Dumitru Almaș povestiri istorice

Pavel Cneazul cel urias – Dumitru Almas   Pe vremea lui Ştefan voda cel Mare au trait mai multi romani de isprava. Ei au savarşit mari vitejii în lupta cu duşmanii. Unul dintre aceştia a fost Pavel Cneazul. El s-a nascut şi a copilarit în acea parte a ţarii noastre care se numeşte Banat, care, pe atunci, era stapanit de regele Ungariei. Parintele lui Pavel era cneaz, adica un fel de judecator şi conducator al mai multor sate. S-a batut de multe ori cu turcii navalitori în ţara noastra. Turcii pradalnici l-au saracit: i-au ars casa, i-au luat vitele. Aşa ca Pavel a copilarit muncind din greu. Munca l-a facut şi mai voinic. A ajuns un flacau înalt şi vanjos, cu braţe ca de otel, mai puternic decat zece barbaţi de rand.   Ca sa aiba din ce trai, s-a facut morar. I-a ramas însa numele de cneaz. Se spunea: „La moara la Pavel Cneazul”. Şi toţi din sat şi satele din jur ştiau ca avea atata putere, încat ridica piatra de moara şi o purta ca pe o tava de lemn;   Odata, s-au oprit la moara lui Pavel Cneazul doi capitani de ai lui Matei Corvin, regele Ungariei. Le-a placut cum arata moara: mare, bine oranduita, curata; iar macinişul, marunt şi placut mirositor; dar, mai ales, i-a bucurat înfaţişarea voinica a flacaului. Au spus: “Morarule, noua ni-i cam foame”. Pavel le-a framantat la repezeala paine din faina alba ca omatul. Şi pana sa se coaca, a aruncat crîsnicul în garla morii, a prins vreo doisprezece crapceni, i-a curaţat, i-a presarat cu sare şi i-a fript pe jaratetic. Apoi, împreuna cu painea calda şi cu o scafiţa de mujdei, i-a adus în faţa oaspeţilor, pe masa de scandura groasa.   “Bravo, morarule; eşti harnic, omenos şi darnic. Te laudam şi-ţi multumim pentru ospeţie. Te rugam însa sa ne dai şi cate o cana de apa rece”. „Îndata!“ a zis Pavel. Şi-ntr-un minut a şi venit cu doua cani pline cu apa, aşezate pe o piatra de moara, pe care o purta uşurel, ca pe o tava de arama.   Vazand atata putere, cei doi s-au crucit: “Mai, mai… aşa ceva nu s-a mai vazut”… Pe urma, dupa ce s-au vorbit între ei, l-au sfatuit: „Lasa moara în sama altcuiva, flacaule, şi hai cu noi la oştire; sa luptam împotriva turcilor. Ca de voinici ca tine are mare nevoie oştirea noastra”.   Dupa ce a chibzuit bine, Pavel le-a urmat sfatul. Mai cu seama ca avea el o rafuiala veche cu acesti duşmani pradalnici. În oştire s-a facut repede cunoscut prin îndrazneala, puterea şi vitejia lui. Despre ispravile lui în lupta a auzit şi regele Matei Corvin. L-a chemat la dansul. S-a minunat de înfaţişarea şi de purtarile lui. L-a facut capitan de oaste, iar el şi-a adunat ostaşii mai ales dintre romanii din Banat şi Transilvania.   Cand asupra ţarii a navalit o mare armata turceasca, Pavel Cneazul, cu oastea lui de romani, i-a ieşit înainte, la locul numit Campul Painii. Deşi turcii erau de cinci ori mai mulţi, Pavel n-a dat înapoi. Cu puterea lui uriaşa lupta şi cu doua spade: în fiecare mana cate una. Duşmanii care scapau de spada din dreapta, cadeau rapuşi de cea din stanga. Vazand atata putere şi îndemanare, turcii s-au îngrozit şi au luat-o la fuga, ascunzandu-se care pe unde putea.   La sfarşitul acelei batalii, ostaşii lui Pavel Cneazul au încins un mare ospaţ. Se zice ca, în toiul veseliei, Pavel ar fi jucat batuta, împovarat cu trei turci: pe unui îl ţinea la subsoara stanga, pe altul sub cea dreapta, iar pe al treilea în dinţi.   Foarte bucuros ca are un oştean atat de straşnic, regele Matei Corvin l-a facut voievod al Banatului şi l-a socotit ca pe unul din cei mai vrednici si mai apropiaţi sfetnici ai sai.

