Duiliu Zamfirescu

ANNA (CEEA CE NU SE POATE) Romanul de față nu e scris pentru criticii din tam romaneasca, cari, ignoranti si de rea credinta cum cunt in mare parte, vor gasi ca seamana cu Anna Karenine; nu e scris nici pentru damele cu moral; nici pentru barbatii cu printipuri. El e scris pentru sufletele nenumarate ce sufera ; pentru tinerimea cults, care, in arta, vibreaza la tot ce e sincer, tresare la adierea frumusetii ; pentru cititorii cari pricep ce insemneaza a crea oameni vii si-i deosebesc de oamenii de carton. El mai este scris pentru femeile delicate, care vor intelege pe Anna, vor ierta pe Urania si poate chiar pe Berta, pentru sinceritatea simtirilor lor. Ceea ce este mai cu seams pagubitor in viata noastra socials si trivial in casniciile romanesti, e puerilitatea sufleteasca a femeilor, fatarnicia si minciunile barbatilor. In fine, el este scris pentru Elena Milescu, pe care nu o cunosc, dar care trebue sa existe undeva, in sufletul colectiv al femeilor superioare, in cari simtimantul patriei cel mai innaltator din toate va regenera ceea ce este bolnav in turpitudinea momentului. Cu acest simtimant vom pregati viito 6 rut poporului nostru, care nu si-a ispravit luptele de constituire unitara, si deci nu poate si nu se cuvine sa se ocupe de utopii, de sotial-democratie, de votul analfabetilor, de colectivism si alte minciuni, cu cari declasatii exploateaza masa incultilor. Ficeste minciuni sociale sunt tot atat de pagubitoare, pe cat sunt minciunile individuate in familii, si constituesc semnul evident al decadentei ; ceea ce nu poate sa fie. D. Z.   Anna de Duiliu Zamfirescu carte pdf download....adăugat link nou

Viata la tara – Duiliu Zamfirescu I Cum ridici priporul Ciulniței, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleț, case bătrânești și sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moșiile boierești. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur până cine știe unde, la dreapta, spre valea Ialomiței, la stânga, pe desișul pădurii de Aramă, iar în față pe cotiturile ulițelor strâmbe ale satului. Toată curtea boierească trăiește liniștită și bogată, cu cârduri întregi de gâște, de curci și de claponi; cu bibilici țiuitoare; cu căruțe dejugate; cu argații ce umblă a treabă de colo până colo — și seara, când vine cireada de la câmp, cumpăna puțului, scârțâind neunsă între furci, ține isonul berzelor de pe coșare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ți iau auzul. Fără a fi risipă și zarvă, curtea boierească pare populată și bogată. Într-o zi de vară, pe la vremea odihnei, conu Dinu fu sculat din somn de sunetul clopotelor unor poștalioni ce intrau în curte cu strigăte și saltanat. Atât el cât și nevastă-sa Sofița săriră din paturile lor de cit, și se uitară pe fereastră. — Iii!… e greu de noi! Tănase Scatiu cu mă-sa!