Luceafărul de seară și luceafărul de noapte
A fost cand a fost, pe vremea cand se potcovea puricele cu nouazeci si noua oca de fier la un picior, cu nouazeci si noua oca de otel la alt picior si tot i se parea usor.
A fost odat a un impara t si avea imparatul cela un bahor e, de baiat neastamparat si zbantuit, de nu mai avea incotro. Intr-o zi, baiatul a iesit la poarta si improsca cu prastia pietre. Tocmai atunci a trecut prin poarta palatului o baba cu un ulcior cu apa. Baiatul a improscat si a nimerit drept in ulcior. Ulciorul s-a stricat, apa toata s-a varsat, iar baba s-a intors si i-a zis baiatului:
— Sa mergi tot pamantul umblator, astampar sa nu mai ai, pana nu vei nimeri pe taramul fara de moarte, si nici acolo ceas de tihna si loc de odihna sa nu-ti afli.
Baiatu l s-a intors in palat si dup a trei zile a prins a se lua pe ganduri, l-a palit o tristete si un dor sa mearga in lume, sa gaseasca taramul fara moarte. S-a luptat el in sinea lui cat s-a luptat si intr-o buna dimineat a ii spune imparatulu i sa-i dea bani de cheltuiala , haine de primeneala , sabie si buzdugan , ca se duce in lume. N-a putut nimeni sa-i stea in cale, s-a dus feciorul imparatului si dus a fost. Daca s-a pornit, a mers pe un drum, pe altul, ba intr-un sat, ba in altul, pe la Balti, pe la Soroca, mai stiu eu pe unde, si a ajuns la o chilie. A batut in usa, a iesit un sihastru si l-a intrebat:
— Ce cauti, mai baiate?
— Caut taramul fara de moarte.
Sihastrul s-a mirat:
— Inca nu mi s-a dat ochii a vedea si urechile a auzi de asa taram.
Baiatul s-a scarbit.
— Ce ma fac eu acum, ca doar inapoi n-am sa ma intorc.
Sihastrul atunci i-a dat un sfat:
— Treci padurea aceasta deasa si intunecoasa. In padure ai sa intalnesti tot felul de jivine, pe la toate sa mergi, sa le dai buna ziua! La urma ai sa ajungi la un palat, dinaintea acestui palat sta culcat un balaur cu capul pe prag, ii dai si lui buna ziua; el de bucurie are sa intoarca capul intr-o parte, si ai sa treci. Acolo ti-or spune incotro sa mergi.
Feciorul imparatului asa a si facut, a umblat padurea toata, si cate animale , pasar i si gangani i a intalni t pe toate le-a hiritisit. Dupa aceea a ajuns la un palat. In fata palatului statea un balaur culcat cu capul pe prag. Feciorul imparatului de departe s-a inchinat si i-a zis:
— Buna ziua, laur-balaur cu solzii de aur!
Balaurul s-a bucurat, a intors capul si a spus: — Sa nu-mi fi dat buna ziua, aici iti faceam capatul. Baiatul a pasit pragul si a raspuns:— Sa te fi repezit asupra mea, aici te faceam harcea-parcea.
A intrat feciorul imparatului in palat si a vazut un mosneag cat lumea de batran.
— Ce vanturi te poarta, voinice?
— Caut taramul fara de moarte.
— Departe-i, voinice,departe, nimeni n-a fost pe cele taramuri si nimeni nu stie drumul . Fiindca mi-ai hiritisit jivinele toate, o sa-ti dau un ghem de aur, sa-ti arate calea inainte. Incotro se va rostogoli ghemul, intr-acolo sa mergi.
Si-a luat baiatul ziua buna, a aruncat ghemul si ghemul a prins a se cotili peste dealuri, peste vai, peste campii, peste pustii.
Cat mergea ghemul, se desprindea de pe el un fir de aur subtire ca o ata de paianjen. Asa a mers voinicul cale lunga, si intr-un tarziu a ajuns la un stejar, unde s-a oprit sa poposeasca.
S-a asezat voinicul la umbra si a nimerit drept pe o ghinda , care crapas e si slobozise colt. Ghinda, simtind asa greutat e asupra ei, intreaba:
— Cine esti, voinice, si incotro mergi?
— Sunt fecior de imparat, merg la taramul fara de moarte, sa traiesc cat lumea si pamantul.
Ghinda ii zice:
— Da-te de pe mine, ca abia am incoltit, sunt firava si slaba, sa nu ma strivesti, lasa-ma sa cresc si, daca vrei, stai aici cu mine si vei trai pana voi creste eu stejar mare si falnic, vei vietui pana voi ajunge la adanci batranete si, cand ma voi risipi din picioare si se vor scalda vrabiile in colbul meu, abia atunci o sa-ti vie si tie sfarsitul.
Feciorul de imparat s-a sculat, a invelit ghinda cu pamant, ca sa creasca, si-a luat ziua buna si s-a pornit mai departe. A mers el si a tot mers din urma ghemului si a ajuns la un butuc de vita de vie,incarcat cu struguri. S-a oprit voinicul la popas, a rupt un strugure si a mancat. Dupa ce s-a saturat, vita de vie l-a intrebat: — Unde te duci, voinicule?
— Ma duc la taramul fara de moarte, unde voi trai cat lumea si pamantul.
Vita de vie ii zice:
— Ingroapa o bobita in pamant, sa creasca, sa rodeasca si, daca doresti, stai aici si vei trai pana s-a inmulti poama, de nu vor avea loc radacinile in pamant si frunzele sub soare, si cat voi fi aici, vei bea vin si vei manca poama.
Voinicul a ingropat o bobita de poama in pamant si a zis:
— Iti multumesc , vita de vie, ramai cu bine, creste si te inmulteste, ca eu ma duc mai departe.
— Fii sanatos si umbla in plin.
Feciorul de imparat a mers inainte si, nu multa zabava, vede un vultur. El a intins arcul sa traga. Vulturul atunci zice:
— Voinice, nu trage si nu ma sageta. Ia si ma lecuieste si ma vermuieste1, ca de mare folos ti-oi fi. Cand te-a pali vreo nevoie mare, numai cu gandul sa te gandesti la mine si eu voi fi la tine.
Feciorul de imparat i-a purtat de grija vulturului, i-a legat ranile cum stia mai bine, l-a hranit, l-a lasat bun sanatos si de acolea a mers mai departe si a ajuns la malul unei ape. Mergand asa pe malul apei, vede ceva stralucind si inalbind inainte. Se uita el si se gandeste:
— Oare ce sa fie?
A mers el hat departe, si cand colo ce sa vada? Marea se trasese la
adanc, iar pe nisipul fierbinte ca focul se parpalea imparatul pestilor lung de doisprezece pasi si inalt de un stat de om, cu solzii de aur, cu aripile de argint, cum nu s-a mai pomenit candva pe pamant.
Baiatul s-a apropiat si a zis:
— Alei, bun ospat de peste o sa mai fac!
Pestele l-a auzit si i-a raspuns:
— Voinice, daca ma vei manca, n-ai sa te ingrasi, mai bine ia si ma da la adanc si, cand ii gandi la mine, eu oi fi la tine.
El a cautat un druc lung, l-a saltat pe incetul si l-a dat pe imparatul pestilor in mare.
Apoi baiatu l si-a luat drumul inainte si a mers mult a lumeimparatie, cuvantul sa ne fie, limba sa nu osteneasca, nici sa popo- seasca, si la o bucata de loc vede o vulpe, fugarita de ogari, muscata de caini. El intinde arcul sa traga, dar vulpea zice:
— Voinice, nu ma omori, apara-ma de caini si de ogari, lecuieste- ma si la nevoie ti-oi fi de ajutor.
S-a repezit feciorul de imparat, a alungat cainii si ogarii, a luat-o sub ocrotirea lui si i-a purtat de grija, pana s-a intremat vulpea de-a binelea, si i-a dat drumul. La despartire vulpea i-a zis:
— Multumesc, fecior de imparat, ca nu m-ai lasat sa ma rupa cainii si ogarii. Cand ii ajunge la vreo greutate, sa te gandesti la mine si eu voi fi la tine.
A plecat feciorul de imparat iar la drum, si cu cat mergea, ghemul cel de aur se dezvartea si se facea tot mai mic. Asa a mers el pe bura nescuturata, pe cale necalcata , pan a a ajuns la un ulm cu dou a tulpini.
Intre tulpinile ulmului era intinsa o panza de paianjen, iar pe panza se zbatea un tantar. Cand l-a vazut pe feciorul de imparat, tantarul a prins a striga:
— Voinice, voinice, scapa-ma, ca ti-oi sta intr-o mana de ajutor. Eu stiu unde te duci, te duci la taramul fara de moarte, si de mii face un bine, la vremea vremii si eu te-oi ajuta cu ceva.
Drumetul, daca a vazut treaba de-asa, s-a oprit, l-a hranit si i-a dat drumul.
— Multumescu-ti dumitale, om calator, pentru benefacere.
Cand ii avea vreo greutate, numai cu gandul sa te gandesti la mine si eu voi fi la tine. Iar acum mergi sanatos inainte, caci nu ti-a ramas mult de mers si vei ajunge la un palat. Acolo daca vei ajunge, mergi drept la imparat si cere-i fata cea mai mica de mireasa, ca pana nu-i fi insurat, nu-i putea stapani taramul fara de moarte.
A mers feciorul de imparat, a tinut tot drumul inainte si de cale lunga ghemul se tot micsora , se facuse cat un mar, apoi cat o nuca, si cand ajunsese cat mazarea, a vazut feciorul de imparat inaintea lui niste palate aurite, poleite, mandre si, ce sa mai vorbesc, erau asa de frumoase, ca nu se mai aflau altele sa le stee impotriva pe fata pamantului.
Feciorul de imparat a mers drept la palat si a batut in poarta.
Imparatul a trimis straja de l-a intreba t ce umbl a el acolo, de unde vine si incotro se duce.
Feciorul de imparat i-a spus totul de-a fir a-n par. Iaca cum si iaca ce... atunci a iesit imparatul la poarta si voinicul i-a vorbit asa:
— Luminate imparate , vedea-o-as pe fiica ta cea mai mica mireasa in capul mesei si pe mine mire alaturi de ea. Iata am venit sa-i cer mana. Mi-o dai?
Ti-o dau, ti-o dau, daca te vei putea ascunde sa nu te gaseasca nimeni. Atunci vom face nunta si vei trai aici la palat cat lumea si pamantul, caci de la poarta aceasta incepe taramul fara de moarte.
Acum pe sarmanul baiat il palise o scarba ca aceea, dar ce era sa faca. Stand asa pe ganduri, isi aduse aminte de vultur si cat ai clipi din ochi vulturul a fost langa dansul.
— Ce te-ai intristat, stapane? — Uite ce nevoie m-a palit...
Si a prins a-i spune de porunca imparatului.
— Cat despre asta, n-ai ce te intrista.
Vulturul l-a luat pe feciorul imparatului si l-a dus tocmai la tortile cerului si l-a ascuns dupa noua randuri de nouri.
Imparatul avea trei fete tot o fata, tot un par, tot o imbracaminte, tot o ciubotica. A iesit imparatul, cu sabia goala, cu fata cea mai mare si i-a spus hotarat ca, daca nu l-a gasi pe feciorul imparatului unde-I ascuns, ii ia capul.
Fata s-a dus la vazdogarie,si-a luat o vazdoaga in paneras si a iesit cu tatal sau in pragul usii, sa-l vada pe feciorul imparatului.
S-a uitat fata pe pamant, nu l-a vazut, s-a uitat in mare, nu l-a vazut, s-a uitat in cer, l-a vazut si a strigat:
— Iesi de dupa nouri, ca te vad.
Cat te-ai sterge la ochi, vulturul l-a coborat pe feciorul imparatului din nouri.
Imparatul zice:
— Acum ce, sa-ti iau capul?
Fata i-a luat apararea voinicului:
— Luminate imparate, pacatul de prima data se iarta.
Imparatul l-a iertat.
— Iata te iert, dar a doua oara, daca te va vedea fata cea mijlocie, iti iau capul.
Imparatul s-a dus la palat s-o aduca pe fiica cea mijlocie. Baiatul nu mai stia ce sa faca.
Cum statea el oropsit si se tanguia, cine sa-l scoat a dintr-o greutate ca aceasta, isi aduce aminte de imparatul pestilor. Numai cu gandul s-a gandit si, cand colo, ce sa vezi, se pomeneste cu marea la zidurile palatului si cu pestele saltand din apa.
— Ce necaz ai, stapane?
— Am dat peste primejdie...
Si prinde a-i spune de cuvantul imparatesc, ca-l ameninta sa-i taie capul.
— Vai de mine, fa-ti pace, nici capul nu-ti bate, stiu eu niste ascunzisuri prin fundul marii , ca nu te mai gaseste nimeni cat pururea.
Pestele l-a luat pe feciorul imparatului in gura, ca pe un graunte, si l-a dus in strafundul marilor.
Imparatul a iesit cu fiica cea mijlocie, a scos sabia din teaca si i-a spus:— Sa-l gasesti pe feciorul imparatului unde-i ascuns, ca de nu, capul nu-ti mai sta unde sta.
Fata imparatulu i s-a spalat pe fata , si-a pus o vazdoag a in paneras, si s-a uitat sa-l vada pe feciorul de imparat. L-a cautat fata pe tot pamantul umblator si nu l-a gasit, s-a uitat in cer, pe dupa soare, pe dupa luna — nu l-a aflat, s-a uitat fata in fundul marilor si l-a zarit.
Imparatul a strigat:
— Iesi, voinice, ca te-a vazut fata mea.
Pestele l-a scos la mal, si imparatul, cand l-a vazut, i-a spus:
— Acum se cuvine sa-ti iau capul.
Fata cea mijlocie a sarit:
— Iarta-l, tata, caci pacatul de-al doilea se iarta; daca-l vei vedea a treia oara, sa-i ei capul.
— Ei, iata te iert si a doua oara pe cuvantul fetei. Daca si a treia oara nu te vei putea ascunde, sa stii ca nu mai calci iarba verde.
A ajuns feciorul de impara t la aman scarba , groaza , tine-te, inima!
— O sa-mi ieie capul si mantuita- i socoteala , ce sa fac eu sa nu ma vada fetele imparatului , cine sa ma scoat a de la un necaz ca acesta?
Pe cand se vaieta el, isi aduce aminte de vulpe, si cat s-a gandit — iata si vulpea dinaintea lui.
— Ce plangi, stapane?
— Iaca cum si iaca ce...
— Taci, nu plange si nu te scarbi pentru atata treaba, fa-ti pace, nici capul sa nu te doara. Daca ti-i vorba de asa, hai cu mine, ca stiu eu ce-oi face.
S-a pornit vulpea inainte, feciorul de imparat dupa dansa, au sarit parleazul prin fundul gradinii, au intrat in vazdogari a fetelor, si vulpea s-a rotit imprejur, l-a lovit pe feciorul imparatulu i cu coada si l-a facut o vazdoaga mare, inflorita, decat toate vazdoagele mai aleasa si mai frumoasa.
Fata cea mai mica a imparatului s-a spalat, s-a dus la vazdogarie si tocmai vaz doaga aceea a rupt-o, caci i-a placut mai mult, si a pus-o in paneras.
A iesit imparatul in fata palatului cu sabia goala, a chemat-o pe fata cea mai mica si i-a hotarat sa-l caute pe feciorul imparatului unde stie, ca, de nu, ii taie capul cu sabia.
Se uita fata imparatulu i pe paman t — nu-i; se uita pe mare — nu-i;
se uita in cer tot nu-i. Se mai uita ea o dat a prin fundul pamantului, prin intorsul cerului, pe scarile stelelor si mai departe, nu-i si pace.
Imparatul atunci i-a zis:
— Uita-te bine, tu il ascunzi!
Fata a raspuns:
— M-am uitat de-a maruntelul si nu-i, umbra lui este, iar el nu se vede.
Imparatul n-a avut incotro si a strigat:
— Iesi, voinice, de unde esti, ca nu te-a vazut fata mea.
El a sarit din paneras si a zis:
— Iata-ma-s, imparate!
— Bine, voinice, vad ca esti viteaz.
Imparatul a dat porunca sa vina muzicile si i-a spus baiatului sa intre in curte, s-o cunoasca pe fata cea mai mica; daca va cunoaste-o, face nunta, iar de nu, ii taie capul.
Cand sa se vada baiatul cu ganduril e implinite, na-ti-o si pe aceasta mai decat toate. Se pune el pe plans si plange, si plange pana i se facura ochii ca pastrama. De buna seama, nu mai scapa. Cat a fost, a fost, iar acum hotarat ca imparatul ii ia capul.
Cum se vaieta el asa, si-a adus aminte de tantar.
Si cat a gandit cu gandul, tantarul a si fost langa dansul.
— Ce greutate ai, stapane, de bocesti asa de tare?
— Cum sa nu plang, sarmanul de mine, ca uite cand sa ma vad si eu scapat de nevoi, ma sfarseste imparatul de zile. Mai pot eu sa le deosebesc pe fetele imparatului, cand ele seamana leit una cu alta?
— Nu te scarbi, stapane, nici in seama nu lua, eu le cunosc bine pe fetele imparatului, stiu care-i mai mare, care-i mai mica, eu intre dansele am crescut. Cand le-a scoate imparatul pe tustrele, eu ma voi aseza pe nas la cea mai mica si tu pe aceea s-o alegi.