Ocaua lui Cuza de Dumitru Almas Cuza-Voda obisnuia adesea sa se imbrace ca un om de rand si sa se amestece prin norod. Dorea sa afle el insusi cum traiesc cei multi. Asa, intr-o zi, si-a pus caciula si suman taranesc, a luat doua putini cu lapte acru si s-a dus in targ la Galati. Pesemne, aflase maria-sa ca unii negustori nu foloseau ocaua cea mare, asa cum hotarase o lege din acea vreme, si careia poporul ii spunea Ocaua lui Cuza. A cautat, deci, taranul sa vanda laptele la un bacan, despre care se spunea ca n-ar fi tocmai-tocmai cinstit si ca vinde cu ocaua mica, iar nimeni nu-l putea prinde cu inselaciunea.   – Jupane negustor, nu-ti iau bani, s-a tocmit taranul, ci ne invoim ca la sase ocale de lapte sa-mi dai o oca de untdelemn. – Bine, a primit negustorul, clipind smecher din ochi. A luat de pe tejghea ocaua mare, ocaua lui Cuza, si-a masurat laptele: douazeci si patru de ocale. A socotit ca trebuie sa plateasca, in schimb, patru ocale de untdelemn. – Cauta sa-mi masori drept, cu aceeasi oca, a staruit taranul. Nu se poate, ca-i plina de lapte. Iti masor cu asta! Si a scos de sub tejghea alta oca. – Pai, ocaua asta-i mai mica, a zis taranul. – Ce te pricepi tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca si gata!   Atunci, taranul a scos caciula din cap, a lepadat sumanul si s-a aratat in tunica albastra, cu epoleti auriti, ca un domnitor. Negutatorul a inlemnit. De multa uimire a scapat ocaua din mana. – Ei, negustorule, mai zici si-acum ca nu te-am prins cu ocaua mica? – Nu mai zic, Maria-Ta! … Iertare, mila prea bunule …   Cuza-Voda a poruncit sa-i lege de gat cele doua ocale si sa-l poarte pe uliti, sa afle lumea ca a cautat sa insele cumparatorii. -Sa ridice ocalele pe rand, sa le arate lumii si sa spuna tare cu care va vinde si cu care n-are sa mai vanda de-aici incolo.   Strajuit de slujitori domnesti, negutatorul mergea pe uliti, ridica ocaua mica si striga cat ii tinea gura: – Cu asta, nu! Apoi, ridica ocaua mare si striga si mai tare: – Cu asta, da! Si asa l-au plimbat slujitorii domnesti prin tot targul: Cu asta, nu! … Cu asta, da! … Si i-a fost de ajuns aceasta plimbare ca sa se faca om cinstit.

Basarab voievod, eroul de la Posada – Dumitru Almas   Atunci, demult, demult, cand romanii abia îşi înfiripau o ţara, mulţi doreau sa le fure pamantul şi sa-i înrobeasca. Dar iata ca s-a ridicat un alt voievod îndrazneţ şi chibzuit, bun oranduitor şi viteaz. Se numea Basarab, voievod de la Curtea de Argeş. Cand un rege vecin, numit Carol Robert, i-a cerut sa se supuna, Basarab a zis, ca şi Menumorut: „Vecin bun şi prieten da, cu draga inima; dar supus, nu!”. Auzind vorba asta, regele Carol Robert a strigat, cu trufie: „Am sa scot de barba pe acest urs, din barlogul lui!”. Chipurile îl facea urs, adica îndaratnic şi netemator poruncilor lui.   Şi, a şi pregatit oaste mare, cu cai graşi şi focoşi, cu oşteni îmbracaţi în zale de fier, cu coifuri lucitoare, cu spade ascuţite, cu suliţi lungi, cu arcuri tari şi sageţi cu varf de oţel. Le-a pregatit bine şi a venit asupra romanilor, cu razboi mare-mare. Vazînd primejdia, Basarab voievod a strans şi el oamenii sai, sa-şi apere ţara. Pentru ca avea mult mai puţini oşteni şi mai slab armaţi, ce şi-a zis? „Ia sa-l slabesc eu pe duşman, înfometandu-l şi obosindu-l cu drum greu şi lung”. Şi ştiţi ce a facut? A parjolit holdele în calea duşmanului, a surpat vadurile şi podurile, a ars casele, a otravit fantanile. Apoi s-a retras, cu grija, din calea vitezei şi numeroasei oştiri a lui Carol Robert. S-a retras în munţi şi în codri. Ca doar codrul e frate cu romanul şi-l apara.   