… exclamă boier Dinu. — Da’ nu-i mai zice așa, omule, că te-a auzi a fată… Ia-ți mai bine surtucul și eși-le înainte. Coana Sofița trecu repede într-o odaie de alături să se mai diretice la cap, iar boier Dinu își trase din fugă cizmele (strângând din ochi și blestemând), își luă haina în spinare și ieși să-și întâmpine musafirii. — Salutare, nene Dinule, zise noul venit, scuturând pe bătrân de mână. Iacătă, am venit cu mama. — Sărut mâna, coană Prohiro; bre, anul ăsta fac grâu mult, zise Murguleț, sărutându-i mâna cam din fugă. — Sărut ochii, mamă; da’ ce se potrivește, ești fodul, coane Dinule! Uite, zău, maică, zise ea lui fiu-său, parcă văd pe căminarul Tasache Murgu; uite, leit-poleit cum e conu Dinu: nalt, uscățiv la chip, așa smead ca dumnealui și fodul… Lasă, zău, coane Dinule, că sunteți fodui… Auzi, de atâția mari de ani vecini cu moșiile și să nu lovești dumneata o dată pe la mine!… — Uite, zău, coană Prohiro, ai dreptate; da’ nu știu cum s-a făcut… Vorbind astfel, bătrâna îngălbenea, începea să înghită în sec, se foia fără rost, până ce căzu pe o bancă din cerdac. — Aoleo, coane Dinule, zise ea repede, făcându-și vânt cu mâna, îmi vine rău… — Puțin “coneac”, strigă fiu-său, ori apă de Vals, repede să ne dea ceva… Murguleț se repezi fuga la cămară și se întoarse numaidecât cu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă mai toată în capul coanei Profira, pe când fiu-său o muncea pe la tâmple să-și vie în fire. În vremea asta se arătă și Sofița Murguleț. Ea dete pe bărbați la o parte, sărută mâna bătrânei, o mai strânse de un deget, o mai meremetisi, ce-i făcu, că își veni baba în simțiri. — Doamne, coană Profirițo, cum stai dumneata afară, soro!… Ia să intrăm înăuntru, că pe nădușala asta te bolnăvești chiar din senin, zău. Și, ținând pe babă de subsuori, trecură într-o odaie răcoroasă, mare, în care bătrâna păru a se înzdreveni ca prin farmec. Sofia Murguleț se îngrijea de babă cu un interes nespus. O puse să-și istorisească patima de la descălicătoare, îi dete cafea cu lămâie, pică oțet pe un cărbune sub nasul ei — iar pe de altă parte porunci să aducă tânărului dulceață, cafea, tutun, cu tot dichisul cuvenit. — Ia spune-ne, coană Profirițo, cum îți vine?… Aci, începu bătrâna o lungă șiretenie de vorbă: — Uite, maică, îmi vine așa un “nixis” pe la stomah, și parcă numai ia așa mă zgâlțâie de chiept, și să te ții numa goană la cap, și apoi parcă-mi bate două zbanțuri în tâmple, de mă prăpădesc, maică!… — Și nu iai nimic dumneata pentru asta? — Da’ câte n-am făcut! N-a cheltuit ghetu băiat o grămadă de bani!… Ba palianuri, ba consulturi, ba doftoru Draci, ba acu cică să iau apă de Vacs… — De Vals, mamă, o îndreptă fiu-său. Pe când vorbeau astfel, ușa se deschise de la un iatac din fund, și de sub perdelele albe de țară se ivi un chip rotund de fată, care, dând de obrazurile nouă ale musafirilor, se făcu stacojiu. — Mămucă dragă… avu ea aerul de a începe. Dar în mijlocul odăii, se opri în loc, făcu o plecăciune după toate regulele ceremonialului de la pension, și dete năvală să iasă pe cealaltă ușă. Coana Sofița o opri. — Tinco! Da’ nu saluți lumea? Unde te duci? Fata se opri din nou, nehotărâtă. Obrazul mame-sii luase expresia obișnuită de nemulțumire și descurajare, când i se întâmpla câteodată să se supere, iar conu Dinu se rușinase cu desăvârșire de stângăcia ei. — Sărută mâna coanei Profirițe, zise mamă-sa. Un moment, cât mai trecu până să se hotărască fata, coana Profira își înfipse privirile în ochii ei, cu toată răutatea lor bătrânească. Fata