Fetele imparatului au iesit toate tot un ochi, tot o fata, aceeasi statura, aceeasi rochie, nici ca sa se deosebeasca cu ceva. Tantarul a zburat prin stufarii, prin dudai, a venit si s-a asezat pe nasul uneia dintre fete.
Fata a ridicat man a sa-l paleasca , da feciorul imparatulu i a apucat-o de mana si a spus:
— Aceasta-i, imparate, fata cea mai mica.
Imparatul a zis:
— Adevarat, aceasta este.
Si era fata aceea mandra si frumoasa, ca soarele cand rasare, ca busuiocul cu floare.
Imparatului foarte bine i-a parut, l-a poftit pe mire in palat, l-a pus in capul mesei si i-a vorbit:
— Dau fiica dup a tine si imparati a cat incape in hotare. De azi inainte vei trai cu noi, nu vei sti de moarte, vei vietui de-a pururi cat lumea si pamantul . Umbla si cutreier a imparati a in lungis si in curmezis, dar inapoi, pe poarta care ai intrat , sa nu iesi, ca o sa fie rau.
Feciorul de imparat a intrat si a vazut gradini de aur si argint impodobite cu piatra scumpa, fantani zidite de marmora cu cani de argint, rauri pe care curgeau lapte si miere, dumbravi cu fel de fel de pasari cantatoare, pajisti cu flori, cu iarba verde crescuta, in trei, in patru impletita, batuta cu margarint, de n-am vazut de cand sunt...
Si cate si mai cate nu erau acolo, ca sa stai sa la spui pe toate, leai spune, dar nunta s-a asezat cu tot temeiul, cu chiote si veselie si asa a tinut nunta aceea multa vreme, cat anume nu pot spune, caci acolo soarele nici nu rasarea , nici nu asfintea , statea numai in crucea amiezii.
Dupa nunta, s-a asezat feciorul imparatului pe trai si traia ca in flori de mar. La un timp de vreme a plecat el la vanatoare, a luat arcul si, cand a tras, sageata a zburat peste poarta. El a vazut incotro a zburat sageata, s-a luat dupa dansa si a uitat de povetele socru-sau.
A tras zavorul, a deschis poarta si nu s-a mai gandit sa pateasca ceva. Cand colo, vede stralucind firisorul de ata de la ghemul cel de aur, isi aduce aminte de casa, de tata, de mama si-l paleste un dor sa se duca sa-i vada. Mai trece cat mai trece, si ce gandi el? Las toate in pamant si ma duc acasa, sa vad ce mai este.
Imparatul i-a tot zis:
— Stai, dragul tatei, n-ai la ce te duce, ca de atunci au trecut maluri de vreme, nici pomeneala de parinti, nici neam din rasstraneamul lor nu mai este.
Dar el n-a crezut. S-a gatit voinicul de drum, si-a pus armele la indemana, s-a inchinat pana la pamant si a plecat.
Imparatul si fata cea mai mica au ramas cu jale in inima.
S-a pornit feciorul de imparat pe firisorul cel de aur si a tot mers calea inapoi, a ajuns la vita de vie si a gasit-o batrana , intins a pe coline, ca nu i se vedea capatul nici intr-o parte, nici in alta.
— Stai, voinice, si poposeste.
El i-a raspuns:
— Bun cuvant ai, dar ma grabesc sa ajung mai degraba acasa.
A mers el mai departe si a ajuns la un stejar batran. Si stejarul l-a cunoscut.
— Ingaduie, voinice, stai la popas, ca mare bine mi-ai facut, cand ai trecut pe aici. Eu am crescut din ghinda pe care ai acoperit-o cu pamant.
Feciorul de imparat s-a mirat, nici nu-i venea sa creada ca a trecut atata vreme.
A mers mai departe, a ajuns la palatul de unde luase ghemul de aur si l-a gasit pe balaur uscat de batran. I-a dat buna ziua, balaurul s-a bucurat, a intors capul si a spus:
— Mai baiate, acum era sa te mananc, dar fiindca mi-ai dat buna ziua nu-ti fac nimica.
Feciorul de imparat a intrat si l-a gasit pe stapanul palatului. De multa vreme ce-a trecut ii crescuse barba, cu o parte se invelea si alta isi asternea. Batranul a ridicat genele de la ochi cu carja, s-a uitat la voinic si a zis:
— Inapoi cand vei veni, tot pe aici sa treci.
Si-a luat el ziua buna, s-a pornit spre casa, caci nu mai ramasese mult, si cand a ajuns la chilia sihastrului, a dat de o sihla deasa, sa te apuce lupii de spate. Cat despre chilie, sihastru — nici urma. L-a palit pe feciorul de imparat tristetea si mai ca-l bate a gandul sa se intoarca inapoi, dar nu s-a oprit, a mers inainte si a ajuns acasa . S-a uitat incolo,s-a uitat incoace, intr-o parte, in alta, si n-a vazut nimic. Numai prepunea locurile. A potrivit cam pe unde era casa parintilor, dar n-a gasit nici palat, nici curte, erau numai niste risipituri. Intr-o rapa a zarit o cascioara. S-a dus acolo si a intrebat asa si asa. In casa aceea traia un mosneag de trei sute de ani. El i-a spus ca a auzit de la rasstrabuni ca a fost aici curtea unui imparat, care avea un fecior, si vorbeau ca s-a dus pe lume dupa viata fara moarte si tinerete fara batranete, sa traiasca cat lumea si pamantul. In sat a fost dupa aceea o ciuma si a murit si om, si vita, si pasare. Feciorul de imparat s-a scarbit, si-a adus aminte de sfatul lui socru-sau si s-a intors inapoi. Cand a ajuns pe locul unde fusese poarta curtii imparatesti vede un marcotet. Da voinicul cu piciorul in marcote t si de desupt iese moartea — neagra, uscata.
— Ehe, dragul matusii, tocmai acum ai venit, de cand te astept eu, nu-mi pot mantui zilele fara tine.
Voinicul si-a tinut firea si hai fuga inapoi, de da inima dintr-insul, sa ajunga cat mai degraba la taramul de unde venise.
Cand l-a vazut moartea fugind, s-a luat dupa dansul.
Aproape de casa mosneagului nu mai putea fugi, a dat buna ziua balaurului , balauru l s-a bucurat , a intors capul intr-o parte, si voinicul a intrat. De ostenit ce era, atata a zis:
— Ajuta-ma, mosule, nu ma lasa, pune-ma la cale ce sa fac, ca ma calca moartea din urma.
Mosneagul i-a dat un brau si i-a spus:
— Na, da-i-l mortii, sa-l poarte pana l-a ponosi, de nu se va tine fir de fir, si abia atunci sa vina la tine.
Cand a ajuns moartea si a vazut balaurul, a ridicat coasa sa-l taie. Balaurul a sarit cu gura cascata, cu limba infocata, a duhnit foc si smoala asupra ei si n-a lasat-o sa se apropie.
— Stai, boanghina, opreste-te, ce dai oarba peste oameni?
— N-am treaba cu tine, da-mi drumul sa intru in casa.
— Trebuia sa-mi fi dat buna ziua, iar acum cauta-ti de drum, daca ti-s dragi zilele, ca ia amus te-oi apuca, ti-a trece de toate.
Vazandu-l asa valvas, moartea a dat inapoi si de departe striga:
— Mosule, da-i drumul feciorului de imparat sa iasa afara, cam sa-ti smulg barba cate un fir.
Atunci a iesit feciorul de imparat cu braul si a spus:
— Na, moarte , braul acesta, incinge-te, intoarce-te inapoi si poarta-l. Cand il vei ponosi de istov, de nu se va mai tine fir de fir, sa vii la mine.
Moartea a luat braul sa-l poarte, sa-l ponoseasca, iar feciorul de imparat a mers tot inainte, a ajuns la stejar, si stejarul l-a chemat:
— Vino, voinice, la popas.
— Nu pot, ca ma ajunge moartea din urma.
— Despre asta n-avea grija, baga mana in scorbura mea, scoate un toiag de fier.
— L-am scos...
— Daca te-a ajunge moartea din urma, da-i toiagul acesta si spu- ne-i sa-l poarte, pana-l va roade, de nu va avea ce tine in mana, si abia atunci sa vina la tine.
Si cum a vorbit l-a si nimerit.
Voinicul si-a luat ziua buna, si misca, baiete, a mers el si a mers peste campuri fara drumuri, peste ape fara vaduri. Si intr-o zi ii iese moartea in cale.
— Stai, voinice, atata ti-a fost sa traiesti!
— De ti-i voia sa ma sfarsesti de zile, sfarseste-ma, dar mai intai poarta toiagul acesta de fier si, cand il vei roade, de nu vei avea ce tine in mana, atunci sa vii la mine.
Moartea a apucat toiagul si a luat drumul in picioare, ca doar tre- buia sa umble, nu ceva, ca sa roada un toiag ca acela.
Feciorul de imparat, cand s-a vazut slobod, parca prinsese aripi, a mers cale inainte, a ajuns la vita de vie si vita de vie, cum l-a vazut, de departe l-a chemat:
— Stai, voinice, de mananca poama si bea vin.
— De stat, prea as sta, dar trebuie sa ma duc, ca mi-s drumurile departe si cararile incurcate, uite ma ajunge moartea din urma.
— N-avea nici o grija, ca m-oi pune luntre si punte sa-ti fiu de folos.
— Toate ca toate, de mi-i spune ce sa fac sa opresc moartea, stiu ca mi-i face un bine.
— Apoi de te ajunge, sa arunci sabia si sa zici:
— Ia, moarte , sabia si tine-o sa rugineasca , pana nu s-a alege nimica dintr-insa, si atunci vino la mine.
— Iti multumesc, cum oi da ochii cu dansa, cum i-oi spune.
S-a pornit iar feciorul imparatului pe cale, pe carare si pasea cat apuca piciorul. La o haba se pomeneste cu moartea in fata.
— Stai, ca ti-a venit capatul!
— Apoi, daca ti-i vorba de asa, nu-ti stau impotriva. Iata mai am o sabie, nu m-as lasa de ea odata cu viata, ti-o dau s-o tii pana va rugini si nu se va alege nimica dintr-insa, si atunci, de ma vei ajunge — bine, de nu, sa nu cauti pricina, ca eu ma duc la taramul de unde am plecat.
Feciorul imparatului i-a dat sabia si s-a tot dus. Dupa ce a ruginit sabia, moarte a s-a pornit din urma lui ca vantu l si ca gandul . Da atunci feciorul imparatului a ajuns la palat, a deschis poarta, fiica cea mai mica i-a iesit in intampinare , l-a apucat de mana , can d colo, si moartea soseste si-l apuca de picior.
— Stai pe loc, esti al meu, unde te duci? facu moartea.
— Ba e al meu! Se opuse fiica imparatului.
— Da-i drumul!
Fata imparatului a zis atunci:
— De-i asa, eu l-oi face un mar de aur, l-oi azvarli in sus, si cine dintre noi il va prinde, a aceleia va fi.
Fata imparatului a azvarlit marul cel de aur in sus, si marul s-a prefacut in luceafar de seara.
Imparatul si cele doua fete ale lui au venit la poarta si, afland ce-i socoteala, au prefacut-o pe fata intr-un mar de aur, au aruncat-o in sus si i-au spus sa-l gaseasca pe feciorul imparatului si sa se coboare cu el in curtea palatului, ca moartea n-o sa aiba ce face.
Marul a zburat in cer si s-a prefacut in luceafarul de zi.
Vazand una ca aceasta, moartea s-a mainiat, i-a calcat pe tustrei pe umbra si i-a prefacut, pe imparat si cele doua fete, stane de piatra in poarta. De atunci sunt luceferi in cer si stalpi de piatra — la porti.
Am incalecat pe un arici
Si am venit pana aici, Am incalecat pe un pui
Si alta poveste nu-i.
Posts
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si nou a de oca de fier si s-arunc a in slava cerului de ne aduce a povesti.
De cand se scria musca pe perete, Mai mincinos cine nu crede.
Au fost odata un imparat mare si o imparateasa, amandoi tineri si frumosi, si voind sa aiba copii, au facut de mai multe ori tot ce trebuia sa faca pentru aceasta; au umblat pe la vraci si filozofi, ca sa caute la stele si sa le ghiceasca daca or sa faca copii; dar in zadar.In sfarsit, auzind imparatul ca este la un sat, aproape, un unchias dibaci, a trimis sa-l cheme; dar el raspunse trimisilor ca cine are trebuinta sa vie la dansul. S-au sculat deci imparatul si imparateasa si, luand cu dansii vreo cativa boieri mari, ostasi si slujitori, s-au dus la unchias acasa. Unchiasul, cum i-a vazut de departe, a iesit sa-i intampine si totodata le-a zis:
— Bine ati venit sanatosi; dar ce umbli, imparate, sa afli? Dorinta ce ai o sa-ti aduca intristare.
— Eu nu am venit sa te intreb asta — zise imparatul — ci, daca ai ceva leacuri care sa ne faca sa avem copii, sa-mi dai.
— Am, raspunse unchiasul; dar numai un copil o sa faceti. El o sa fie Fat-Frumos si dragastos, si parte n-o sa aveti de el.
Luand imparatul si imparateasa leacurile, s-au intors veseli la palat, si peste cateva zile imparateas a s-a simtit insarcinata . Toata imparatia si toata curtea, si toti slujitorii s-au veselit de aceasta intamplare.
Mai-nainte insa de a veni ceasul nasterii, copilul se puse pe un plans , de n-a putut nici un vraci sa-l impace. Atunci imparatul a inceput sa-i fagaduiasca toate bunurile din lume, dar nici asa n-a fost cu putinta sa-l faca sa taca.
— Taci, dragul tatei, zicea imparatul, ca ti-oi da imparatia cutare sau cutare; taci, fiule, ca ti-oi da de sotie pe cutare sau cutare fata de imparat si alte multe d-alde astea; in sfarsit, daca vazu si vazu ca nu tace, ii mai zise: taci, fatul meu, ca ti-oi da Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
Atunci copilul tacu si se nascu; iar slujitorii detera in timpine si in surle si in toat a imparati a se tinu veselie mare o saptamana intreaga.
De ce crestea copilul, d-aceea se facea mai istet si mai indraznet. Il detera pe la scoli si filozofi, si toate invataturile, pe care alti copii le invata intr-un an, el le invata intr-o luna, astfel incat imparatul murea si invia de bucurie. Toata imparatia se falea ca o sa aiba un imparat intelept si procopsit ca Solomon imparat. De la o vreme incoace insa, nu stiu ce avea, ca era tot gales, trist si dus pe ganduri. Iar cand fuse intr-o zi, tocmai cand copilul implinea cincisprezece ani si imparatul se afla la masa cu toti boierii si slujbasii imparatiei si chefuiau, se scula Fat-Frumos si zise: — Tata, a venit vremea sa-mi dai ceea ce mi-ai fagaduit la nastere. Auzind acestea, imparatul s-a intristat foarte si i-a zis:
— Dar bine, fiule, de unde pot eu sa-ti dau un astfel de lucru nemaiauzit ? Si daca ti-am fagaduit atunci, a fost numai ca sa te impac.
— Daca tu, tata, nu poti sa-mi dai, apoi sunt nevoit sa cutreier toata lumea, pana voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut.
Atunci toti boierii si imparatul detera in genunchi, cu rugaciune sa nu paraseasca imparatia; fiindca, ziceau boerii:
— Tatal tau de aci inainte e batran, si o sa te ridicam pe tine in scaun, si avem sa-ti aducem cea mai frumoasa imparateasa de sub soare de sotie.
Dar n-a fost putinta sa-l intoarca din hotararea sa, ramanand statornic ca o piatra in vorbele lui; iar tata-sau, daca vazu si vazu, ii dete voie si puse la cale sa-i gateasca de drum merinde si tot ce-i trebuia.
Apoi Fat-Frumos se duse in grajdurile imparatesti, unde erau cei mai frumosi armasari din toata imparatia, ca sa-si aleaga unul; dar, cum punea mana si apuca pe cate unul de coada, il trantea, si astfel toti caii cazura. In sfarsit, tocmai cand era sa iasa, isi mai arunca ochii o data prin grajd si, zarind intr-un colt un cal rapciugos si bubos, si slab, se duse si la dansul, iar cand puse mana pe coada lui, el isi intoarse capul si zise:
— Ce poruncesti, stapane?
Si intepenindu-si picioarele, ramase drept ca lumanarea.
Atunci Fat-Frumos ii spuse ce avea de gand sa faca, si calul ii zise:
— Ca sa ajungi la dorinta ta, trebuie sa ceri de la tatal tau palosul, sulita, arcul, tolba cu sagetil e si hainele ce le purta el cand era flacau; iar pe mine sa ma ingrijesti cu insati mana ta sase saptamani, si orzul sa mi-l dai fiert in lapte.
Cerand imparatului lucrurile ce-l povatuise calul, el a chemat pe vataful curtii si i-a dat porunca ca sa-i deschiz a toate tronurile1 cu haine, spre a-si alege fiul sau pe acelea care ii va placea . Fat-Frumos , dupa ce rascoli trei zile si trei nopti, gasi in sfarsit, in fundul unui tron vechi, armele si hainele tatane-sau de cand era flacau , dar foarte ruginite . Se apuca insusi cu mana lui sa le curete de rugina , si dupa sase saptamaini, izbuti a face sa luceasc a armele ca oglinda. Totodata, ingriji si de cal, precum ii zisese el. Destul a munca avu; dar fie, ca izbuti.
