Literatura romana - comentarii, fișe de lectură, rezumate, eseuri

In aceasta poveste este vorba despre Pacala, care voia sa se intoarca in satul lui. El isi cumpara un vitea, iar vitelul intra pe ogorul vecinilor, pe care il strica. Vecinii cand s-au vazut cu toata munca distrusa, se hotarasc sa-i omoare viteaua lui Pacala. Asa au facut si lui Pacala i-a dat doar pielea. El s-a suparat si a plecat din sat. A ajuns la casa unei femei si dupa mai multe pacaleli, reuseste si ii vinde pielea lui barbata-su, pe care l-a facut sa creada ca pielea era fermecata. Barbatul femeii i-a dat sapte pungi cu galbeni. Pacala se intoarese in satul lui, unde si-a facut o casa, si-a cumparat un car cu boi, animale si era foarte mandru de el. Satenii, vazand ce noroc a dat peste Pacala, s-au apucat sa-si taie vacile, crezand ca sunt fermecate. Dar dupa ce au vazut ei ca au fost din nou pacaliti de Pacala, il iau pe acesta il baga intr-un sac, sa-l arunce in Dunare. Pacala a gasit si de data aceasta o idee sa-i pacaleasca si l-a convins pe un satean sa intre in locul lui in sac, si el s-a intors inapoi in sat, la casa lui. Cand l-au vazut satenii ca s-a intors, si-au dat seama ca nu se pot pune cu Pacala si s-au impacat cu ideea ca orice ar face, ei vor fi pacaliti de el.

In aceasta poveste este vorba despre imparatia imparatului Rosu, de unde zmeii au furat soarele si luna. Greuceanu, un viteaz despre care auzise toata lumea, a ajuns si la imparatia cufundata in bezna si auzind ce  spunea lumea  s-a hotarat sa se duca sa-i caute si sa puna din nou pe cer soarele si luna. Pe drum s-a întalnit cu doi oameni pe care slujitorii îi ducea la împarat sa le taie capul pentru cã au fugit cu niste gadine. Ei erau tristi , dar Greuceanu i-a mangaiat cu niste vorbe asa de dulci cã le-a mai venit nitica inima. Greuceanu si-a pus nadejdea în întamplarea asta si a zis ca daca va izbuti a-l îndupleca pe împarat sa-i ierte se va insarcina si cu cealalta treaba , iar dacã nu sanatate buna. Pornind, îl luă pe fratele său cu el şi trecură pe la Faurul-pământului. Se sfătuiră ei ce se sfătuiră, iar Greuceanu şi fratele lui plecară, în timp ce faurul îl creea pe voinic din fier. Atunci când cei doi ajunseră la o răscruce, fratele rămase acolo, continuând doar Greuceanu. Intră într-o pădure. Acolo veniră trei zmei pe rând, unul mai mare ca celălalt, pe care eroul îi omorî, iar de la al treilea îi tăie un deget care era cheia cufărului unde ţinea ascunse soarele şi luna pe care le eliberă. Când oamenii au vãzut soarele si luna pe cer s-au veselit. Multumit cã a dus la bun sfarsit slujba s-a întors înapoi la semnul de întoarcere unde l-a gasit pe fratele sãu. Ei s-au îmbrãtisat de bucurie si si-au cumpãrat doi cai cu care au pornit la drum. In calea lor au dat peste un pãr cu pere dar Greuceanu nu l-a lãsat pe frate-sau sa mãnânce deoarece stia ce a pus la cale zmeoaicele. El a luat sabia si a retezat pãrul de la rãdãcina omorand-o pe una din zmeoaice. Dupa ce au pornit din nou la drum au întalnit o gradina cu flori si cu apa limpede si rece. Dar Greuceanu a tras palosul si a lovit tulpina unei flori frumoase , dupa aceia a împuns si la fundul fântânii, iar în loc de apã a început sa curga un sânge mohorât, si astfel terminand si cu fata cea mare de zmeu. Dupa ce au pornit din nou la drum au vazut ca în urma lor venea scorpia de mama a zmeoaicelor cu o falca in cer si una in pamant ca sa-l înghita pe Greuceanu. Acestia au dat bice cailor si au ajuns la Faurul-Pãmântului unde s-au închis in fãuriste. La rugãmintile zmeoaicei de face o gaurã in perete ca sa-i vadã chipul, acesta s-a înduplecat iar Faurul-Pãmântului a pus chipul lui Greuceanu cel de fier , care a ars in foc de sãreau scântei din el. Cand zmeoaica a pus gura la spartura ca sa-l soarbã pe Greuceanu a înghitit chipul cel de fier al lui Greuceanu si a murit pe loc.   Îşi continuară călătoria spre palat într-o trăsură construită de făurar. Mai departe merse doar Greuceanu, pentru că fratele sau luase un cal să se ducă înaintea împăratului ca să vestească venirea lui. Mergand el agale a trecut pe lânga un diavol schiop care i-a scos cuiul din capul osiei. Dupa ce a facut acesta isprava i-a spus lui Greuceanu ca a ramas fara cui la osie ca sa-i poata fura palosul. La castel, sfetnicul se prefăcu în faţa împăratului că el a adus soarele şi luna. El de fapt se aliase cu diavolul, căci fără paloş nimeni nu mai credea că Greuceanu este el. Venind şi voinicul şi aflând de toate acestea se duse înapoi pe drum, sparse stana pe piatră pentru aş lua paloşul. Dovedi că el este adevăratul erou, o luă pe prinţesă de soţie şi jumătate de împărăţie, cel puţin până la moartea împăratului.

