„...Nu vrem să fugim înaintea sălbăticiei lor, ci să avem cu orice chip luptă cu ei. Iar dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un sfârşit rău şi va pieri această ţărişoară a noastră, nici Măria Ta nu vei avea folos şi înlesnire de un astfel de lucru, pentru că va fi spre paguba creştinătăţii întregi.”
Din scrisoarea lui VLAD ŢEPEŞ
către MATEI CORVIN[1]
CUVÂNT ÎNAINTE
P
e la mijlocul secolului al XV-lea. prin satele risipite în câmpia valahă, iernile erau adesea albe şi mute.
Zăpezile cădeau, valuri-valuri, şleahurile neumblate rămîneau troienite cu săptămânile, călăreţii şi chervanele nu se îndemnau la drum decât în preajma sărbătorilor şi iarmaroacelor sau cu cine ştie ce necazuri. Sătenii se închideau în obştea lor ca într-o cetate de zăpadă vremelnică, rupându-se un timp incert de lumea de afară. Veştile de la oraşe şi de peste hotare ajungeau cu întârziere, purtate de câte un olăcar domnesc, de o slugă boierească sau de negustori cu carul cu marfă, de câte un amărât de fugar ori de vreun târgoveţ cu treburi pe la rude sau mânăstâri din apropiere.
O asemenea vreme îngheţată şi mută s-a abătut şi în iarna anului 1447 peste neînsemnata aşezare Bălteni de lângă pădurea bătrână a Radului.
Sihla aceea învecinată - o ramificaţie viguroasă din vestitul Codru al Vlăsiei - păstrează toponimic amintirea unui domn Radu, poate legendarului Radu-Negru (zis şi Negru Vodă) poate chiar a lui Radu I Basarab, tatăl marelui Mircea cel Bătrân şi al lui Dan I-ul, Voievodul din care au descins apoi Dăneştii.
Numele satului sugerează îndată, ca şi în alte câteva locuri din ţară, întinse bălţi, ape leneşe, şi desigur, nelipsite mlaştini.
Băltenii ar fi rămas pesemne acoperit de zăpezile şi apele uitării dacă, la leatul vechi 6955, n-ar fi fost scos din hibernarea lui temporară şi n-ar fi intrat - meteoric şi viscolit - în istoria şi legenda valahă, ca teatru de luptă între Drăculeşti şi Dănesti. Desigur, un mărunt şi, ceţos cadru pentru o luptă înverşunată şi legitimă[2], de aproape un secol, pe care au dus-o pentru tronul Ţării Româneşti şi pentru stingerea unei vechi vendette familiale urmaşii celor două ramuri de voievozi Basarabi: fiii şi nepoţii lui Mircea, cu fiii şi nepoţii lui Dan.
Vrăjmăşia pare a fi început după moartea lui Radu.
Mircea cel Bătrân succede rapid fratelui său vârstnic Dan I-iul, răpus într-o înfruntare obscură de arme.
Timp de 32 de ani, cât durează glorioasa lui domnie, urmaşii lui Dan I-iul, adăpostiţi în Ardeal şi la Curtea lui Sigismund de Luxemburg, nu îndrăznesc să-şi revendice drepturile asupra Munteniei. Abia după ce fiul şi asociatul la tron al lui Mircea, Mihail I-ul, piere în 1420 într-o bătălie cu turcii, iar aceştia înscăunează pe-un bastard de-al lui Mircea, pe Radu Prasnaglava, Dan al II-lea, sprijinit de Sigismund, caută stăruitor să înlăture pe verii săi, pe fiii din flori ai lui Mircea, şi reuşeşte apoi să domnească şi el cu întreruperi, cam zece ani.
Acest Dan al II-lea cel Viteaz, cum îl numesc baladele sârbeşti amintind rezistenţa lui împotriva turcilor, moare în împrejurări-nelimpezi în 1431.
Coroana Ţării Româneşti trece iarăşi la urmaşii lui Mircea. O poartă Alexandru Aldea, apoi Vlad Dracul[3].
Cu acest domn, cu nume straniu şi izbitor, conflictul dintre Drăculeşti şi Dăneşti capătă un ecou istoric mai amplu şi mai sângeros. Îl păstrează aproape toate cronicile şi însemnările vremii: bizantine, ungureşti, sârbeşti, italieneşti, polone şi chiar turceşti.
Fiul lui Dan cel Viteaz, Vladislav al II-lea[4], vine din Transilvania împreună cu Iancu de Hunedoara şi-l suprimă pe Vlad Dracul şi pe descendentul cel mare al acestuia, pe Mircea.
Urmează un intermezzo de vreo zece ani de triumf al Dăneştilor.
Dar, în 1456, lupta dintre cele două ramuri ale Basarabilor reînvie. Vlad Ţepeş, un Drăculesc pur-sânge prin tată, un Muşatin adevărat prin mamă, şi un Basarab autentic prin bunicul său Mircea, omoară la a doua sa venire[5] în tronul Munteniei pe ucigaşul părintelui său, pe Vladislav II Dan. Şi, câţiva ani mai târziu, când prinde pe fiul acestuia, alt Dan (Dan III sau Dan cel Tânăr), adăpostit şi protejat tot în Ardeal (ca şi Vlad o vreme scurtă), îl ucide, spectaculos, când acesta a intrat în ţară cu scopul precis de a înlătura un pretendent legitim la domnie, dar şi ca să împlinească, medieval şi cavaleresc, vendetta: să-şi răzbune tatăl.
La rândul său, aprigul potrivnic din 1462 al lui Mahomed, Cuceritorul Bizanţului, piere trădat şi asasinat de boierii lui Laiotă Basarab, alt fiu al lui Dan al II-lea.
Vrăjmăşia dintre Drăculeşti şi Dăneşti va continua mai estompată şi în deceniile următoare, sfâşiind inutil ţara şi servind desigur doar intereselor politice şi economice ale unei părţi din boierimea feudală română, la rândul ei împărţită în acea vreme în partide cu hotărâtoare simpatii şi duşmănii interne, cu aserviri şi ploconiri externe, când faţă de turci, când faţă de adversarii acestora.
Fiul lui Ţepeş, Mihnea Vodă cel Rău, va fi ucis şi el de nişte Dăneşti: de un vistier Albu, întovărăşit de Dimitrie Iacşici şi de Danciul urmaşul lui Basarab cel Tânăr, strănepot al lui Dan al II-lea.
Cu omisiunile şi derogările unei ficţiuni literare, romanul de faţă caută, în contururile acestui conflict istoric real, să evoce doar câteva secvenţe din lupta celor două familii domneşti, şi din destinele celor doi Drăculeşti propriu-zişi; al lui Vlad Dracul - Drăculea Vodă - şi al lui Dârak-oglu, adică fiul Dracului cum îi zic cronicarii turci din epocă, Dracullus cum îl vor latiniza istoricii contemporani cu el, sau Ţepeş, cum va fi cunoscut în Istorie, datorită poreclei pe care i-a dat-o poporul în zilele stăpânirii lui, şi mai târziu.