Cand auzi calul de la Fat-Frumos ca hainele si armele sunt bine curatat e si pregatite , o data se scutur a si el, si toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul, si ramase intocmai cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru aripi; vazandu-l Fat-Frumos astfel, ii zise:
— De azi in trei zile plecam.
— Sa traiesti, stapane ; sunt gata chiar azi, de poruncesti, ii raspunse calul.
A treia zi de dimineata, toata curtea si toata imparatia era plina de jale. Fat-Frumos, imbracat ca un viteaz,cu palosul in mana, calare pe calul ce-si alesese, isi lua ziua bun a de la imparat , de la imparateasa, de la toti boierii cei mari si cei mici, de la ostasi, de la toti slujitorii curtii, care, cu lacrimi in ochi, il rugau sa se lase de a face calatoria aceasta, ca nu care cumva sa mearga la pieirea capului sau; dar el, dand pinteni calului, iesi pe poarta ca vantul, si dupa dansul carele cu merinde, cu bani si vreo doua sute de ostasi, pe care-i oranduise imparatul ca sa-l insoteasca.
Dupa ce trecu afara de imparati a tatalui sau si ajunse in pustietate, Fat-Frumos isi imparti toata avutia pe la ostasi si, luandu-si ziua buna, ii trimise inapoi, oprindu-si pentru dansul merinde numai cat a putut duce calul. Si apucand calea catre rasarit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile si trei nopti, pana ce ajunse la o campie intinsa, unde era o multime de oase de oameni.
Stand sa se odihneasca, ii zise calul:
— Sa stii, stapane, ca aici suntem pe mosia unei Gheonoaie, care e atat de rea, incat nimeni nu calca pe mosia ei, fara sa fie omorat. A fost si ea femeie ca toate femeile, dar blestemul parintilor, pe care nu-i asculta, ci ii tot necajea , a facut-o sa fie Gheonoaie ; in clipa aceasta este cu copiii ei, dar maine in padure a ce o vezi, o s-o intalni m venind sa te prapadeasca; e grozav de mare; dara sa nu te sperii, ci sa fii gata cu arcul ca sa o sagetezi , iar palosul si sulita sa le tii la indemana, ca sa te slujesti cu dansele cand va fi de trebuinta.
Se detera spre odihna; dar pandea cand unul, cand altul.
A doua zi, can d se revarsa u zorile, ei se pregateau sa treaca padurea. Fat-Frumos insela si infrana calul, si chinga o stranse mai mult decat alta data , si porni, cand auzi o ciocanitur a groaznica. Atunci, calul ii zise:
— Tine-te, stapane, gata, ca iata se apropie Gheonoaia.
Si cand venea ea, nene, dobora copacii: asa de iute mergea ; iar calul se urca ca vantul pana cam deasupr a ei, si Fat-Frumos ii lua un picior cu sageata , si, cand era gata a o lovi cu a doua sageata , strig a ea:
— Stai, Fat-Frumos, ca nu-ti fac nimic!
Si vazand ca nu o crede, ii dete inscris cu sangele sau.
— Sa-ti traiasca calul, Fat-Frumos, ii mai zise ea, ca un nazdravan ce este, caci de nu era el, te mancam fript; acum insa, mai mancat tu pe mine; sa stii ca pan a azi nici un murito r n-a cutezat sa calce hotarele mele pana aicea; cativa nebuni care s-au incumes a o face, d-abia au ajuns pana in campia unde ai vazut oasele cele multe.
Se dusera acasa la dansa, unde Cheonoaia ospata pe Fat-Frumos si-l omeni ca p-un calato r. Dar pe cand se aflau la masa si chefuiau, iara Gheonoaia gemea de durere , deodata el ii scoase piciorul pe care il pastra in traista, i-l puse la loc si indata se vindeca. Gheonoaia, de bucurie, tinu masa trei zile de-a randul si ruga pe Fat-Frumos sa-si aleaga de sotie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca niste zane; el insa nu voi, ci ii spuse curat ce cauta; atunci ea zise:
— Cu calul care il ai si cu vitejia ta, crez ca ai sa izbutesti.
Dupa trei zile, se pregatira de drum si porni. Merse Fat-Frumos, merse si iar merse cale lunga si mai lunga ; dara cand fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei , dete de o campie frumoasa , pe de o parte cu iarba inflorita , iara pe de alta parte — parlita . Atunci el intreb a pe cal:
— De ce este iarba parlita?
Si calul ii raspunse:
— Aici suntem pe mosia unei scorpii, sora cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot sa traiasca la un loc; blestemul parintilor le-a ajuns, si d-aia s-au facut lighioi, asa precum le vezi; vrajmasia lor e groaznica, nevoie de cap, vor sa-si rapeasca una de la alta pamant; cand Scorpia este necajita rau, varsa foc si smoala; se vede ca a avut vreo cearta cu sora-sa si, viind s-o goneasca de pe taramul ei, a parlit iarba pe unde a trecut ; ea este mai rea deca t sora-sa si are trei capete. Sa ne odihnim putin, stapane, si maine, dis-de-dimineata, sa fim gata.
A doua zi se pregatira , ca si cand ajunsese la Gheonoaie , si pornira. Cand auzira un urlet si o vajaietura cum nu mai auzisera ei pana atunci!
— Fii gata, stapane, ca iata se apropie zgripturoaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falca in cer si cu alta in pamant si varsand flacari, se apropia ca vantul de iute; iara calul se urca repede ca sageata pana cam deasupr a si se las a asupra ei cam pe o parte. Fat-Frumo s o sageta si ii zbura un cap; cand era sa-i mai ia un cap, Scorpia se ruga cu lacrimi ca sa o ierte, ca nu-i face nimic si, ca sa-l incredinteze, ii dete inscris cu sangele ei. Scorpia ospata pe Fat Frumos si mai si decat Gheonoaia ; iara el ii dete si dansei inapoi capul ce i-l luase cu sageata, care se lipi indata cum il puse la loc, si dupa trei zile plecara mai departe.
Trecand si peste hotarele scorpiei, se dusera, se dusera si iara se mai dusera, pana ce ajunsera la un camp numai de flori si unde era numai primavara; fiecare floare era cu deosebire de mandra si cu un miros dulce, de te imbata; tragea un vantisor care abia adia. Aicea statura ei sa se odihneasca, iara calul ii zise:
— Trecuram cum trecuram pana aici, stapane; mai avem un hop: avem sa dam peste o primejdie mare; si, daca ne-a ajuta Dumnezeu sa scapam si de dansa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieste Tinerete fara batranete si — viata fara moarte. Aceasta casa este inconjurata cu o padure deasa si inalta, unde stau toate fiarele cele mai salbatice din lume; ziua si noaptea pazesc cu neadormire si sunt multe foarte; cu dansele nu este chip de a te bate; si ca sa trecem prin padure e peste poate; noi insa sa ne silim, dac- om putea, sa sarim pe deasupra.
Dupa ce se odihnira vreo doua zile, se pregatira iarasi; atunci calul,
tinandu-si rasuflarea, zise:
— Stapane, strange chinga cat poti de mult, si, incalecand, sa te tii bine si in scari, si de coama mea; picioarele sa le tii lipite pe langa subtioara mea, ca sa nu ma zaticnesti in zborul meu.
Se urca, facu proba, si intr-un minut fu aproape de padure. — Stapane , mai zise calul, acum e timpul cand se da demancare fiarelor padurii si sunt adunate toate in curte; sa trecem.
— Sa trecem, raspunse Fat-Frumos.
Se urcara in sus si vazura palatul stralucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dansul ba. Trecura pe deasupra padurii si tocmai cand erau sa se lase in jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul varful unui copac si deodat a toata padurea se puse in miscare; urlau dobitoacele, de ti se facea parul maciuca pe cap. Se grabira de se lasara in jos; si de nu era doamn a palatului afara , dand de mancare puilor ei (caci asa numea ea lighioanele din padure), ii prapadea negresit.
Mai mult de bucurie ca au venit, ii scapa ea; caci nu mai vazuse pana atunci suflet de om pe la dansa. Opri pe dobitoace, le imblanzi si le trimise la locul lor. Stapan a era o zana nalta , subtirica si dragalasa, si frumoasa , nevoie mare! Cum o vazu Fat-Frumos ramas e incremenit. Dara ea, uitandu-se cu mila la dansul, ii zise:
— Bine ai venit, Fat-Frumos! Ce cauti pe aici?
— Cautam, zise el, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
— Daca cautati ceea ce ziseti, aci este.
Atunci descaleca si intra in palat. Acolo gasi inca doua femei, una ca alta de tinere ; erau surorile cele mai mari. El incepu sa multumeasca zanei pentru ca l-a scapat de primejdie; iara ele, de bucurie, gatira o cina placuta, si numai in vase de aur. Calului ii dete drumul sa pasca pe unde va voi dansul; pe urma, ii facura cunoscuti tuturor lighioanelor, de puteau umbla in tihna prin padure.
Femeile il rugara sa locuiasca de aci inainte cu dansele , caci ziceau ca li se urase sezand tot singurele; iara el nu astepta sa-i mai zica o data, ci primi cu toata multumirea, ca unul ce aceea si cauta.
Incet, incet se deprinsera unii cu altii, isi spuse istoria si ce pati pana sa ajunga la dansele, si nu dupa multa vreme se si insoti cu fata cea mai mica. La insotirea lor, stapanel e casei ii deter a voie sa mearga prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o si aratara, ii zisera sa nu mearga, caci nu va fi bine de el; si-i si spusera ca acea vale se numea Valea Plangerii.
Petrecu acolo vreme uitata , fara a prinde de veste, fiindca ramasese tot asa de tanar ca si cand venise. Trecea prin padure, fara sa-l doara macar capul. Se desfata in palaturile cele aurite, traia in pace si in liniste cu sotia si cumnatele sale, se bucura de frumusetea florilor si de dulceata si curatenia aerului, ca un fericit. Iesea adesea la vana toare; dar, intr-o zi, se lua dupa un iepure, dete o sageata, dete doua si nu-l nimeri; suparat, alerga dupa el si dete si cu a treia sageata, cu care il si nimeri; dara nefericitul , in invalmaseala , nu bagas e de seama ca, alergand dupa iepure, trecuse in Valea Plangerii.
Luand iepurele, se intorcea acasa; cand, ce sa vezi d-ta? deodata il apuca un dor de tata-sa u si de mama-sa . Nu cuteza sa spuie femeilor maiestre ; dara ele il cunoscura dupa intristare a si neodihna ce vedeau intr-insul.
— Ai trecut, nefericitule, in Valea Plangerii! ii zisera ele, cu totul speriate.
— Am trecut , dragele mele, far a ca sa fi voit sa fac ast a neghiobie; si acum ma topesc d-a-n-picioarele de dorul parintilor mei, insa si de voi nu ma indur ca sa va parasesc . Sunt de mai multe zile cu voi si n-am sa ma plang de nici o mahnire. Ma voi duce dara sa-mi mai vad o data parintii si apoi m-oi intoarce, ca sa nu ma mai duc niciodata.
— Nu ne parasi, iubitule; parintii tai nu mai traiesc de sute de ani, si chiar tu, ducandu-te , ne temem ca nu te vei mai intoarce; ramai cu noi, caci ne zice gandul ca vei pieri.
Toate rugaciunile celor trei femei, precum si ale calului, n-au fost in stare sa-i potoleasca dorul parintilor, care-l usca pe de-a-ntregul.
In cele mai de pe urma, calul ii zise:
— Daca nu vrei sa ma asculti, stapane, orice ti se va intampla, sa stii ca numai tu esti de vina. Am sa-ti spun o vorba si, daca vei primi tocmeala mea, te duc inapoi.
— Primesc, zise el, cu toata multumirea, spune-o!
— Cum vom ajunge la palatul tatalui tau, sa te las jos si eu sa ma intorc, de vei voi sa ramai macar un ceas.
— Asa sa fie, zise el.
Se pregatira de plecare, se imbratisara cu femeile si, dupa ce-si luara ziua buna unul de la altul, porni, lasandu-le suspinand si cu lacrimile in ochi. Ajunsera in locurile unde era mosia Scorpiei; acolo gasira orase; padurile se schimbasera in campii; intreba pe unii si pe altii despre Scorpie si locuinta ei; dar ii raspunser a ca bunii lor auzisera de la strabunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. Cum se poate una ca asta? le zicea Fat-Frumos — mai alaltaieri am trecut pe aici; si spunea tot ce stia.
Locuitorii radeau de dansul, ca de unul ce aiureaza sau viseaza destept, iara el, suparat, pleca inainte, fara a baga de seama ca barba si parul ii albise.
Ajungand la mosia Gheonoaiei , facu intrebari ca si la mosia Scorpiei, si primi asemenea raspunsuri. Nu se putea dumeri el: cum de in cateva zile s-au schimbat astfel locurile? Si iarasi, suparat, pleca cu barba alba pana la brau, simtind ca ii cam tremurau picioarele, si ajunse la imparatia tatane-sau. Aici, alti oameni, alte orase, si cele vechi erau schimbate de nu le mai cunostea. In cele mai de pe urma, ajunse la palaturile in care se nascuse. Cum se dete jos, calul ii saruta mana si ii zise:
— Ramai sanatos, stapane, ca eu ma intorc de unde am plecat. Daca poftesti sa mergi si dumneata, incaleca indata si aidem!
— Du-te sanatos, ca si eu nadajduiesc sa ma intorc peste c urand. Calul pleca ca sageata de iute.
Vazand palaturil e daramate si cu buruieni crescute pe dansele , ofta si, cu lacrimi in ochi, cata sa-si aduc a aminte cat erau odata de luminate aste palaturi si cum si-a petrecut copilaria in ele; ocoli de vreo doua-trei ori, cercetand fiecare camara , fiecare coltulet ce-i aduce a aminte cele trecute ; grajdul in care gasise calul; se pogori apoi in pivnita, garliciul careia se astupase de daramaturile cazute.
Cautand intr-o parte si in alta, cu barba alba pana la genunchi, ridicandu-si pleoapele ochilor cu mainile si abia umbland, nu gasi decat un tron odorogit, il deschise, dara in el nimic nu gasi; ridica capacul chichitei, si un glas slabanogit ii zise:
— Bine ai venit, ca de mai intarziai, si eu ma prapadeam.
O palma ii trase Moartea lui, care se uscase de se facuse carlig in chichita, si cazu mort si indata se si facu tarana.
Iar eu incalecai pe-o sa si va spusei dumneavoastra asa.
CRÂNCU, VÂNĂTORUL CODRULUI
Zice c-a fost odata un om si, cand era sa moara, chema pe cei trei fii ai sai la pat si le zise:
— Dragii mei copii, daca voi muri eu, voi sa-mi faceti la mormant un foc din nouazeci si noua de cara de lemne si nouazeci si noua cara de paie.
Si dupa ce-a murit batranul, au adunat nouazeci si noua cara de paie si nouazeci si nou a cara de lemne. Intr-o zi pe-nserat e erau toate aci, dar cand dau sa le-aprinda — pace! lemnele erau jilave, iasca n-aveau sa scapere, iar la casele din apropiere nu vedeau nici fum, necum foc. Se uitara feciorii in toate partile, doar vor vedea undeva o zare de foc, dar nicaeri nu vad, numa intr-un varf de munte.
- Ei — zise cel mai mic — voi stati aci, ca eu merg dupa foc colo-n munte, unde se vede zarea.
Feciorul acesta era Crancu, vanatorul codrului.
Si porneste si merge, si merge, pana se-ntalneste cu Decusara.
— Buna seara, vere, zise Crancu.
— Buna sa-ti fie inima, raspunse Decusara. Dar de unde si pana unde?
— Vin de la mormantul tatii — raspunse Crancu — si merg in munte, ca vazui o zare de foc, sa cer de acolo oleaca de foc saprind la mormantul tatii.
— Si cand vrei sa aprinzi focul la mormantul tatane-tau?
intreba Decusara.
— Chiar astazi, raspunse Crancu.
— Ca azi nu poti!
— De ce?
— Ca eu sunt Decusara.
— Asa? Atunci stai numai locului. Si se puse Crancu si lega pe Decusara cu mainile-n spate si apoi cu spatele de un lemn. Aici sami stai pana te voi dezlega eu!
Apoi Crancu merse mai departe. Se duse, se tot duse pan a sentalni cu Miezdenoapte. Cu acesta facu chiar ca si cu Decusara, apoi mergand mai departe, ajunse la Decatraziua, adica se intalnira. Cu acesta facu ca si cu cei doi, apoi merse pana langa foc. Acolo erau sapte uriasi si dormeau in jurul focului, s-o caldare mare plina cu apa era la foc. El lua un taciune de foc si da sa plece, dar iara i se pare c-ar fi pacat sa faca pomenire dupa tatal sau cu foc de furat, deci merge indarat si zice catre uriasi:
— N-ati face bine sa-mi imprumutati o scanteie de foc?
— Ba, bucuros, daca vei ridica caldarea aceasta de pe foc s-o vei pune iar la locul ei.
