Nuvela psihologică „În vreme de război” se înscrie, ca şi drama „Năpasta”, în partea tragică a operei lui Caragiale, spre deosebire de cea comică, predominantă.
Autorul urmăreşte în această nuvelăun caz patologic.
„Există o tară ereditară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer”, spune G. Călinescu, referindu-se la cei doi protagonişti.
Popa Iancu din Podeni, fratele mai mic al cârciumarului Stavrache, devine căpetenia unei temute bande de tâlhari, în timpul războiului din 1877-1878, sporindu-şi vertiginos averea.
Când simte că cercul bănuielilor începe să se strângă în jurul său, popa Iancu Georgescu aleargă la fratele lui mai mare, la „nenea Stavrache” să-i ceară ajutor:
„- Ce e, mă?
– Am venit la d-ta ca la un duhovnic…N-aude nimeni?
– Aş, cine s-auză?”
Aflând adevărul şi intuind pericolul, Stavrache îl sfătuieşte să plece pe front ca să-şi piardă urma. Averea lui rămâne astfel în grija cârciumarului, care, nu peste mult timp, primeşte vestea căderii fratelui lui la datorie. Aviditatea sa înnăscută este acum stârnită. Speranţa, că fratele său, crezut mort în război, nu se va mai întoarce, pentru a nu i se descopri crimele săvârşite, se aprinde definitiv în sufletul lui.
Teama de a nu pierede averea, căzută ca din cer, începe să-l torureze şi ea sporeşte treptat chiar şi după consultarea unui avocat, care conchide impasibil:
„- Numai unul singur pe lume te-ar putea călca…
– Cine? întrebă D-l Stavrache.
– Popa.
– Aş, nu mă mai poate călca, săracul.”
Procesul alienării psihice este urmărit de autor în toate ipostazele.
Cu timpul teama se transformă în obsesie şi cârciumarul începe să aibă halucinaţii. Năluca popei apare tot mai des şi uneori îl întreabă cu surprindere: „Gândeai c-am murit, neică?”
Deznodământul este tragic. Fiindcă a golit caseria regimentului, Iancu Georgescu, ajuns ofiţer, se întoarce într-o noapte viforoasă pentru a-i cere fratelui nişte bani.
În momentul reîntâlnirii, Stavrache confundă planul real cu cel al halucinaţiilor. Încordarea atinge acum punctul maxim de intensitate şi cârciumarul înnebuneşte, aruncându-se asupra fratelui:
„- Săi că mă omoară! (strigă disperat Iancu Georgescu la prietenul cu care venise).
– Mă strânge de gât! vrea să mă muşte!
– Ce-i de făcut?
– N-am noroc!”
În cele din urmă, imobilzat de cei doi, cârciumarul Stavrache cântă popeşte.
Arta lui Caragiale în realizarea tipologică a personajelor este apreciată unanim. Individul acţionează, în întreaga sferă a existenţei sale, în funcţie de trăsătura sa predominantă. Chiar şi natura se subordonează stărilor sufleteşti ale personajelor, iar dialogul, totdeauna succint şi expresiv, le nuanţează.
Manifestările psihologice ale cârciumarului Stavrache oscilează la început între realitate şi vis. Halucinaţiile apar aproape firesc, ca urmare a stării de nesiguranţă şi încordare, pe fondul dorinţei absolute de a stăpâni şi averea fratelui. Cu toate acestea tragicul se instalează numai la punctul de intensitate maximă, când se produce ruptura şi mintea cârciumarului este inundată de flăcările nebuniei.
Opera lui Caragiale a atins valoarea artistică universală prin ridicarea unor realităţi din specificul nostru naţional la nivel de generalizare şi, în acelaşi timp, cu semnificaţii eterne pentru întreaga omenire.