auzise vorbindu-se în casă de neamul îmbogățit al Scatieștilor ca de niște mojici renumiți, ieșiți dintr-un vechi vătaf al tatălui lui conu Dinu Murguleț, și a-i vedea în casa lor i se părea o adevărată enormitate. Dar, în cele din urmă, se duse să sărute mâna coanei Profire. Bătrâna o sărută pe obraz, uitându-se la ea lung și scuturându-și valurile de carne de pe trup, de pofta râsului. — Ptiu, să nu fie de deochi! că frumoasă mai ești! Fata se duse după aceea la fiul bătrânei și-i întinse mâna cu aceeași reverență; el răspunse tare și sigur de sine: — Salut! Apoi, fericită că-și isprăvise complimentele, se retrase în dosul scaunului lui tată-său, și, după un minut, o șterse. Coana Profira începu iarăși a râde: — Cresc, bată-le norocul, ca din apă… Acuma numai bărbat îi lipsește… Conu Dinu Murguleț își ciugulea unghiile de la o mână, neîndrăznind să privească în fața bătrânei. În fond îl supăra vorba coanei Profire, fiindcă înțelegea unde vrea s-o aducă. Dar nevastă-sa, cu sensul practic al femeilor, da din cap cu înțelesuri. — Răul e, zise ea, că nu facem grâu destul. — Ia lasă, coană Sofițo, răspunse bătrâna, conu Dinu să trăiască! De atâțea mari de ani, de când are moșia de la Eforie pe nimic, bez moșia dumisale părintească, mărita până acum șapte fete. Pe conu Dinu nimic nu-l supăra mai rău decât să-i fi zis că are moșia de la Eforie pe nimic. Își mușcă din unghii mai adânc și tăcu. — Așa e, îngână coana Sofița, dar avem greutăți: fata la pension, nepotu-meu în străinătate… — Aracan de mine, maică, da’ tot învață? Ce-a mai ieșit și moda asta cu învățătura până la adânci bătrânețe!… Uite, eu pe Tănase al meu l-am pus la treabă de mic copil, și slavă lui Dumnezeu, băiatul a ieșit bun, treaba treabă, plimbarea plimbare. Acu să-i găsesc nevastă cumsecade și m-am liniștit. Anu ăsta trebuie să-l însor, că mi-e c-oi închide ochii fără să apuc să-mi văd nepoții… Ce zici, coane Dinule?… Conu Dinu dete din cap, parcă ar fi zis că așa e, dar că asta nu-i treaba lui. După ce-și isprăviră cafeaua, Tănase Scatiu scoase o pană de gâscă din buzunar, mătură o enormă țigaretă de chihlimbar cu care fuma, puse pana murdară pe farfuriuță, iar țigareta în toc, și se sculară să plece. Coana Profira dori să vază pe Tinca la plecare, dar fata nu se găsi nicăierea. Cam înfiptă, bătrâna sărută pe conu Dinu pe frunte, zicându-i: — Așa sunt fetele, marfă scumpă. Ce zici, vecine, nencuscrim? — Drum bun, coană Profiro. Ia să ridice coșul de la trăsură. Vătașe Taftă, pune mâna, să nu se dea vizitiul jos. În sfârșit, plecară. În urma lor, coana Sofița umbla domol în jurul lui bărbatusău, și, cu sfioasă supunere, căuta să-i ghicească gândurile. Dânsul își răsuci o țigară, fără a zice nimic, și intră s-o aprindă. Fumul din salon îl luă de cap. — Ah! Zi, te rog, să deschidă geamurile. Nevastă-sa stete un moment la îndoială. — Au să intre toate muștele, omule. Murguleț se îndreptă spre masă să găsească chibriturile și dete cu ochii de pana de gâscă lăsată de tânărul Scatiu. — Deschideți ușile, să iasă mirosul de mitocani! Ia poftim de vezi, zise el făcând explozie, cu brațele încrucișate înaintea penei, cine-mi cere fata. Eu să-mi dau fata la asemenea mojici?