Dumitru Almaș povestiri istorice

Condeiele lui Voda – Dumitru Almas   Cand a auzit ca sultanul Baiazid Fulgerul se apropie de Dunare, gata sa navaleasca în ţara, Mircea voda a dat porunca: „Toţi barbaţii sa se gateasca de oaste! Fiecare sa aiba cal, tolba plina cu sageţi, suliţa, ghioaga şi scut. Care au topoare şi sabii, sa vina cu ele la locul de adunare a oştirii. Ca asupra ţarii vine mare primejdie turceasca!”   Oamenii, ce sa faca? Au lasat toate celelalte treburi şi s-au pregatit de lupta. Fierarii au faurit sabii; lemnarii au încordat arcuri şi au strujit suliţi din lemn tare; ba, le-au şi parlit în foc, anume ca sa fie şi mai tari. Dar daca suliţi, sabii, scuturi, arcuri, topoare ori sabii trebuiau cate unul sau cate una de fiecare oştean, sageţi trebuiau multe, de doua-trei ori mai multe decat soldaţi avea Baiazid sultan. De aceea toţi romanii, care aveau cat de cat îndemanare la cioplit, s-au apucat, în graba, sa faca sageţi. Baieţii şi fetele, flacaii şi batranii, toţi ciopleau cu cuţitele, mii şi mii de sageţi.   Acu, Mircea voda cel Batrîn umbla prin ţara, sa vada cum împlinesc oamenii porunca şi cum se pregatesc sa-şi apere ţara. Ca sa nu-l cunoasca lumea, îmbracase strai ţaranesc, ca un drumeţ oarecare. Aşa ajunse într-un sat, Boiştea. In mijlocul lui, pe pajişte, zeci şi zeci de sateni, ce faceau? Jucau hora? Nu: ciopleau sageţi şi, din cand în cand, aruncau cate o gluma, ca sa se înveseleasca şi sa li se para munca mai uşoara.   Mircea voda se bucura vazînd harnicia şi voia buna a oamenilor lui. întreba pe un baieţandru: „ – Ce faci aici, flacaoaşule?” „ – Pai, ce sa fac? Condeie!” „ – Condeie?… Parca seamana cu sageţile”. „ – Noi le spunem condeiele lui voda”. „ – De ce le spuneţi aşa?” „ – Pentru ca, la porunca lui voda, cu ele vom scrie pe spatele duşmanilor vrerea noastra de libertate”. „ – Frumos, flacaoaşule”, l-a laudat maria sa. „Dar… cerneala aveţi?” Baieţandrul s-a gandit o clipa şi a zis, raspicat: „ – Avem: dragostea de ţara care izvoraşte în calimara inimii noastre”.   Mult s-a bucurat Mircea voda de asemenea vorba; l-a sarutat pe acel flacaoaş şi l-a întrebat: „ – Cum te cheama?” „ – Ma cheama Stroe… Dar domnia ta cine eşti şi de unde vii?” „ – Ai sa afli tu, cînd vom porni lupta”, a surîs voievodul, cu bunatate. Apoi a luat cuţitul din mana baieţandrului şi a încrustat pe o sageata litera „S”, iar pe alta „M”. I le-a pus în tolba şi a zis: „Pe astea sa le foloseşti numai la mare primejdie”. L-a ţintit cu privirea pe Stroe, a zambit, a urat tuturor „spor la treaba” şi a plecat.   Înţelegeţi: nu voia sa ştie satul ca el, voda însuşi, a venit în cercetare. Ramas între ai sai, Stroe a privit cu luare aminte sageţile încrustate cu litere şi le-a aşezat în tolba, sa le foloseasca aşa cum a zis acel drumeţ tainic.

Numele și prenumele............................ Data:................................                                   Fișă de lectură                        Steagul cu cap de lup de Dumitru Almas 1. Cum a numeste legenda ? ....................................................... ............................ 2. Cine este autorul legendei ? ....................................................... ............................ 3. Cum  chema pe cel mai inteleîn și mai viteaz rege al dacilor  ....................................................... ............................ 4. Ce găsește Decebal împreună cu prietenul său Duran in pădure? ....................................................... ............................ 5. Descrie aspectul fizic al lui Șuier. ....................................................... ............................ 6. Descrie cu cuvintele tale scena în care lupii îl ataca pe Decebal. ....................................................... ............................ 7. Ce te-a impresionat în mod deosebit la aceasta legendă? .......,............................................... ............................  