Moartea lui Vlad Dracul - care constituie partea I-a a acestui roman - declanşează şi explică (în intenţia autoarei) un episod justiţiar dar feroce de la începutul domniei lui Ţepeş, al cărui chip apare în Legendele săseşti despre el înconjurat de la origine cu un exagerat sadism.
De asemeni, presupusa înfruntare dintre fiul lui Mircea cel Bătrân şi fiul lui Dan al II-lea. imaginată a se fi petrecut prima oară în timpul unui turnir la Curtea lui Sigismund de Luxemburg are ca motivare învestitura nobilă din 1431 desfăşurată real în scena Istoriei, în burgul Nürnberg, sub oblăduirea unui împărat duplicitar şi slab şi a unui destin politic covârşitor pentru veacul XV, în care Balcanii şi Bizanţul cad sub stăpânirea lui Murad II şi Mahomed II, sub privirile unei Europe mai mult nepăsătoare decât conştientă de răspunderile ei şi de ameninţătoarea putere din Răsărit.
[1] Vezi Notele numerotate cu cifre la sfârşitul volumului(n.a.)
[2] Legitimă – Din punct de vedere istoric şi juridic, lupta era legitimă în sec.XV fiindcă acţiona principiul ereditar-electiv la succesiunea unui domn. După legile bizantine, consfinţite şi de feudalism la început, puteau concura la domnie atât fiii legitimi sau bastarzi, cât şi fraţii domnului răposat sau înlăturat, boierii ţării urmând să decida cui îi revine scaunul. Acest sistem electiv a adus mari şi nefericite prejudicii ţării, sfâşiată mereu de aceste lupte(n.a.)
[3] Vlad Dracul a fost domn al Ţării Româneşti în trei rânduri : 1436—1438 ; 1439—1442 ; 1443—1447. (n.a.)
[4] Unii cercetători îl numesc şi Vladislav II Dan sau Danciul(n.a.).
[5] Şi Vlad Ţepeş a domnit de trei ori. Prima domnie, din 1448, e foarte scurtă, doar două luni. A doua : 1456—1462 ; a treia iarăşi fulgerătoare, în 1478. (n.a)
Posts
O poveste adevărată despre senzualitate, seducție, atracție.
Emma este proprietara unui club exclusivist, celebru pentru petrecerile sale, mai sălbatice decât în 50 de umbre ale lui Grey... petreceri decadente și hedoniste, ținute în locații secrete.
O lume a dorințelor și a lipsei de inhibiții – toate pentru a le oferi plăcere femeilor.
Un loc în care, în spatele măștiloe elegante, membrii clubului dau viață celor mai îndrăznețe fantezii...
Emma încearcă să se țină departe de acest vârtej de pasiune și erotism nestăvilit. Oare va reuși?
Prolog
Bine aţi venit la Killing Kittens[1]!
CELE ZECE PORUNCI ALE LUMII MELE
Accesul permis numai membrilor.
Femeile stabilesc regulile şi numai femeile au voie să le încalce.
Nu înseamnă NU.
Bărbaţii nu au voie să abordeze femeile. Ei trebuie să aştepte să fie invitaţi să abordeze o femeie sau să se alăture distracţiei.
Dacă în orice moment de pe parcursul serii se întâmplă ceva neplăcut, eu şi echipa mea vrem să fim informaţi. E posibil să apară situaţii când o jumătate a unui cuplu se distrează şi cealaltă nu, dar bărbaţii nu trebuie niciodată să dea impresia că au venit singuri şi să se comporte ca atare şi nici să se dea la vreuna dintre femeile mele fără să fie invitaţi.
Avem pretenţia ca membrii grupurilor să vegheze ei înşişi la respectarea regulilor şi vrem ca toată lumea să se distreze excelent.
Dacă vă veţi comporta respectând scopul şi intenţiile declarate ale Killing Kittens şi vă veţi asigura că şi cei din jur fac la fel, vom avea cu toţii parte de o experienţă de neuitat.
Nu vă uitaţi măştile! Accesul fără mască va fi strict interzis, iar măştile trebuie purtate obligatoriu în primele câteva ore (până vă încingeţi prea tare — şi la propriu, şi la figurat — ca să le mai suportaţi).
Accesul în locaţie cu telefoane mobile, aparate foto sau camere video este strict interzis!
Ţinuta obligatorie: sexy. Există în locaţie un jacuzzi foarte mare în care să vă jucaţi, aşa că e crucial să fiţi îmbrăcaţi adecvat. Asigurăm prosoape şi vestiare spaţioase.
Şi nu uitaţi — sunteţi aici să vă distraţi!
Acum opt ani am decis să pornesc o afacere cu organizare de petreceri. Dar nu evenimente de afaceri sau petreceri corporatiste. N-aveam de gând să organizez ieşiri la pensie, petreceri de firmă, de rămas-bun, zile de naştere sau nunţi. N-aveam chef de corturi, firme de catering sau DJ care moţăie la platane. În loc de toate astea, mi-a venit ideea delicios de păcătoasă de a crea un club privat special, cu membri deschişi la minte şi atmosferă relaxată, prietenoasă şi, cel mai important, de totală eliberare. Nimeni nu are de suferit, nimeni nu e înşelat şi fiecare femeie e respectată.
De două ori pe lună, un grup de oameni acceptaţi deja ca membri prin intermediul site-ului meu urmau să se adune în diverse oraşe de pe tot cuprinsul Regatului Unit pentru o seară în care şi-ar putea împlini toate fanteziile şi dorinţele lor. Seratele mele urmau să aibă o atmosferă deschisă, caldă, plină de curiozitate lipsită de orice fel de judecăţi critice. Nimic nu avea să fie reprimat sau interzis. Dacă o femeie o să vrea să danseze prin bar în chiloţi sau chiar goală, va putea s-o facă ştiind sigur că nu va fi nici dată afară, nici agresată sexual. Participanţii vor putea să-şi lase la intrare toate inhibiţiile şi să se simtă liberi să facă orice doresc. Petrecerile mele vor fi pentru oameni care îmbrăţişează sexualitatea, atât pe a lor, cât şi pe a altora, care nu se tem să-şi pună în aplicare fanteziile cu parteneri la fel de dornici ca ei. Participarea nu va fi obligatorie: oamenii vor fi liberi doar să se uite ori să vină la petrecere în calitate de cuplu monogam, ba chiar şi singuri (dacă sunt fete), ca să vadă ce se întâmplă şi poate chiar să-şi exprime propriile dorinţe ascunse, fără să se simtă ruşinaţi sau judecaţi.
Da, da, ştiu că nu e tocmai genul de petrecere pe care ar pune-o la cale majoritatea organizatorilor de evenimente. Aşa că probabil vă întrebaţi de ce o fată obişnuită din Surrey ar alege o carieră atât de imorală. Ei bine, eram hotărâtă să-mi transform viziunea în realitate pentru că într-o noapte care mi-a schimbat viaţa văzusem cu ochii mei eliberarea trăită de mai mulţi oameni din lumea bună când s-au dedat cu bucurie abandonului erotic. Am hotărât că misiunea mea era să ajut şi alţi oameni să guste acele plăceri şi acea libertate.