… Doar dacă mi-o lua Dumnezeu mințile! Bă-dă-rani!… Coana Sofița încerca să fie serioasă, deși îi venea să moară de râs. Bărbatu-său se întoarse din nou către dânsa. — Am moșie de la Eforie pe nimica, ha? De ce nu poftește fiu-său să mă urce la mezat, să-l învăț eu minte! — Nu, zise nevastă-sa, zâmbind, fiindcă speră să-i dăm fata. — Să-mi dau eu fata unui asemenea mojic!… Ți-am spus: dacă mi-o lua Dumnezeu mințile, poate. Apoi urmă a face pași mari prin casă și a trage adânc din țigară, ca și cum maximul acesta de fum ar fi putut reduce firea sa la un minimum de supărare. Coana Sofița trecu pe nesimțite într-o odaie vecină, lăsându-l să-și potolească singur furia. Conu Dinu, rămas singur, prinse a innoda firul vremilor de azi cu lungul șir al celor trecute, și a se întreba, cu disperarea oamenilor bătrâni, cum era cu putință ca nepotul vătafului Scatiu (pe care vătaf îl văzuse el însuși în spinarea unui țigan și bătut de un alt țigan cu opritorile de la cai, după porunca lui tată-său, căminarul) să ajungă a cere mâna fetei lui? Și imaginile trecute îi reveneau în minte, slăbite, cu câte o răsăritură de observație copilărească cum le făcuse: bunăoară că pe atunci ploua mai des și mai la vreme. Șezu jos și fuma mai departe din țigara stinsă, sărind cu mintea la nepotu-său Damian, care nu mai venea din străinătate, la soră-sa Diamandula, mama lui Damian, care trăia numai prin puterea imaginei fiului său, la una și la alta, până ce un pisic, care se strecurase sub scaun, îi atrase luarea-aminte prin îndemânarea cu care se juca cu pana țigaretei lui Tănase Scatiu.   Viata la tara – Duiliu Zamfirescu – carte pdf download de aici ....adăugat link nou

Duiliu Zamfirescu TĂNASE SCATIU I Pe drumul desfundat de ploi, înainta o trăsură cu greu. Câmpul era totuna de apă. Se lăsa noaptea, şi frigul începea să amorţească crestele bulgărilor de noroi, iar bălţile prindeau o pojghiţă subţire de gheaţă, ceea ce făcea drumul şi mai anevoios. Caii, asudaţi, mergeau prin şleau, sunând din telencele lor monotone: erau patru înaintaşi, toţi tineri, deprinşi cu vremea rea şi cu noroaiele, fiindcă erau născuţi în herghelie, la ţară. Văzuseră ei multe, de când erau la grajd: pripoare, zăpezi, ape mari, şi mai cu seamă ţăpoiul lui Stoica vizitiul; aşa că greutăţile de acum nu i-ar fi oprit din mers, dacă nu-i opreau hăţurile. În adevăr, Stoica, beat mort, ca să-şi ţină cumpăna pe capră, se rezema în hăţuri. Atunci trăsura se oprea. La fiecare popas, se auzea stăpânul înjurând: — Mă beţivule, mă, nu te-ai mai trezit!?… Mă! Şi la fiecare „mă“, răsuna câte un ghiont în spinarea vizitiu-lui, dar fără nici un câştig: pe dinafară cojocul gros, pe dinăuntru rachiul tare, îl puneau mai presus de pumnii „boierului“. În cele din urmă, Tănase Scatiu pierdu răbdarea. Când se mai opriră caii încă o dată lângă crâşma din drum, el ieşi de sub coşul trăsurii. Scăpărau înjurăturile de mânios ce era. — Dă-te jos, boule, dă-te jos. Trebuie să mă urc eu pe capră, că de-aia am vizitiu… Stoica se foia să se dea jos, bolborosind printre dinţi: — D-apoi să-mi dai simbria, că eu mă duc… — Bată-te Dumnezeu, nevoiaşule, că de douăzeci de ani te duci şi tot nu mai pleci. Măcar de te-ai duce dracului!