Si lua feciorul caldarea deoparte si o puse iara la foc.
Acum zisera uriasii:
— Noi iti dam foc, daca vei fura fetele lui Verde imparat pe seama noastra, ca noi am cercat, dar numai in zadar.
— Haideti cu mine, zise feciorul.
Si mersera toti pana la curtile lui Verde imparat, apoi el zise catre urias:
— Numai pe horn putem scoate fetele, drept aceea eu merg inainte si voi cate unul dupa mine.
Si intra Crancu inainte prin horn la vale, iar dup a el un urias. Atunci Crancu-i taie capul de-i cazu capul pe horn la vale, iar trupul pe coperisul curtilor in jos. Tot asa facu cu toti sapte uriasi, apoi intra in chilii la fete si le saruta pe toate-n obraz, cum erau adormite, iar de la cea mai mica lua si inelul.
Dupa aceea se duse la foc si lua un taciune , apoi merse pe la Decatraziu a si-l dezlega , de acolo pe la Miez-de-noapte si pe la Decusara si, si pe ei i-a dezlegat, apoi a mers la fratii lui, colo la mormantul tatalui sau si facura focul cel mare care si arse dupa pofta lui. Vai, ca mult ai sezut, zisera fratii lui.
— Mult si nici prea, ca voi de mergeati, cine stie, poate ca nici acum nu mai erati aici.
Ei avura trei surori, fete mari da maritat si le dadura dupa cine le ceru mai intai; pe cea mai mare dupa un vultur, pe cea mijlocie dupa un harau (uliu) si pe a treia dupa un lup. Dar aceste trei dobitoace erau nazdravane.
Imparatul Verde, la care omorase feciorul uriasii, dupa ce le vazu dimineata capetele inauntru , iar trupurile cat de bivol afara , de bucurie porunci ca in imparatia lui sa fie toate carciumile in cinste, tot omul care-si va spune povestea sa manance si sa bea fara plata.
Carciumile erau toate pline de oameni, unii beau vin, altii vinars si mancau la mancari scumpe si-si povesteau pataniile.
Crancu, vanatorul codrului, inca merse-ntr-o carciuma si manca si bau , apoi le spuse toat a povestea , cata v-o spusei si eu dumneavoastra.
Cand povestea Crancu despre umblarile lui pe la curtile lui Verde imparat, fratii il trageau de suman sa nu minta asa tare, iar el le zise:
— Cand am omorat pe cei sapte zmei, am luat inelul de la fata cea mai mica a imparatului. Iaca-l pe degetul cel mic.
Iar carciumarul a trimis carte la imparatul, cum ca un fecior cu numele Crancu se lauda ca el ar fi omorat pe zmei si ca ar fi luat chiar si inelul celei mai mici dintre fetele imparatului. Si imparatul trimise numaidecat porunci mari imparatesti , ca adica Cranc u sa mearga la el si sa spuna intamplarea din fir in par, cum si ce fel s-a intamplat cu uriasii?
Si merse Crancu la Verde imparat impreuna cu fratii lui si spuse imparatului din fir in par toata intamplarea.
Atunci imparatul zise:
— Voi trei voinici care ati implinit cea din urma pofta a batranului
vostru tata, voi santeti vrednici sa luati fetele mele de muieri.
Si se insurara feciorii toti trei, si luara trei surori, pe fetele impa- ratului , iar Crancu chiar pe fata cea mai mica, care era cea mai frumoasa.
Mergand astfel catre casa, cei doi frati cu muierile lor mai inainte, iar Crancu mai indepartat cu muierea sa, iata le iese-n cale jupanul Pogan, un zmeu cu mult mai mare decat un om pamantean , si rapeste, adica fura muierea lui Crancu si pe el il omoara. Cata vreme va fi stat el acolo mort, nu se stie, destul ca-ntr-un tarziu vine pe-acolo cumnatul sau, care tinea pe sora lui cea mai mare, Vulturul, si cum vine, pe loc il cunoaste si aduce apa vie de-l invie si apa tare de-l intareste, baga in el puterea de la trei bivoli, apoi zboara de la cumnatul sau.
Cei doi frati nu stiau nimic de necazul lui, ca erau mult mai inainte. Deci el se lua, merse si merse multa lume imparatie, ca Dumnezeu sa ne tie, merse pan a dete de o casut a mica in mijlocul unei paduri .
Acolo sedea sora-sa cea mai mare, care era maritata dupa Vultur.
— Buna ziua, sora!
— Sanatate buna, frate, dar ce cauti pe-aici, ca pe aici om pamantean n-am vazut de cand sunt aici?!
— Oh, sora draga, nu umblu de gras si de buiac, ci de necaz. Iata, jupanul Pogan imi fura nevasta vazand cu ochii, nu ma stii tu indrepta unde sade?
— Nu stiu eu, dar stai pana vine barbatu-meu acasa, ca tot de la o fantana cara apa cu Poganul si tot cam intr-o vreme; el te va sti indrepta.
Nici n-avu s-astepte mult. Veni Vulturul de la fantan a cu doua fedelese mari pline de apa, iar cand a fost in tinda, se facu un fecior zdravan si frumos, sa te fi tot uitat la el.
— Buna ziua, cumnate!
— Fii sanatos, cumnate! Ce vanturi te poarta pe-aici, prin tara noastra?
— Oh, cumnate, mi s-a intamplat o paguba foarte mare. Mergand cu nevasta de mana de la socri, mi-a iesit jupanul Pogan in cale si mi-a furat-o ziua la amiazi; acum am venit sa ma indrepti unde sade, sa-mi iau nevasta de la el.
— Bucuros, cumnate , bucuros iti ara t unde sade, dar nici n-ai lipsa sa mergi pana la el, ca pare-mi-se o vazui venind la fantana dupa apa; hai sa ti-o arat. Si merse Crancu cu cumnatul sau pana aproape de fantana , unde in adevar intalnira nevasta, si-o duse Crancu cu sine catre casa.
Dar jupanu l Pogan avea un cal nazdrava n care ii da de stire cand i se
intampl a ceva dauna . Asa fu si atunci: calul incepu a ranchez a de gandeai ca lupii il mancau . Si iese jupanu l Pogan din curti si merge la grajd:
— Dar ce cainii sa te manance iti este? Nu mai poti de foame, ori te coace setea, ori ce te-a apucat?
— Nu ma sudui, stapane, zice calul, ca eu nu sunt de vina; nu ranchez nici de foame, nici de sete, dar Crancu, vanatorul codrilor, a prins pe stapana si merge cu ea.
— Cum dracu?
— Asa cum iti spusei, stapane!
— Putem sta pana voi manca un tipa u de paine si voi bea un cop de vin si voi dormi un somn?
— Putem si mai mult!
Si se puse jupanul Pogan si se ospat a bine, manc a si bau boiereste, apoi dormi una popeste si numai dupa aceea incaleca calul si merse dupa Crancu, vanatorul codrilor; dar in cateva minute si fu ajuns si omorat, iar muierea i-o lua din nou.
Dumneze u stie cat a vreme o fi stat el mort. Destul ca odata nimereste pe-acolo cumnatul sau Haraul si-l cunoaste; si daca-l cunoaste se pleaca la el cu apa vie si cu apa tare. Din apa cea vie toarn a cativa picuri si-l invie, iar cu apa cea tare-l intareste, ii da putere cata au sase bivoli, apoi zboara de acolo.
Dupa aceea ce scoala Crancu, vanatorul codrilor, frecandu-se la ochi, si vede ca iar e fara nevasta.
- Du-te, Crancule, iar in lume dupa ea.
Mergand asa, nimereste la o casuta la poalele unui munte; era numai aceea singura, iar inauntru afla pe sora sa cea mijlocie, ce era maritata dupa Harau.
— Buna ziua, sora!
— Sa fii sanatos, frate! dar ce cauti pe aici, pe unde numai eu sunt om pamantean?
— Oh, draga mea sora, dar uita-t e cum am pati t cu jupanu l
Pogan, ca-mi fura nevasta ziua la amiazi, iar pe mine ma lasa dormind . Acum as merge la el, dar nu stiu unde sade, sa merg sa mi-o iau si sa o duc acasa. De aceea venii sa te-ntreb pe tine nu cumva stii tu unde sade?
— Nu zau eu, frate, dar a stai pan a vine cumnatu l tau de la fantana, ca-i dus dupa apa si-ndata vine; el poate ca te va sti indrepta.
Nici nu trecu mult si numai vazura Haraul (uliul) venind cu doua fedelese pline de apa, iar cand fu dinaintea casei se facu un drag de fecior, de-ti era mai mare dragul de el.
— Buna vremea, cumnate.
— Buna sa-ti fie inima; da, cum mai traiesti?
— Bine, dar pe tine ce vremi grele te poarta pe aici?
— Oh, Doamne, cumnate , am dat de un necaz. Mergan d cu nevasta de la socri catre casa, imi iesi-n cale jupanul Pogan si-mi lua nevasta, iar pe mine ma adormi . Odata am scos-o de la el cu ajutorul cumnatu- meu Vultur, dar acum mergand cu ea catre casa, el iar m-a adormit si mi-a luat muierea si-a dus-o cu el; acum o tot caut, dar in zadar, nu stiu in ce parte sade, de aceea venii pana la tine sa te rog de cumva stii unde sade, sa-mi spui sa merg dupa ea.
— Nu trebui e sa mergi chiar pana la curtile lui, ca pare-mi-se o vazui mergan d dupa apa. Vino sa ti-o arat , apoi grija ta e cum vei merge.
Asa si fu: nevasta era la fantana si-o lua Crancu , vanatorul codrilor, si du-te! Dar calul iar spune lui jupa n Pogan ca-i fuge nevasta si cela-i zise:
— Pot manca doua paini si bea doua copuri de vin si dormi ca doua ceasuri?
— Poti, zise calul.
Si manca jupanul Pogan doua paini si bau doua copuri de vin si dormi ca doua ceasuri, apoi incaleca si intr-o minuta il ajunge si pe Crancu il omoara, iar cu nevasta pleaca spre curtile lui.
Dumnezeu stie cat a zacut el acolo in drum, destul ca odata nimereste pe-acolo un lup. Era chiar cumnatul sau care tinea pe sora cea mai mica. Si se uita Lupul bine la el si zise:
— O, Doamne, acesta e cumnatul meu Crancu , vanatorul codrilor;
l-a omorat hotul de capcan, jupanul Pogan! O sa-l inviu, sarmanul!
Apoi se lua Lupul si aduse apa vie si apa tare; cu apa cea vie mi-l invie, iar cu cea tare mi-l intari ; ii dadu putere cat a este in noua bivoli. Apoi se duse Lupul.
Dupa aceea se scormoni si Crancu vanatorul.
— Doamne, dar greu am mai dormit!
El credea ca numai adormise, apoi se uita dupa nevasta; adica ea ca pieri in palma!
- Apuca-te, Crancule, iar si-ti cauta nevasta, ori te du acasa fara ea, de rasul satului! Si merse Crancu, si merse, se duse multa cale si nu dadu nici de o casa, nici de un dobitoc baremi. Intr-un tarziu vede o casa langa padure; nici sa-i fi dat cat bine e in lume, nu i-ar fi parut mai bine decat cand vazu casuta aceea, ca era si suparat si obosit, dar era si lipit de foame, si gatase merindea. Adica in casa sedea sora lui cea mai mica, care era maritata dupa Lup.
— Buna ziua, sora draga!
— Sa traiesti cu bine, fratele meu, dar tu ce cauti aici?
— Nu ma intreba mult, sora draga, ci mai bine pune-mi ceva de mancare, ca apoi iti spun eu toate, dar acum nu te vad de foame.
Si-i puse sora-sa de manca, apoi incepu:
— Sora draga, am dat de un mare necaz: m-am insurat si cand mergea m cu nevasta la noi acasa , iata-m i iesi in cale jupanul Pogan si ma adormi, si-mi fura muierea. Dupa ce ma trezii din somn, umblai pan a dadui de cumnatul Vultur, acela iar mi-o dete-n maini , dar Poganul ma ajunse pe cale si ma adormi si-mi lua nevasta a doua oara. Daca ma trezii din somn mi-o mai puse o datan mana cumnatul meu Haraul, dar iar mi-o fura hotul de Pogan. Acum bine ca dadui de tine, doara stii unde sade, sa ma indrepti la el, sa-mi iau muierea, ca sa stiu ca chiar capul mi-l pun, tot nu ma las pana n-o aflu la el acasa, ca sunt foarte tare inversunat.
— Nu stiu, zau, dragul meu frate, dar acus trebuie sa vina de la fantana Lupul, cumnatul tau, el, de stie, de buna seama te vanvata ce sa faci.
Nici nu statura mult si veni lupul de la fantana cu doua fedelese mari de apa , dupa cap. Cand fu dinainte a usii, se facu un fecior frumos, de numai ca el doara, dar altcum nu mai puteai vedea.
— Buna ziua, cumnate!
— Sa dea Dumnezeu bine. Dar ce vanturi te poarta aici, pe la noi, cumnate?
— Bune vanturi si nu prea, ca uite cum si uite cum mi s-a intamplat cu muierea, adica cu jupanul Pogan; acum vin la tine sa ma indrepti baremi unde sade, ca — drept spunandu-ti — eu nu stiu pasi nici un pas in tara voastra, nu cunosc nici un colnic, nici o poteca.
— De mers — zise Lupul — n-ar fi mare lucru, ca indata putem merge chiar la el acasa si sa-i luam chiar si muierea, dar departe tot nu o vei duce. De trei ori ti-a luat pana acum muierea si-n tot randul te-a si omorat; noi te-am inviat, cumnatii tai, si te-am mai intarit;
intai te invie Vulturul, dup a aceea Haraul si-acum eu. Tu ar trebui sati insemni (castigi cu orice pret) un cal mai nazdravan decat al lui jupan Pogan, apoi sa furi muierea si s-o pui pe cal langa tine, ca jupanul Pogan sa nu te ajunga cu calul lui.
— De unde sa-mi insemn eu cal mai nazdravan ca al lui?
— Hm! De unde? In fundul iadului se afla o baba ce se cheama Vajbaba, aceea are caii cei mai nazdravani. Mergi si slujeste la ea un an (pe acolo e anul numai de trei zile) si capeti un cal. Tu-ti vei alege calul care-l vei vedea mai rau, numai cu pielea pe oase, apoi sa vii cu el incoace. Cand te va ajunge vreun necaz, gandeste-t e numai la unul din cumnatii tai.
Se puse bietul Crancu pe cale si nu se opri pana la fundul iadului, la Vajbaba, unde ajunse chiar cu seara o data. — Buna seara, matusa!
— Sa traiesti, voinice! Dar de unde si pana unde?
— De departe, matusa, chiar din lumea alba, sunt un biet fecior sarac, am venit doara ma vei baga sluga pe un an.
— Ca te bag — zise ea — dar bine sa ai grija, de nu-mi vei sluji pe placere , vezi parii cei nouazeci si noua ? Toti sunt plini cu capete de om; in parul al sutale a va merge al tau ; de ma vei sluji insa omeneste, atunci iti dau in tot anul cate un cal, care ti-l vei alege tu din stava mea. — Si ce lucru voi avea? intreba feciorul.
— Oh — zise baba — ziua vei dormi, iar noapte a vei griji de o iapa ce am; dar sa grijesti, cand va rasari soarele sa fii aici cu ea, ca eu cu lapte de la iapa aceea-mi fac cafeiul; iar de nu vei avea grija de ea, de s-ar intampla sa fuga acasa la manz , atunci manzul o suge si eu, neavand cu ce-mi face cafeiul, te voi manc a pe tine, iar capul colo ti-l voi pune lang a cele nouazeci si nou a si se implineste suta. Pricepusi?
— Pricepui.
— Si te legi?
— Ma leg!
— Te mai intreb o data: din bunavoie te bagi la mine sluga si vei face tot ce zic?
— Din bunavoie ma bag sluga si voi face tot ce zici.
Bine. Invoirea fu facuta . Baba intr a in casuta , unde avea o fata , si-i zice:
— Baga bine de seama, sa poti scapa, ca de nu, mane mancam pe dracul, vezi ca suntem hamesit e de foame si nu capata m un om plinut. Acesta ar fi numai bun.
— Lasa numai pe mine — zise fata — bine ca l-au adus
pacatele lui aci, ca o sa traim o tara si bine cu carnea lui. Si se dete peste cap si se facu iapa.
Indata ce insera, se sui Crancu, vanatorul codrilor, pe ea, si hi, la camp! El nu se cobori de pe ea cat fu noptit a de mare. Dar catr e ziua-l prinse un somn greu si adormi; atunci iapa-l puse frumusel calare pe un musuroi si se cam mai duse.
Cand se destepta, se mai facea ziua. Si incepe a plange: «Vai de mine, ca-mi pune baba capul in par!»
— Nu te teme — zice un Harau mare, era cumnatul sau, — nu te teme; iapa ta nu e iapa, e zmeoaica, fata babei, si vrea sa-ti puna capul in par, ci nu te teme; acum s-a facut o cioara si zboara chiar pe sub nori, ci merg eu dupa ea; cand o vei vedea aproape de tine, tu sa dai cu capastrul in ea si sa zici: «Hi, iapa babei, c-un man z dupa tine!»
