Recent Posts
Palatul de cleștar de Barbu Stefănescu Delavrancea...
Posts
Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum
Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, replica la cruzimea basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen.
Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi. Locul ce urmeaza sa fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul Henry si matusa Em, intr-o lume a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul are senzatia coplesitoare a solitudinii iar viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un peisaj tern, cenusiu. Astfel, expeditia fetei va fi una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea vietii!) din tara lui Oz.
Cuplul parental se confunda cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul Toto o impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei. Elementul care arunca in aer situatia terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe Dorothea la inceputul vietii sale, fetita nascandu-se inca o data. Ca in Pinocchio, disparitia ei este o moarte simbolica, una initiatica urmata de o noua nastere (calatoria in tara miraculoasa). Revenirea in Kansas va fi a unei fiinte metamorfozata, constienta de sine.
La celalalt taram se poate ajunge numai pe calea vazduhului, iar topografia ei e completa si polara: orasul Oz in centru, marginit pe verticala de tarile vrajitoarelor bune iar pe orizontala de cele ale vrajitoarelor rele.
Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata prin apa purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.
Pe drumul sau, fata intalneste imaginile individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de tinichea, Leul, care cumulate, devenite un intreg, duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca natura umana se compune din inima, creier si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii. Mai mult, Sperietoarea e umanitatea noua fara minte (experienta), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial iar Leul ar fi animalitatea retrogradata.
Ideea de unificare a bucatilor subzista in grupul celor patru prieteni, acestia formand un grup complementar functional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier (gaseste mereu solutii ingenioase), Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind chiar un sentimental (lacrimile il fac sa rugineasca), Leul are curaj (infrunta de la inceput pericolul), iar Dorothea detine de la inceput mijlocul de intoarcere in Kansas: pantofii de argint. Ceea ce lipseste este, deci, constiinta existentei organelor aparent lipsa. Cat pentru Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine, de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu atuurile de care dispui.
Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine. Totusi, drumul nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire.
Prin figura vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un adevar: fiecare poate gasi solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor nu este decat o parodie cu ,,efect placebo,,.
Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a reusitei, in care intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.
Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea, calatoria, este cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA.
Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii social-politice americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul – puterea politica, iar Dorothea – imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au fost candva ,,un popor liber ce traia fericit in padurea mare,,, semnificativ situata undeva in Vestul salbatic, sunt amerindienii adusi in stare de sclavie de catre colonistii albi. Insasi lumea lui Oz ar fi ,,un Eden utopic pentru o constiinta americana in criza,, .
Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum
Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, replica la cruzimea basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen.
Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi. Locul ce urmeaza sa fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul Henry si matusa Em, intr-o lume a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul are senzatia coplesitoare a solitudinii iar viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un peisaj tern, cenusiu. Astfel, expeditia fetei va fi una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea vietii!) din tara lui Oz.
Cuplul parental se confunda cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul Toto o impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei. Elementul care arunca in aer situatia terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe Dorothea la inceputul vietii sale, fetita nascandu-se inca o data. Ca in Pinocchio, disparitia ei este o moarte simbolica, una initiatica urmata de o noua nastere (calatoria in tara miraculoasa). Revenirea in Kansas va fi a unei fiinte metamorfozata, constienta de sine.
La celalalt taram se poate ajunge numai pe calea vazduhului, iar topografia ei e completa si polara: orasul Oz in centru, marginit pe verticala de tarile vrajitoarelor bune iar pe orizontala de cele ale vrajitoarelor rele.
Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata prin apa purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.
Pe drumul sau, fata intalneste imaginile individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de tinichea, Leul, care cumulate, devenite un intreg, duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca natura umana se compune din inima, creier si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii. Mai mult, Sperietoarea e umanitatea noua fara minte (experienta), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial iar Leul ar fi animalitatea retrogradata.
Ideea de unificare a bucatilor subzista in grupul celor patru prieteni, acestia formand un grup complementar functional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier (gaseste mereu solutii ingenioase), Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind chiar un sentimental (lacrimile il fac sa rugineasca), Leul are curaj (infrunta de la inceput pericolul), iar Dorothea detine de la inceput mijlocul de intoarcere in Kansas: pantofii de argint. Ceea ce lipseste este, deci, constiinta existentei organelor aparent lipsa. Cat pentru Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine, de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu atuurile de care dispui.
Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine. Totusi, drumul nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire.
Prin figura vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un adevar: fiecare poate gasi solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor nu este decat o parodie cu ,,efect placebo,,.
Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a reusitei, in care intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.
Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea, calatoria, este cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA.
Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii social-politice americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul – puterea politica, iar Dorothea – imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au fost candva ,,un popor liber ce traia fericit in padurea mare,,, semnificativ situata undeva in Vestul salbatic, sunt amerindienii adusi in stare de sclavie de catre colonistii albi. Insasi lumea lui Oz ar fi ,,un Eden utopic pentru o constiinta americana in criza,, .
Vizită de Ion Luca Caragiale - comentariu literar
Schița „Vizită” de Ion Luca Caragiale este una dintre cele mai cunoscute, pe lângă D-l Goe, care are o temă amuzantă.
Textul lui Caragiale stârnește însă un alt fel de râs în comparație cu textul lui Creangă. I.L. Caragiale nu dorește să ne înveselească, arătându-se prilejurile de voioșie
ale vieții, ci, prin intermediul râsului, el vrea să atragă atenția citittorului asupra răului din oameni și din lume. Caragiale critică.
În „Vizită” și „D-l Goe”, apar copii și aspecte ale existenței lor. Se pune întrebarea: a fost autorul interesat în primul rând de acești copii sau de copilărie?
Constatăm că ținta râsului nu e atât copilul cât copilul ca rezultat al educației primite în familie. Prin urmare, părinții, adulții sunt urmăriți de autor.
Personajele sunt creionate în câteva trăsături, sunt schițate. Aceste trăsături creează o imagine hazlie. Să privim o caricatură grafică, desenată.
Dacă un om are un nas mai mare, caricatura îl va înfățișa cu un nas uriaș, mai mare decât trupul personajului. Această exagerare comică stârnește râsul.
Ceva asemănător se întâmplă și în opera literară. Dacă un copil este răsfățat, prost crescut, acest răsfăț este mereu subliniat, exagerat,
până ce copilul devine imaginea însăși a răsfățului, a proastei creșteri, întocmai cum caricatura cuiva cu nas mar devine un fel de portret al nasului.
Se exagerează o singură trăsătură comică. Dacă o mamă nu știe să-și crească fiul, această trăsătură va fi pusă mereu în evidență, înroșându-se permanent
liniile desenului literar, pentru ca defectul să fie cât mai ușor de observat.
Acest mod caricatural de a construi personaje literare e utilizat mai ales în opere de mică întindere.
Autorul nu prezintă în aceste câteva pagini aspecte multiple ale vieții și caracterului personajelor, ci numai câteva, pe celelalte cititorul le poate bănui.
Personajul va fi doar schițat, întocmai ca într-o caricatură reprezentând un anumit defect. De aceea unui copil care se alintă i se spune (în mediile cultivate) Goe.
Defectul a luat numele personajului. Firește, nu trebuie să exagerăm comparația cu desenul caricatural, dar ea ne poate lămuri
despre felul în care acționează în literatură, modul comic de a privi viața și oamenii, realitatea în care existăm.
În schița „Vizită”, naratorul nu-și exprimă părerile despre mamă și copil. El povestește și transcrie dialogurile într-un mod parcă naiv, căci spune,
exact invers decât constată cititorul, că mama are păreri „sănătoase” despre educație, că micul Ionel este un „copilaș drăguț de vreo opt anișori”,
îl numește (cu o singură excepție) maiorul, ca și cum ar participa convins la joaca lui; nu arată nici o supărare pentru faptele copilului care,
presupunem, îl deranjează prin zgomotul asurzitor care împiedică orice conversație, prin pata pe care i-o face pe costumul deschis la culoare,
prin modul jignitor în care i se adresează copilul („Da` tu de ce tragi?~), prin dulceața pe care i-o pune în galoși.
Atitudinea naratorului nu este nici de aprobare nici de dezaprobare, este neutră. Totuși, dacă citim cu atenție remarcăm anumite aluzii,
un fel de a se atrage atenția cititorului în mod indirect.
În partea introductivă a narațiunii Doamna Popescu, mama lui Ionel, pe care oaspetele dorea să-l felicite de ziua numelui,
rostește de trei ori cuvântul „educație”, în numnai două fraze. Ultima propoziție pare cam inutilă, repetând un lucru deja spus:„Și nu știți dv. bărbații cât timp ia unei femei educația
unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație”
Cititorul experimentat poate deveni bănuitor, cu atât mai mult cu cât naratorul preia cuvântul numind „sănătoase” „părerile” mamei „în privința educației copiilor”.
Naratorul pare a atrage atenția către acest aspect, pentru educația copiilor.