… — Parcă-s eu de vină, dacă-s caii stătuţi de drum… În acelaşi timp voi să sară în noroi. Stăpânu-său îl apucă de ceafă: — Ce faci, mă!… Vrei să sari în noroi şi apoi să te sui în trăsură, ca un porc? — Poi ce să fac? — Să te ia dracu, asta să faci. Nu poţi să te cobori de pe capră în trăsură? Stoica se uită cam urât la priporul ce se întindea din vârful caprei. Se simţea în ce hal era şi nu-i venea deloc la îndemână să încerce. Pe când el se lupta să intre sub coş, caii mişcară trăsura. Vălătuc, Stoica se rostogoli în noroi. — Na!… avu el vreme să rostească. Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini. Crucile, dumne-zeii şi toţi sfinţii părinţi îi trecură prin gură, ca la un surugiu. Fără a mai sta mult la gânduri, dete bici cailor şi plecă, lăsân-du-şi vizitiul în noroi. Când ajunse în oraş, se înnopta de-a binele. Casele lui erau aşezate în mijlocul unei curţi mari. Le cumpărase, ca pe tot ce cumpăra, de ocazie, de la un boier scăpătat, Costache Merişescu, şi le schimbase, le meremetisise, astfel că erau acum cele mai frumoase din târg. De îndată ce se auziră clopotele cailor, slugile ieşiră toate, ca de obicei, întru întâmpinarea boierului. Când îl văzură singur, fără vizitiu, cu faţa înnorată, nu îndrăzniră să- i zică nici pis, ci se apucară să deshame caii în tăcere şi să ia lucrurile din trăsură. El, cu o şubă până în pământ, peste care era încins cu cureaua de la revolver, urcă scările, intră în sală, unde îl aştepta fetiţa cu bona, pe care se făcu că nici nu le vede, apoi trecu în seră, unde răsturnă vreo două-trei glastre cu flori, după aceea în sufragerie, apoi iar înapoi, până ce dete cu ochii de nevastă-sa: — Da’ ce, nu-i nimeni în casa asta? Tincuţa se grăbise să-i iasă înainte, dar nu ajunse la timp. — Ba cum să nu fie. Uite, suntem toţi în păr. Da’ ce ţi s-a întâmplat?… — Ia nu mă mai descoase. Unde-i Costea? Feciorul se ţinuse după el de la scară. — Da’ ce-aştepţi, măi băiete? Te-ai făcut şi tu boier, ha? Numai boieri în casa asta. Toată lumea-i boier, numai eu am rămas mojic. Mojicu să care, că de aia-i făcut el. Cum o să te dau afară, păcătosule!… Feciorul sta înaintea lui smirna. — Trage de ici, boule, ce te uiţi la mine, parcă nu m-ai mai văzut. Costea îl desfăcu de catarama revolverului, îl ajută să-şi scoată şuba şi după aceea îl întrebă: — Poftiţi dulceaţă? — Adu-mi pantofii întâi, prostule: tot nu te-ai mai învăţat cu slujba? Nevastă-sa se apropie de el binişor: — Tănase, treci la tine că ţi-am pregătit tot ce-ţi trebuie, nu te descălţa aici. — Ia slăbeşte-mă dumneata cu învăţăturile. Să înveţi pe cine ai mai învăţat, nu pe mine. Feciorul aştepta. — Adu-mi, băiete, pantofii. Tincuţa se uită la dânsul, de sus în jos, fără să zică nimic; apoi luă fata de mână şi voi să treacă într-altă odaie. El chemă fata înapoi: — Zoiţico, să stai aici. Fata nu prea vrea. Mamă-sa o ruga binişor să rămână. Ea rămase, dar fără voie. — Nu vrei să stai cu tata? încercă el să zică, cu glas blând. — Nu, răspunse fata, gata să plângă. — Atunci, hai, marş! Fetiţa se întoarse spre uşă, cu mâna la gură, neîndrăznind să iasă, dar în acelaşi timp nevoind să rămână. — Marş! Să nu