Si zbura Haraul pana in inaltul cerului si acolo afla pe iapa babei in forma de cioara, si mi ti-o ciocani si mi ti-o flocai, de gandeai ca nu-i mai ramane pene, si mi ti-o aduse in jos. Cand fu aproape de fecior, el dete cu capastrul in ea si zise: «Hi, iapa babei, c-un manz dupa tine!» Si in clipa aceea se facu (iapa) si merse acasa.
— Buna dimineata, matusa; dar pare-ti bine ca-ti aduc iapa?
— Pare, ca si cand mi-ai trage un rug pe spate!
Apoi dete feciorului demancare si-i spuse sa mearga sa se culce. Si se culca feciorul fara pic de grija si adormi, ca omul obosit, iar baba lua pe fata la trei parale si-o batu , si-o batu pan a toat a o invineti, de ce s-a lasat de-o pascut-o sluga toata noaptea. In desert ii spunea fata tot ce stia, ca ea nu voi sa creada.
Dupa ce insera, merse iar la camp. Si nu se cobori de pe spatele iepei toata noptita, dar colo de catre dimineata in zori de zi, il lovi un somn nemaipomenit si, cum inchise ochii, indata se trezi calare pe un musuroi, iar iapa, ca-n palma.
Incepe a se vaita, incepe a plange, dar iapa nu-i si pace! Atunci ii iese in cale un Vultur mare — era cumnatul sau:
— Dar ce te vaieti, cumnate?
— Dar cum sa nu ma vaiet, ca uite cum am umblat si uite cum...
— Nu te supara nimic; ea s-a facut un miel sub o oaie, vezi colo in muntele cela. Eu merg si iau mielul de sub oaie si-l aduc aici langa tine. Cand il voi slobozi jos, tu sa dai cu capastrul in el si za zici: «Hi, iapa babei, cu doi manzi dupa tine!»
In cateva minute era aci Vulturul c-un miel in gheara si-l slobozi langa Crancu , iar acesta-i dete una cu capastrul si zise: «Hi, iapa babei, cu doi manzi dupa tine!» Si indat a fu facuta iapa si Crancu , vanatorul codrilor, se urca pe ea si hi! acasa.
— Buna dimineata , matusa ; dar pare-ti bine ca ti-aduc iapa acasa?
— Pare, ca si cand mi-ai trage un rug pe spate!
Dupa ce manca bine, Crancu se culca si dormi, iar baba se duse la fata s-o batu, s-o batu de gandeai c-o prapadeste cu bataia.
— Dar lasa-ma, mama, ca miel sub o oaie m-am facut si sacolo m-a aflat, dar la noapte tot trebuie sa scap. Vin acasa si ma fac un ghem, tu ma pune sub covata in tinda s-apoi sa sezi pe covata.
Seara iar merse Cranc u la iapa. Nici nu trecu bine de miezul noptii si incepe feciorul a cucui (motai) si numai se trezeste calare pe un musuroi cu capastrul in mana. Suparat, necajit, plangea ca un copil; acum cand isi mai implinise anul, acum sa-si puna capul!
Dar atunci i se ivi Lupul, cumnatul sau, si-i zise:
— Nu te supara nimic, cumnate; hai la baba acasa, ca iapa s-a facut un ghem sub covata-n tinda, iar baba sade calare pe covata. Eu voi intra in staulul oilor si-al caprelor si mi-oi face ispravil e mele, baba va auzi oile zvarcolindu-se si caprele zbierand si va iesi sa vada ce e. Atunci tu intra fara frica in tinda, ia ghemul de sub covata si mergi cu el in drum si-l tranteste jos si zi: «Hi, iapa babei, cu trei manzi dupa tine!»
Asa si facura; mersera la baba acasa. Lupul intra in staul si prinse numai o capra, dar aceea asa larma facu, incat trebui sa iasa baba pana afara sa vada ce e. Intr-aceea feciorul se furisa iute in tinda, lua ghemul de sub covata si fugi cu el in drum, unde oprindu-se dete cu el de pamant si zise: «Hi, iapa babei, cu trei manzi dupa tine!» Si numai vazu ca ghemul se face iapa si intra in curte:
— Buna dimineata, matusa; dar pare-ti bine ca ma vezi?
— Dar cum sa nu? Nu se putu insa destul mira ca de unde are iapa,ca ea stia ca-i sub covata.
— No, matusa, slujitu-te-am cum se cuvine?
— Slujit, mergi acum in grajd si-ti alege un cal, care vei voi, s-apoi te du.
Si intra Crancu in grajd si se uita peste toti caii, iar in fundul grajdului era o gloaba de cal rosu, dar numai pielea pe oase de gras; de-o posta-i vedeai coastele. Pe acela si-l alese feciorul. In zadar zicea Vajbaba ca nici de rusine nu-l lasa sa plece de la ea cu calul cel mai rau, ca el nu voi sa primeasca (decat) numai pe acela.
— No — zise baba dupa ce vazu ca (nu) invinge cu el — de-ai ales din mintea ta, buna minte ai, iar de te-a-nvatat cineva, ii poti multumi ca bine te-a invatat.
Si se lua Crancu pana iesi de la baba, apoi dupa ce-a ajuns intr-o padure a zis calul:
— Stapane, fa un foc mare, ca sa se adune jar mult, sa ma satur o data, apoi sa vezi ce cal ti-ai ales. Si facu feciorul un foc mare, mare din vreo treizeci de stejari de cei mari si dupa ce trecu focul tot, apoi vantura spuza cu palaria de pe jar s-aduse calul aici sa manance; si manca, pana manca tot jarul, apoi se scutura o data de-i sarira toate floacele de pe el si ramase ca uns cu unt de frumos.
— Acum sui, domnul meu, pe mine, si-mi spune: cum sa te duc ca vantul ori ca gandul?
— Sa ma duci ca gandul.
Si-ntr-o clipita au fost la curtile lui jupanul Pogan, ale zmeului. Aici aflara pe nevasta care chiar venea cu vasele pline de apa, dar nu mai pierdura pic de vreme, ci o puse pe cal si du-te, copile!
Armasarul zmeului din grajd atunci rancheza o data, incat toate ferestrele curtilor se sparsera si iesi zmeul afara mainios sa vaza ce-i.
— Dar ce caini ai iar, foame ti-e? Sete ti-e? Stiu ca Crancu, vanatorul codrilor, n-a mai inviat sa vina dupa nevasta.
— Ba chiar a inviat s-a dus-o mai inainte.
— Ce gandesti: pot manca trei paini, pot bea trei cupe de vin si dormi ca trei ceasuri, apoi sa plec dupa el?
— Poti pe dracul, c-acum Crancu e calare pe frate-meu cel mai mic care are de trei ori mai mare putere decat mine. — Sa mergem dar!
Si se luara, ca vantul, tot pe sub nori si-n urma Crancului, dar nu era modr u de-al ajunge. Cand zari oleaca calul zmeului pe-al Crancului, zise-n limba lor:
— Frate, frate, mai inceata-ti pasii ca, de nu, plesnesc.
Iar calul Crancului a zis, vezi bine in limba cailor, de nici zmeul nu pricepu:
— Bucuros imi mai domolesc pasii daca vei arunca pe zmeul o data- n sus in slava cerului, apoi sa faci cu el zup in fundul pamantului, ca nici de nume sa nu-i auzim.
Si calul zmeului asa facu: arunca o data pe zmeu in slava cerului, apoi facu cu el zup! in fundul pamantului, de tot mii de bucatele se facu. Acum astepta calul Cranculu i pa-al zmeului si merser a impreuna pana acasa la fratii Crancului. Aceia erau batrani si plini de copii, dar Crancu, prin cate trecuse, si tot era voinic si frumos, de gandeai ca nici un gand nu l-a mancat in viata. Dar Crancu aci putin a stat, caci i-a venit veste ca socru-sa u trage de moart e si-l cheama sa ia el stapanirea . S-a si dus s-a ramas imparat in locul socru-sau s-a stapanit cu dreptate si cu intelepciune; acum insa nu mai traieste, a murit deodata cu dreptatea.
Iar eu ma suii pe-un cui Sa nu v-o mai spui.
Buruiana neagră
de Vladimir Colin
A fost odată ca nicăieri — când, nu se ştie — peste mări şi ţări, dincolo de marea Operencia[1] , a fost odată un om sărac. Atât de sărac, că n-a fost pe lume mai sărac decât el. Şi mai avea şi copii mulţi, cât găurile sitei, care erau cu toţii nişte leneşi cum iar nu s-au mai pomenit pe lume, îşi tăiase fiecare câte o seamă de nuiele şi le potrivise felurite lungimi, de putea, stând în pat, să tragă lângă el tot ce dorea. Stăteau leneşii trântiți cât erau de lungi, şi până şi să vorbească le era lene.
Numai cel mai mic dintre fraţi nu semăna cu ceilalţi. Din zori trebăluia alături de tatăl lui şi pe toate le făcea cu voie bună, dar ce puteau ei duce la capăt era înghiţit de burţile mereu flămânde ale leneşilor.
Dacă a văzut şi a văzut, a intrat într-o bună zi tatăl în casă, a adunat toate nuielele leneşilor, le-a pus pe foc şi a grăit aşa :
— Leneşilor, feciorii mei, aflaţi că de azi înainte m-am hotărât să nu mai muncesc pentru voi. Plecaţi încotro v-or duce ochii şi picioarele şi câștigați-vă singuri traiul. Măcar că mă doare în suflet, am să vi-l dau şi pe Ianoş, fratele vostru cel mic. Cu el ştiu că n-o să pieriţi. Aţi auzit ?
Dar leneşii, tot leneşi. N-a deschis unul gura şi au stat mai departe tolăniţi, care pe unde apucase.
S-a făcut ora prânzului. Au privit leneşii în dreapta, au privit în stânga — nu venea nimeni cu mâncarea. S-au gândit atunci să se scoale... tare le era lene.
— Fraţilor, a început unul dintre ei, dar rostind vorba asta s-a simţit atât de istovit, încât a adormit pe dată, iar ceilalţi, bucuroşi că nu li se cere să muncească ascultând, i-au urmat pilda.
Ei, dar pe seară au început burţile să vorbească pentru ei ! S-au trezit leneşii din somn. Au privit, s-au răsucit, nu se simţea abur de mâncare...
— Fraţilor, a izbutit să spună din nou cel care vorbise şi la prânz. Au schimbat leneşii priviri uimite. Ia te uită câte cuvinte rosteşte fratele lor ! Te pomeneşti că nu mai e leneş... Mirat, careva a vrut să-l întrebe, dar n-a izbutit să spună decât:
— Tu... nu... ? şi a căscat, sleit de puteri.
Cel întrebat a crezut că fratele vrea să ştie dacă nu-i e foame.
— Ba... da... a răspuns el, într-o mare încordare de voinţă.
Au tăcut apoi leneşii, Cei care vorbiseră erau frânți de oboseală, dar nici cei care ascultaseră fără să vorbească nu erau mai puţin istoviţi. Şi a trecut şi noaptea.
Dar a doua zi dimineaţă foamea i-a împuns rău de tot. Fără să mai ţină socoteală de lene, s-au unit cu toţi şi-au răcnit:
— Mîn-ca-re !
— Of, leneşilor, feciorii mei, le-a răspuns tatăl, nu v-am spus că nu mai am de unde şi că nici nu mai vreau să vă hrănesc de pomană ? Hai, sculaţi şi căutaţi-vă norocul în lume...
De astă dată s-au înspăimântat leneşii. Atât erau de speriaţi, că au început să se scoale, cu mare teamă : de amar de vreme nu se mişcaseră şi li se părea că de prea mult zbucium se poate rupe ceva în ei. Dar, spre mirarea tuturor, nu se întâmplă nimic. Privind cu nespusă milă unii la alţii, se ridicară şi ieşiră din casă. Ianoş îi întâmpină râzând :
— V-aţi hotărât, zmeilor ?
— Tu... începu careva dintre fraţi, dar, gândindu-se că printre ei se afla acum unul care încetase să fie leneş, îl aşteptă să-i ia vorba din gură.
Leneşul nici cu gândul nu gândea să dea glas. De-ajuns muncise când se ridicase în picioare! Au prins leneşii a sprijini pereţii casei cu spinarea, şi tatăl le-a grăit aşa :
— Leneşilor, feciorii mei, poveţe n-am să vă dau pentru că, de când vă ştiu, v-am tot povăţuit şi nimic nu s-a lipit de voi. Măcar atâta ţineţi minte si fiţi şi voi cuviincioşi. Nu lăsaţi oamenii să vă treacă înainte fără să le daţi bineţe. Înţelesu-m-aţi ?
— Înţeles, tătucă, a strigat Ianoş, în timp ce leneşii se mulţumeau să dea abătuţi din cap.
I-a sărutat tatăl la plecare, că de, leneşi-leneşi, dar os din osul lui erau şi ei, l-a strâns pe Ianoş la piept, şi fraţii au pornit în lume.
Mergeau leneşii de-i întreceau până şi melcii, bucurându-se în inima lor că dăduseră peste mai nevolnici decât ei. Un drum de o zi era drum de o lună pentru leneşi. Dacă a văzut aşa, i-a strâns Ianoş grămadă şi le-a spus :
— Fraţilor, am născocit ceva ca să ne mişcăm mai repede.
— Re... începu unul dintre leneşi.
— ...pe... adăugă un altul.
— ...de ? întrebă cu spaimă al treilea.
A zâmbit Ianoş pe sub mustăţile care-i mijeau sub nas şi a strigat :
— Mai repede, da. Ce, nu vă place ?... S-a apucat de a tăiat o nuia groscioară şi a început să vâjâie cu ea. Vedeţi, a urmat apoi, e lesne de înţeles. Vin după voi şi izbesc cu nuiaua. Care merge repede scapă, care rămâne în urmă se alege cu un şfichi pe spinare. Înţeles ?
La mare cumpănă ajunseseră leneşii ! Să pornească mai repede era greu, dar greu era şi să înceapă să vorbească şi să-l potolească pe afurisitul de Ianoş. Au încercat ei să chibzuiască, dar cine le-a dat răgaz ? Că s-a pus Ianoş să şuiere prin aer cu nuiaua, de ziceai ce-i aia! Au început să se grăbească leneşii. Teama de nuia s-a dovedit mai tare decât lenea...
Mergeau acum mai repejor, şi Ianoş părea că mână un cârd de oi. Au mers cât au mers, până au întâlnit un moşneag. Leneşii şi-au amintit de sfatul tatălui lor, dar le-a fost lene să-şi descleşteze fălcile. Ianoş, adâncit în treaba lui — să-i grăbească pe fraţi — n-a luat seamă îndată la moşul care trecea şi numai după o vreme şi-a amintit că trecuse un unchieş pe lângă el şi că nu-i dăduse bineţe.
— Ehe, fraţilor, a strigat el, ia mai odihniţi-vă oleacă...
Leneşii n-au aşteptat să le spună de două ori. Fericiţi, s-au tolănit la marginea drumului şi s-au afundat în lenea din care nuiaua lui Ianoş îi scosese cu atâta răutate. Iar Ianoş s-a grăbit, alergând în urma moşneagului şi, când l-a ajuns din urmă, şi-a scos cuviincios cuşma :
— Moşule, iartă-mă şi nu te supăra. Când am plecat de acasă tata ne-a sfătuit să nu trecem pe lângă nimeni fără să-i dăm bineţe, dar eu am uitat. Cum mi-am amintit, uite, am alergat într-un suflet să-ţi spun : Bună ziua, moşule...
— Bună să-ţi fie inima, voinicule, a răspuns moşul. Apoi a zâmbit : Dar ce-i cu flăcăii pe care îi mânai ca pe nişte oi ?
— Ce să fie, a oftat Ianoş, ia, nişte neisprăviţi de fraţi ai mei, leneşi ca altă aia şi cu care nu ştiu ce să mai fac.
— Păi de ce nu-i faci pastori ? a întrebat moşneagul.
S-a bucurat Ianoş şi i-a mulţumit pentru învăţătură, dar moşneagul a urmat să vorbească aşa :
— Cât despre tine, fătul meu, pentru că te văd flăcău de ispravă, uite ce povaţă-ţi mai dau. De atâția ani de când tot trăiesc am aflat şi eu câte unele... Se spune că pe moşia grofului, dincolo de pădurea asta, creşte buruiana neagră, cu ajutorul căreia îţi poţi schimba înfăţişarea după cum pofteşti. Tu, vâră-te argat la grof, găseşte buruiana şi ia-o, că bine îţi va prinde în viaţă...
I-a mulţumit Ianoş moşneagului şi s-a dus să-şi întâlnească fraţii care sforăiau la marginea drumului.
— Sculaţi, fraţilor, le-a strigat Ianoş. Haida, la drum !
Nu s-au urnit leneşii decât atunci când nuiaua a început să şuiere. Cu chiu cu vai, s-au ridicat în picioare şi, după ce i-a tuns şi le-a schimbat hainele, i-a mânat Ianoş din urmă şi a lăsat câte unul în fiecare sat. Apoi s-a îndreptat spre pădurea îndărătul căreia se afla moşia grofului, despre care îi vorbise moşneagul.