Dar ale mele nu aveau să fie petreceri de joasă speţă în care cuplurile schimbă partenerii, nici orgii alimentate de testosteron şi fantezii erotice masculine. Visul meu era să creez un mediu sofisticat în care femeile să deţină controlul şi să se simtă în largul lor. Va fi permis orice, atâta timp cât va fi iniţiat de femei. Petrecerile mele aveau să fie primele orgii dedicate plăcerii femeii şi dorinţelor feminine.
Unii dintre invitaţii mei mi-au spus că seratele mele sunt ca nişte vise extrem de intense, în care parcă plutesc în aer. Îmi spun că sunt îmbătătoare, hipnotice, excitante, palpitante, că dau dependenţă şi că sunt cea mai erotică experienţă pe care au trăit-o vreodată.
Asta mă face foarte fericită, pentru că e exact ce mi-am dorit şi e principalul motiv pentru care am inventat petrecerile mele Killing Kittens.
Iar acum vreau să trăiţi şi voi această experienţă.
[1] Killing Kittens — în traducere „Ucigaşii de pisicuţe“ — e o referire la un „anunţ umanitar“ apărut în publicaţia satirică The Gonzo a Universităţii Georgetown în 1996: „De fiecare dată când te masturbezi, Dumnezeu ucide o pisicuţă. Câte pisicuţe mai trebuie să moară ca să ne oprim?” În 2002, prima parte a textului a fost ataşată unei poze, devenind unul dintre primele memeuri care au ajuns virale pe internet. (N.t.)
CAPITOLUL ÎNTÂI
Decăderea Casei Manchester
SA LUĂM, DE PILDĂ, UN ORĂŞEL
minier ca Woodhouse, cu o populaţie de zece mii de locuitori, având trei generaţii în urmă. Acest spaţiu de trei generaţii pledează pentru o comunitate bine statornicită. Vechea „nobilime” îşi luase tălpăşiţa la vederea mormanelor de cărbune răscolit din măruntaiele pământului şi se răspândise prin alte regiuni, încă idilice, pentru a-şi fructifica pe acolo drepturile asupra minereurilor. Rămăsese un singur magnat, măreţ şi inaccesibil, proprietarul local al cărbunelui: cu trei generaţii în spate şi cocoţat pe treapta de jos a „nobilimii”, dar izbind cu piciorul în masele de dedesubt. Să facem abstracţie de el.
O comunitate bine statornicită în Woodhouse, stratificată într-o gamă de nuanţe fine, de la negrul prafului de cărbune, până la nisipul zgrunţos al zidarului şi la rumeguşul cherestegiului, trecând prin luciul gros al slăninei, untului şi cărnii, la aromele farmacistului şi dezinfectantele doctorului, până la sumbra poleială, a funcţionarilor bancari, casierilor firmei, preoţilor şi a altora deopotrivă, şi ajungând la radioasa strălucire a automobilului directorului general al tuturor minelor. Odată ajunşi aici ne plus ultra[1].
Directorul general locuieşte în singurătatea umbrită de boschete a aşa-numitului conac. Casa rezidenţială, părăsită de „nobilime”, a fost preluată de firmă şi transformată în birouri.
Iată-ne deci aici: un vast substrat de mineri; un strat gros de comercianţi amestecaţi cu funcţionari administrativi, şi diversificat de profesori de şcoală elementară şi cler nonconformist; mai sus o pătură de directori de bancă, morari bogaţi, patroni de fabrici metalurgice, prosperi, cler episcopal şi administratori de mine; iar în vârf, vişina grasă şi cleioasă, a proprietarului cărbunelui, răspândindu-şi scânteierile peste toţi şi peste toate.
Aşa arăta complexul sistem social al unui orăşel industrial din Anglia centrală, în anul de graţie 1920. Dar îngăduiţi-mi să privesc puţin îndărăt. Aşa arătă de fapt în ultimul an de linişte şi belşug, 1913.
Un an de linişte şi belşug. Doar o singură maladie cronică, urâcioasă: fetele bătrâne. În numele a tot ce înseamnă prosperitate, nu înţeleg de ce, într-o asemenea societate, toate clasele sociale, cu excepţia celei mai de jos, sunt împovărate de mlădiţele sterpe ale femeilor singure, nemăritate, care se numesc fete bătrâne? De ce oare fiecare comerciant, fiecare profesor, fiecare director de bancă şi fiecare cleric produce una, două, trei sau chiar mai multe fete bătrâne? Oare în clasa de mijloc, mai ales în straturile mai de jos ale clasei mijlocii, se nasc mai multe fete decât băieţi? Sau poate, că bărbaţii din straturile de jos ale clasei mijlocii îşi aleg nevestele din categoriile fie superioare, fie inferioare lor, lăsându-şi astfel partenerele de drept la strâmtoare? Sau să fie femeile din mica burghezie foarte mofturoase în alegerea soţilor?
Oricum ar fi, e o tragedie. Sau poate că nu e.
Poate că aceste femei nemăritate din clasa de mijloc ajung să fie faimoasele lucrătoare asexuate despre care se vorbeşte atât de mult în furnicarul industrial al societăţii noastre. Poate că tot ce le lipseşte este doar o îndeletnicire: pe scurt, o slujbă. Dar poate că ar fi mai bine să ascultăm şi părerea lor, înainte de a stabili o lege.
În Woodhouse găseai o bogată recoltă de fete bătrâne prin familiile „grangurilor”, comercianţilor şi preoţilor. Toate femeile din oraş, nevestele de mineri ca şi celelalte, îşi ţineau răsuflarea ori de câte ori se ivea vreo şansă pentru una dintre aceste fiice ale bunăstării şi durerii. Se îngrămădeau cu toatele la nunţile celor înstăriţi, îmbătate de bucurie. Pentru că, în ciuda ciocnirilor de clasă, unei femei nu-i place să vadă altă femeie uitată în raft, lipsită de orice şansă de măritiş. Toate femeile din orăşel doreau ca fetele din clasa mijlocie să-şi găsească soţi. Toată lumea dorea acest lucru, inclusiv fetele însele. De aci se trăgea toată jalea.