te mai văd în ochii mei, urâto. Fata izbucni în plâns. Mamă-sa, care o aştepta la uşă, o luă în braţe şi trecură dincolo. Bona dispăruse deja. — Neam al dracului! zise Scatiu. Dar lacrămile fetei părură că răcoresc aerul, ca o ploaie binefăcătoare. Tănase se mai lumină la chip, întrebă pe fecior dacă a venit cineva în lipsa lui, apoi, sub cuvânt că acolo nu era destul loc, că să nu pară că ascultă de vorba nevestei, se duse la el în odaie să se schimbe. În acelaşi timp, Tincuţa, mângâind fata, îşi revărsa trebuinţa de a înbrăţişa pe cineva, de a auzi o vorbă bună, ea, care avea atâta nevoie de mângâiere. Stăteau amândouă, una lângă alta, de vreun ceas, când intră Scatiu. — Mă rog, mâncăm astăzi? Tincuţa urma a spune fetei o istorioară. Se întrerupse un moment şi-i zise: — Sună, te rog. Apoi continuă mai departe vorba cu fata. El sta rezemat de sobă, căutând un mijloc de a se amesteca în vorbă. Îşi răsuci o ţigară şi zise fetei să-i dea chibriturile. Fetiţa îi dase chibriturile şi veni repede la loc. — Bree!… zise el lung. Tincuţa se uită la dânsul, ca cineva care înţelege ce i se cere, dar stă la îndoială dacă trebuie să dea sau nu. În cele din urmă se hotărî să-l întrebe. — Dar ce ţi s-a întâmplat? — Ce să mi se-ntâmple: ia, vizitiul cel procopsit de la d-voastră. — De la noi!… Te aud că-l ai de vreo de ani. — Îl am. Dar cine mi l-a colăcit: tatăl dumitale. — Se înţelege: tot tatăl meu e de vină… Ea se sculă să iasă, vrând să înlăture o nouă furtună ce se pregătea, când tocmai intră feciorul şi-i pofti la masă. Era în postul Crăciunului şi din întâmplare se potrivise să fie tocmai într-o miercuri. Aburul de la supă se ridica până la lumina lămpii, umplând camera de miros de bucate. Fiecare se aşeză la locul său, madama, fetiţa, Tincuţa, Tănase în capul mesei şi la un colţ d-l Nae, care acuma devenise îngrijitorul Ciulniţeilor, numai un loc rămase gol. — Ai chemat pe coana mare? întrebă Tincuţa pe fecior. — Am chemat-o, cuconiţă. Tănase dete duşcă pe gât o sticluţă pântecoasă de ţuică, din care ar fi băut trei inşi, şi după aceea o puse pe masă cu zgomot, pocnind din limbă. Apoi luă cu degetele două măsline, pe care le aruncă în gură, una după alta. — Da’ nu vine mama, Costeo? — Vine, boierule. Chiar acuşica am poftit-o. Tănase se sculă de la masă şi vru să iasă, dar tocmai atunci intră coana Profira. — Haide, bătrâno, haide, că cei tineri nu aşteaptă. Groasă, buhavă, murdară, coana Profira se mişca din greu, cu un testemel înnodat sub barbă, cu buzele tremurând, cu ochii suri de bătrâneţe. Ea veni încet la loc şi căzu pe scaun ca o momâie. — M-aţi hi aşteptat, maică… Dacă nu m-a chemat nimeni. Feciorul nu îndrăzni să zică nimic, ci numai dete din cap cu înţelesuri. Scena aceasta se repeta în toate serile, amărând sufletul Tincuţei, prin aceea că Tănase se scula de câte două şi trei ori ca s-o aducă la masă. Când se scula Tincuţa s-o cheme, era şi mai rău, fiindcă bărbatul său devenea ironic, aşa cum ştia el. — Nu vă deranjarisiţi, vă rog… să nu vă piară pofta de mâncare. Când toţi fură la masă, Tănase se uită prin talerele tuturor, să vadă cine mănâncă de post şi cine de dulce. După aceea sorbocăi de câteva ori din supa lui de linte şi apoi întinse talerul feciorului. — Na, mă!