În pădure era întuneric. Ianoş zvârli nuiaua şi, tăind un copac, îşi croi o ghioagă bunicică. Mergea fluierând, când de după un trunchi gros îi ieşi înainte o arătare cumplită. Era o babă urâtă ca moartea, care privea cu un ochi la slănină şi cu altul la făină. Avea baba un nas lung şi încovoiat, aidoma unei gheare de vultur.
— Stai! răcni baba cu un glas înspăimântător. Cum îndrăzneşti să treci prin locurile mele ?
— Bună ziua, mătuşă, răspunse cuviincios Ianoş, aşa cum îl învăţase tatăl lui. Dar ce, nu-i voie să umbli prin pădure?
— Bine că mi-ai spus mătuşă, ţipă baba, altminteri pe loc te făceam fărâme ! Dar pădurea e a mea, aşa să ştii. Se poate să nu fi auzit de mine ?
— Iaca n-am auzit...
— Eu sunt Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier, vesti baba, așteptând ca Ianoş să tremure de frică.
Flăcăul însă răspunse liniştit :
— Iar eu sunt Ianoş...
— Îndrăzneşti să nu te temi ? mai întrebă înciudată vrăjitoarea. Ia priveşte !
Şi, făcând un semn cu mâna, trânti la pământ un rând de copaci. Ianoş abia avu vreme să se ferească.
— Da, proastă treabă, spuse flăcăul. Ce ţi-au făcut copacii, de i-ai pedepsit ?
Râzând, vrăjitoarea strigă :
— Ha-ha, copacii nu mi-au făcut nimic I Dar am băgat spaima în tine, aşa-i ?
— Nu prea, răspunse Ianoş.
Atunci Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier se aşternu pe treabă. Ca să-l înspăimânte pe Ianoş, începu să zboare prin faţa lui călare pe o coadă de mătură, aprinse un cerc de foc, făcu să țâșnească un şuvoi de apă din trunchiul unui gorun, săpă o prăpastie la picioarele flăcăului, mă rog, făcu tot ce ştia. Într-un târziu, istovită, întrebă :
— Ţi-am vârât spaima în oase ?
— Nu prea, răspunse Ianoş. Dar adăugă, plin de bunăvoinţă : Mai încearcă, totuşi, nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea...
Istovită, vrăjitoarea răsufla greu şi mai-mai să plângă de necaz.
— Dar ce ştii tu să faci atât de grozav, că nu te temi de mine ? întrebă ea.
— Eu ? Ştiu să muncesc pământul, grăi Ianoş, să cioplesc lemnul, să fac brânzeturi...
Vrăjitoarea nu apucă să-i răspundă. În pădure se auziră nişte strigăte mânioase, răsunară plesnituri de bici şi, răcnind şi suduind, un bărbat gras, cu faţa roşie şi mustăţile în furculiţă, se ivi printre copaci.
— Vai, groful ! ţipă vrăjitoarea şi, cât ai clipi, se sui pe coada ei de mătură şi pieri în văzduh.
— Las’ că te prind eu, afurisito ! strigă groful în urma ei, amenințând-o cu biciul. Crezi că mult am să mai rabd să stai degeaba?... Şi tu ce păzeşti aici ? se întoarse el către Ianoş.
— Nu păzesc nimic, domnule grof. Veneam la tine, să mă bag argat...
Îl privi groful pe Ianoş, din cap până-n picioare. Era voinic flăcăul, iar groful îşi spuse că va putea munci cât trei.
— Argat, argat, bombăni el, toţi vreţi să-mi fiţi argaţi! Hai du-te la maimarele rândaș şi spune-i să-ţi dea şi ţie o treabă...
Aşa intră Ianoş argat la groful cel gras şi cunoscu rânduielile de la curtea lui. Groful era hain şi nu făcea decât să mănânce. Din zori se stârnea o vânzoleală cumplită, când bucătarii, chelarii, sofragiii forfoteau şi puneau Ia cale toate cele de trebuinţă pentru îndestularea pântecului trufaşului lor stăpân. Învăţă Ianoş să-i ştie pe maimarii fiecărei slujbe, în jurul cărora foiau zeci de ajutoare împărţite după tagmă şi pricepere. Era, de pildă, un maimare peste jiletci, sub mâna căruia se aflau nouă jiletcari, cu grija celor nouăzeci şi nouă de dulapuri pline cu jiletci ale grofului. Cu toţii nu făceau decât să le aşeze după culoare, să le calce, să le scuture de praf şi de molii şi să le scoată din când în când la soare, să nu prindă miros. Sub mâna maimarelui blănar stăteau nouă blănari mai mici, care dădăceau nenumăratele şube şi cuşme ale grofului. Ianoş căzu sub mâna maimarelui rândaș.
Erau în grajduri armăsari voinici, şi nouă rândași îi ţesălau, îi plimbau, îi hrăneau. În prima zi, Ianoş puse ochii pe un armăsar negru şi, încălecându-l, o porni pe moşia grofului. Alerga armăsarul cu iuţeala vântului şi flăcăul chiuia în şa, de parcă toată lumea ar fi fost a lui. Lângă un drum, numai ce se iveşte rădvanul grofului, iar groful însuşi, tolănit pe perne, îşi privea bogăţiile. Dacă a dat cu ochii de Ianoş, din roşu s-a făcut vânăt :
— Stai ! a răcnit el, săltându-se pe perne.
Ianoş şi-a scos cuşma şi s-a apropiat.
Groful, nici una, nici două, a ridicat biciuşca şi, jap !... a pocnit armăsarul cel negru, că Ianoş, vioi, se ferise la vreme. Armăsarul a sforăit o dată pe nări şi, când a izbit cu copita, a răsturnat rădvanul, cu grof cu tot.
Răcnetele şi blestemele grofului se auzeau până departe. Încurcat sub rădvan, roşu ca un rac fiert, se zbătea să se ridice şi nu izbutea.. Vizitiul sărise de pe capră şi, făcându-i cu ochiul lui Ianoş, se bucura că groful dăduse de bucluc.
— Şterge-o, băiete, şopti vizitiul. Când o ieşi de acolo şi te-o vedea la faţă, numai bine nu ţi-o fi...
A zbughit-o Ianoş, călare pe armăsarul negru, şi vizitiul l-a ajutat pe grof să iasă de sub rădvan.
— Unde-i ticălosul, haimanaua şi nelegiuitul ? au fost primele cuvinte ale grofului.
— Nu ştiu, i-a răspuns vizitiul. Cât m-am muncit eu să ridic rădvanul, a dat bir cu fugiţii...
A suduit groful, a tunat şi a fulgerat, apoi s-a întors la curtea lui unde a poruncit să i se dea de mâncare de trei ori mai mult ca în alte dăţi. Au început bucătarii să-i aducă la masă gâşte şi porci, şi înfuleca groful de te cuprindea spaima. Dacă s-a săturat, a poruncit să fie chemat Ianoş. Abia a intrat flăcăul în încăpere, că i-a şi zvârlit în cap o tipsie de aur.
— Cum ai îndrăznit, nemernicule, să mă înfrunţi ?
— Vorbeşte frumos, i-a răspuns Ianoş. Şi ce obicei e ăsta, să zvârli cu tipsiile ?
A rămas groful cu gura căscată şi, în prima clipă, n-a mai ştiut ce să zică. Vezi, nu i se întâmplase niciodată să-i răspundă careva. Apoi a poruncit ca Ianoş să fie vârât în beci.
S-a dus atunci groful în odaia lui şi, în faţa căminului, a strigat :
— Vino, cotoroanţă !
S-a auzit un huiet şi, călare pe coada ei de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier a pătruns, prin horn, în încăpere. Tremura toată şi se ferea să se uite la groful cel gras.
— Ascultă, vrăjitoare, începu el. De la o vreme te ţii numai de prostii şi nu faci nici o treabă ca lumea. Aud că ţăranii fură lemne din pădure şi ţie nici prin minte nu-ţi trece să-i sperii şi să-i alungi...
— Iartă-mă, grofule, scânci vrăjitoarea. Am îmbătrânit din cale-afară şi numai copiii se mai sperie de mine...
— Să-ţi bagi minţile în cap, urmă neînduplecat groful. Dacă nu izbuteşti să vâri spaima în ţărani, să ştii că zile bune nu mai ai!
— Fac şi eu ce pot, scânci din nou vrăjitoarea, căreia nasul de fier îi atârna tot mai jalnic.
A certat-o groful şi-a ameninţat-o, iar până la urmă i-a poruncit :
— Vezi că am vârât la beci un argat răzvrătit, unul Ianoş... Du-te şi învaţă-l cum să se poarte !
— Ianoş ? ţipă vrăjitoarea. Fac orice, numai nu mă sili să dau ochi cu Ianoş ! Nu se teme de mine şi-şi bate joc de vrăjite mele... Vai de zilele amărâte pe care am ajuns să le trăiesc !
— Hm ! spuse încruntat groful. Aşa ? Atunci să-i tăiem capul, ca să nu-i molipsească şi pe alţii de boala lui!
Dar, în vremea asta, Ianoş fusese dus în beci. Î încuiaseră într-o hrubă de piatră, umedă şi rece, în care lumina zilei pătrundea doar printr-o crăpătură îngustă. Dacă i se obişnuiră ochii cu întunericul, începu Ianoş să-şi cerceteze temniţa. Într-un colţ văzu ceva şi mai întunecat decât zidurile de piatră şi, apropiindu-se, zări o buruiană înaltă, neagră ca păcura. Cum nimeni nu se îngrijise să-i aducă ceva de mâncare, rupse o frunză şi o mestecă. Apoi, apropiindu-se de crăpătura îngustă, privi afară.
— Hei, dac-aş fi o musculiță, lesne m-aş strecura prin crăpătura asta !
Abia şoptise aşa, că simţi o furnicătură prin trup şi, cât ai bate din palme, se făcu musculiță. Uimit, se furişă din beciul de piatră şi zbură până departe, în câmp. Acolo se gândi : „Gata, am scăpat din beci. Acum m-aş face om la loc“... şi nu sfârși bine de gândit, că simţi iar o furnicătură şi, tot cât ai bate din palme, se pomeni din nou în pielea lui de om.
Atunci îşi aminti de moşneagul întâlnit pe drum şi înţelese că, fără să ştie, aflase buruiana minunată cu ajutorul căreia îşi putea schimba înfăţişarea.
— Aşa ? Păi de-aici înainte, grofule, ţine-te !
Abia aşteptă Ianoş să se însereze. Când luna se ivi pe cer, flăcăul se prefăcu din nou în muscă şi zbură până-n iatacul grofului. Aşteptă acolo cât aşteptă, până se ivi groful şi se vârî în pat. Mai zăbovi Ianoş oleacă, apoi, când sforăielile grofului răsunară vârtos, se făcu urs.
Şi unde nu începu ursul să mi-l ia pe grof în tărbacă, să mi-l plimbe între labe, să mi-l strângă şi să mi-l sucească pe faţă şi pe dos, de te-nfiorai numai privindu-l. Trezit fără veste şi pomenindu-se cu botul ursului lângă nasul lui, groful înţepeni de spaimă. Dar când fiara mai începu să-i şi tăbăcească pielea, se porni groful pe nişte răcnete, de-ai fi zis că vrea să scoale morţii. Numai că ursului nici că-i păsa !
Se adunaseră slugile la uşa iatacului şi, neputând intra din pricină că uşa era încuiată, întrebau de afară :
— Ce-i, domnule grof ? Ce s-a-ntâmplat ?
— Ursul, răcnea groful, mă striveşte ursul! Săriţi !
Slugile se priviră, se mai priviră o dată, iar un bătrân vorbi încetişor :
— Visează ! După câte a mâncat, nu-i de mirare să viseze că-i joacă urşii pe pântece...
Au râs slugile şi s-au răspândit care încotro, în vreme ce grofului îi pierise graiul. Când l-a văzut mai mult mort decât viu, s-a preschimbat ursul în muscă, a zburat pe fereastră şi, după o vreme, frânt de oboseală, sforăia şi Ianoş sub un pom...
Dar, a doua zi dimineaţa, nu proastă a fost mirarea slugilor care au găsit tot încuiată uşa iatacului. Au stat, au tras cu urechea şi parcă-parcă auzeau gemete înfundate.
— Domnule grof, a îndrăznit careva.
— Haimanalelor!... Of! Spargeţi uşa! s-a înălţat răguşit glasul grofului.
Iar au stat şi s-au privit slugile, iar au chibzuit, dar glasul se ridică din nou, nerăbdător :
— Spargeţi uşa, n-auziţi ?... Sau vreţi să vă sparg eu bostanii care vă ţin loc de capete ?
Au împins atunci slugile uşa cu umerii şi, când au intrat în iatac, au crezut că le fuge pământul de sub picioare. Toată încăperea arăta de parcă între pereţii ei s-ar fi dezlănţuit o vijelie. Scaune şi mese răsturnate, covoare şi perdele sfâşiate, pologul de la pat zdrenţuit ca steagul după bătălie, cioburi de sticlă pe jos — o privelişte de te apuca groaza. Iar groful zăcea pe podele, numai în fâșii din cămaşa lui de noapte, şi era plin de cucuie şi de vânătăi.
Au fost chemaţi degrabă felceri şi spiţeri care s-au apucat să-l oblojească şi să-l lege cu feşe muiate în fel de fel de alifii, de se ridicase în încăpere un miros de spiţerie care-ţi muta nasul. Iar groful gemea cât zece şi, printre gemete, răcnea:
— Ticăloşilor ! Câinilor ! Să-mi prindeţi ursul şi să-mi aduceţi blana că, de nu, vă jupoi de vii !
— I s-a zdruncinat mintea, lămurea maimarele felcerilor, dar de priceput, nu pricepea nimeni ce se petrecuse în iatacul pustiit ca de vifor.
Nenumăraţii argaţi şuşoteau prin curte. De bine, tuturor le părea bine că se găsise cine să-l mai scarmene şi pe grof, dar ce şi cum se-ntâmplase nu izbutea nimeni să dea de rost.
Acum, vizitiul grofului a stat şi el şi a tras cu urechea.
„Măi, aici nu-i lucru curat“, şi-a spus el. Şi, ce-i vine lui, îşi aminteşte de Ianoş cel închis în beci şi se gândește c-o fi, bietul, lihnit de foame, „Ia să-i duc eu un dărab de pită, şi-a spus omul, că i s-o fi lipit burta de spinare de când tot zace la gros! “
Se duce el la crăpătura îngustă, prin care beciul primea lumină.
— Ianoş ! Măi, Ianoş !
Dar Ianoş cum să răspundă, dacă încă mai dormea sub pomul lui ? „Măi, aici nu-i lucru curat! “ şi-a spus din nou vizitiul.
Şi unde nu începe el să mi-l caute pe Ianoş prin pivniţe, prin sure, prin hambare, oriunde credea el că flăcăul s-ar fi putut piti. Nu-i şi nu-i ! A umblat vizitiul toată dimineaţa şi, abia pe la chindie, l-a găsit pe Ianoş, care tocmai făcuse ochi.
— Aici erai, fârtate ?
— Aici, a zâmbit Ianoş.
— Măi, a mai întrebat vizitiul, spune drept, tu l-ai bătut pe grof ?
Şi-a amintit Ianoş că vizitiul îl scăpase când cu rădvanul şi atunci, ridicând fruntea, a spus semeţ:
— Eu. Şi ?
— Şi nimic, a râs vizitiul. Zic că-i treabă de ispravă !
Au râs amândoi şi, de la o vreme, Ianoş a grăit:
— Eşti un om cinstit. Hai să ne prindem fraţi de cruce ! Cum îţi zice ?
— Mie ? Ion.
Au bătut palma Ianoş şi Ion, iar Ion a vorbit aşa :
— Bine, pe grof l-ai bătut tu, dar ia să vedem acum dintre noi, care-i mai tare...
A râs Ianoş şi s-au prins flăcăii la trântă. Luptă ei, luptă — nu se puteau dovedi. Au tras atunci cu săgeata. Amândouă săgeţile s-au oprit în trunchiul aceluiaşi pom. Au mai încercat o dată — la fel. Nu izbutea nici unul să-l întreacă pe celălalt. Au prins atunci să alerge, şi în goana lor au întrecut şi iepurii, dar la ţintă tot amândoi au ajuns, umăr ia umăr.
— Măi băiete, a râs Ion parcă am fi de la un tată şi de la o mamă !
A râs şi Ianoş, după care flăcăii au ţinut sfat. Şi uite care a fost sfatul lor : i-a povestit Ianoş lui Ion tărăşenia cu buruiana neagră.
— Acum eu zic aşa, a încheiat Ianoş. Să mă prefac într-o piele de urs, şi tu s-o duci grofului, zicând că ai răpus fiara. El o să-ţi dea bani buni, şi eu am să pier când oi socoti cu cale.
Zis şi făcut. Cu pielea ursului pe braţ, Ion s-a îndreptat spre curte şi a început a urca falnic scările. Dac-a auzit groful că sosise cineva cu pielea ursului, a urlat de bucurie :
— Să intre, să intre !
Ion i-a pus pielea pe pat, şi groful a început să care la pumni şi la palme în pielea ursului, de-ai fi zis că vrea s-o facă găuri-găuri. Când a obosit, s-a întors către Ion :
— Ei, cum să te răsplătesc ?
— De, domnule grof...
— Du-te la bucătărie şi spune că am poruncit să-ţi dea un păhărel cu vinars !