Steagul cu cap de lup – Dumitru Almas   Cel mai viteaz şi mai înţelept rege al dacilor, stramoşii noştri, a fost Decebal. Înca de pe cand era baieţas era curajos, drept, cinstit, milos cu cei în suferinţa.   Si vreau sa va spun ca nu numai cu oamenii, ci şi cu animalele se purta cu grija şi mila. Într-o zi, umbland cu prietenul sau Duran prin padurile din preajma Sarmizegetusei, a gasit un pui de lup cazut într-o prapastie. Era mic, abia facea ochi şi în cadere îşi rupsese un picior. Tremura, scheuna, parea gata sa moara.   Decebal l-a dus în cetate, i-a legat piciorul rupt între lopaţele şi l-a adapostit într-o şura. Cand s-a vindecat, a crescut mai mare şi mai voinic decat un caine ciobanesc. Era domesticit, bland cu cei buni şi aprig cu cei rai. Avea parul sur, aspru, gat gros, picioare puternice şi colţii ascuţiţi. Cand se înfuria, scotea un scheunat subţire, ca un şuier, de care toţi cainii şi chiar oamenii se înspaimantau. Poate de aceea Decebal l-a numit Şuier şi l-a învaţat sa adune vanatul sagetat de el în padure.   Odata, pe vreme de iarna cu nameţi mari, Decebal s-a razleţit de ceata vanatorilor. Şi iaca, într-o poiana, s-a napustit asupra lui o ceata de lupi flamanzi. În primele clipe Şuier şi-a sticlit ochii, parca bucuros ca-şi vede fraţii.   Decebal, langa tulpina unui fag, şi-a tras sabia cu varful curbat, sa se apere de fiare. L-a chemat pe Şuier sa-i fie de ajutor. Lupul îmblanzit i-a venit la picioare. Dar haita de lupi a înconjurat copacul.   Primul lup care a atacat a fost prins în curbura sabiei de tanarul prinţ şi crestat în ceafa. Ceilalţi lupi se pregateau sa sara… Deodata, Şuier s-a repezit între lupi, începand o lupta apriga cu ei, scurmand si spulberand zapada. Dar lupii erau numeroşi şi au prins sa-l sfaşie cu colţii. Decebal, urcat in fag, îi strapungea cu sageţile şi haita s-a retras în padure, urland a paguba.   Scorilo, tatal lui Decebal, s-a minunat de curajul fiului sau. – Tata, Şuier m-a salvat!… Atunci toţi l-au vazut pe Şuier zacand între cei patru lupi sagetaţi, care înroşisera zapada. Şuier n-a mai trait. A murit privindu-şi stapanul pe care l-a aparat cu credinta.   Tanarul i-a cerut unui meşter fierar sa-i faureasca din arama un cap de lup, cu gura cascata, un cap ca al lui Şuier. Un cojocar a cusut din pielicele de ied un fel de punga lunga de trei coţi, care, prinsa de capul de lup de arama pus într-o prajina de fier, şuiera în bataia vantului. Aşa s-a facut steagul de lupta al dacilor.

Ocaua lui Cuza de Dumitru Almas Cuza-Voda obisnuia adesea sa se imbrace ca un om de rand si sa se amestece prin norod. Dorea sa afle el insusi cum traiesc cei multi. Asa, intr-o zi, si-a pus caciula si suman taranesc, a luat doua putini cu lapte acru si s-a dus in targ la Galati. Pesemne, aflase maria-sa ca unii negustori nu foloseau ocaua cea mare, asa cum hotarase o lege din acea vreme, si careia poporul ii spunea Ocaua lui Cuza. A cautat, deci, taranul sa vanda laptele la un bacan, despre care se spunea ca n-ar fi tocmai-tocmai cinstit si ca vinde cu ocaua mica, iar nimeni nu-l putea prinde cu inselaciunea.   – Jupane negustor, nu-ti iau bani, s-a tocmit taranul, ci ne invoim ca la sase ocale de lapte sa-mi dai o oca de untdelemn. – Bine, a primit negustorul, clipind smecher din ochi. A luat de pe tejghea ocaua mare, ocaua lui Cuza, si-a masurat laptele: douazeci si patru de ocale. A socotit ca trebuie sa plateasca, in schimb, patru ocale de untdelemn. – Cauta sa-mi masori drept, cu aceeasi oca, a staruit taranul. Nu se poate, ca-i plina de lapte. Iti masor cu asta! Si a scos de sub tejghea alta oca. – Pai, ocaua asta-i mai mica, a zis taranul. – Ce te pricepi tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca si gata!   Atunci, taranul a scos caciula din cap, a lepadat sumanul si s-a aratat in tunica albastra, cu epoleti auriti, ca un domnitor. Negutatorul a inlemnit. De multa uimire a scapat ocaua din mana. – Ei, negustorule, mai zici si-acum ca nu te-am prins cu ocaua mica? – Nu mai zic, Maria-Ta! … Iertare, mila prea bunule …   Cuza-Voda a poruncit sa-i lege de gat cele doua ocale si sa-l poarte pe uliti, sa afle lumea ca a cautat sa insele cumparatorii. -Sa ridice ocalele pe rand, sa le arate lumii si sa spuna tare cu care va vinde si cu care n-are sa mai vanda de-aici incolo.   Strajuit de slujitori domnesti, negutatorul mergea pe uliti, ridica ocaua mica si striga cat ii tinea gura: – Cu asta, nu! Apoi, ridica ocaua mare si striga si mai tare: – Cu asta, da! Si asa l-au plimbat slujitorii domnesti prin tot targul: Cu asta, nu! … Cu asta, da! … Si i-a fost de ajuns aceasta plimbare ca sa se faca om cinstit.