… Să spui bucătăresei că o să i-o torn pe gât. Asta ciorbă de linte e? Şi, întorcându-se către bătrână: — Dumneata ce mănânci, mamă? Baba nu înţelegea şi se uita cu ochi stupizi la toţi. — Ce mănânci? Ai ce mânca? întrebă el mai tare. Ea îşi clătină umerii şi zbârci gura ca de râs. — Cum, Doamne iartă-mă, să n-am!… Că doar toate sunt din belşug. — Şi de post şi de dulce, ca la otel, zise el. Că de aia nu mai plouă la vreme. Tincuţa tuşea din când în când, o tuse seacă, urâtă. La fiecare observaţie a bărbatu-său, îşi pleca ochii în farfurie: se ţinea cât putea să nu răspundă, ca să nu provoace scene de faţă cu lumea, şi mai cu seamă cu slugile. Dar toate erau în zadar. — Băiete, dă-mi nişte oloi de in, să pot mânca mazărea asta bătută, că-i făcută de-o săptămână… — Tănase, nu mai mânca oloi de in, că iar te îmbolnăveşti, zise Tincuţa. El se uită ţintă la dânsa, cu o privire rea, gata parcă să-i sară în cap. Ea adăugă liniştită: — Degeaba te uiţi la mine aşa: mazărea e făcută de astăzi într-adins pentru dumneata. — Eu nu sunt păgân, să mănânc carne miercurea în post. Aşa am trăit toată viaţa şi mi-a mers bine. N-o să mă înveţi ce să fac. — Nu te învăţ nimica, te rog numai să nu mănânci lucruri care-ţi fac rău. — Adu-mi oloi, băiete. Nu mai zise nimeni nimica. Se auzeau furculiţele în farfurii, glasul fetiţei care vorbea încet cu bona în nemţeşte, tusea Tincuţei şi lingura lui Tănase care bătea mazărea. La al doilea fel de bucate, Tănase băgă de seamă că şi cucoana Profira mânca de dulce. — Da’ ce faci, bătrâno, zise el zâmbind. Baba scăpă furculiţa din mână, speriată. — A, bată-te potca, mai mare spaima îmi fu… — Mănânci carne, ha? — Poi de, măiculiţă, adăugă ea miorlăindu-se din nou, ce să fac, dacă aşa vrea Tincuţa. — De ce nu laşi lumea în pace, omule, zise Tincuţa. Aşa este, am rugat-o să mănânce carne, fiindcă mi-a zis doctorul. Lucrul păru că face plăcere lui Tănase. „Baba era, ca şi mai înainte, rea, beţivă, nevoiaşe, dar fiindcă tot „o mamă are omul“, îi împlinea toate poftele şi orice atenţiune către dânsa era bine primită. Tincuţa suferise mult din pricina bătrânei, mai ales în primii ani după căsătorie, dar, de la un cârd de vreme, i se făcuse milă de ea, fiindcă era bolnavă. Cu această lumină adusă în convorbire de împrejurări, frunţile se mai descreţiră. Tănase istorisi, în fine, ce i se întâmplase pe drum, cum lăsase pe vizitiu în noroi, ce nenorocire mai sunt şi slugile astea pe capul stăpânilor, şi astfel, fără să bage de seamă, o dete şi el prin carne. Nimeni nu zise nimic, fiind toţi deprinşi cu firea lui sucită. Tot ce spusese până atunci era numai la adresa Tincuţei, şi cu religia, şi cu economia. Zgârcit şi fanfaron în acelaşi timp, îi plăcea să vadă casa bine ţinută, ca să se ştie că era bogat, iar pe de altă parte îl durea inima de banii risipiţi. Fusese deja deputat în două legislaturi, cu guvernul căzut, şi acum era ales pentru a treia oară, cu noul guvern. De-a pururi în majoritate, vorbea de miniştri parcă ar fi fost cel mai de aproape prieten al lor; tutuia pe toată lumea în convorbirea lui imaginară cu oamenii de la putere; istorisea cum a