— Cam mică răsplata, a îndrăznit Ion.
— Ce? Te-ntinzi la vorbă ? Nu cumva vrei...
Dar n-a mai apucat să-şi sfârșească ameninţarea, că pielea ursului întinsă pe pat o dată a zvâcnit şi a înviat.
— Săriţi i a răcnit groful.
Cine să mai sară ? Că dacă a început ursul să-l ia din nou între labele lui şi să-l tăbăcească, s-a speriat până şi Ion, măcar că ştia că nu-i decât fratele lui, Ianoş. Ţipa groful ca din gură de şarpe, şi de ţipetele lui s-au adunat în grabă slugile, întrebând care mai de care :
— Ce-i ? Ce s-a-ntâmplat ?
Numai că, intrând în iatac, au găsit pe patul grofului pielea de urs,adusă, de Ion.
— Ursul! Ursul! ţipa groful.
— Care urs, domnule grof ? a întrebat Ion. Nu vezi că-i doar o piele ?.. S-a scrântit la cap, le-a şoptit slugilor.
— Nu-i nici un urs, e doar o piele, au adeverit şi slugile.
— Ce? Mă scoateţi nebun?... Ioane, n-ai văzut ursul?
— Care urs, domnule grof ? îi fi visat...
A căzut groful pe gânduri şi, privind pielea de pe pat, învârtind-o şi sucind-o în mâini, a început şi el să creadă că i se năzărise. N-a mai zis nimic, iar Ion a plecat. Când a adormit groful, Ianoş şi-a schimbat din nou înfăţişarea şi, făcându-se muscă, a zburat din odaie.
Mai apoi, întâlnindu-se fraţii, s-au gândit să plece de la grof.
— Numai că n-o să plecăm cu mâna goală, vorbi Ion. De câți ani îi tot slugăresc, dacă ar fi fost să-mi dea dreptul meu, mă făceam om...
Îl duse Ianoş pe Ion în beci, unde mestecă şi el o frunză din buruiana neagră. Apoi Ion îşi luă înfăţişarea unui moşneag, în vreme ce Ianoş se prefăcu într-un armăsar arăbesc, căruia numai că nu-i țâșnea foc pe nări. Moşneagul luă armăsarul de căpăstru şi-l duse Ia grof.
— Domnule grof, am un cal de vânzare...
Când a văzut armăsarul, grofului i s-a oprit inima în piept. Asemenea armăsar nici craiul cel mare nu avea.
Cât ceri pe el ?
— O mie de galbeni.
A încercat groful să se târguiască, dar moşul ţinea la preţ. De dorul armăsarului îi săreau grofului ochii din cap. Dacă a văzut şi-a văzut că n-are încotro, a numărat groful o mie de galbeni, iar moşul a plecat. Dar, abia ieşise din casă şi se făcuse nevăzut, că armăsarul se ridică o dată în două picioare şi, nechezând, alergă şi se zvârli în fântână. Cine să mai ia seama la musculiţa care ieşi din fântână şi-şi luă zborul ?
Se izbea groful cu pumnii în cap şi, de supărare, căzu la pat. Iarăşi spiţeri, iarăşi oblojeli... De la o vreme s-a înzdrăvenit şi a început din nou să mănânce câte două gâşte şi doi porci la un prânz.
Atunci s-a ivit la curtea lui un negustor, care avea de vânzare un diamant. Când l-a văzut groful, mai-mai să-şi iasă din minţi. Mare cât un măr, diamantul arunca focuri, de lumina mai straşnic ca o mie de făclii la un loc.
— Cât ceri pe el ?
Negustorul, vezi dumneata, nu ştia preţul. A chemat groful toţi negustorii de la oraş, şi cu toţii au strigat într-un glas că asemenea piatră nu s-a mai văzut. „Să se plătească, ziceau, acoperindu-se cu galbeni. Când, din pricina galbenilor, nu s-ar mai vedea strălucirea diamantului, se cheamă că i s-a ajuns la preţ.“
A pus groful de s-a turnat peste diamant o găleată cu galbeni. Dar ce se cunoştea ? Strălucea diamantul ca un soare. S-a mai turnat o găleată, şi altă găleată, şi uite aşa, din găleată în găleată, s-a umplut încăperea cu galbeni, de la duşumele şi până la tavan. Atunci abia nu s-a mai cunoscut strălucirea pietrei, şi încă ziceau negustorii că târgul era mai bun pentru grof, decât pentru cel ce se lipsea de diamant !
Şi-a încărcat negustorul galbenii într-un alai de căruţe, şi dus a fost. Iar groful a aşezat diamantul pe măsuţă, lângă patul lui, si nu se mai sătura privindu-l.
Într-o zi, trebuia să vină craiul cel mare din oraşul lui crăiesc, numai şi numai să vadă şi el minunea grofului, despre care se dusese vestea. A pregătit groful masă mare, bucătarii, chelarii şi sofragiii alergau ca nebunii de colo-colo. Ei, şi-a venit craiul cel mare şi cum a coborât din caleaşcă a întrebat:
— Unde-i ?
— Îndată, măria ta, s-a ploconit groful.
L-a poftit groful în încăperea în care diamantul scânteia ca un foc mare şi, văzându-l, a încremenit până şi craiul.
— Nemaivăzut! a strigat el şi a întins mâna să apuce piatra.
Atunci, spre spaima celor de faţă, diamantul a prins să salte pe catifeaua vişinie pe care stătea şi, deodată, s-a prefăcut într-o viespe.
— Vai! a ţipat craiul, ferindu-se.
— Ţine-o! Ţine-o! răcni groful, văzând că viespea zboară către fereastra deschisă.
Dar viespea a pierit în albastrul cerului şi, întorcându-se către grof, craiul a întrebat cu asprime :
— Ce fel de glume sunt astea, domnule grof ?
Groful a deschis gura încercând să răspundă, dar a rămas aşa, cu gura căscată şi, bătând aerul cu palmele, s-a prăbuşit pe duşumele, mort de necaz.
— Domnilor, a spus atunci craiul, să mergem ! şi tot alaiul s-a răsucit pe călcâie şi, ținându-și nasul pe sus, s-a urcat în caleştile, aurite.
Dacă au pierit caleştile la răscrucea drumului, s-au ivit în curtea grofului Ianoş şi cu Ion. Au adunat acolo toate slugile, toţi argaţii, toţi ţăranii de pe moşii, iar când i-au văzut strânși buluc le-au grăit aşa :
— Fraţilor, norocul nostru a vrut ca groful să plesnească de ciudă !
— Mai bine mai târziu decât niciodată, s-a învoit un bătrân.
Şi cum Ion şi cu Ianoş primiseră mai mult decât le trebuia, au început să împartă averile şi pământurile grofului. Dar, în timp ce oamenii vorbeau între ei, s-a auzit un ţipăt în văzduh :
— Staţi ! Ce faceţi acolo, argaţilor ?
Călare pe coada de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier coborî în mijlocul oamenilor, amenințându-i cu pumnii ei ca două capete de ciolane.
— Ce pofteşti, cotoroanţe ? întrebă Ianoş, apropiindu-se de babă.
Când dădu cu ochii de flăcău, vrăjitoarea se făcu mică-mititică şi începu să scâncească.
— Ianoş dragă, fie-ţi milă de mine... Nu mă face de râs în faţa argaţilor, că n-o să se mai teamă nimeni de biata vrăjitoare...
Au început oamenii să râdă, şi nici cei pe care baba îi îngrozise cândva nu-şi mai puteau ţine hohotele. Râdeau cu gura până la urechi şi şi-o arătau unui altuia pe vrăjitoare, când, să vezi minune, din ce râdeau oamenii, dintr-atât se împuţina făptura babei, scăzu, se topi, până ajunse cât un fir de aţă.
— Nu mai râdeți, strigă piţigăiat, cu glăscior de copil, nu mai râdeți, că vă ucid pe toţi !
Ţi-ai găsit ! Hohoteau oamenii, şi vrăjitoarea, subţire ca firul de aţă, se zvârcolea neputincioasă.
Când s-au oprit din râs, nimic nu mai rămăsese din vrăjitoare, în afara nasului ei de fier pe care-l înhăţă îndată, un copil. S-a jucat, cu el cât s-a jucat, apoi l-a zvârlit într-un şanţ, unde l-au ros ploile şi l-au ruginit.
Iar dacă au sfârşit cu împărţeala, s-au prefăcut Ianoş şi Ion în doi vulturi care s-au ridicat în văzduh.
— Ia stai, frate, şi-a amintit Ianoş. Am avut eu nişte fraţi leneşi ...Hai să vedem ce s-o fi întâmplat cu ei.
Au luat atunci vulturii satele la rând şi au văzut că în fiecare sat leneşul se făcuse pastor şi trăia foarte bine. Ba unuia dintre fraţi îi mersese şi vestea şi era vorba să fie uns episcop.
— Bre, mulţi proşti pe lumea asta a grăit cu amărăciune Ianoş.
Şi şi-au îndreptat atunci zborul către căsuţa părintească în care tatăl, scăpat de liota de leneşi, izbutii să se mai salte din sărăcie. S-au făcut vulturii oameni la loc şi, dacă i-a văzut, bătrânul a murit şi a înviat de bucurie. Cu aceeaşi dragoste l-a strâns la piept şi pe Ianoş, şi pe Ion, fratele lui bun, iar când a dat ochii cu munţii de galbeni, nu mai ştia nici ce face, nici ce zice. În cinstea întoarcerii au întins o masă straşnică, iar trei zile şi trei nopţi au mâncat şi au băut, ca nişte oameni sănătoşi şi zdraveni ce erau. Zic unii că praznicul lor nici n-a luat sfârșit. Nu ştiu, dar dacă-i aşa, vă urez să treceţi pe la ei şi, nici azi, nici mâine, dar peste trei zile în cap să ne-ntâlnim cu toţii la masa lui Ianoş. Cine-o veni să fie sănătos tot anul, care-o lipsi, un an să-i plângem de milă !
[1] Marea Operencia – mare fabuloasă, caracteristică folclorului maghiar.
descarcați basmul de la atasamente
Povestea cântecului de Vladimir Colin
Tocmai dincolo de zare, undeva în depărtare, chiar în mijloc de ocean şi pe insula Buian[1] , stă un moş sub pom şi-aşteaptă să îi pice-o pară coaptă.
Stai pe loc, nu te zori, şi povestea va veni. Fete mari de-or s-o asculte au să aibă panglici multe, şi mărgele, şi inele, şi betele frumuşele ; flăcăiaşi de-or asculta, chivără vor căpăta, cizme drepte şi-nţelepte, învăţate să se-ndrepte, unde fumegă friptura şi îţi lasă apă gura.
Ei şi-acu’, feciori şi fraţi, ascultaţi!
Trăia odată un ţăran bătrân, cu barba cât un car cu fân. Toată viaţa muncise de dimineaţă până seara şi, dacă l-ar fi întrebat cineva de ce bucurie îşi aminteşte, n-ar fi ştiut să răspundă. De nici o bucurie nu-şi amintea.
Rău e să fi trăit o viaţă-ntreagă şi să nu fii în stare să pomeneşti un singur prilej de bucurie ! Era din pricina asta trist bătrânul şi de multe ori sta pe seară şi lăcrăma.
— De ce plângi, tată ? îl întreba feciorul lui, Vaniuşa.
— De nici o bucurie n-am avut parte, i se jeluia bătrânul, şi puţine zile mai am de trăit. Of, Vaniuşa băiete, de-aş găsi şi eu prilej de bucurie!... Dar tu stai cât e ziua de lungă şi tai frunze la câini, aşa că şi dinspre partea asta trebuie să-mi iau nădejdea. Amărâtă viaţă mi-a fost hărăzită şi amărâtă bătrânețe !
Vezi tu, viaţa era tare grea pe atunci. Dăduse straşnică poruncă stăpânul ca mâhnirea să-şi întindă aripile peste lumea întreagă. Oamenii munceau încruntaţi, fără veselie, râsul era pedepsit ca o fărădelege, dar pe stăpânul cel posomorât nimeni nu-l ştia şi nimeni nu-i văzuse la faţă.
Trebuie să ştiţi că Vaniuşa era un flăcău în putere, cu pletele galbene ca secara şi luminile ochilor ca cicoarea, era zdravăn, drept şi alb ca mestecenii, iar inima îl trăgea spre voie bună. Dar dacă oamenii toţi erau posomoriţi ?
— De ce n-ăi fi lucrând tu în rând cu ceilalţi ? îl întreba tatăl, văzându-l că odată se opreşte din arat şi rămâne cu capul ridicat, ascultând fluieratul unei mierle.
Nici Vaniuşa nu pricepea ce-i cu el. Se apuca de o treabă — ieşea, să zicem, la coasă — şi un timp muncea cu toţi ceilalţi, în tăcere, aşa cum era porunca. Dar numai ce-l vedeai că se aprinde şi, nu ştiu, ai fi zis că vrea să caute ceva, că nu-i mai ajungea coasa, şi inima-i cere cine ştie ce. Se oprea, se frământa şi, până la urmă, fugea în pădure. Acolo asculta cântecele păsărilor şi încerca să cânte cu ele. Fluiera, ciripea, îşi ţuguia buzele şi nu rămânea de căruţă ; ascultându-l, ai fi zis că are pene şi-i zburătoare, nu om cu frunte şi două picioare.
Dar ce folos ? Nici viersul păsărilor nu-l putea mulţumi şi Vaniuşa acum se-ntorcea Ia coasă, acum alerga din nou în pădure. Cu asemenea fel de a munci, se-nţelege, mare scofală nu făcea, bătrânul se amăra, mai cu foc plângea, şi gândul unei bucurii venită prin fecior îl părăsea.
Să vă spun acum : pe vremea aceea oamenii nu învăţaseră să cânte. Uite-aşa, nimeni nu ştia nici de cobză, nici de nai, nimeni nu bănuia măcar că asemenea scule pot fi. Nici Vaniuşa nu ştia de ele, dar inima lui cerea cântece aşa cum ştiuca cere apă, şoimul, văzduh şi omul, libertate. Neavându-le, flăcăul nu-şi găsea locul.
— Cum aş putea împrăştia tristeţea de pe lume ? se întreba deseori, dar la asemenea întrebare nu-i putea nimeni răspunde.
Într-o zi alergă ca de obicei în pădure, lăsând secerătorii pe câmp. Dar abia intrase în poiana unde îi plăcea să asculte cântecele păsărilor, că o ploaie năpraznică îl udă până la piele. Începu să fulgere. Nu-i bine să stai în pădure pe vreme de furtună, asta o ştia Vaniuşa, dar ce era să facă ? Zări o scorbură mare în trunchiul unui copac şi, fără să mai stea pe gânduri, se vârî în borta care mirosea a ciupercă şi lemn putregăit. Care nu-i fu însă mirarea când văzu scorbura pe dinăuntru !
Pereţii păreau pereţii unui palat, într-atât erau de împodobiţi cu cioplituri măiestre în adânciturile lemnului, anume aşezaţi cu chibzuială, nenumăraţi licurici scânteiau ca nişte pietre scumpe. Din scorbură pornea în jos un şir de trepte, aşternute cu muşchi moale.
„Ce-o mai fi şi asta“ ? se întrebă Vaniuşa.
Fără să pregete, coborî treptele, afundându-se în pământ. În jurul lui locul se lărgea şi lumina era tot mai vie. Scara coti apoi fără veste şi se trezi într-o grădină.
Iarba care creştea acolo era albastră, nu verde ca cea de pe pământ, şi i se înălţa până peste genunchi. Florile erau numai de două feluri : de aur şi de argint. Dacă le atingeai, sunau uşor, ca nişte clopoţei. Dar cea mai mare minune a grădinii erau pomii, cu trunchiurile lor lustruite şi strălucitoare ca nişte stâlpi de gheaţă. Frunzele pomilor erau şi ele albastre, iar poamele care atârnau de crăci erau cireşe de rubin, pere de opal, nuci de smarald şi câte altele, numai şi numai din nestemate. Iar toate minunile se oglindeau în apa de aur a unui havuz, care cânta ca zece privighetori — ba şi mai şi.
A încremenit Vaniuşa văzând unde-l duseseră paşii şi, de frumuseţea grădinii de sub pământ, a simţit că i se taie răsuflarea. Atunci, în liniştea grădinii, a răsunat un glas :
— Apropie-te, flăcăule.
S-a întors Vaniuşa, a privit în dreapta, a privit în stânga : nimeni.
— Se poate să nu mă vezi ?
Sub un copac cu ramurile groase, pe un tron închipuit dintr-o pernă mare de catifea roşie, odihnea o broască ţestoasă. Carapacea îi era mare cât roata carului şi împodobită cu aur, iar pe cap avea o coroniţă de flori.
— Ce te-a adus la mine, Vaniuşa ?
Înţelese flăcăul că ţestoasa e stăpâna grădinii şi-şi aminti de poveştile bătrânilor, care pomeneau despre Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ.
Mare-i era puterea, iar pe cel ajuns în grădinile ei îl putea dărui cu tot soiul de minuni, sau ţine rob până la sfârşitul vieţii. Dar, că stăpâna era o broască ţestoasă, se vede treaba că nici bătrânii nu aflaseră.
— Slăvită stăpână, începu Vaniuşa, am venit...