Acolo l-a aşteptat, la o strîmtoare cu pereţii foarte înalţi şi aşa de îngusta, ca abia încapeau zece-doisprezece calareţi alaturi. Acelui loc i-a zis Posada. Voievodul a poruncit ostaşilor lui sa se urce pe munţi, deasupra acelei stramtori, şi sa pandeasca apropierea duşmanului. Foarte dornic sa-l prinda pe Basarab, ca pe un urs în culcuşul lui, precum zisese, Carol Robert a înaintat semeţ şi încrezator ca nimeni nu-l poate birui. Aşa a varat oastea în strîmtoarea de la Posada. Dar iata ca, tocmai cand nici gandea, de sus, din munte, din piscuri, din varfuri de brazi, au început sa cada, ca un potop: stanci, butuci, bolovani, suliţi şi sageţi. Şi toate, în capul mandrilor oşteni ai lui Carol Robert. Sageţile îi raneau. Suliţele îi strapungeau. Butucii şi bolovanii îi turteau. Stancile îi striveau. Parea ca toţi munţii se prabuşesc asupra lor, potopindu-i. Armurile sunau, cum ai lovi cu ciocane uriaşe în nişte tingiri cat toate zilele de mari. N-aveau cum sa se apere. Cum sa urce pe stînca dreapta ca un perete şi înalta pîna la cer? Nici în laturi nu puteau fugi. Nici înapoi nu se mai puteau întoarce.   Aşa, în stramtoarea de la Posada, mulţi cavaleri înzauaţi în zale de fier au pierit. Carol Robert însuşi n-ar mai fi scapat de acolo, daca nu schimba straiele cu un slujitor al sau. Judecand dupa îmbracaminte, romanii l-au luat pe acela prizonier. Astfel regele cel trufaş abia a scapat cu fuga; iar ţara voievodului Basarab a ramas libera.

Povestea preafrumoasei Dochia – Dumitru Almas   Cica Decebal avea o sora numita Dochia. Era aşa de tînara, de viteaza şi de frumoasa încat, atunci cand a vazut-o, împaratul Traian a prins mare dragoste pentru dansa. I-a zis: „Te-am vazut, Dochia, cu cat curaj ţi-ai aparat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, cand eu l-am biruit pe fratele tau Decebal şi am cucerit Dacia, iar razboiul s-a sfarşit, vreau sa vii cu mine la Roma. Vei trai acolo în bogaţie şi marire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi şi împodobit numai cu lucruri scumpe. „Mulţumesc, împarate” a zis Dochia. Admir vitejia şi bunatatea ta. Dar eu la Roma nu pot merge”. „De ce?” „Pentru ca sunt sora lui Decebal. Iar el şi-a curmat singur zileie ca sa nu ajunga prizonierul tau. Oricît de frumos ar fi palatul tau, eu acolo tot o biata roaba aş fi. Şi apoi sunt multe fete dace mai frumoase ca mine; daca vrei, însoţeşte-le cu romani de-ai tai, sa se zamisleasca un nou popor, care sa aiba în firea lui darzenia şi vitejia noastra şi mareţia voastra. Eu însa de aici nu plec, voiesc sa ma îngrop aici, în pamîntul sfant al Daciei”.   Traian împaratul i-a ascultat povaţa. Dar cand a aflat ca Dochia a luat o turma de mioare, s-a facut pastoriţa şi a urcat în munţi, departe, s-a suparat foc. Fiind el împarat mare şi puternic, a vrut ca macar sora lui Decebal sa-i fie, ca o podoaba în carul de triumf. Şi-a luat caţiva ostaşi credincioşi şi a pornit în urmarirea Dochiei. A mers zile şi saptamani, peste dealuri şi vai. A gasit-o abia în varful muntelui Ceahlau: paştea oile, pe un plai înclinat catre soare, cu iarba deasa şi flori multe albe, roşii şi albastre.   „Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine!”. „Nu, împarate! mai bine mor ca fratele meu Decebal, decît s-ajung roaba.” „Îţi vreau binele, Dochia: ai sa traieşti în „mare bogaţie!” — „Daca-mi vrei binele, lasa-ma în ţara mea, aici, în Dacia”. „- Neîduplecato! Te iau cu de-a sila. Te rapesc!” Şi a şi facut semn ostaşilor s-o prinda.   Speriata, Dochia a ridicat mîinile spre cer şi a şoptit: „Stana de piatra ma fac şi raaman aici în ţara mea!”.   În adevar, cat ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasa, cu toate mioarele ei, raspandite pe pajişte, s-au prefacut în stînci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit şi el de uimire. Cînd şi-a venit în fire, a zis: „N-am_ce face; dacii,barbaţi si femei, sunt legaţi de ţara lor ca munţii şi stîncile lor. Nu pot decat sa ascult sfatul Dochiei si sa aduc aici cat mai mulţi romani. Şi zicand aşa, Traian s-a întors la Roma.   Iar pe muntele Ceahlau se vede şi azi o stanca înalta, ca o pastoriţa, iar în jur cateva zeci de stanci rasfirate pe plai, ca nişte oi brumarii. Din strabuni, romanii zic acelor stanci, „Baba Dochia cu turma ei de mioare”.

