l plesnească pe băiatul socotit drept hoţ. Dar micul Paganini îi căzu în genunchi: — Vă implor, signore, nu mă loviţi! Mă bate destul tata. Vă rog, nu mă bateţi! Doream numai să aflu de la dumneavoastră cum făceau viorile domnii Stradivarius… Signor Paolo se încruntă: — De unde ai picat, maimuţă afurisită? Cine ţi-a îndrugat basmele astea despre viori? Strămoşii mei au fost senatori, au purtat togi purpurii şi berete roşii. Pe mine nu mă interesează poveştile astea, scornite pe seama falnicului meu neam… Ia stai!… — Signor Paolo se repezi şi-l înşfăcă de guler. — Eşti un hoţ sadea! Pentru a suta oară repeţi aceeaşi poveste, care i-a scos din minţi şi pe englezi. Când eram tânăr, niciun neghiob nu se interesa de vechiturile şi rablele astea de viori. Acum însă, nu pot face un pas clin pricina smintiţilor de englezi. Spune-mi! — îl întrebă el cu asprime – cine te-a trimis la mine? — Nimeni, signore! Nu m-a trimis nimeni. Eu singur am venit, mânat de propria-mi dorinţă. Eu cânt dintr-o vioară, care… — În oraşul ăsta nu se mai poate respira! — exclamă signer Paolo. E o adevărată nebunie! în tot oraşul umblă fel de fel de zvonuri despre viorile Stradivarius. Cum adică? Eu sunt urmaşul unor meseriaşi şi numai atât? — Pe urmă, se înmuie. — Şi tu, mă rog, cine-mi eşti? Câţi ani ai? Sigur că minţi, când îmi spui că, la o virstă aşa de fragedă, cânţi la vioară! — Sunt din Genova! răspunde băiatul. Sunt fiul lui signor Antonio Paganini. Tata m-a învăţat să cânt din vioară; mi-e dragă viora, deşi tata face totul ca s-o urăsc. Şi eu care credeam că am de-a face cu un hoţoman! — Îi zise signor Paolo. Eu trăiesc aici în Cremona şi scriu cronica evenimentelor ce se petrec sub ochii noştri. Ce năpastă se abate asupra Italiei noastre… — Bătrinul vorbea câteodată ca pentru sine. — într-un singur an s-au petrecut atâtea în lume, câte nu se petreceau altădată nici într-un veac! Vasăzică, ai socotit că nu-i nimeni acasă, — Defăimarea Iul Paganini – cd. 120 — Se adresă el din nou băiatului, – şi te-ai gindit să şterpeleşti ceva de pe aici, hai? Iar ridica nuiaua şi iar o lăsă în jos. Abia acum observă băiatul că signor Paolo era tare bătrki. Uneori falca îi cădea în jos. La pieptu-i uscăţiv, abia prinse de gheroc, se bălăbăneau nişte decoraţii ciudate… — Parcă întreaga Europă a înnebunit! Ba detronează capete încoronate, ba, aşa din senin, începe să preţuiască nişte vechituri de viori, socotindu-le mai de valoare decât pe cele bune care se fac în zilele noastre. În primul rând ar trebui să-mi dovediţi că viorile vechi sunt mai bune decât cele noi… Tot aşa cum trebuie să-mi dovediţi că politica asta nouă e mai bună decât cea veche, adăugă el. O strim- bătură plină de furie îi schimonosi deodată faţa sir. Ochi- nită. Şi ar mai trebui să-mi dovediţi, strigă el, că Republica Franceză este mai presus decât monarhiile care durează de veacuri! Bătrânului îi căzură ploapele, apoi deodată, silindu-se parcă să se trezească, se adresă lui Niccolo: — Aşadar, băieţaşule, du-te la contele Cosio! Este un nerod, care-i nebun după viori. El a scornit bârfelile astea pe seama familiei Stradivarius, anume că noi am fi fost nişte meşteşugari. Să nu crezi nimic din ceea ce o să-ţi spună despre familia noastră; e un bătrân maniac şi născoceşte tot felul de basme; dar viori are multe şi, în fond, nu o un om rău. Signor Paolo luă clopoţelul de pe masă şi sună. Apăru o femeie cam de vreo patruzeci de ani, voinică şi rumenă. Se uită nemulţumită la bătrânul signor, îl măsură pe micul Paganini cu o privire mustrătoare şi, adresându-se lui signor Paolo, îl întrebă aspru: — De ce faceţi atâta gălăgie? — Catarino – zise Stradivarius, condu-l pe băiat şi pregăteşte masa! — Nu mai avem vin! — îi răspunse Catarina. Dar cum de-a nimerit aici netrebnicul ăsta mic? Vorbea tăios, cu un aer care ar fi vrut să arate că ea este stăpână în casă şi că signor Stradivarius nu-i iese din cuvint. — Cheile sunt la tine, Catarino! — ripostă înciudat Stradivarius. — Iar gologanii Ia dumneavoastră! — i-o tăie, necuviincioasă, Catarina. — Ba sunt la tine! — încercă să i se împotrivească bătrinul. — Ce-am avut am cheltuit. Signor Stradivarius mişcă buzele, ca şi cum ar fi dorit să răspundă ceva, făcu un gest neprecis şi începu să-şi pipăie buzunarul de la haină, căutând cheile. Zăbovi mult, scotocind într-un dulap zidit în perete. În cele din urmă, Catarina îi smulse din mâini săculeţul cu monede de argint şi, întorcându-se repede spre micul Paganini, îi strigă: — Hai! — În piaţa sfmtului Dominic! — îi strigă din urmă Stradivarius. — Cine te-a vârât în casă, diavole? — îl întrebă ameninţător Catarina, deschizând uşa lui Niccolo. Ca să nu mai încurce lucrurile, băiatul se strecură pe uşa deschisă şi o zbughi în stradă… …Ajunsese aproape de palatul cu două caturi al contelui Cosio, când, deodată, mai-mai să fie trântit la pământ de o palmă trasă drept peste ureche. Cineva îl înşfăcase de spate şi-l zgâlţâia fără milă. Zvârlind o privire peste umăr, văzu chipul înfuriat al lui signor Antonio. — Aici mi-erai, diavole! Tu strici liniştea familiei! Cine dracu te mână pe uliţi, când eu, de două zile, nu fac decât să alerg pentru tine la contele Cosio, ca să capăt o audienţă? Şi, ca un făcut, tocmai astăzi, când a primit să te asculte cum cânţi la vioară, îmi hoinăreşti, naiba ştie pe unde! Dacă te mai prind vânturând pe străzi, fără voia mea… — Dă-mi drumul, te rog! — strigă băiatul. Şi eu mă duceam tot la contele Cosio! Am aflat totul! Signor Antonio îi dădu drumul, privi buimăcit mina cu care-l înhăţase de guler şi zise: — Cum? Ce? Ce^ai spus? — Da, tată! — începu repede Niccolo, căutând să născocească în grabă o frază iscusită… Mă îndreptam spre contele Cosio, fiindcă… Fiindcă… mi s-a spus… că… — Minţi! — zbieră bătrinul. Nu vezi că ţi se împleticeşte limba? — Asta-i fiindcă m-ai strâns de gât – se găsi să răspundă băiatul. — Da de unde, asta-i fiindcă minţi! Dar în felul acesta câştigase timp. Acum se aflau în faţa grilajului de fier