James Houghton avea un singur copil: pe fiica lui, Alvina. Fireşte, Alvina Houghton…
Dar haideţi să mergem îndărăt prin 1880 şi ceva, când Alvina era copil; ba chiar şi mai înainte, în zilele de aur ale lui James Houghton. În zilele sale de aur, James Houghton era crème de la crème[2] societăţii din Woodhouse. Casa familiei Houghton fusese întotdeauna prosperă; ce-i drept, o familie de negustori; dar după câteva generaţii de prosperitate, negustorii dobândesc un anume cachet[3]. La vârsta de douăzeci şi opt de ani, James Houghton a moştenit un splendid magazin care desfăcea mărfuri de Manchester. James Houghton era un tânăr înalt, zvelt, elegant, cu favoriţi de o parte şi de alta a feţei, realmente rafinat, oarecum în stilul Bulwer[4]. Avea o predilecţie pentru conversaţia elegantă, pentru literatura elegantă, pentru creştinismul elegant; un tânăr înalt, subţire, fragil, cu gesturi agitate şi cam febrile, capul plin de idei inconsistente, şi un glas frumos; foarte frumos. Pe lângă toate acestea, fireşte, era negustor. Curta o fată măruntă, smeadă, mai în vârstă decât el, fiica unui mic nobil din Derbyshire. Houghton se aştepta să capete, odată cu fata, cel puţin zece mii de lire sterline. În această aşteptare a fost profund dezamăgit, pentru că nu a căpătat decât opt sute de lire. Fiind o fire romantic-comercială, nu a iertat-o niciodată pe soţia lui, dar s-a purtat întotdeauna faţă de ea cu cea mai elegantă curtoazie. Era o privelişte încântătoare să-l vezi cojind şi despicând un măr pentru ea. Dar acest măr cojit şi împărţit în sferturi era tot ce a primit biata femeie de la soţul ei. Elegantul Adam al comerţului i-a dat Evei mărul îndărăt, frumos scobit de sâmburi, după care nu a mai avut de-a face cu ea. Între timp s-a născut Alvina.
Oricum însă, James Houghton clădise Casa Manchester înainte de toate acestea, adică înainte de a se fi căsătorit. Era o văstă construcţie pătrată – vasta desigur pentru Woodhouse, ridicată pe strada principală şi pe şoseaua orăşelului în dezvoltare. Parterul adăpostea două frumoase magazine, unul destinat mărfurilor de Manchester, celălalt mătăsurilor şi stofelor. Acestea constituiau poemul comercial al lui James Houghton.
Pentru că James Houghton era un visător şi, oarecum, un poet: să ne înţelegem, un poet al comerţului. Îi plăceau grozav romanele lui George Macdonald[5] şi fanteziile acestui autor. La rândul lui, James ţesea o fantezie a comerţului. Visa mătăsuri şi poplinuri, moi şi lunecoase, de o nemaivăzută splendoare; visa caleşti ale „nobilimii” oprite în faţa vitrinelor sale, femei superbe răscolind vrăjite, extaziate, valurile foşnitoare de pe tejgheaua lui. Iar dânsul, fermecător, seducător, le servea minunatele lui ţesături, pe care numai el şi numai ele le puteau preţui îndeajuns. Faima lui se răspândea peste mări şi ţări, până când Alexandra, principesă de Wales, şi Elisabeta, împărăteasa Austriei, femeile cel mai bine îmbrăcate din întreaga Europă, veneau plutind din ceruri în prăvălia din Woodhouse. Şi apoi se lansau în depărtări, ca să arate lumii ce anume se poate realiza când cumperi de la James Houghton.
N-am putea spune de ce James Houghton nu a devenit unul din marii oameni ai zilelor lui. Poate pentru că avea prea multă imaginaţie. Oricum ar fi, la început, când şi-a adus soţia în noul ei cămin, vitrina de Manchester era ca o spumă sau ca un cireş nins de museline şi imprimeuri, iar cea cu mărfuri londoneze ca un amurg de toamnă scăldat în mătăsuri şi stofe bogate. Care soţie nu ar fi fost năucită! Dar ea, sărmana, venită din casa ei de piatră din împietritul Derbyshire, a încercat o oarecare repulsie pentru bărbatul care dănţuia în faţa stocului de mătăsuri, asemenea regelui David în faţa altarului cu tablele legii.
[1] Ceea ce nu poate fi depăşit; perfecţiunea (lat.)
[2] Crema cremelor (fr.).
[3] Amprentă de distincţie. (fr.)
[4] Edward George Lytton Bulwer (1803–1873), romancier, dramaturg şi om politic englez.
[5] George Macdonald (1824-1905), poet şi romancier englez, autorul unor romane fantastice
SA LUĂM, DE PILDĂ, UN ORĂŞEL
minier ca Woodhouse, cu o populaţie de zece mii de locuitori, având trei generaţii în urmă. Acest spaţiu de trei generaţii pledează pentru o comunitate bine statornicită. Vechea „nobilime” îşi luase tălpăşiţa la vederea mormanelor de cărbune răscolit din măruntaiele pământului şi se răspândise prin alte regiuni, încă idilice, pentru a-şi fructifica pe acolo drepturile asupra minereurilor. Rămăsese un singur magnat, măreţ şi inaccesibil, proprietarul local al cărbunelui: cu trei generaţii în spate şi cocoţat pe treapta de jos a „nobilimii”, dar izbind cu piciorul în masele de dedesubt. Să facem abstracţie de el.
O comunitate bine statornicită în Woodhouse, stratificată într-o gamă de nuanţe fine, de la negrul prafului de cărbune, până la nisipul zgrunţos al zidarului şi la rumeguşul cherestegiului, trecând prin luciul gros al slăninei, untului şi cărnii, la aromele farmacistului şi dezinfectantele doctorului, până la sumbra poleială, a funcţionarilor bancari, casierilor firmei, preoţilor şi a altora deopotrivă, şi ajungând la radioasa strălucire a automobilului directorului general al tuturor minelor. Odată ajunşi aici ne plus ultra[1].
Directorul general locuieşte în singurătatea umbrită de boschete a aşa-numitului conac. Casa rezidenţială, părăsită de „nobilime”, a fost preluată de firmă şi transformată în birouri.
Iată-ne deci aici: un vast substrat de mineri; un strat gros de comercianţi amestecaţi cu funcţionari administrativi, şi diversificat de profesori de şcoală elementară şi cler nonconformist; mai sus o pătură de directori de bancă, morari bogaţi, patroni de fabrici metalurgice, prosperi, cler episcopal şi administratori de mine; iar în vârf, vişina grasă şi cleioasă, a proprietarului cărbunelui, răspândindu-şi scânteierile peste toţi şi peste toate.
Aşa arăta complexul sistem social al unui orăşel industrial din Anglia centrală, în anul de graţie 1920. Dar îngăduiţi-mi să privesc puţin îndărăt. Aşa arătă de fapt în ultimul an de linişte şi belşug, 1913.
Un an de linişte şi belşug. Doar o singură maladie cronică, urâcioasă: fetele bătrâne. În numele a tot ce înseamnă prosperitate, nu înţeleg de ce, într-o asemenea societate, toate clasele sociale, cu excepţia celei mai de jos, sunt împovărate de mlădiţele sterpe ale femeilor singure, nemăritate, care se numesc fete bătrâne? De ce oare fiecare comerciant, fiecare profesor, fiecare director de bancă şi fiecare cleric produce una, două, trei sau chiar mai multe fete bătrâne? Oare în clasa de mijloc, mai ales în straturile mai de jos ale clasei mijlocii, se nasc mai multe fete decât băieţi? Sau poate, că bărbaţii din straturile de jos ale clasei mijlocii îşi aleg nevestele din categoriile fie superioare, fie inferioare lor, lăsându-şi astfel partenerele de drept la strâmtoare? Sau să fie femeile din mica burghezie foarte mofturoase în alegerea soţilor?