Decebal eroul dacilor Într-o vizită la Muzeul de istorie, Oana, Andrei şi Dorina au văzut o statuie de marmură albă. Reprezenta un bărbat înalt, cu barbă scurtă, cu faţa aspră, brăzdată de multe zbârcituri, cu umerii laţi, cu braţe vânjoase, cu pantaloni strânşi pe picior, cu centură lată. Oana i-a observat căciuliţa, cu moţul aplecat înainte. Dorina a văzut încălţămintea, asemănătoare opincilor. Ca de obicei, Andrei a admirat sabia scurtă şi încovoiată, pe care o poartă bărbatul din statuie. Şi m-au întrebat, toţi trei odată: – Cine-i? Cum îl cheamă pe acest bărbat falnic? – Îl cheamă Decebal. Şi a fost cel mai de seamă conducător al dacilor, după Burebista. Şi el a întărit Dacia cu cetăţi multe şi cu ostaşi viteji. Mai ales că acum se ivise un duşman nou: împărăţia romanilor. Mult au luptat dacii cu romanii, care voiau să cucerească Dacia şi să supună poporul dac. La început au biruit dacii. Aşa, de pildă, când împăratul romanilor a trimis o oaste mare împotriva lui Decebal, acesta şi-a strâns oştenii şi i-a ieşit in cale. A trimis soli să întrebe pe generalul roman dacă nu crede c-ar fi mai bine să se întoarcă acasă, în împărăţia lui, că-i mare şi bogată şi nu-i bine să se năpustească asupra oamenilor care vor să trăiască slobozi, în ţara lor. Dar generalul roman a respins solia de pace a lui Decebal. S-a arătat trufaş: se credea nebiruit, căci până atunci câştigase multe victorii, în bătălii grele. Decebal ştia asta: de aceea a căutat să-l răpună nu numai cu puterea armelor, ci şi cu isteţimea. Şi ştiţi ce-a făcut? S-a retras spre munţi şi l-a lăsat pe generalul roman să înainteze pe râul Olt în sus, cu oştirea lui multă şi bine înarmată. Când a ajuns la un loc strâmt, Decebal şi-a năpustit Dacii săi asupra romanilor. Pe mulţi i-a luat prizonieri. Văzând primejdia, generalul roman a cerut să lupte singur, cu Decebal. Acesta i-a trimis vorbă: „M-aş lupta, bucuros, căci nu mă tem de moarte şi mă ştiu viteaz. Dar rangul mă opreşte să lupt cu cineva care nu-i de rangul meu. Dacă vine împăratul tău, da, mă bat cu el, fără şovăire. Iar acum, viteazule roman, îţi trimit pe cel mai vrednic general al meu, pe Duras. Luptă-te cu el. Şi de-l vei birui, slobod eşti să te-ntorci în împărăţia ta, cu toţi ai tăi.” Trufaş, generalul roman n-a primit să se bată cu un general dac. A strigat: „Eu sunt general roman! Nu mă lupt cu orice general…” Văzând atâta trufie, ce s-a gândit Decebal? „Decât să pierd mulţi soldaţi în bătălie, mai bine îmi calc pe inimă şi mă lupt eu, deşi sunt rege şi el general.” Aşa a făcut. După multe lovituri de spadă, Decebal l-a doborât pe acel general viteaz, dar prea încrezător în sine. L-a învins, însă nu l-a ucis, ci i-a spus: „Îţi las viaţa, porunceşte ostaşilor tăi să se retragă din ţara mea.” S-a dus generalul roman la ai săi. Dar împăratul roman l-a primit cu mânie, l-a socotit nevrednic şi l-a osândit la moarte. Apoi romanii s-au retras din Dacia. Victoria lui Decebal l-a cam speriat pe împăratul roman. Şi o vreme a renunţat la planul de a cuceri Dacia.Mai târziu, când Traian a ajuns împărat al romanilor, războiul cu dacii s-a stârnit din nou. sursa: Dumitru Almaş, Povestiri istorice, partea I, copertă şi ilustraţii Valentin Tănase, Editura Didactică şi Pedagogică