al palatului. Signor Antonio bătu. Portarul deschise. În pas săltăreţ, parcă dansând, bătrânul Paganini îl salută pe portar cu atâta respect, ca şi cum de dânsul ar fi depins multe şi îl rugă să anunţe pe domnul conte că umilul său servitor, Paganini, sosise împreună cu fiu-său, un violonist-minune. Niccolo Paganini tresări, şi ochii cu care-şi privea pe sub sprâncene părintele îi scăpărară ca ai unei dihănii mici. Violonist-minune! Pentru o clipă i se păru că uitase de bătăile mâncate şi de toate jignirile; ar fi vrut să-i sară de gât şi să-i spună că nu-i nevoie să-l mai bată, că va face singur tot ce trebuie, că el şi aşa îndrăgeşte muzica şi vioara şi că, dimpotrivă, după o bătaie, aproape că nu mai e în stare să cânte… Văzând însă zâmbetul slugarnic şi vrednic de milă al bătrânului, băiatul înţelese că pentru taică-său suferinţele sale nu înseamnă nimic, el socotindu-l doar un obiect oarecare, un mijloc de îmbogăţire, o maşină ce trebuia negreşit să-i asigure un câştig. Inima micului Paganini se strinse de durere. Niciodată până atunci nu văzuse pe faţa tatălui său un asemenea zâmbet viclean şi josnic. Tatăl nici nu se sinchisea de băiat şi nu luă în seamă privirea sfredelitoare a omuleţului care-l însoţea. Pentru el, Niccolo însemna mai puţin decât papagalul pentru flaşnetar sau decât maimuţa pentru un savoryard[2]. În curând, acest papagal trebuia să-i scoată flanşnetarului lozul cel mai norocos. După o clipă, tatăl şi fiul fură introduşi într-o sală mare şi goală, unde, în faţa unei măsuţe, şedea un bătrân cu nas coroiat şi cu ochi vioi şi bulbucaţi ca de pasăre răpitoare. Pe cap avea o perucă cu bucle albe. Purta o haină zmeu- rie, cu un guler de dantelă foarte soios. Manşetele îngăl benite, care-i înconjurau mâinile subţiri şi uscăţive, semănau cu nişte cânpe vechi. O privire mai atentă putea desluşi însă că erau dantele din nord dintre cele mai fine şi mai trainice. Nu se uzaseră, cu toate că fuseseră purtate ani de zile la mânecile hainei. Boţite şi ofilite, ele îşi păstrau încă frumuseţea desenului. Se potriveau de minune cu stăpânul lor, căruia timpul îi încreţise faţa. Sub povara anilor, defectele din născare ale chipului i se adânciseră. Bărbia şi nasul i se ascuţiseră, dar pieliţa obrazului, ca o trainică piele de căprioară, nu se veştejise… Totul în fiinţa lui părea ros şi spălăcit, dar fără să-şi fi pierdut câtuşi de puţin din trăinicie. Văzându-l, erai îndreptăţit să te întrebi: oare de câte veacuri dăinuieşte omul acesta pe lume, sub ploaia şi arşiţa soarelui italian? Contele Cosio îşi cercetă vizitatorii, măsurându-i încet din creştet până în tălpi, când pe unul, când pe celălalt, apoi începu să râdă zgomotos. Ecoul hohotului său răguşit umplu în lung şi în lat sala uriaşă: — Aşadar, despre ţâncul acesta mi-a vorbit bunul meu prieten Meneghetti? Dar e mai mic decât cea mai mică dintre viorile lui Amati! Dând nedumerit din mâini, adăugă: Nu mai departe decât sâptămâna trecută am vân- dut un „Ponsonu pentru copiii englezului acela smintit. După cât ştiu eu, era singura vioară Stradivarius făcută anume pentru copii. Pe ce-o să cânte fiul dumneavoastră, signor Paganini? — Pe ce va porunci domnul conte! — răspunse băiatul fără să se uite la tată-său. Cosio se apropie de un perete şi trase de un şnur. Perdeaua imensă, şi ea de culoarea zmeurei, se dădu în lături şi, în dulapurile de sticlă, sub razele soarelui, începură să scânteieze zeci de viori galbene, verzui, aurii, cafenii, vişinii închise, toate cu arcuşurile lor. Unele erau simple şi fără podoabe; altele, elegante şi împodobite cu incrustaţii de sidef şi mărgăritar. Mai atâmau acolo violoncele groase şi pintecoase, viole solide, viori cu arcuşuri lungi şi scurte, al căror gât meşterii constructori de lăute îl sculptaseră cu profiluri umane, grupuri ciudate sau capete de lei. În sfir- şit, Paganini zări o vioară urâtă şi ciudată, scurtă şi groasă, având gitul în forma unui cap de buldog. Micul violonist nu-şi putea lua ochii de la dulapurile caro se înşiruiau de-a lungul peretelui enorm al sălii, ca un panou o dată şi jumătate mai înalt decât statura unui om. Prin torentul auriu al razelor de soare, în care jucau firicelele fine, când fumurii, când sclipitoare, ale prafului din casă, bătrinul Cosio privea cu ochii unui fanatic, ai unui îndrăgostit, colecţia aceasta fantastică de viori, scumpa lui colecţie. Cosio se apropie de micul Paganini şi îi ridică părul de pe frunte. Îi privi atent sprâncenele, fruntea, ochii şi zise: — Am împlinit nouăzeci şi şapte de ani! Optzeci din ei mi i-am irosit strângând aceste comori. După socoteala mea şi după calculele astrologului meu, mai am de trăit doi ani. Casa în care te afli adăposteşte cea mai de seamă colecţie de instrumente muzicale din lumea întreagă. Pentru ele a fost creat pământul. De dragul lor creatorul universului a sădit în om dragostea şi năzuinţa nemărginită de a preface viaţa cea plină de necazuri în minunăţii de sunete. După ce rosti cuvintele acestea înduioşătoare, bătrinul se apropie de unul din dulapuri. Scoase o legătură de chei mititele şi începu să descuie un rând de lacăte, de diferite forme. Când descuie ultimul lacăt, canatul prinse să cânte, în surdină, o melodie şi se deschise singur. Rama de frasin cu balamale lunecă în lături şi bătrinul luă din cui o străveche vioară aurie. Ţinind, plin de grijă, gâtul viorii cu mina stângă, fără a şterge praful ce o acoperise, i-o întinse băiatului, apoi cu aceeaşi grijă, aproape solemn, îi întinse şi arcuşul. Îndată, micul violonist începu să cânte. CONTELE COSIO Signor Paganini zise Terezei: — Am primit, de la contele Cosio, un ajutor de zece ludovici de aur. — Dar ce, am rămas fără bani? — întrebă îngrijorată signora Tereza. — Ah, iar te repezi cu ciudăţeniile tale! — răspunse bătrânul mânios. Ştii bine că nu pot cheltui cu ţâncul ăsta banii ce mi-au fost încredinţaţi de stăpinii mei! O să treacă încă mult timp până ce vom putea scoate dintr-însul măcar o centimă. Trebuie să