Oricum ar fi, e o tragedie. Sau poate că nu e.
Poate că aceste femei nemăritate din clasa de mijloc ajung să fie faimoasele lucrătoare asexuate despre care se vorbeşte atât de mult în furnicarul industrial al societăţii noastre. Poate că tot ce le lipseşte este doar o îndeletnicire: pe scurt, o slujbă. Dar poate că ar fi mai bine să ascultăm şi părerea lor, înainte de a stabili o lege.
În Woodhouse găseai o bogată recoltă de fete bătrâne prin familiile „grangurilor”, comercianţilor şi preoţilor. Toate femeile din oraş, nevestele de mineri ca şi celelalte, îşi ţineau răsuflarea ori de câte ori se ivea vreo şansă pentru una dintre aceste fiice ale bunăstării şi durerii. Se îngrămădeau cu toatele la nunţile celor înstăriţi, îmbătate de bucurie. Pentru că, în ciuda ciocnirilor de clasă, unei femei nu-i place să vadă altă femeie uitată în raft, lipsită de orice şansă de măritiş. Toate femeile din orăşel doreau ca fetele din clasa mijlocie să-şi găsească soţi. Toată lumea dorea acest lucru, inclusiv fetele însele. De aci se trăgea toată jalea.
James Houghton avea un singur copil: pe fiica lui, Alvina. Fireşte, Alvina Houghton…
Dar haideţi să mergem îndărăt prin 1880 şi ceva, când Alvina era copil; ba chiar şi mai înainte, în zilele de aur ale lui James Houghton. În zilele sale de aur, James Houghton era crème de la crème[2] societăţii din Woodhouse. Casa familiei Houghton fusese întotdeauna prosperă; ce-i drept, o familie de negustori; dar după câteva generaţii de prosperitate, negustorii dobândesc un anume cachet[3]. La vârsta de douăzeci şi opt de ani, James Houghton a moştenit un splendid magazin care desfăcea mărfuri de Manchester. James Houghton era un tânăr înalt, zvelt, elegant, cu favoriţi de o parte şi de alta a feţei, realmente rafinat, oarecum în stilul Bulwer[4]. Avea o predilecţie pentru conversaţia elegantă, pentru literatura elegantă, pentru creştinismul elegant; un tânăr înalt, subţire, fragil, cu gesturi agitate şi cam febrile, capul plin de idei inconsistente, şi un glas frumos; foarte frumos. Pe lângă toate acestea, fireşte, era negustor. Curta o fată măruntă, smeadă, mai în vârstă decât el, fiica unui mic nobil din Derbyshire. Houghton se aştepta să capete, odată cu fata, cel puţin zece mii de lire sterline. În această aşteptare a fost profund dezamăgit, pentru că nu a căpătat decât opt sute de lire. Fiind o fire romantic-comercială, nu a iertat-o niciodată pe soţia lui, dar s-a purtat întotdeauna faţă de ea cu cea mai elegantă curtoazie. Era o privelişte încântătoare să-l vezi cojind şi despicând un măr pentru ea. Dar acest măr cojit şi împărţit în sferturi era tot ce a primit biata femeie de la soţul ei. Elegantul Adam al comerţului i-a dat Evei mărul îndărăt, frumos scobit de sâmburi, după care nu a mai avut de-a face cu ea. Între timp s-a născut Alvina.
[1] Ceea ce nu poate fi depăşit; perfecţiunea (lat.)
[2] Crema cremelor (fr.).
[3] Amprentă de distincţie. (fr.)
[4] Edward George Lytton Bulwer (1803–1873), romancier, dramaturg şi om politic englez.
Mă numesc Jordan. Iată primul lucru pe care l‑am văzut.
Era noapte, cam douăsprezece fără un sfert, iar cerul era împărţit în două: o jumătate înnorată, cealaltă senină. Norii zăboveau deasupra pădurii, nu‑i despărţea nimic de vârfurile copacilor. Acolo unde cerul era senin, deasupra râului şi a câmpurilor proaspăt arate, luna, aproape plină, strălucea din mijlocul unei aureole galbene şi se oglindea în cotul pe care‑l făcea râul. Pe câmpul de pe celălalt mal dormeau nişte vite, nemişcate, siluete negricioase pe povârnişul dealului. O lumină, sclipind dinspre singura casă aflată în împrejurimi, părea făclia de veghe de la castelul unui uriaş. Era flancată de copaci înalţi. Un cal tropăia dezlegat prin curte, iar piatra răsuna sub copitele lui.
Atunci a venit ceaţa. A venit ceaţa dinspre râu, în fuioare subţiri, ca fantomele într‑un cimitir, prinzând puteri precum duhul din lampă. A acoperit întâi pipirigul, apoi trunchiurile copacilor, apoi răspântiile şi răscrucile. Vârfurile copacilor străpungeau ceaţa, formând insule suspendate în calea păsărilor.
Vitele erau, toate, înecate în ceaţă, iar lumina de veghe, precum un far pe mare, tot apărea şi dispărea, dispărea şi apărea, tăind aerul ca o sabie de lumină.
Ceaţa şi‑a croit drum spre mine, iar cerul, care fusese senin, s‑a acoperit de nori. Frigul era tăios, părul îmi era umed şi nici manşon nu aveam. Am încercat să găsesc poteca, dar n‑am găsit decât iepuri de câmp cu ochii ficşi, încremeniţi în mijlocul câmpiei, ca nişte stane de piatră. Am început să merg cu mâinile întinse‑n faţă, precum cei care au somnul tulburat, şi astfel am desluşit cu degetele, pentru prima dată, trăsăturile chipului meu, aflat dinaintea mea.
Orice călătorie ascunde în contururile ei o altă călătorie: cărarea pe care nu ai mers, ungherul pe care l‑ai uitat. Acestea sunt călătoriile pe care vreau să le consemnez. Nu cele pe care le‑am făcut, ci acelea pe care aş fi putut să le fac sau în care poate am fost, dar într‑un alt spaţiu şi timp. V‑aş putea spune adevărul pe care îl găsiţi în însemnări, hărţi şi jurnale de bord. Aş putea reda fidel tot ce‑am văzut şi am auzit şi astfel v‑aş oferi o carte de călătorii. Pe care aţi putea s‑o citiţi, urmărindu‑mi drumurile cu degetul pe hartă, punând steguleţe roşii în dreptul locurilor prin care‑am trecut.
La greci, pentru viaţa ascunsă era nevoie de cerneală invizibilă. Ei scriau o scrisoare obişnuită, iar printre rânduri plasau o alta, scrisă cu lapte. Documentul părea perfect nevinovat, până când cineva care se pricepea presăra peste el pudră de cărbune. Nu mai conta ce fusese scrisoarea aceea; conta viaţa care ieşea la lumină, nedescoperită… până acum.