Ca un răspuns la aceste păreri se aude vocea servitoarei:Ionel nu s-astâmpără!”. În continuare, mama îl laudă. Tot ca un ecou se aude vocea servitoarei,
din nou alarmată. Astfel, cuvintele mamei apar într-un contrast evident cu „vocea” realității: „destept” - „vrea să răstoarne mașina”.
Admirația mamei e contrazisă de purtarea copilului. Există un permanent contrast între seninătatea și mulțumirea mamei și comportarea supărătoare a copilului,
care nu dă niciun semn de bună creștere sau de inteligență. Mama îi face observații blânde, îl sărută, îl scuipă să nu-l deoache, îl privește cu admirație pe copilul
care poate să producă în fiecare clipă o catastrofă, de unde panica slujnicei: „- Sări, coniță!”, „-Ține-l, coniță!”. Mișcările copilului sunt violente:
răstoarnă, bate, trântește, atacă, se repede, în contradicție cu imaginea unui „copilaș foarte drăguț”, care este numai aparentă.
Se pare că în această narațiune nici ținuta milităroasă a copilului nu este văzută ca un simplu joc nevinovat.
Naratorul insistă asupra violentelor urmări pe care le are imaginația copilului care se joacă de-a maiorul. Naratorul folosește de 22 de ori cuvântul maior,
dar nu din naivă simpatie, ci pentru a evidenția contrastul între termenii militari (inamic, asalt, neutralitate, etc.) și universul mărunt al familiei, care îl protejează
exagerat pe Ionel. Iată în text câteva din efectele acestui contrast: „micul maior”, „ia pe maiorul în brațe și-l sărută”, „mai sărută o dată dulce pe maiorașul”,
„maiorul sare de gâtul mamei”, „maiorul lucrând cu lingura în cheseaua cu dulceață”. Dar nu numai copilul, ci și doamna Popescu trăiește o închipuire.
Ea îl priveșste ca pe un „ștrengar”, „deștept”, „om mare”. Glasul ei e mereu iubitor, îngăduitor, admirativ,
în timp ce faptele copilului ar cere o atitudine severă.
Ea este orbită de dragoste și nu prea inteligentă, își vede fiul așa cum ar dori să fie, nu așa cum este în realitate.
O amuză nespus că Ionel fumează, dar realitatea (leșinul copilului) arată că nu era nimic de râs în acest gest.
În concluzie, există un contrast între ceea ce-și închipuie acest personaj; doamna Popescu și în realitate,
între aparență și adevăr, cu precizarea că personajul crede că este sau dorește să pară mai bun decât este.
Micile narațiuni ale lui I.L.Caragiale (numite schițe) se înrudesc mult cu teatrul, datorită dialogului care acoperă o mare parte a textului,
a unor semne de punctuație ce redau vorbirea personajelor, a prezentării mișcărilor și atitudinilor acestora.
Naratorul, care afișează naivitatea și pare netulburat de comportarea personajelor, dorește. de fapt, să le condamne atitudinea: el este ironic.
A fi ironic înseamnă a sugera cu haz anumite lucruri sau chiar a rosti cu umor exact invers decât ceea ce gândești.
Vizită, face parte din celebra culegere a lui I. L. Caragiale, Momente și schițe, o operă literară de cea mai mare importanță pentru literatura noastră.
Caracterizarea lui Ionel....https://latimp.net/forum/thread/24204/vizita-de-i-l-caragiale-ionel-caracterizarea-personajului-principal/
Vizită de I.L.Caragiale
Apartenenta operei la genul epic, specia literara schita. Ion Luca Caragiale [1852-1912] a ramas, pâna astazi, cel mai mare dramaturg din literatura româna, mai ales prin comediile: "O noapte furtunoasa", "O scrisoare pierduta" si "D-ale carnavalului", în care prezinta aspecte caracteristice ale lumii românesti de la sfârsitul secolului al XlX-lea.
Numele sau este legat si de inegalabilele "Momente si schite", în care prezinta, într-o viziune comica, întâmplari la care participa personaje reprezentative din societatea contemporana autorului.
"Schita este o opera epica - o naratiune - în proza, de mici dimensiuni, în care se relateaza o singura întâmplare semnificativa din viata unor personaje.
Actiunea dintr-o schita se petrece într-un interval de timp scurt, cel mult o zi si într-un spatiu restrâns.
In opera literara "Vizita", care este o schita, I.L.Caragiale înfatiseaza întâmplari ce evidentiaza efectele educatiei gresite, primite în familie.