înveţe şi iar să înveţe! Contele Cosio spune că nu va ieşi nimic din băiat, dacă nu va începe numaidecât să ia lecţii cu signor Rolla. Ştii însă cât de scump costă lecţiile la signor Rolla. După mine, cel mai nimerit lucru ar fi să nu mai cheltuiesc banii cu învăţătura lui, ci să pornesc cu el într-o călătorie prin Lom- bardia, de îndată ce vor pleca blestemaţii de francezi. Şi or să plece, te rog să mă crezi, or să plece! Ieri s-au adu- nat aici preoţii; a venit şi un jandarm de la Viena, îmbrăcat în haine de canonic, care a adus veşti bune. Francezii sunt bătuţi pretutindeni; în curând, le va pieri şi urma de pe meleagurile astea. Vorbind aşa, bătrinul scoase un portofel verde, voluminos, şi luă din el un teanc de hârtii. — Iată – rosti dânsul. Din anul una mie şapte sute optzeci şi nouă, hârtiile astea nu mai au nicăieri putere de circulaţie. După moartea regelui francez, s-au găsit regi care au început să distrugă cu sacii acţiunile franceze, ■emise pe timpul regelui. Iată, eu le-am cumpărat pe toate câte le-am găsit în Cremona. N-o să treacă nicio lună şi voi fi cel mai bogat om din Lombardia. — Dar dacă francezii nu vor pleca? — Vor pleca! Un astrolog de pe aici a prezis deplina lor înfrângere. În stele şi planete scrie că vor fi nimiciţi cu totul. Marte a intrat în constelaţia Astreei, iar Astreea înseamnă Austria, adică monarhia Habsburgilor. Ştii că eu, după ce am câştigat la loterie, am făcut o danie la biserică. Abatele Saganelli mi-a spus atunci: „Cumpără acţiuni din astea, cumpără cât mai multe!“ Şi am cumpărat acţiuni de la el în valoare de două mii de lire. …Bătrinul Cosio îi spunea micului Paganini povestea viorii: — Mă auzi, copile? — îi spunea moşneagul, plimbân- du -se prin sala vastă şi pustie a palatului său. Aici e patria celei mai minunate viori din lume. Şi lucrul acesta s-a putut întâmpla fiindcă aici creşte azarolul – un soi de arbore, cunoscut numai de noi – şi fiindcă aici firea l-a dăruit pe om cu o deosebită dragoste pentru sunete, făcându-l să năzuiască la cea mai înaltă măiestrie. Acum trei secole, trăia în oraşul nostru un oarecare Giovanni Marco del Bussetto, care a primit în casă pe un oarecare Andrea Amati. Bussetto era un meseriaş cinstit, iar Andrea Amati un nobil signor. Întâmplarea a făcut ca amândoi să îndrăgească acelaşi lucru. Bătrinul şi tânărul se înţelegeau tot atât de bine, cum ne înţelegem noi doi astăzi. Andrea Amati nu s-a mai întors în sânul nobilei sale familii, care socotea că el şi-a necinstit blazonul de nobil, devenind simplu. Meseriaş. Chiar şi în zilele noastre, există mulţi care nu înţeleg că nobila meserie de făuritor de viori nu poate fi socotită o îndeletnicire de rând. Du-te, de pildă, la signor Paolo Stradivarius! El va căuta să-ţi ascundă că se trage dintr-o familie de meşteri de viori, deşi titlul său aristocratic, cumpărat cu bani, preţuieşte mai puţin decât talentul înnăscut al unui meşter de viori. Dar să-l lăsăm în pace pe signor Paolo! E un om bun, scrie cronici pentru urmaşii de mai tirziu, dar, în fond, nu trăieşte viaţa din zilele noastre… De ce a plecat Amati de acasă? Îţi vine să râzi când te gândeşti bine de ce… Micul Andrea Amati se juca laolaltă cu copiii lui Bussetto. Copiilor ăstora le era îngăduit să se joace în grădina lui Amati, care, la’rândul lui, mergea în atelierul lui Bussetto. Andrea Amati începu prin a ciopli jucării. Făcea mici viori, iar Bussetto îl ajuta. Într-o bună zi, în lipsa tatălui său, micul Amati tăie toţi perii din grădina părintească şi îi dărui lui Bussetto. Ştii că viorile Amati sunt făcute din lemn de păr? Când bătrânul Amati se reîntoarse acasă şi văzu cele întâmplate, nu găsi ceva mai bun decât să-şi arunce odrasla în închisoare. Şi asta în ciuda sfaturilor şi rugăminţilor din partea celor bătrâni. De aici a pornit totul! Când a ieşit din închisoare, băiatul a rămas în familia Bussetto şi s-a arătat neînduplecat la toate stăruinţele tatălui său de a se întoarce acasă. Bătrânul se apropie de dulap şi îi arătă nişte plăci subţiri de lemn auriu: — Iată, acesta e lemnul de păr ale cărui roade au fost atât de amare pentru micul Amati şi atât de dulci pentru noi… Uncheşii mor, de obicei, înaintea celor tineri. Aproape întotdeauna, tatăl moare înaintea fiului. Andrea Amati ajunse moştenitorul unei mari averi. Dar, să vezi pildă de nobilă pasiune; el nu mai putu să-şi părăsească meşteşugul şi deveni meşter de viori. Poate că aveau dreptate cei care spuneau că se cam scrântise la închisoare! Lucra ca un apucat. Mereu se grăbea, muncea din răsputeri şi nu cunoştea odihna nici ziua, nici noaptea. Nu făcea nimic altceva decât viori, iar dacă nevastă-sa neglija să-i aducă mincarea în atelier, el uita că trebuie să măriânce şi era în stare să robotească două-trei zile, fără răgaz, până ce-şi termina treaba. I se prezisese nemurirea, dacă va ajunge să facă a patra suta vioară. Şi se zorea, deşi ştia prea bine că nu era vorba de nicio nemurire trupească. Fiecare nouă vioară era mai bună decât cea dinainte, de aceea ştia bine ce fel de nemurire îl aştepta. Mâinile lui Amati erau zdrelite, două degete nu mai aveau unghii, dar aceste mâini sluţite – numai tăieturi, bătături şi vânătăi – erau tot atât de sprintene cum sunt degetele tale de copil. Bătrânul Cosio luă mâna lui Paganini, o ridică, apro- piind-o de ochii săi, care nu mai vedeau bine: — La tine fiecare deget e ca un plisc de raţă. Arată urât, dar nici tu nu eşti mai frumos. Să ştii însă că degete ca ale tale sunt cele mai potrivite pentru vioară. Curând, micul Paganini învăţă să deosebească diferitele soiuri de viori. Le admira bolţile înalte, efurile graţioase şi zvelte, aplecate unul spre altul ca îngerii din tablourile călugărului de la Fiesole. — Asta nu-i o vioară prea puternică. Conţii şi ducii preferau să asculte pe violonişti în odăi mici; le plăceau sunetele dulci, line şi duioase. De aceea, niciodată să nu cânţi cu o vioară Amati într-o sală mare. Dacă ai dnta în această încăpere, uite, în colţul