Danila Prepeleac  de Ion Creanga In aceasta poveste este vorba despre doi frati. Fratele cel mare era harnic și deștept și nu avea copii, iar fratele cel mic era sărac, necopt la minte, si-l chema Dănilă.  Lui Dănilă i se spunea şi Prepeleac, poreclă pe care o primise din cauza singurului lucru construit de el în gospodărie şi de care era foarte mândru (prepeleac = construcţie improvizată din prăjini, pe care se întinde fânul sau nutreţul la uscat). Dănilă de fiecare dată când avea nevoie de ceva, îi cerea fratelui cel mare. Erau odata intr-un sat doi frati, unul harnic, grijulv si chiabur, iar celalalt,Danila era lenes si sarac. Intr-o zi, cel mare ii spune sa se duca la targ cu cei doi boi ai sai, sa ii vanda si sa cumpere un car si doi boi mai mici. Zicand aceste, Danila ia boii si se duce cu ei spre targ. Pe drum insa el intalneste un um cu un car nou care mergea singur la vale. Impresionat, eroul da boii in schimbul carului, dar vazand ca la deal nu megre asa usor, hotaraste sa scape de el si il da in schimbul unei capre. Insa capra se smucea in toate partile, incat ii era acum lehamite de dansa.   Astfel ajunge sa dea capra pe o gasca si gasca pe o punga goala.  Danila ii povesteste fratelui sau cum a ajuns ca dintr-o pereche de boi sa se aleaga cu o punga.  Dar acesta ii da carul inca o data in speranta ca va face ceva bun, insa cel mic distruge carul si ii omoara boii.  Fratele se supara si ii spune ca mai bine s-ar fi calugarit, ca sa nu mai necajeasca oamenii si sa nu-si mai chinuie familia.   Întors acasă, Dănilă îi cere fratelui său mai mare să-i mai împrumute încă o dată carul cu boi pentru a aduce lemne de foc din pădure. El așază neatent carul cu boi sub un copac pe care începe să-l taie; arborele cade drept peste car și-l sfarmă, iar boii sunt uciși. Se gândește să-i spună fratelui său o minciună și să-i împrumute iapa pentru a fugi cu ea în lume, dar se rătăcește prin pădure și ajunge pe malul unui lac unde vede niște lișițe. Aruncă cu toporul către ele, sperând să prindă vreuna pe care să o ducă fratelui său pe post de cadou, dar păsările zboară, iar toporul cade pe fundul apei.   Dănilă spune o minciună fratelui şi-i cere iapa, cu gând de a se duce să-şi recupereze toporul. Acesta îl alungă iritat la culme şi exclamă cu năduf: „Se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta şi copiii!”. Pajiştea de lângă baltă îi dă ideea să construiască acolo o mănăstire, aşa că face mai întâi o cruce, pe care o înfige în pământ, iar din pădure alege cei mai potriviţi copaci trebuitori pentru a ridica sfântul lăcaş.   Deodată, un drac iese din iaz ca să-i spună că aceste locuri sunt ale lor, dar Prepeleac se mânie şi susţine că raţele şi toporul de pe fundul bălţii nu le aparţin. Scaraoschi hotărăşte să-i trimită „pusnicului Dănilă” un burduf cu bani ca să renunţe la ideea de a construi mănăstirea şi să plece de acolo. Din fericire pentru „spurcaţi”, lui Dănilă îi sunt „mai dragi banii decât pusnicia” şi cugetă cu umor: „Tot mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în samă, să-ţi vie cu bani de-a gata la picioare şi să te facă putred de bogat”. Scaraoschi se răzgândeşte, îi pare rău de atâta bănet aruncat şi trimite alt drac din iaz să-şi încerce puterile