îndemnat pe „fleacu“ ăla de general să mute regimentul I-iu de la Slobozia, şi fleacul l-a sătisfăcut; întrebuinţa cuvinte pe care nu le putea rosti; încurca „bugetul ţării“ cu „politica vamală“ şi „milioanele de la fortificaţii“ şi „socialism de stat“, într-o frazeologie imposibilă, din care nu se putea înţelege decât un singur lucru: că în ţara românească nu mai era de trăit de când mizerabilii de ţărani se ridicau cu pritenţii împotriva „boierilor“. În cercul lui de provincie era un tiran în politică, cum era tiran în casă, în ale vieţii zilnice. Când vorbea lui Nae Eftimiu, ori vreunui alt îngrijitor de la moşie, sau vreunui biet datornic, ori postulant, nu se uita niciodată în faţa omului, ci tot pieziş, sau se plimba prin casă cu mâinile în buzunar, repetând vorba „mă înţelegi“ de mii de ori şi nespunând nimic. De astă dată era treaba pe greu: în vacanţa Crăciunului venea ministrul de interne în inspecţie şi trebuia primit în gazdă la cineva. Toţi deputaţii şi senatorii districtului fuseseră unanimi să lase o asemenea cinste pe seama lui Scatiu: cu acest chip, fiecare se scăpa de răspundere şi de cheltuială, şi în acelaşi timp erau siguri că ministrul era bine primit. Scatiu se lăsase cam greu de la început, dar în cele din urmă înţelese şi el că „nimeni nu era în stare să-l primească în mod convenabil“. Se tânguia la toată lumea de beleaua ce-i venea pe cap, iar acum, la masă, era rândul lui Nae să-l asculte. — Astea sunt isprăvile domnilor dipotaţi şi senatori ai noştri. Le-am zis, mă-nţelegi, să contribuim fiecare cu partea noastră, şi să-i oprim odăi la hotel. Nu, că nu se poate la hotel. Ei, atunci să-l primească d-l Alexandriu. Ba nu, că nu se poate. Mă-nţelegi?… Nae Eftimiu da din cap, zâmbind. — O să primiţi o decoraţie… — Taman! zise Scatiu, râzând. Da’ prost eşti, Nae!… Apoi eu, dacă vream, mă-nţelegi, decoraţii cât pofteşti pentru mine… Da’ eu umblu pentru alegători, dacă-i vorba. — Mai vine cineva cu ministrul? întrebă Tincuţa; fiindcă ştii bine că loc mult nu avem. — Poate să vie cu flecuşorul nostru de Mihai. — Da?… — Da’ ce-i domnu Mihai? întrebă Nae. — L-am numitără noi la ministrul de interne şef de cabinet… Un fel de scriitoraş… Tincuţa începu a râde: — Ce mai vorbeşti degeaba, Tănase: tu nici nu te-ai mişcat pentru Mihai. — Da, nu m-am mişcat! Pentru rudele dumitale niciodată nu mă mişc destul… — Rudele mele!… Slavă ţie, Doamne, că n-am nici o rudă, că altfel mi le-ai scoate pe nas de câte o sută de ori pe zi. — Adevărat. Puţine ai, da’ bune. — Se-nţelege. Sper că pe nenea Matei nu-l pui în slujbă, pe tata de asemeni nu. Astea sunt singurele mele rude adevărate. — Da!… Nenea Matei al dumitale e cu stea în frunte. N-ai chip, domnule, să te mişti în casa ta de neni-su Matei. Parc-ar fi Poriu împărat, mă-nţelegi dumneata. Ia, un zevzec, şi nimic mai mult, cum sunt toţi ai dumitale… Tincuţa se uita la el lung. Tot sângele i se suise în obraz de mânie. Stete un moment cu gura întredeschisă, gata să-i spuie că e un modoran fără pereche, dar se stăpâni şi de astă dată. Îi dăduseră lacrimile şi, încet, îşi scoase batista şi se şterse la ochi.   Tanase Scatiu – carte pdf download. de aici ...adăugat link nou