acela, unde se află masa mea de scris, mi-ar fi greu să te aud în mijlocul sălii. Nuanţele calde şi plăcute nu-s ceva rău. Dar când republica noastră a pornit lupta împotriva asupritorilor, şi când haita habsburgică s-a năpustit asupra Italiei de nord, oamenii de atunci au simţit nevoia altor sunete. Eram la Milano când s-a dat un concert în cinstea a numeroşi ofiţeri. După expresia chipurilor se vedea să noii condottieri[3] căutau în muzică răsunetele avântului lor războinic. Cavaleri ai noilor războaie, ei nu au înţeles nimic din muzica gingaşă şi dornoală a viorii lui Amati; dar când Servetto, un violonist din Genova voastră, apăru pe scenă cu o enormă vioară Stradivarius şi începu să spintece aerul cu sunetele sale, care ar fi putut doborî stoluri de păsări călătoare, atunci, dintr-o dată, trupurile oamenilor acestora se încordară, umerii se îndreptară, piepturile se umflară, ochii începură să le scapere… Cosio se opri, apoi continuă, îngindurat: La Versailles, aproape de Paris, exista cea mai bună colecţie din lume de viori Amati. Din anul 1790 însă, colecţia a dispărut fără urmă. Erau şase viole, două violoncele şi optsprezece viori. Întreaga colecţie fusese comandată pentru orchestra de coarde a regelui Carol al IX-! ea al Franţei. Se spune că linele piese ale acestei colecţii au fost cumpărate de englezi, la preţuri fabuloase, prin diferite oraşe din Europa.   [1] Reprezentantul unei instituţii, obşti sau ci.rpnraţii (N. ir.>. [2]               Savoyard cu maimuţa — obicei specific locuitorilor din Savoia de a purta o maimuţă pe umeri (N. tr.). [3]               Căpetenii de ostaşi mercenari în Italia evului mediu (N. ir.).  

Amorul conjugal de Alberto Moravia Alberto Moravia (1907-l990) s-a născut la Roma, într-o familie burgheză înstărită. Începînd din 1927, şi-a construit o carieră jurnalistică de succes, colaborînd la cotidienele La Stampa, Gazzetta del Popolo, Corriere della Sera. Şi-a făcut debutul literar cu Indiferenţii (1929), elogiat de critici ca unul dintre primele romane existenţialiste europene. Inovatoare şi incendiare, romanele sale explorează subiecte precum alienarea socială, sexualitatea lipsită de iubire sau ipocrizia vieţii contemporane. Pînă acum au fost traduse în limba română : Dispreţul (1954), ecranizat de Jean-Luc Godard în 1963, Ciociara (1957), ecranizat de Vottorio de Sica în 1969, Voyeurul (1985), Cum să trăieşti cu o soţie necredincioasă (1990). Scris într-un stil fluid, de o simplitate şi o eleganţă încîntătoare, romanul Amorul conjugal (1949) explo­rează teme literare fundamentale, precum inspiraţia literară, efectul muzei asupra creativităţii şi desco­peririi de sine, posibilităţile iubirii platonice şi ale iubirii conjugale. Autorul surprinde cu o fină intuiţie drama psihologică a unui diletant bogat care îşi vede năruindu-se cele mai înalte aspiraţii: să iubească o femeie şi să creeze o operă literară valoroasă. Retră- gîndu-se împreună cu soţia la o vilă izolată din Toscana pentru a scrie, Silvio Baldeschi îşi dă seama că lungile nopţi de dragoste îi secătuiesc puterile şi îi propune acesteia o perioadă de abstinenţă, pînă cînd îşi va încheia capodopera. Dar lucrurile iau o întorsătură tragică în momentul în care Leda e asaltată de avan­surile bărbierului, care îi vizitează zilnic. Naraţiunea la persoana întîi transmite admirabil cititorului lipsit de altă perspectivă confuzia, nesiguranţa, suferinţa şi sentimentul de înfrîngere pe care le încearcă pro­tagonistul în momentul destrămării mariajului său. înainte de toate, aş vrea să vorbesc despre soţia mea. A iubi, pe lîngă multe alte lucruri, înseamnă a te desfăta privind şi observînd persoana pe care o iubeşti. Şi nu doar a te desfăta contemplîndu-i părţile frumoase, ci şi părţile ei urite, puţine sau multe cîte sînt. încă din primele zile de căsnicie am găsit o plăcere de nepreţuit în a o privi pe Leda (acesta este numele ei) şi în a-i studia chipul şi trupul pînă la cele mai mici gesturi, pînă la cele mai fugitive expresii sufleteşti. Soţia mea, atunci cînd ne-am căsătorit, avea puţin peste treizeci de ani (mai tîrziu, aducînd pe lume trei copii, unele trăsături ale ei n-aş spune că s-au schimbat, dar, în parte, s-au modificat). Deşi nu neapărat de-o statură im­punătoare, era înaltă, cu un chip şi un trup foarte frumoase, chiar dacă departe de a fi perfecte. Chipul prelung şi slab avea acelaspect nedefinit, pierdut, aproape şters, pe care-l au uneori zeităţile clasice în unele ta­blouri antice mediocre, pictate îndoielnic şi devenite şi mai îndoielnice odată cu patina timpului. Acest aspect singular, al unei fru­museţi imperceptibile care, precum o rază de soare pe un zid sau umbra unui nor trecător peste mare, poate dispărea în orice moment, i se trăgea fără îndoială de la părul lung, de un blond metalic, mereu un pic răvăşit, cu şuviţe ce păreau să sugereze agitaţia spaimei şi a fricii, şi de asemenea de la ochii albaştri, foarte mari, puţin oblici, cu pupila dilatată şi apoasă, a căror privire evazivă şi reprimată te făcea să te gîndeşti, la fel ca părul, la o stare sufletească înspăimîntată şi sfioasă. Avea un nas mare, drept şi nobil şi o gură mare roşie, cu un contur din cale afară de sinuos, de o senzualitate posomorită şi greoa­ie, cu buza de jos răsfrîntă adînc peste bărbia prea mică. Era un chip neregulat şi totuşi foarte frumos, de o frumuseţe, aşa cum am spus, imperceptibilă care, în unele momente şi împrejurări, despre care voi vorbi mai în­colo, părea să se dizolve şi să dispară. Acelaşi lucru se putea spune şi despre trup. De la brîu în sus, soţia mea era slabă şi delicată ca o copilă; în schimb, şoldurile, pîntecele, picioarele erau solide, puternice, adulte, de o vigoare atletică, provocatoare. Dar această lipsă de armonie, ca şi cea a chipului, era anulată de frumuseţea care, ca un aer familiar şi impalpabil sau o lumină, în mod misterios transfiguratoare, o învăluia din cap pînă în picioare într-o aură de perfecţiune. Oricît ar părea de