cu Dănilă şi cine va birui acela va lua banii. Ca în basme, Dănilă trebuie să treacă o primă probă, aceea de a înconjura iazul de trei ori, cu iapa în spate. Dracul ocoleşte rapid balta, dar Prepeleac, isteţ, îi spune că el poate înconjura iazul cu iapa între picioare, spre uimirea lui Michiduţă. A doua probă pe care o propune dracul este „să ne întrecem din fugă”. Înfumurat, Dănilă îi arată un iepure dormind şi-i spune că este copilul său cel mai mic. Dracul să se întreacă mai întâi cu acesta şi numai dacă-l va învinge, să se măsoare şi cu el. Protagonistul râde de prostia dracului, văzând cum acesta pierde urma iepurelui. A treia probă pe care o propune dracul este trânta. Semeţ, Dănilă îl compătimeşte pe Michiduţă care, într-o luptă cu el, ar fi pierit cu siguranţă, de aceea îi propune să se ia la trântă, mai întâi, cu un unchi bătrân, care are „999 de ani şi 52 de săptămâni” şi-i arată bârlogul unui urs, din labele căruia dracul abia scapă cu viaţă. Profitând în continuare de prostia dracului, Dănilă îi propune să-l lege la ochi şi la urechi, întrucât proba următoare, a patra, este „care-a chiui mai tare, acela să ieie banii”. După ce Sarsailă chiuie atât de tare încât „se cutremură pământul”, Dănilă, spunând că n-a auzit nimic, ia un drug gros de stejar şi-l păleşte pe drac în tâmpla dreaptă, apoi în cea stângă şi în frunte, încât acesta, zvârcolindu-se îngrozitor se aruncă în iaz. Scaraoschi trimite un al treilea drac, a cincea probă fiind aceea de a arunca buzduganul cât mai sus. Trei zile şi trei nopţi au aşteptat cei doi întoarcerea buzduganului pe pământ, după ce l-a aruncat dracul. Dănilă îi arată petele din lună şi-i spune că acolo locuiesc fraţii săi, care au mare nevoie de fier, aşa că dracul poate să-şi ia rămas bun de la buzdugan. Speriat, dracul ia buzduganul şi aleargă la Scaraoschi să-i spună că Dănilă o să dea buzduganul fraţilor săi din lună şi acesta era moştenirea preţioasă lăsată de strămoşul dracilor. Scaraoschi se enervează şi cheamă la ordine „toată drăcimea”, dorind să ştie care dintre ei este în stare să-l învingă pe „procletul” (blestemat, afurisit) Dănilă. Se oferă unul dintre draci şi propune o probă fabuloasă, a şasea: să se blesteme reciproc şi „care dintre noi amândoi a fi mai meşter, acela să ieie banii!”. Blestemat primul, lui Dănilă îi pocneşte un ochi, naratorul comentând cu umor că probabil el ispăşea păcatele „iepei frăţâne-său, ale caprei, ale gânsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure”. Isteţ, Prepeleac îi spune dracului să ia burduful cu bani în spate şi să meargă împreună acasă, deoarece „blăstămurile părinteşti nu-s la mine”. Dănilă îşi îndeamnă copiii să ia „blăstămurile părinteşti: ragila (scândură mică prevăzută cu dinţi metalici) şi pieptenii de pieptănat câlţi”, apoi să-l „blastăme cum îţi şti voi mai bine”. Dracul a scăpat cu greu din mâinile lor, a lăsat burduful cu bani şi a fugit mâncând pământul. Finalul basmului nu mai are formula ce trimite în atemporalitate destinul protagonistului, ci numai fericirea acestuia este aidoma ca-n basme: „scăpând acum deasupra nevoii, a mâncat şi a băut şi s-a desfătat până la adânci bătrâneţe, văzându-şi pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale”.        