Titlul precizeaza împrejurarea în care povestitorul se întâlneste cu Ionel si constata urmarile "educatiei" despre care vorbea, cu mândrie, mama copilului.
Prin folosirea substantivului "vizita", în forma sa nearticulata, autorul da un caracter general
întâmplarii, rasfatatul Ionel devenind reprezentantul copiilor care sfideaza bunul simt, ca urmare a unei proaste educatii. "Fiind o opera epica, autorul îsi exprima în mod indirect gândurile si sentimentele prin intermediul actiunii si al personajelor. Intâmplarile sant povestite de catre narator, care, în
aceasta opera literara, este si personaj-martor, deoarece participa la actiune. Statutul de personaj-narator justifica povestirea la persoana I".
Ca în orice naratiune, actiunea se constituie în "momente ale subiectului". Prima fraza a schitei, "M-am dus la Sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria Popescu, o veche prietina" ca "s-o felicit pentru onomastica unicului sau fiu, Ionel Popescu,...", constituie intriga actiunii [cauza actiunii].
Dupa ce precizeaza motivul vizitei, în "expozitiune" autorul îl prezinta pe Ionel, "un copilas foarte dragut de vreo opt anisori", "îmbracat ca maior de rosiori, în uniforma de mare tinuta". Musafirul îi duce în dar copilului o minge "foarte mare de cauciuc si foarte elastica", ceea ce face placere atât doamnei Popescu, cât si fiului ei. Dupa ce discuta despre agricultura si despre vreme, oaspetele remarca absenta, în ultimul timp, din societate a doamnei. Aceasta se scuza, explicându-i ca se ocupa de educatia copilului, deoarece "s-a facut baiat mare".
Desfasurarea actiunii evidentiaza urmarile "educatiei". Primul efect al acesteia se vede imediat, deoarece din camera alaturata se aude "o voce ragusita de femeie batrâna", care-i aclama mamei ca Ionel "nu s-astâmpara" si e gata sa rastoarne masina de facut cafea. Dupa ce-si arata încântarea provocata de strengariile baiatului si remarca entuziasmata cât este de destept, doamna Popescu se îndreapta spre usa, unde îi apare în fata micul maior", "luând o poza martiala". Mama-l saruta si îl scuipa sa nu-l deoache, apoi; rugându-l sa nu se mai apropie de masina", îsi continua conversatia cu musafirul.
In acest timp, Ionel merge într-un colt al salonului unde "pe doua mese, pe canapea, pe foteluri si pe jos stau gramadite fe de fel de jucarii" si alege o trâmbita si o toba, cu care, în timp ce se legana pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, încât cei doi adulti nu se mai înteleg. Observatia mamei "ca nu e frumos când sunt musafiri" si mai ales precizarea oaspetelui ca "la cavalerie nu e toba si maiorul nu canta cu trambita, schimba jocul copilului, care scoate sabia si începe sa atace tot ce-i iese în cale. Prima victima este "jupâneasa cea ragusita", care intra pentru a aduce cafea si dulceata.
Ea este salvata în ultimul moment de mama ce-i sarise în ajutor si care-si plateste cutezanta, deoarece se alege cu o "puternica lovitura de spada", sub ochiul drept, întâmplarea nu o supara pe doamna Popescu, deoarece aceasta vrea o sarutare de la copil, pentru a-l ierta. Oaspetele cere permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda, dupa ce-i precizeaza ca la ei se fumeaza, îi spune râzând ca si "maiorului" "îi cam place". Surprins, musafirul îi atrage atentia ca tutunul este o "otrava", iar copilul, care lucra "cu lingura în cheseaua de dulceata", întreaba obraznic: "Dar tu de ce tragi?".
Dupa remarca mamei ca a mâncat prea multa dulceata, mai ia câteva lingurite si dispare în "vestibul", de unde se întoarce cu cheseaua goala. Se apropie apoi de musafir, ia din tabachera o tigara, pe care o pune în gura si, salutând militareste, cere un foc. La îndemnul mamei amuzate, oaspetele îi aprinde tigara, pe care copilul o fumeaza pâna la carton, apoi începe sa se joace cu mingea, trântind-o cu atâta îndârjire, încât aceasta, dupa ce "tulbura grozav linistea ciucurilor de cristal" ai candelabrului, îi zboara musafirului ceasca, oparindu-l cu cafea. Si de aceasta data interventia mamei este formala, ea îsi consoleaza oaspetele, spunându-i ca pata de pe pantalon "iese cu nitica apa calda".
In momentul urmator, care este si punctul culminant al actiunii, copilul lesina din cauza tutunului, iar musafirul, în timp ce mama este "disperata", îl stropeste cu apa rece, pâna îsi revine.