ciudat, uneori, privind-o, mi se întîmpla să mă gîndesc la ea ca la o fiinţă cu trăsături şi forme clasice, fără de­fecte, numai armonie, seninătate, simetrie. Intr-atît mă înşela şi mă seducea acea fru­museţe, pe care, în lipsa altor cuvinte, eşti nevoit să o numeşti spirituală. însă erau şi momente în care acel văl auriu se rupea şi nu numai că mi se dezvăluiau numeroase nere- gularităţi, dar asistam la o transformare neplăcută a întregii ei fiinţe. Am făcut această descoperire în prima zi de căsnicie şi, pentru o clipă, aproape am avut senzaţia că am fost înşelat, la fel ca bărbatul care, căsătorindu-se din interes, descoperă, după nuntă, că soţia e săracă. Aşadar, în re­petate rînduri, chipul soţiei mele se contracta într-o grimasă vizibilă, mută, în care păreau să se exprime o teamă, nelinişte, sfială şi, în acelaşi timp, un interes dezgustat. în timpul acestei grimase, neregularitatea naturală a trăsăturilor ei ieşea la iveală, ca să zic aşa, într-o manieră violentă, dînd întregului chip aspectul respingător al unei măşti groteşti care, intenţionat, cu scopul unui comic ne­obişnuit, la limita dintre neplăcut şi obscen, exagerează pînă la caricatură unele trăsă­turi : mai ales gura, apoi cele două riduri ce pornesc din colţurile gurii, nările şi ochii. Soţia mea îşi dădea pe buze cu mult ruj de culoare roşu aprins; pe lîngă asta, fiind palidă, îşi farda şi obrajii. Aceste culori artificiale nu se observau cînd chipul era calm, armonizîndu-se cu cele ale ochilor, părului şi tenului. Dar, odată ce apărea grimasa aceea, se distingeau, crude şi aprinse, iar chipul ei, cu o clipă mai devreme atît de senin, luminos, de o frumu­seţe clasică, evoca trăsăturile ridicole şi înflă­cărate ale măştilor de carnaval. El căpătă în plus acel aer obscen pe care moliciunea, căl­dura şi vivacitatea cărnii îl imprimă crispă­rilor de asemenea natură. La fel şi corpul, precum chipul, avea modul lui de a alunga aerul încîntător al frumuseţii şi de a se contorsiona în mod respingător. Ea se gîrbovea toată, ca un om căruia îi e teamă 8sau îi e greaţă ; dar în acelaşi timp, cum fac unele balerine şi actriţe de pantomimă cu scopul de a incita publicul, cu braţele şi pi­cioarele întinse în faţă într-o atitudine de apărare şi de respingere, corpul i se arcuia într-un act de chemare şi de provocare. Da, părea că îndepărtează cu braţele un pericol imaginar, dar totodată, cu acea intensă dis­torsiune a şoldurilor, părea să arate că acel moment sau puseu nu-i era neplăcut. Atitu­dinea era vulgară şi, însoţind uneori grimasa chipului, te făcea să te îndoieşti că te găseşti în faţa aceleiaşi fiinţe doar cu o clipă mai devreme atît de plăcută, atît de senină, nespus de frumoasă. Am spus că a iubi înseamnă să iubeşti totul la fiinţa iubită, atît părţile frumoase precum şi, dacă ele există, părţile urîte. Aceste grimase, aceste distorsiuni, deşi foarte respingătoare, mi-au fost imediat la fel de dragi ca frumuseţea, armonia şi seninătatea momentelor mai bune. Dar a iubi, uneori, în­seamnă a nu înţelege ; fiindcă dacă e adevărat că există o formă de iubire care presupune înţelegere, e la fel de adevărat că există şi o alta, mai pasională, care te face orb în faţa fiinţei iubite. Eu orb nu eram ; dar îmi lipsea luciditatea minţii unei iubiri încercate şi îndelungate. Ştiam că soţia mea, în anumite împrejurări, devenea urîtă şi vulgară ; mi se părea un fapt curios şi, ca tot ce avea legătură cu ea, demn de iubit, însă dincolo de această constatare nu voiam să ştiu sau să ajung. Trebuie să spun, în acest punct, că gri­masele şi distorsiunile se întîmplau foarte rar şi niciodată în intimitatea relaţiei noastre. Nu-mi amintesc ca vreodată un cuvînt sau un gest de-al meu să provoace în ea acea ciudată transformare a chipului în mască şi a corpului în marionetă. Dimpotrivă, în momentele de amor, ea părea să atingă maximul acelei fru­museţi incredibile şi inefabile. în pupila dilatată şi apoasă a ochilor ei mari se forma atunci o chemare ruşinată, blîndă, dulce, mai expresivă decît orice discurs; gura părea să exprime, prin senzualitatea şi linia sinuoasă a buzelor, o bunătate numai a ei, capricioasă şi inteligentă ; şi tot chipul îmi cuprindea pri­virile ca o oglindă liniştitoare şi misterioasă, încadrată destoinic de părul ei blond desple­tit. Iar trupul părea să se acomodeze în forma lui cea mai bună, zăcînd inocent şi moleşit, fără putere şi fără ruşine, ca un pămînt al făgăduinţei care se oferă celei dintîi priviri neîngrădit şi inundat de lumină, cu cîmpurile sale, rîurile, colinele şi văile pînă la linia orizontului. Grimasele şi distorsiunile se în­tîmplau, în schimb, cu ocaziile cele mai neaş­teptate şi mai nesemnificative ; îmi e de-ajuns să amintesc cîteva. Soţia mea a fost întotdeauna o mare amatoare de cărţi poliţiste. Acolo unde e de crezut că acţiunea devenea mai captivantă şi mai înfricoşătoare, am ob­servat cum încet-încet chipul i se descompu­nea în grimase, care nu dispăreau, apoi, decît odată cu finalul pasajului care le provocase. Tot aşa, soţiei mele îi plăcea să meargă la cazinou. Am fost cu ea la Campione, la Monte Carlo, la San Remo ; nu era dată în care, după ce se făceau jocurile, în timp ce roata se în- vîrtea şi bila sărea peste numere, soţia mea să nu aibă pe chip acea grimasă dezgustă­toare. în sfîrşit, pînă şi firul de băgat prin urechea unui ac era de ajuns să o determine să facă strîmbătura aceea ; sau un copil care, alergînd de-a lungul unui şanţ, risca să cadă ; sau o picătură de apă rece ca gheaţa pe spate. însă vreau să povestesc mai pe larg două cazuri în care mi s-a părut că această trans­formare a ei singulară avea origini mai complicate. într-o zi, ne aflam în grădina vilei noastre de la ţară şi eu mă chinuiam să smulg o buruiană înaltă şi viguroasă, aproape un arbust, care, cine ştie cum, crescuse în mij­locul esplanadei din faţa vilei. Nu era uşor, pentru că planta verde şi umedă îmi aluneca printre mîini şi probabil că, în plus, avea ră­dăcini foarte