orice judecata omeneasca e un lucru dracu, si, ca de obicei prea simplista, prea social-primitiva, conform acesteia, orice om ar fi vinovat, pentru ca si acei Comanesteni au mancat cacat, si  toata lumea buna cu asta se ocupa...........sa nu uitam conjuctura comunista in care s-a facut acest film extraordinar(daca n-ai mai fi vazut altul), noi sa ne bucuram de el, ca e prea bine facut, dar sa nu uitam, sa nu-l lasam sa ne tampeasca mai mult decat suntem oricum ...nu tampiti, ci geniali, hehe.

Nuvela psihologică „În vreme de război” se înscrie, ca şi drama „Năpasta”, în partea tragică a operei lui Caragiale, spre deosebire de cea comică, predominantă. Autorul urmăreşte în această nuvelăun caz patologic. „Există o tară ereditară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer”, spune G. Călinescu, referindu-se la cei doi protagonişti. Popa Iancu din Podeni, fratele mai mic al cârciumarului Stavrache, devine căpetenia unei temute bande de tâlhari, în timpul războiului din 1877-1878, sporindu-şi vertiginos averea. Când simte că cercul bănuielilor începe să se strângă în jurul său, popa Iancu Georgescu aleargă la fratele lui mai mare, la „nenea Stavrache” să-i ceară ajutor: „- Ce e, mă? – Am venit la d-ta ca la un duhovnic…N-aude nimeni? – Aş, cine s-auză?”   Aflând adevărul şi intuind pericolul, Stavrache îl sfătuieşte să plece pe front ca să-şi piardă urma. Averea lui rămâne astfel în grija cârciumarului, care, nu peste mult timp, primeşte vestea căderii fratelui lui la datorie. Aviditatea sa înnăscută este acum stârnită. Speranţa, că fratele său, crezut mort în război, nu se va mai întoarce, pentru a nu i se descopri crimele săvârşite, se aprinde definitiv în sufletul lui. Teama de a nu pierede averea, căzută ca din cer, începe să-l torureze şi ea sporeşte treptat chiar şi după consultarea unui avocat, care conchide impasibil: „- Numai unul singur pe lume te-ar putea călca… – Cine? întrebă D-l Stavrache. – Popa. – Aş, nu mă mai poate călca, săracul.” Procesul alienării psihice este urmărit de autor în toate ipostazele. Cu timpul teama se transformă în obsesie şi cârciumarul începe să aibă halucinaţii. Năluca popei apare tot mai des şi uneori îl întreabă cu surprindere: „Gândeai c-am murit, neică?”   Deznodământul este tragic. Fiindcă a golit caseria regimentului, Iancu Georgescu, ajuns ofiţer, se întoarce într-o noapte viforoasă pentru a-i cere fratelui nişte bani.   În momentul reîntâlnirii, Stavrache confundă planul real cu cel al halucinaţiilor. Încordarea atinge acum punctul maxim de intensitate şi cârciumarul înnebuneşte, aruncându-se asupra fratelui: „- Săi că mă omoară! (strigă disperat Iancu Georgescu la prietenul cu care venise). – Mă strânge de gât! vrea să mă muşte! – Ce-i de făcut? – N-am noroc!” În cele din urmă, imobilzat de cei doi, cârciumarul Stavrache cântă popeşte.   Arta lui Caragiale în realizarea tipologică a personajelor este apreciată unanim. Individul acţionează, în întreaga sferă a existenţei sale, în funcţie de trăsătura sa predominantă. Chiar şi natura se subordonează stărilor sufleteşti ale personajelor, iar dialogul, totdeauna succint şi expresiv, le nuanţează. Manifestările psihologice ale cârciumarului Stavrache oscilează la început între realitate şi vis. Halucinaţiile apar aproape firesc, ca urmare a stării de nesiguranţă şi încordare, pe fondul dorinţei absolute de a stăpâni şi averea fratelui. Cu toate acestea tragicul se instalează numai la punctul de intensitate maximă, când se produce ruptura şi mintea cârciumarului este inundată de flăcările nebuniei. Opera lui Caragiale a atins valoarea artistică universală prin ridicarea unor realităţi din specificul nostru naţional la nivel de generalizare şi, în acelaşi timp, cu semnificaţii eterne pentru întreaga omenire.