Deznodamântul schitei include plecarea oaspetelui care, abia acasa, îsi da seama de ce disparuse Ionel în vestibul cu cheseauaj de dulceata - ca sa-i toarne dulceata în sosoni.
"Intâmplarea povestita - vizita facuta doamnei Maria Popescu, care se poate concentra în câteva momente: discutia cu doamna Popescu, conflicul cu slujnica, joaca cu trâmbita si toba, atacul, fumatul, trântirea mingii si lesinul îi ofera autorului prilejul de a reliefa
personajele - Ionel, doamna Popescu, slujnica, naratorul."
Ionel este personajul principal al schitei, deoarece participa in toate momentele actiunii, fiind "eroul" întâmplarilor care-i evidentiaza trasatura morala de baza, "proasta crestere".
Lipsa de educatie genereaza dispretul pentru slujnica pe care nu o asculta, în ciuda faptului ca era în vârsta, dezordinea care domnea printre jucariile sale, lipsa de respect fata de mama sa si chiar fata de musafir, deoarece conturba frecvent conversatia celor doi si îi toarna oaspetelui dulceata în sosoni, obraznicia pe care o dovedeste servindu-se din tabachera musafirului.
Faptele lui Ionel stârnesc râsul, mai ales râsul mamei, care se dovedeste incapabila de a face educatie.
Indulgenta fata de nazbâtiile lui Ionel si mai ales maimutareala sentimentala a doamnei Popescu - personaj secundar - sunt departe de a conveni unei educatii "sanatoase", cum pretindea la începutul schitei.
Naratorul-personaj, cu rol pasiv, aparent detasat de ceea ce povesteste, prin ironia cu care relateaza micile incidente, sugereaza pozitia sa critica.
Talentul de dramaturg al lui Caragiale este evident si în schita "Vizita". El îmbina, în principal, doua moduri de expunere, naratiunea si dialogul, care au rolul de a evidentia trasaturile morale ale personajelor caracterizate prin fapte si limbaj. Cel de-al treilea mod de expunere, descrierea, apare fragmentar în schita de portret facuta lui
Ionel si în prezentarea interiorului casei doamnei Popescu. "Deoarece este o opera literara epica în proza, de mici dimensiuni, cu un numar redus de personaje, în care se povesteste o singura întâmplare - vizita facuta de narator doamnei Popescu pentru a o felicita cu ocazia onomasticii s fiului sau - prin care se evidentiaza câte o trasatura caracteristica a personajelor-proasta crestere a lui Ionel si incapacitatea doamnei Popescu de a-si educa fiul-iar timpul si spatiul de desfasurare ale actiunii sant restranse, naratiunea "Vizita" de
I.L. Caragiale, este o schita."
I.L. Caragiale - Vizita
IONEL-caracterizarea personajului principal
Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat cel mai mare dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori inestimabile ale literaturii poporului nostru.
Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce doresc sa para personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.
Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita”, scrisa de catre vestitul nostru dramaturg si prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si indirect. Portretul fizic al personajului este abia schitat: Ionel Popescu este un copilas foarte dragut de vreo opt anisori”, aspectul lui exterior fiind prins doar in cateva cuvinte: ,,l-am gasit imbracat ca maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta”. Pe scurt este descris si mediul in care traieste eroul: doamna Popescu ,,nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri”, deoarece este preocupata de educarea fiului ei, iar domnul Popescu – tatal - este mare agricultor. Familia are o servitoare, o femeie batrana ,,cu o voce ragusita”, iar sarbatoritul se joaca zgomotos in salon, unde ,,pe doua mese, pe canapea, pe feluri si pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii”.
Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca de altfel Popescu. Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara educatie.
Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le face, de ziua sa onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc de caracterizare indirecta. Ionel Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce dovedeste ca nu prea cunoaste mijloace de expresie. Copilul e ,,mandru” pentru ca-i ,,maior” de cavalerie, de aceea comanda: ,,Inainte mars!”; joaca are o limita, iar cand musafirul observa ca ,,tutunul e otrava”, Ionel raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?”.
Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca de la inceput ii spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri: ,,acu, de cand s-a facut baiat mare, trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia.”
Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste admiratia mamei: ,,Nu sti ce strengar se face …si destept…”, singurul ei repros fiind: ,,Saruta-ma sa-mi treaca si te iert.”
Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza jupaneasa, face dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur.
Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste” nu lipseste o doza de viclenie.
Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale, dar si a literaturii romane.
Vizita schita de citit