Am descoperit că viaţa mea era scrisă cu cerneală invizibilă, că era înghesuită printre întâmplări şi‑şi lua zborul fără mine, precum Cele Douăsprezece Domniţe Dansatoare[1] care o zbugheau de la fereastră în fiecare noapte şi se întorceau acasă în fiecare dimineaţă, cu rochiile zdrenţuite şi condurii tociţi, fără să‑şi mai amintească nimic.
M‑am hotărât să stau de veghe, precum un părinte gelos, încercând să mă surprind în timp ce dispăream pe câte‑o uşă abia dibuită în perete. Ştiam că asta însemna adulter, că ceea ce iubeam eu nu era acasă. Mă descotoroseam de mine însumi şi treceam prin lume ca o umbră. Cu cât mă feream mai mult de mine, cu atât mă obseda mai tare gândul descoperirii. Uneori, când eram însoţit, se întâmpla ca cineva să pocnească din degete în faţa mea şi să mă întrebe: „Unde eşti?” Multă vreme nici n‑avusesem habar de ea, dar, treptat, am început să găsesc dovezi ale celeilalte vieţi şi, treptat, ea mi‑a apărut în faţa ochilor.
„Ţine minte stânca din care ai fost cioplit şi ţărâna gropii din care ai fost săpat.”
Mama a gravat aceste cuvinte pe un medalion pe care mi l‑a pus la gât, în ziua când m‑a găsit în mâlul de la marginea râului. Eram înfăşurat într‑un sac putred, dintr‑acelea în care se îneacă puii de pisică, dar aveam capul sprijinit de mal, la suprafaţa apei. Am auzit nişte câini alergând spre mine, apa vuind, iar un chip rotund ca luna plină, cu părul despletit, s‑a ivit deasupra mea. M‑a scos din mâl şi m‑a luat între sânii ei, cu sfârcurile bombate ca nişte nuci. M‑a luat acasă şi m‑a crescut, împreună cu cei cincizeci de câini, dăruindu‑mi compania ei şi doar a ei.
Am avut un nume, dar l‑am uitat.
Mi se spune Femeia cu Câini şi e de‑ajuns. Eu îl strig Jordan[2] şi e de‑ajuns. Nu are nici un alt nume, nici înainte, nici după acesta. Cum era să‑i spun, dacă l‑am pescuit din Tamisa cea împuţită? Nu‑i poţi pune unui copil numele Tamisa, şi nici Nil, chiar dacă seamănă cu Moise. Dar am vrut să‑i pun un nume de râu, un nume care să nu fie îngrădit, aşa cum nici apele nu pot fi îngrădite. Când o femeie naşte, i se rupe apa şi din ea se scurge un copil, care apoi e liber. Mi‑ar fi plăcut să se scurgă şi din trupul meu un copil, dar pentru asta ai nevoie de un bărbat şi nu există nici un bărbat pe măsura mea.
Când era mic, Jordan stătea pe trupul meu aşa cum stă musca pe o grămadă de bălegar. Şi l‑am hrănit aşa cum grămada de bălegar hrăneşte musca, iar când şi‑a făcut plinul, m‑a părăsit.
Jordan…
Ar fi trebuit să‑i dau numele unei ape stătătoare, al unui lac, şi astfel aş fi putut să‑l păstrez, dar i‑am dat numele unui râu, iar odată cu fluxul a plutit şi el departe de mine.
Când avea trei ani, l‑am dus să vadă o curiozitate; aici am greşit. Se zvonise că un oarecare Thomas Johnson făcuse rost de un fruct comestibil nemaivăzut în Anglia. Acest Johnson, acum mort de douăzeci de ani, era botanist de felul lui, deşi aş spune că era ceva mai mult de‑atât. Dacă vreunei femei i se părea că e prea rotunjoară şi nu mai dădea scurgerea din fiecare lună, la Johnson se ducea, însoţită numai de un felinar. Iar când se întorcea de‑acolo, subţire şi surâzătoare, zicea că‑i dăduse Vâsc sau Iarba‑mâţei sau aşa ceva, dar eu cred că‑l sorbea din ea ca să‑l ofere Diavolului.
Cu toate astea, fiindcă era pe timpul zilei şi părea că se va strânge o mulţime de oameni, cum doar la luptele de câini cu urşi se‑ntâmplă, l‑am luat pe Jordan, împreună cu o ceată de dulăi, şi ne‑am croit drum printre mocofani şi păcătoşi până ce‑am ajuns în faţă, unde se afla Johnson, care încerca să stoarcă bani de pe urma curioşilor.
L‑am ridicat pe Jordan şi i‑am spus lui Johnson că, dacă n‑avea de gând să dea la o parte pânza ca să vedem minunea, o să‑i îndes mutra între ţâţe cu atâta aplomb, de‑o să‑şi dorească să nu fi fost alăptat vreodată, în aşa hal o să‑l strâng.
El a început să dea din colţ în colţ şi s‑a întins după un borcan colorat din spatele lui, la înălţimea capului, aşa că m‑am gândit, doar n‑o să‑l las să dea drumul vreunui duh cu limba despicată şi cu boaşele ca nişte pietre preţioase, aşa că l‑am apucat şi am început să‑l îndes în rochia mea. Cât ai clipi, s‑a pornit să tuşească şi să lăcrimeze, fiindcă nu‑mi mai dădusem jos rochia aia de cinci ani.
— Deci, am zis eu, ţinându‑l de ceafă ca pe‑o nevăstuică, unde‑i minunea?
— Doamne fereşte, îngăduiţi o clipă, să‑mi iau sărurile aromate, doamnă scumpă!
Dar eu nici nu voiam s‑aud; am smuls pânza cu mâna mea şi vă jur că ce‑am aflat acolo semăna, nici mai mult, nici mai puţin, cu ruşinea unui oriental. Era galbenă şi cadaverică şi lungă.
— E o banană, doamnă dragă, a spus şarlatanul.
Banană? Ce mama naibii e aia banană?
— În Rai nu creştea aşa ceva, am spus eu.
— Ba creştea, doamna mea, face el, înfoiat ca o năpârcă veninoasă. Acest fruct provine de pe Insula Bermuda, care e mai aproape de Rai decât o s‑ajungi dumneata vreodată!
L‑a ridicat deasupra capului, iar oamenii, văzându‑l pentru prima dată, au început să vocifereze şi să‑şi dea coate, vrând să afle cine era sărmanul netot ajuns într‑o asemenea sărăcie, încât să‑şi vândă bărbăţia.
— Ori e vopsit, ori e bolnav, am spus eu, fiindcă din câte ştiu o asemenea culoare nu există.
Johnson a răcnit cât a putut, ca să acopere larma…
— ASTA NU E SCULA VREUNUI NEFERICIT! E FRUCTUL UNUI COPAC. SE DECOJEŞTE ŞI SE MĂNÂNCĂ.
La auzul acestor cuvinte, i‑a lovit pe toţi greaţa. Nici o femeie cinstită nu‑şi putea duce aia la gură, iar pentru un bărbat ar fi fost un gest de canibal. Doar nu de‑aia ne‑am dus atâţia ani la biserică şi ne‑am spălat cu sângele lui Isus, ca să ne mâncăm acum între noi, cum fac păgânii!