Viteazul Gelu Romanul – Dumitru Almas   Demult, demult de tot, în partea ţarii noastre care se numeşte Transilvania, traia un voievod vestit. Se numea Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Romanul. Era înalt, spatos, voinic şi frumos. Voievodatul lui se întindea pe valea raului Someş; iar Gelu îl conducea cu multa pricepere. De aceea romanii îl iubeau ca pe un frate mai mare şi ca pe un parinte… Şi toţi îl ajutau sa gospodareasca bine voievodatul, adica ţara lui. Era nevoie de asemenea ajutor, caci, va rog sa ma credeţi, era foarte mult de munca. De ce? Apoi pentru ca, multe sute de ani, ţara fusese pradata şi parjolita cu foc de o sama de popoare venite din pustietaţi. Gelu, cu romanii lui, au alungat pe acei navalitori. S-au apucat şi au arat iar pamîntul şi l-au semanat, la vreme, cu grau bun. Au sadit pomi cu roada dulce. Au construit iar case şi cetaţi, în locul celor arse de navalitori. Cetatea de piatra unde sta Gelu se înalţa pe malul Someşului. Aici traia liniştit, împreuna cu soţia şi copiii, cu sfetnicii şi oştenii sai.   Dar, afland vecinii ca voievodatul sau ţara lui Gelu Romanul ajunsese a fi bogata în roade, au venit asupra ei cu armele s-o cuprinda. Îi conducea un general de-al lor, pe nume Tuhutum. Om straşnic, razboinic iscusit şi viteaz mare acest Tuhutum, dar lacom de bogaţii, cum rar se vede. Ajutat de ai sai, Gelu s-a aparat cu mult curaj şi îndîrjire împotriva navalitorilor. S-a aliat şi cu voievodul Menumorut, care avea tara pe Crişuri. De multe ori i-a biruit, în lupta, şi i-a poftit la pace: sa stea fiecare în ţara lui şi sa se ajute la nevoie, ca buni vecini şi prieteni.   Dar Tuhutum nu se împaca defel cu gandul înfrîngerii. S-a pregatit straşnic şi a navalit iara în ţara romanilor, cu mulţi luptatori, iscand crunt razboi. Cadeau luptatorii, de o parte şi de alta, ca holdele sub ascuţişul coaselor. Dar mai mulţi au cazut dintre romani. Ramas aproape singur, Gelu Romanul voia ca, pe carari numai de el ştiute, sa ajunga în cetatea Dabaca. Sa se apere acolo, la adapostul zidurilor.   Dar i-a ieşit în cale Tuhutum, cu un palc mare de luptatori. Gelu s-a batut straşnic, rapunînd pe mulţi dintre potrivnici. Ci vazîndu-se copleşit de mulţimea lor, a dat pinteni calului şi a gonit cu mare repeziciune sa se adaposteasca în cetatea lui. Urmaritorii au tras cu arcurile dupa dansul. O sageata s-a înfipt în trupul lui Gelu. Ranit, a cazut de pe cal. îl ustura rana; simţea ca moare; dar nu se vaita. Dimpotriva: şi-a smuls sageata din piept, a pus-o pe coarda arcului şi a tras asupra lui Tuhutum, sa-l rapuna cu propria lui sageata. L-a lovit, dar nu prea adanc, caci Gelu pierduse mult sange şi îi secasera puterile. Ca sa nu încapa în mana biruitorului, Gelu a rugat calul sa sape, cu copita, o groapa, sa-l prinda cu dinţii, sa-l arunce în ea şi sa-l acopere cu pamînt.   Vedeţi şi voi ca Gelu Romanul a fost dintre acei viteji care au platit, cu viaţa lor, libertatea ţarii. De aceea, dragii mei, se cuvine sa-i cinstim fapta şi numele.