adînci. Atent la această ope­raţiune, nu ştiu de ce am ridicat ochii spre soţia mea şi am rămas stupefiat văzînd-o cu chipul şi trupul transformate de aceeaşi vul­gară grimasă şi contorsiune. în acelaşi timp, cedînd greutăţii corpului meu, planta a ieşit din pămînt cu tot cu rădăcina ei lungă şi pu­ternică, iar eu am căzut pe spate pe pietrişul esplanadei. Altă dată, invitasem nişte prieteni la cină în casa noastră din Roma. înainte ca invitaţii să sosească, soţia mea, în rochie de seară, aranjată şi purtînd bijuterii, a vrut să facă o vizită în bucătărie să vadă dacă totul era în ordine. Eu o urmam. Am găsit-o pe bucătă­reasă înspăimîntată de o langustă, o ma­tahală înarmată cu cleşti formidabili, încă vie pe jumătate, pe care ea nu îndrăznea să o apuce şi să o arunce în oală. Cu toată sim­plitatea, soţia mea s-a apropiat de masă, a apucat langusta de spate şi a aruncat-o în apa care clocotea. Ca să facă asta, recunosc că a fost nevoită să stea departe atît de foc, cît şi de animal. Dar această prudenţă nu explică decît parţial grimasa de pe chip, urîtă şi grotescă, şi mişcarea vizibilă a corpului care, pentru un moment, a părut să sugereze un zvîcnet provocator al şoldurilor pe sub mă­tasea lucioasă a rochiei de seară. Bănuiesc că soţia mea a avut asemenea grimase şi s-a contorsionat în modul acela de nenumărate ori şi în cele mai diferite ocazii. Oricum, unele fapte rămîn certe : nu şi-a con­tractat niciodată chipul şi trupul în timpul actului de iubire. în plus, aceste momente de crispare erau însoţite întotdeauna de tăcerea cea mai adîncă : o tăcere suspendată, care părea, însă, mai asemănătoare cu un ţipăt reprimat, decît cu o muţenie calmă. în fine, grimasele şi contorsiunile păreau că se ivesc mereu din teama faţă de un eveniment neaş­teptat, brusc, fulgerător. O teamă, aşa cum am observat, amestecată cu o formă de fascinaţie. »Am vorbit pînă acum despre soţia mea, e timpul să spun ceva despre mine. Sînt înalt şi slab, cu un chip plin de energie, cu trăsături pronunţate şi ascuţite. Poate, la o privire mai atentă, s-ar descoperi vreo slăbiciune în forma bărbiei şi în conturul gurii ; dar n-are importanţă, am un chip voluntar şi puternic care nu seamănă deloc cu adevăratul meu caracter, deşi explică parţial unele contra­dicţii ale lui. Poate că trăsătura mea cea mai evidentă este lipsa de fond. în orice fac sau spun sînt implicat total, fără rezerve, şi m-aş simţi complet în aer în cazul în care ar trebui să mă retrag. în fine, sînt un om de avangar­dă, fără grosul armatei şi nici al ariergărzii. Din această trăsătură provine uşurinţa cu care mă entuziasmez: orice fleac îmi poate provoca o stare de exaltare. Dar această exal­tare seamănă puţin cu aceea a unui cal care sare peste un gard viu foarte înalt, fără călă­reţul care a rămas la pămînt, cu zece metri mai în spate, rănit. Vreau să spun că e o formă de entuziasm căreia îi lipseşte aproape mereu susţinerea acelei forţe efective şi intime, fără de care orice ardoare se dizolvă în veleitate şi retorică. Şi, de fapt, sînt înclinat spre reto­rică, adică spre confundarea cuvintelor cu faptele. Retorica mea e de genul sentimental ; pentru că aş vrea să iubesc şi adesea mă amă­gesc că o fac, cînd, în schimb, n-am făcut decît să vorbesc, fie şi cu multă emoţie, dar doar am vorbit. în aceste momente plîng uşor, mă bîlbîi şi mă las în voia tuturor manifestărilor unui sentiment care dă pe dinafară. Dar sub aceste aparenţe entuziaste, adesea ascund o ascuţime caustică şi chiar meschină, care mă face duplicitar şi nu reprezintă nici o tărie interioară, fiind pur şi simplu expresia egois­mului meu. Toţi cei care mă cunoşteau cît de cît mă considerau a fi, înainte să o întîlnesc pe Leda, ceea ce s-ar numi în vremurile noastre si poate pentru încă ceva vreme, un estet. Mai precis, un om suficient de înstărit cît să tră­iască fără să muncească, dedicînd acest timp liber activităţii de a înţelege şi a se desfăta cu arta în diversele ei forme. Presupun că o astfel de părere, cel puţin în ce priveşte rolul pe care-l jucam în societate, era corectă în general. Dar singur cu mine însumi eram, în realitate, orice altceva decît un estet: eram un om chinuit de nelinişte, mereu pe mar­ginea disperării. Există în opera lui Poe o povestire potrivită pentru a ilustra condiţia sufletului meu în acea perioadă : cea în care este descrisă aventura unui pescar atras cu tot cu barcă într-un vîrtej al mării. El se roteşte cu barca de jur împrejurul pereţilor abisului şi, împreună cu el, deasupra, lîngă şi dedesubt, se rotesc nenumărate epave ale precedentelor naufragii. Ştie că, rotindu-se, se apropie tot mai mult de fundul vîrtej ului, unde îl aşteaptă moartea, şi ştie de unde vin toate acele epave. Deci viaţa mea se putea compara cu un vîrtej interminabil. Eram prins în spirala unei pîlnii negre, iar deasupra, dedesubt şi lîngă mine vedeam ro­tindu-se odată cu mine toate lucrurile la care ţineam. Acele lucruri pentru care trăiam, după cum susţineau alţii, şi pe care eu, în schimb, le vedeam tîrîte cu mine într-un bizar naufragiu. Simţeam că mă învîrt în cerc cu toate cîte fuseseră create pe lume bune şi frumoase şi nu încetam nici măcar un singur moment să văd capătul negru al pîlniei, care îmi promitea mie şi tuturor celorlalte epave un sfîrşit inevitabil. Erau momente în care vîrtejul părea că se restringe, că se aplati­zează, că încetineşte şi că mă redă suprafeţei calme a vieţii cotidiene ; erau alte momente, în schimb, cînd rotirile deveneau mai rapide şi mai adînci şi atunci eu coboram în vîrtej şi cu mine coborau toate operele şi raţionamen­tele umane, iar eu aproape că îmi doream să fiu înghiţit definitiv. în tinereţe, aceste crize erau frecvente şi pot să spun că nu a fost zi, între douăzeci şi treizeci de ani, în care să nu fi îmbrăţişat ideea sinuciderii. Bineînţeles că nu voiam, în realitate, să mă omor (altfel chiar m-aş fi omorît), însă această obsesie a sinuci­derii era totuşi culoarea dominantă a peisajului meu