Am tras de zgardă ca să‑l iau pe Jordan de‑acolo, dar am rămas cu zgarda în mână. M‑am lăsat pe ciuci, în mijlocul încrengăturii de picioare goale şi ciorapi rupţi şi catarame de pantofi bărbăteşti, ici şi colo. Dispăruse. Băiatul meu dispăruse. Am scos un muget înfiorător, ca o vită, şi‑aş fi mugit până‑n Ziua de Apoi, dacă nu m‑ar fi luat un păcătos de ureche şi nu m‑ar fi făcut să mă uit sub masa diavolească a lui Johnson.
L‑am văzut pe Jordan. Nemişcat, ca o stană de piatră. Avea braţele ridicate spre banana de deasupra capului lui Johnson. Mi‑am coborât capul lângă al lui, am privit încotro privea el şi am văzut ape albastre şi adânci, care scăldau un ţărm palid, şi copaci cu ramuri care gemeau de verdeaţă, şi păsări în culori dumnezeieşti, şi un bătrân cu o pânză petrecută peste mijloc.
Atunci a fost prima oară când Jordan a plecat pe mare.
Londra e un loc împuţit, plin de molimi şi de stricăciune. Aş vrea să‑l iau pe Jordan şi să trăim la ţară, dar trebuie să stăm pe lângă Hyde Park, ca să‑mi pot înscrie câinii la curse şi la lupte. În fiecare sâmbătă, mă întorc acasă plină de bale şi muşcată până la os, dar cu bani în buzunar şi nemaiavând nevoie decât de un trup care să‑mi ţină de urât.
Vecina mea, care e atât de neagră şi de cheală, încât a fost confundată, şi încă de două ori, cu o spată de vită pusă la sărat şi învelită în muslin, se dă drept vrăjitoare oriunde s‑ar duce. Nimeni nu‑i cunoaşte vârsta; ce vârstă pot să aibă o bucată de piele ca o minge, care serveşte drept cap, şi o grămadă ciudată de zdrenţe, ce trece drept trup? Nici eu, nici altcineva nu i‑am văzut vreodată picioarele pe sub fuste, aşa că nu se ştie cu ce merge. Mâinile ei, care mereu gesticulează şi se contorsionează, arată ca maimuţele zbârcite pe care le târăsc după ei flaşnetarii. Ea nu prea se mişcă, dar mâinile nu‑i stau locului o clipă, îi scarpină capul şi burta şi se reped s‑apuce mâncarea şi să i‑o vâre în gură. Nici eu nu sunt omul care să umble cu cuţitul şi cu lingura, dar ştiu să mănânc în societate. Ştiu să‑mi folosesc pâinea ca pe‑o farfurie şi să‑mi iau câte‑o bucată de friptură, fără să mi‑o răstorn pe toată în poală. Dar, când te uiţi la bărbia ei, nu‑i nevoie să fii vrăjitoare ca să ghiceşti ce‑a mâncat în ultimele trei săptămâni. Când l‑am găsit pe Jordan, atât de plin de noroi, c‑aş fi putut să‑l pun la copt ca pe‑o prăjiturică, ea m‑a ajutat să‑l spăl ca să‑i aflu sexul. Pe când eu încercam să‑i înmoi crusta de nămol cu un burete cu apă fierbinte, ea i‑o râcâia insistent cu unghiile şi‑l pigulea ca pe un câine care a fost la vânătoare.
— O să te facă să suferi, a zis ea, fericită să afle un neajuns în imediata ei apropiere. O să te facă să‑l iubeşti şi apoi o să te facă să suferi.
Apoi s‑a oprit puţin şi şi‑a apropiat urechea de pieptul micuţ, iar bătăile inimii lui au umplut încăperea.
— O să fie multe care‑o să tânjească după inima lui, dar n‑o s‑o aibă. O s‑o aibă una singură, iar aceleia n‑o să‑i trebuiască.
Apoi băbăciunea aproape că s‑a înecat de moarte cu propriul cotcodăcit şi a trebuit să‑i ard câteva pe spinare, pân‑a vărsat nişte flegmă şi mi‑a mulţumit pentru efort. Drept să spun, i‑aş fi putut rupe şira spinării ca pe un os de peşte. Poate că, dac‑aş fi făcut‑o, alta ne‑ar fi fost soarta, căci soarta atârnă de fiece clipă şi în fiece clipă poate fi schimbată. Trebuia s‑o fi omorât şi să ne fi găsit o altă poveste.
S‑a strecurat afară, în beznă, iar eu am urmat‑o.
Atunci m‑am făcut invizibilă. Eu, care încap pe uşă doar în dungă, mă pot topi în noapte la fel de uşor precum fiinţele subţiratice care cântă în corul bisericii. Cântatul este pasiunea mea, dar nu în biserică, fiindcă popa a zis că garguiele trebuie să rămână afară, nu să ia loc în strane. Aşa că eu cânt înăuntrul meu, ca într‑un munte de carne, iar vocea îmi e la fel de subţire precum sunetul fluierului, vocea mea fără grăsime. Când eu cânt, câinii stau cuminţi, iar oamenii care trec prin preajmă în timpul nopţii încetează cu trăncăneala şi nemulţumirile şi se gândesc la alte vremuri, când erau fericiţi. Eu cânt despre alte vremuri, când eram fericită, deşi ştiu că toate sunt născociri şi că n‑am ajuns niciodată acolo. Dar ce contează că locul cu pricina nu poate fi găsit pe hartă, câtă vreme eu pot să‑l descriu?
Într‑o noapte, Jordan m‑a dus cu barca. Am pornit odată cu fluxul, când ziua tocmai îşi retrăgea apele. Am vâslit în jos pe Tamisa şi am ieşit la mare, iar eu priveam în urmă şi mă miram cât de repede dispăruseră locurile bine cunoscute. Jordan a spus că stelele te pot duce oriunde. Pe fiecare mal, deasupra apei, tronau clădiri joase, cu temeliile ridicate pe piloni. Ici şi colo, dragorii îşi făceau drum prin apă, printre stâlpi, învolburând suprafaţa întunecată a apei cu beţele şi umplându‑şi coşurile de răchită cu gunoaie. Acum o săptămână, unul a găsit o ancoră cică de pe vremea romanilor, când eram cu toţii barbari şi purtam plete lungi până la brâu. Dragorii n‑au mândrie şi se vâră‑n gunoi pentru te miri ce. E drept că unul dintre ei trăieşte într‑un conac straşnic în Chelsea, dar, cu toată ascensiunea, el şi nevastă‑sa şi plozii lor încă aduc cu gunoaiele pe care s‑au căţărat. Ea e un şnur putrezit, iar el, o balegă uriaşă. Copiii umplu gazonul de parc‑ar fi căcăreze de iepure. Eu sunt o păcătoasă şi, pe deasupra, o femeie obişnuită, dar, dac‑aş avea bani să‑mi iau un şirag de perle, m‑aş spăla pe gât înainte să le port.
Jordan mi‑a spus să mă îmbrac cu cele mai bune haine în voiajul nostru. Aşa am făcut, luându‑mi o pălărie cu pene ca un cuib de păsări dintr‑un copac. M‑a ajutat să mă aşez comod şi m‑a întrebat de cel puţin zece ori dacă mi‑e destul de cald. Mi‑era cald. Vedeam lumea.
Când s‑a întunecat de‑a binelea, Jordan a aprins felinarele de pe marginile bărcii. A venit la mine şi mi‑a spus că e cea mai scurtă noapte a anului şi că peste câteva ore va răsări soarele şi voi vedea ceva nemaipomenit. N‑a vrut să spună mai mult şi mi‑am stors creierii încercând să ghicesc ce nebunie pusese la cale ca să mă impresioneze. Căci mă pot mândri c‑am văzut mai multe decât majoritatea oamenilor, inclusiv o mumie din Egipt. N‑am văzut chiar bandajele, dar am zărit sarcofagul împodobit trecând prin Londra, în drum spre Enstone. Era un cadou făcut de buna regină Henrietta unei favorite a ei care‑şi făcuse o grădină minunată, plină de invenţii de pe continent.
Şi am văzut şi o banană.
Deci, ce‑ar fi putut să‑mi pregătească Jordan?
Am aşteptat în barcă, briza suflând de‑o parte şi de alta, iar Jordan mi‑a povestit despre locurile în care fusese şi despre plantele cu care se întorsese în Anglia. Cunoaşte toate obiceiurile francezilor şi pe ale italienilor şi a fost în Persia cu John Tradescant[3]. Tradescant a murit la scurtă vreme după ce Jordan a adus primul ananas în Anglia, dar în anii din urmă şi‑a umplut casa din Lambeth cu ciudăţenii şi lucruri rare, din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. „Arca” – aşa îşi botezase casa – era atât de plină de ciudăţenii, încât musafirii nu găseau nici măcar un loc unde să‑şi agaţe pălăria. Dar toţi cei aleşi îl vizitau, inclusiv regele, iar eu l‑am văzut şi pe rege. Ce minuni mi‑au mai rămas de descoperit?
— Uite, spuse Jordan.
Eram pe mare. Valuri gri cu coame albe. În depărtare, o linie subţire, unde cerul cădea în apă. Nu erau nici păsări, nici clădiri, nici oameni şi nici bărci. Un vânt uşor ne‑a făcut să ne zgribulim.
Atunci am văzut soarele. Am văzut soarele ridicându‑se deasupra apei, iar lumina devenea tot mai sonoră, într‑atâta, încât trebuia să ţipăm ca să ne facem auziţi, şi am văzut soarele pe faţa lui Jordan şi ultimele licăriri ale felinarelor, iar peste urma stinsă a lunii au trecut câţiva pescăruşi, care veneau de nicăieri şi păreau să se fi născut chiar din lumina soarelui.
Am rămas unde eram, legănaţi de valuri, până când au venit pescarii de noapte, într‑un convoi tăcut. Ne‑au salutat şi i‑au aruncat lui Jordan doi peşti şi apoi, uitându‑se la mine, i‑au mai aruncat unul.
Aveam o bucată de pâine, aşa că ne‑am luat micul dejun şi le‑am lăsat resturile pescăruşilor care zburau în cerc. Apoi am vâslit către casă cu soarele în spate, iar când am intrat pe Tamisa m‑am uitat o dată în urmă. Îmi amintesc strălucirea apei şi mărimea lumii.
Strălucirea apei şi mărimea lumii.
Le‑am văzut pe amândouă de nenumărate ori, de când am lăsat‑o pe mama în urmă, pe malurile întunecatei Tamise, dar în mintea mea mă întorc mereu în acelaşi loc, iar acel loc nu e nici cel mai frumos, nici cel mai plin de minuni.
Ca să scap de greutatea lumii, îmi las corpul acolo unde e, în mijlocul unei conversaţii sau la cină, şi străbat tot felul de străduţe încâlcite, până la o casă aflată departe de drum.
Străzile sunt prost luminate şi late cât deschizătura braţelor mele. Piatra se fărâmiţează, pavajul e prost. Oamenii care se îmbulzesc pe străzi strigă unul la altul, iar vocile li se ridică din mulţimea de capete şi plutesc spre turlele bisericii şi spre clopotele uriaşe de aramă care anunţă sfârşitul zilei. Cuvintele lor urcă şi formează un nor gros deasupra oraşului, care din când în când trebuie curăţat de limbajul de prisos. Bărbaţi şi femei se ridică în baloane din piaţa centrală şi, înarmaţi cu mături şi perii de frecat, dau piept cu bolta de cuvinte rămasă sub soare.
Cuvintele se opun ştergerii. Cele mai vechi şi mai îndărătnice formează o crustă solidă de vociferări furioase. Curăţătorii au fost muşcaţi de cuvinte care încă se mai certau, iar într‑un proces celebru, o femeie căreia o gâlceava cumplită i‑a mâncat mătura şi i‑a schilodit mâna a căutat să‑i aducă pe preopinenţi în sala de judecată. Cei responsabili şi‑au bazat apărarea pe faptul că vorbele respective nu le mai aparţineau. Trecuseră nişte ani. Era oare vina lor că oraşul nu reuşise să‑şi rezolve problema de deasupra? Judecătorul a respins acuzaţiile reclamantei, dar a hotărât ca oraşul să‑i cumpere altă mătură. Femeia nu s‑a considerat mulţumită, iar ulterior a fost prinsă ungând hornurile acuzaţilor cu vitriol.
La un moment dat, am însoţit şi eu o curăţătoare în balon şi am fost uimit s‑aud, pe măsură ce peisajul oraşului se îndepărta, un murmur slab, ca zumzetul albinelor. Murmurul devenea din ce în ce mai sonor, până când a început să semene cu zarva păsărilor, apoi cu larma asurzitoare a şcolarilor intraţi în vacanţă.
Femeia mi‑a arătat cu mătura un grup de cuvinte deosebit de zgomotoase, de un roşu‑aprins, care, din câte‑am putut să deduc, le scăpaseră unor tineri pe când se întorceau de la bordel. După cum îşi strâmba gura însoţitoarea mea, am înţeles că această treabă i se părea dezgustătoare, dar a stăruit şi, după câteva minute, n‑a mai rămas decât rozul‑pal al câtorva înjurături fantomatice.
Apoi am fost atacaţi de un nor de mânie scuipat de un popă surprins în timp ce păcătuia cu mama sa. Norul s‑a înfăşurat în jurul balonului; m‑am temut pentru vieţile noastre. N‑o mai vedeam pe femeia care mă însoţea, dar o auzeam înecându‑se din cauza mirosului oribil. Brusc, m‑am trezit cufundat într‑un lichid plăcut şi s‑a făcut din nou lumină.
[1] Referire la povestea Condurii domniţelor, scrisă de Fraţii Grimm.
[2] Iordan (engl.).
[3] John Tradescant cel Bătrân (aprox. 1570–1637) şi John Tradescant fiul (1608–1662), unii dintre primii călători, botanişti şi colecţionari britanici.