interior. M-am gîndit de multe ori la diverse re­medii ; şi destul de curînd mi-am dat seama că numai două lucruri m-ar fi putut salva: iubirea unei femei şi creaţia artistică. Ar pu­tea părea puţin ridicol ca eu să nominalizez două lucruri atît de importante într-o ma­nieră atît de expeditivă, ca şi cum ar fi vorba de două medicamente banale de cumpărat din orice farmacie ; dar această definiţie sumară nu scoate la iveală decît marea limpezime la care ajunsesem, spre vîrsta de treizeci şi cinci de ani, în ce priveşte problemele vieţii mele. Mi se părea că la iubire aveam dreptul ca toţi ceilalţi oameni de pe acest pămînt; şi spre creaţia artistică eram convins că sînt purtat datorită naturii gusturilor mele şi de un talent pe care, în momentele cele mai bune, îmi făceam iluzii că-l am. S-a întîmplat, în schimb, să nu pot trece niciodată de primele două sau trei pagini ale oricărei compoziţii ; iar cu femeile nu am atins niciodată acel sentiment profund care ne dă încredere în noi înşine şi în ceilalţi. Ceea ce îmi dăuna mai mult în abordările sentimen­tale şi creative era tocmai acel entuziasm căruia îi cădeam pradă cu atîta uşurinţă, la fel de pregătit să se aprindă, pe cît de rapid să se stingă. De cîte ori nu mi se păruse că am găsit ceea ce căutam într-un sărut smuls de pe buze sfioase, în două sau trei pagini scrise în grabă ! Dar apoi, cu femeia, alunecam re­pede într-un sentimentalism limbut care ajungea să o îndepărteze de mine ; iar pe pa­gină mă pierdeam în sofisme sau într-o abundenţă de cuvinte care îmi inducea, în lipsa unei inspiraţii serioase, doar o înclinaţie temporară. Aveam primul impuls bun, care mă păcălea pe mine şi pe ceilalţi şi căruia îi urma apoi un soi de slăbiciune rece şi gene­rică. Şi eu îmi dădeam seama că, de fapt, nu iubisem şi nu scrisesem pe atît de mult pe cît îmi dorisem să iubesc si să scriu. Uneori 9 găseam şi femeia care, din interes sau din compasiune, ar fi fost dispusă să se lase păcălită şi să mă păcălească ; alteori, pagina părea că stă în picioare şi că mă invită să continui. Dar cel puţin am ceva bun: o con­ştiinţă neîncrezătoare care mă opreşte la timp pe drumul iluziei. Rupeam paginile şi, folosindu-mă de un oarecare pretext, nu mă mai întîlneam cu femeia respectivă. Astfel, cu asemenea încercări, s-a dus tinereţea.

Capitolul 1   DACĂ VREŢI ÎNTR-ADEVĂR SĂ AFLAŢI CE S-A ÎNTÎMPLAT, probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întîmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor şi să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― şi, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, şi Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărît unde mă aflu acum, aşa că vine să mă vadă mai la flecare sfîrşit de săptămînă. Cînd m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu maşina. Şi-a cumpărat de curînd un "Jaguar". O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Cînd locuia la părinţi nu era decît un scriitor ca toţi scriitorii. Dacă încă n-aţi auzit de el, să ştiţi c-a scris un volum de nuvele grozave: Peştişorul auriu. Dintre ele, cea mai reuşită e aia care se cheamă tot Peştişorul auriu. O poveste despre un puşti care nu lăsa pe nimeni să se uite la peştişorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sînt filmele. Să n-aud de ele! Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep.[1] Pencey Prep e o şcoală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-aţi auzit de ea. Sau, în orice caz, i-aţi văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentînd un tip straşnic, călare, sărind un obstacol. Ca şi cum la Pencey toată ziua nu s-ar face altceva decît să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, nici acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: "Din 1888, şcoala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară". Asta să i-o spună lui mutu'. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decît la orice altă şcoală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos şi cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Şi aceia probabil că aşa erau cînd au venit la Pencey. Aşadar, totul a început în sîmbăta meciului cu Saxon Hall. La Pencey, considerau meciul cu Saxon Hall drept un eveniment de seamă. Era ultimul meci al anului şi se spunea că, dacă Pencey ar pierde, nu ne-ar mai rămîne altceva de făcut decît să ne sinucidem cu toţii. Îmi amintesc că în după-masa aceea, pe la trei, mă aflam pe vîrful lui Thomsen Hill, lîngă tunul acela caraghios, din timpul Războiului de Independenţă. De acolo se vedea tot terenul, şi echipele care se îmbrînceau şi se cotonogeau[2] de la un capăt la celălalt al gazonului. Tribuna n-o vedeam prea bine, dar auzeam galeria răcnind ― puternic şi susţinut de partea lui Pencey, căci, în afară de mine, toată şcoala se afla acolo, anemic şi fără vlagă de partea lui Saxon Hall, căci echipa lor nu prea aducea popor. La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decît băieţii din ultimul an. Îngrozitoare şcoală, din toate punctele de vedere. Mie unul îmi plac locurile unde mai poţi vedea, măcar din cînd în cînd, cîte o fată, două, chiar dacă n-ar face altceva decît să se scarpine în cot, să-şi sufle nasul sau numai să chicotească ori mai ştiu eu ce. E drept că Selma Thurmer ― fata directorului ― venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stîrnească pasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguţă. A stat odată lîngă mine în autobuz, cînd veneam de la Agerstown, şi am intrat în vorbă cu ea. Mi-a plăcut. Avea nasul mare şi unghiile mîncate pînă-n carne ― aproape că-i dăduse sîngele ― şi purta un sutien d-alea afurisitele căptuşite cu burete, ca s-o facă să pară mai femeie, dar, totuşi, nu se putea să nu-ţi fie milă de ea. Ce-mi plăcea la ea era că nu-ţi scotea ochii cu tat-su, ridicîndu-l în slăvi. Ştia pesemne că-i un ipocrit şi-un pisălog. De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci şi-l urmăream de aici, de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa de scrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarte importantă. Plecasem la New York de dimineaţă ca să ne întîlnim cu echipa şcolii McBurney. Mumai că întîlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele, tot echipamentul şi toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vina mea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul oraşului, ca să ştiu unde coborîm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două şi jumătate în loc să ne întoarcem seara. Şi în tren, la întoarcere, băieţii nu mi-au adresat nici măcar o vorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim. Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă duc să-mi iau rămas bun de la bătrînul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă şi aşa mai departe şi m-am gîndit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte de vacanţa de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, şi un bileţel, în care-mi scrisese c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Ştia că nu mă mai întorc la Pencey. Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanţă, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăţ şi toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenţia să fiu mai silitor ― mai ales la sfîrşit de trimestru, cînd veneau părinţii să discute cu bătrînul Thurmer ― dar fusese în zadar. Aşa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o şcoală cu nivel foarte înalt. Zău că da! Aşadar, cum vă spuneam, era decembrie şi un ger de crăpau pietrele, mai cu seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decît impermeabilul, n-avem mănuşi, n-aveam nimic. Cu o săptămînă înainte îmi furase cineva din cameră paltonul din păr de cămilă cu mănuşile îmblănite în buzunar şi tot restul. Şcoala era plină de hoţi. Erau acolo mulţi băieţi cu părinţi bogaţi, totuşi şcoala era plină de hoţi. O şcoală, cu cît e mai scumpă, cu atît găseşti mai mulţi hoţi în ea, zău, nu glumesc. Stăteam, prin urmare, lîngă tunul ăla nenorocit şi urmăream meciul. Aproape că-mi îngheţase fundul. Şi nici măcar nu eram cine ştie ce atent la meci. Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E drept c-am părăsit multe şcoli şi multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărţirea e tristă sau neplăcută, dar cînd părăsesc un loc vreau să ştiu că plec. Altfel mă simt şi mai rău. Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt că plec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie, fotbal în faţa şcolii cu Robert Tichener şi Paul Campbell. Băieţi de treabă amîndoi, dar mai ales Tichener. Mai era puţin pînă la masa de seară şi începuse să se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare, şi mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Pînă la urmă, însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pe fereastră şi ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Cînd am noroc şi-mi amintesc întîmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec ― cel puţin cu mine aşa se întîmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit de povestea asta, m-am întors şi am luat-o la fugă, coborînd pe versantul celălalt al dealului spre casa bătrînului Spencer. Nu locuia la şcoală. Locuia pe Anthony Wayne Avenue. Am alergat tot drumul pînă la poarta principală a şcolii, unde m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul. Dacă vreţi să ştiţi, îmi pierd foarte repede suflul. Mai întîi pentru că fumez foarte mult ― adică fumam înainte. M-au silit să mă las. Şi pe urmă pentru că în ultimul an am crescut cu vreo şase ţoli şi jumătate. D-asta, aproape c-am dat în tuberculoză şi am venit aici să-mi fac toate analizele alea blestemate şi aşa mai departe. Totuşi, una peste alta, sînt destul de sănătos. După ce mi-am recăpătat suflul, am traversat alergînd şoseaua 204. Era un polei îngrozitor şi a fost cît p-aci să cad. De fapt, nici nu ştiu de ce alergam. Cred c-aveam pur şi simplu chef să alerg. Cînd am trecut drumul, am avut senzaţia că, aşa, parcă dispar. Era o după-masă din acelea demente, cu ger năprasnic şi fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzaţia că dispari. Mamă, ce-am mai apăsat pe sonerie cînd am ajuns la bătrînul Spencer. Îngheţasem pînă-n măduva oaselor. Mă dureau urechile şi abia mai puteam să-mi mişc degetele. "Haideţi, haideţi mai repede, am spus aproape cu voce tare, deschideţi careva uşa!" În cele din urmă, mi-a deschis bătrîna doamnă Spencer. N-aveau servitoare, n-aveau pe nimeni, aşa că întotdeauna deschideau ei. Stăteau cam prost cu banii. ― Holden! a exclamat doamna Spencer. Ce bine-mi pare că te văd! Intră, dragul meu. Trebuie să fii mort de frig. Cred că s-a bucurat cînd m-a văzut. Îi eram simpatic. Cel puţin, aşa mi se părea. Mamă, ce repede am intrat în casă! ― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o. Cum se mai simte domnul Spencer? ― Dă-mi haina, drăguţule, mi-a spus. Nu auzise c-o întrebasem de domnul Spencer. Era cam surdă. Mi-a atîrnat haina în vestiar, şi eu am încercat să-mi netezesc puţin părul cu mîna. De obicei mă tund scurt, aşa ca nu trebuie să mă pieptăn prea des. ― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o din nou, de data asta mai tare, ca să m-audă. ― Foarte bine, Holden, spuse ea, închizînd uşa vestiarului. Dar tu ce mai faci? După felul în care m-a întrebat, mi-am dat imediat seama că bătrînul Spencer îi spusese tot. ― Foarte bine, i-am răspuns. Da' domnul Spencer ce face? I-a trecut gripa? ― Dacă i-a trecut? Doamne, se poartă ca un adevărat... ca un nu ştiu ce...! E în camera lui, dragul meu. Intră la el fără să mai baţi la uşă.   [1] În S.U.A., pe lîngă obişnuitele şcoli medii (high schools), există, pentru pregătirea viitorilor studenţi, instituţii şcolare de tip special numite preparatory schools (şcoli pregătitoare) sau, pe scurt, preps [2] Fotbalul american se deosebeşte de cel practicat la noi; mingea este elipsoidală, iar regulile sînt cam aceleaşi ca la rugbi.