— Lasă, Vaniuşa, răspunse ţestoasa, ştiu eu mai bine decât tine pentru ce ai venit. Tu nici nu ştii ce cauţi... Ascultă !
Ţestoasa făcu un semn. Şi, la semnul ei, în copacii de gheaţă se treziră sumedenie de păsări, cum Vaniuşa nu mai văzuse. Frunzele albastre ale copacilor se izbiră uşurel, se izbiră şi crengile de gheaţă şi florile de aur şi de argint, se izbiră între ele şi poamele de nestemate, iar în liniştea grădinii se ridicară atunci nişte sunete nemaiauzite, însoţite de clipocitul apei de aur. Acum ciripeau şi păsările. Sunetele se legară, se împletiră şi născură un cântec atât de lin, de dulce, încât Vaniuşa simţi din nou că i se taie răsuflarea. I se părea că în cântecul grădinii fermecate se vorbea de satul lui, de bătrânul care aştepta de la el bucuria pe care o viaţă întreagă nu i-o adusese, de oamenii care ară şi seceră, de holdele legănate sub cerul albastru, de tot ce e frumos pe pământul scăldat în soare.
Tot atât de fără veste cum începuseră să dea din aripi, păsările se opriră însă şi, nemaimişcându-se, pieri şi boarea care stârnise cântecul grădinii.
— Încă, încă ! strigă Vaniuşa. Porunceşte, slăvită stăpână, să mai bată din aripi ! Vai, de-aş putea povesti şi eu atâtea prin sunete...
— Ăsta-i cântecul, Vaniuşa, răspunse ţestoasa.
— Cântecul ?
— E ceea ce cauţi, fără să ştii, de atât amar de vreme. Ai vrea să cânţi şi tu ? Ai vrea să împrăştii tristeţea de pe lume ?
Inima lui Vaniuşa bătea ca un clopot, deoarece ştia că Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ îi putea dărui puterea cântecului. Şopti fierbinte :
— Vreau. Mai mult decât orice pe lume...
Ţestoasa îşi clătină capul.
— Ştiam eu ! Dacă-i aşa, porneşte, Vaniuşa, drept înainte. Sub un pom uriaş ai să-l găseşti pe unchiu-meu, dormind. Ia seama însă, Vaniuşa, dacă s-o uita la tine cu ochiul stâng, o să fie mânios şi gata să te-nghită. Dacă s-o uita cu ochiul drept, n-o să mai ştie ce să facă pentru tine şi-o să te ajute cât i-o sta în putere. Te-ncumeţi să pleci ?
— Dar o să mă ajute să cânt ? întrebă Vaniuşa.
— Numai el te poate ajuta, spuse ţestoasa.
— Atunci sunt gata. Rămâi cu bine, stăpână.
— Du-te cu bine, Vaniuşa.
A plecat Vaniuşa. A ieşit din grădină şi a mers pe un câmp cu iarbă albastră. În mijlocul câmpului creştea un pom uriaş, cu trunchiul gros cât zece oameni strânși la un loc, şi sub pom dormea o namilă înspăimântătoare, cu gura cât şura.
— Să-l trezesc, să nu-l trezesc ?
S-a hotărât Vaniuşa să-l trezească. Ce-o fi, să fie!
A rupt o creangă din pomul cel mare şi a început să gâdile namila în ureche. Namila s-a răsucit, s-a trezit şi a privit spre Vaniuşa cu amândoi ochii deodată : era mânios şi în acelaşi timp gata să-l ajute.
— Ce vrei, stârpitură ?
— M-a trimis nepoata ta, ţestoasa...
— Bine că te-a trimis ! V-aţi făcut un obicei : vedeţi că omul doarme şi-l treziţi pentru toate fleacurile... Mai bine te-aş înghiţi, şi gata! Cred că ai carnea dulce, mai dulce decât carnea de pui... Şi ce stai aşa ? Acum, dacă m-ai trezit, spune ce vrei !
I-a spus Vaniuşa de cântecul grădinii, i-a spus că vrea să cânte.
— Poftim ! a răcnit namila. Acum vrea să-i dau şi arcul Voinicul-Pământului şi săgeata Străpunge-Tot ! Altceva nu mai vrei ?
— Păi de ce să-mi dai arcul ? a întrebat mirat Vaniuşa.
— Vrei să mă înveţi ce să fac ? s-a stropşit namila. Fără arc şi săgeată poţi rămâne şi aici. Totuna-i !
Aşa, bruftuluindu-l şi suduind (ca să-mpace răutatea ochiului stâng), dar ajutîndu-l cu sfatul şi cu fapta (cum îi poruncea bunătatea ochiului drept), l-a lămurit unchiul ţestoasei că are de trecut o apă. Să nu se mire de nimic şi să nu-i vorbească luntraşului care-l va duce pe un ostrov. Acolo se ridică un munte, şi-n vârful muntelui străjuieşte de mii de ani Călăreţul-de-Aramă, tartorul vinovat de întunericul din inimile oamenilor. El e stăpânul posomorât care ar fi cernit şi lumina soarelui, de-ar fi fost în stare. Vaniuşa să încordeze arcul Voinicul-Pământului şi să tragă în călăreţ cu săgeata Străpunge-Tot.
— Apoi ? întrebă Vaniuşa, văzând că namila se opreşte din vorbit.
Supărat, unchiaşul ţestoasei se porni pe strigat :
— Apoi, apoi... Ia priviţi-l pe nătăfleaţă ! Vrei să-ţi cadă totul mură-n gură ?... Piei din faţa ochilor mei — şi mai ales din faţa ochiului stâng — că nu ştiu ce fac !
Adevărul este că namila striga pentru că mai departe, nu ştia cum să-l mai povățuiască pe Vaniuşa. Numai că flăcăul înţelese cum vine treaba. Mulţumind pentru arc şi pentru săgeată, le-a luat şi-a purces voiniceşte la drum.
Merge azi, merge mâine, merge-o săptămână încheiată. La sfârșitul săptămânii ajunge la o apă mare de nu i se vedea capătul. Şi cum sta el şi privea la apa cea mare, iată că vine către el o luntre. În luntre, un vâslaș. Dar ce vâslaș ? Avea picioare de pasăre, trup cu braţe de om şi cap de cal.
— Vai ce pocitanie ! şopti Vaniuşa.
Abia sfârșise vorba, că luntraşul necheză mânios, un vultur uriaş se năpusti din înălţimi, îl apucă pe Vaniuşa şi zbură cu el.
„Nu trebuia să vorbesc !“ îşi aminti prea târziu flăcăul.
Acum prostia o făcuse ! Vulturul îl ducea peste apa cea mare şi Vaniuşa înţelese că nu se va opri decât în cuibul lui, pe cine ştie ce piscuri şi-n cine ştie ce singurătăţi. Apăi atunci, pas de te mai întoarce, Vaniuşa !
Dar nu se pierdu cu firea. Apucă săgeata Străpunge-Tot şi, folosind-o ca pe un pumnal, împunse în sus, înțepând vulturul în burtă. Pasărea uriaşă scoase un ţipăt scurt şi-şi descleştă ghearele. Din înălţimea cerului, Vaniuşa se rostogoli, se rostogoli şi căzu în apă. Iar, pentru că se prăbuşise tocmai de lângă bolta norilor, pătrunse în apă mult, mult, şi se opri cu tălpile chiar pe fund. Când colo, ce să vadă ?
Lângă el se ridica un palat de sticlă, împodobit cu toate scoicile de pe lume şi, în loc de iederă, fel de fel de ierburi de apă se căţărau pe zidurile netede. Vezi, ăsta fusese norocul lui : acolo locuia Rusalca apei, o fată înţeleaptă şi frumoasă, dar ştii, frumoasă cum degeaba ai căuta pe pământ.
Când căzu Vaniuşa lângă palatul ei, Rusalca tocmai îşi hrănea ceata de peştişori de casă.
— De unde ai mai picat şi tu, voinice ?
— Din ghearele lui Vultur-Uriaş, răspunse Vaniuşa, povestindu-i Rusalcăi tot ce păţise.
Era Vaniuşa mândru la chip, şi inima fetei odată şi-a grăbit bătăile.
— Am să te ajut, Vaniuşa, a vorbit atunci Rusalca. Dar, după ce dobori Călăreţul-de-Aramă, tot la mine vii. Ai să vrei să te ajut şi atunci, aşa-i ?
— Aşa, frumoaso !
— Numai că eu am să te ajut doar dacă mi-i împlini voia, Vaniuşa.
— Care voie, frumoaso ?
S-a rumenit Rusalca şi Vaniuşa a înţeles. Păi el, din clipa în care o văzuse, ce credeţi că aştepta ?
— Vezi tu, Vaniuşa, a mai spus Rusalca, locul meu e aici, printre vietăţile de apă. Am să te ajut, dar dorul mă va trage îndărăt şi am să te rog să ne întoarcem în palatul de sticlă... Făgăduieşti să vii cu mine ?
— Tu nu ştii cum arde soarele şi cum unduie secara, răspunse Vaniuşa. Dacă spulber tristeţea oamenilor, pe pământ toate au să fie de o mie de ori mai frumoase. Ai să vezi, nici tu n-ai să vrei să te mai întorci sub apă...
N-a fost uşor, dar până la urmă Rusalca s-a lăsat înduplecată şi şi-a părăsit gândul dintâi, după care l-a luat de mână şi l-a dus pe Vaniuşa la mal.
— Te aştept curând.
— Curând voi veni, făgădui Vaniuşa.
Rusalca se cufundă în unde. Abia se cufundase, că luntrea se ivi împinsă de acelaşi ciudat vâslaș. Numai că Vaniuşa prinsese minte. Tăcut se sui în luntre şi tăcut rămase, oricât înfăţişarea vâslașului i-ar fi dat sămânță de vorbă.
Şi l-a dus vâslașul cu picioare de pasăre, trup cu braţe de om şi cap de cal, l-a dus o lună încheiată peste apa cea mare, timp în care nu văzură decât apă şi cer. Apoi se ivi în zare ostrovul căutat, pe ostrov, un munte şi-n vârful muntelui, trufaş, Călăreţul-de-Aramă pe calul lui de aramă.
Vaniuşa sări din luntre, şi-n clipa când tălpile-i atinseră pământul ostrovului luntrea pieri, cu vâslaș cu tot.
Rămas singur, Vaniuşa dădu ocol căutând o cărăruie cât de mică, în stare să-l ducă spre vârful muntelui. Umblă multă vreme, dar în jurul muntelui crescuse un hăţiş de nestrăbătut, alcătuit din spini si scaieţi înalţi cât un stat de om. Nici o cărare nu despica peretele ghimpos.
Aşa ? Văzând că n-are ce face, dădu foc hăţişului. Flăcările se năpustiră în urma trâmbelor de fum şi pe mal fu într-o clipă atât de cald, că Vaniuşa simţi cum i se pârlesc sprâncenele. Sări în apă şi aşteptă să se stingă focul. Apoi îşi făcu drum prin cenuşa fierbinte şi începu să suie.
Mult a suit şi greu a fost urcuşul, dar sosi şi clipa în care se află în faţa Călăreţului-de-Aramă şi-l putu privi în voie. Călăreţul avea chipul încruntat şi o nemărginită răutate i se citea pe faţă.
— Aşadar ai răzbit, Vaniuşa? întrebă el, privindu-l mânios.
Apoi, înălțându-și sabia de aramă şi trăgând de frâu ca să-şi ridice în două picioare armăsarul de aramă, se năpusti asupra flăcăului.
Vaniuşa se feri în lături. Dacă l-ar fi izbit, copitele de aramă l-ar fi zdrobit ca pe o muscă.
— Lumea vrea să cânte, răspunse flăcăul. Ajungă-ţi cât ai domnit prin tristeţe !
Lupta dată în vârful muntelui din ostrovul pustiu fu grea, dar nu fu lungă. Vaniuşa găsi clipa potrivită când încordă arcul Voinicul-Pământului şi trimise spre călăreţ săgeata Străpunge-Tot. Izbit în inimă, călăreţul se prăbuşi de pe culmea muntelui tocmai în fundul apei, iar armăsarul de aramă necheză sălbatic de trei ori şi se zvârli după încruntatul lui stăpân.
O linişte adâncă învălui ostrovul. Apoi se auzi un cântec larg, parcă şi mai desăvârşit decât cel din grădina de sub pământ a broaştei ţestoase şi, ascultându-l, Vaniuşa înţelese că aude cântecul pământului, al cerului şi al apei, cântecul florilor şi al vieţuitoarelor scăpate de sub posomorita stăpânire a Călăreţului-de-Aramă. Dar din cântecul lor lipseau glasurile oamenilor, că oamenii încă nu ştiau să cânte.
Vaniuşa coborî de pe munte şi ajunse la mal. Care nu-i fu mirarea şi bucuria când văzu că Rusalca îl aştepta acolo, jucând pe unde. Fata ţinu să afle povestea luptei, apoi îl luă de braţ şi-l duse pe fundul apei, unde Călăreţul-de-Aramă zăcea acum lângă armăsarul lui de aramă.
Rusalca îi dădu lui Vaniuşa o sapă şi-i arătă unde să sape. Peste puţin, găsi o ladă de aramă. O deschise şi află înăuntru scule cum nu mai văzuse.
— Ia-le, spuse Rusalca. Le-a ascuns aici Călăreţul-de-Aramă cu gândul că nimeni, niciodată, n-o să le găsească să le dăruiască oamenilor. Tu, Vaniuşa, du-i-le Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ şi ea te va învăţa ce să faci cu ele.
— Hei, oftă flăcăul, când mă gândesc la lungul drum de întoarcere, mă cuprinde jalea...
— Asta să-ţi fie grija ! râse Rusalca.
Şi îl duse în palatul ei şi scoase dintr-un sipet un peşte de aur.
— Suie în spinarea lui, lângă mine... Aşa. Unde vrei să mergi ?
— Întîi la unchiul ţestoasei, să-i dau înapoi arcul şi săgeata, răspunse Vaniuşa.
Bine nu isprăvi vorba, că peştele de aur se ridică uşurel, zbură cu ei pe fereastră, străbătu apa cea mare şi, înălțându-se în văzduh, se năpusti cu iuţeala vântului spre pomul uriaş din câmpul cu iarbă albastră. Ajuns acolo, se lăsă la pământ, şi Vaniuşa văzu namila dormind, cum îi era obiceiul. Dar, fiindcă nu ştia dacă va deschide mai întâi ochiul cel bun sau ochiul cel rău şi cum nu voia să-şi căşuneze buclucuri cu tot dinadinsul, se mulţumi să aşeze lângă uriaş arcul Voinicul-Pământului şi săgeata Străpunge-Tot, după care se urcă din nou în spinarea peştelui fermecat. Într-o clipă ajunseră în grădina Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ.
— Te-ai înapoiat cu izbândă, Vaniuşa ? întrebă ţestoasa.
Îi povesti flăcăul prin câte trecuse, îi povesti despre ajutorul şi dragostea Rusalcăi şi-i arătă şi sculele nemaivăzute găsite în lada Călăreţului-de-Aramă.
— Vaniuşa, grăi ţestoasa, asta-i o cobză, aici un nai, uite un fluier şi-i desluşi şi numele altor scule minunate. Cu ele ai să dăruieşti oamenilor cântece şi ai să le mângâi sufletul...
Bucuros, Vaniuşa apucă fluierul şi suflă de câteva ori. Dar în locul cântecelor îndelung dorite se auziră nişte ţipete ascuţite, care o făcură pe Rusalca să-şi ducă mâinile la urechi.
— Ce are ? se miră Vaniuşa. Te pomeneşti că-i stricat.
— Nu, zâmbi ţestoasa. Trebuie să-i înveţi meşteşugul...
Aşa a intrat Vaniuşa ucenic la şcoala de cântece, şi dascăli i-au fost frunzele albastre, florile de aur şi de argint, păsările nemaivăzute şi apa de aur din grădina de sub pământ. Un an încheiat a muncit, şi ucenicia i s-a isprăvit. Şi-a mai trecut un an întreg, îmi pare, şi iată-l pe Vaniuşa meşter mare. Când începea să cânte acum, tăceau ruşinaţi dascălii lui, iar Rusalca nu numai că nu-şi mai ducea palmele la urechi, dar râdea şi plângea după toanele cântecului. Dacă văzu aşa, ţestoasa spuse într-o bună zi :
— Vaniuşa, ai învăţat tot ce puteai învăţa la noi. E timpul să duci oamenilor comoara de cântece. Să nu spui nimănui de unde vii, nici ce ţi s-a întâmplat de când ai plecat din sat. Iar, din când în când, mai dă pe la mine şi mai povesteşte-mi...
Cu lacrimi în ochi s-a despărţit Vaniuşa de Stăpâna-lumilor-de-sub-pământ, de dascălii lui şi de grădina minunată. A luat sculele de preţ ale Călăreţului-de-Aramă şi, împreună cu Rusalca, a pornit să suie scara pe care coborâse cu atâta vreme în urmă. Au ieşit în scorbura licuricilor şi, din pădure, s-au îndreptat spre sat.
Bătrânul lui Vaniuşa stătea pe prispă şi, când flăcăul s-a apropiat, întâi nu l-a cunoscut. Vezi că-i scăzuse de tot vederea în anii câți se scurseseră ! Apoi a şoptit :
— Vaniuşa ! iar lacrimile au început să-i curgă domol.
Dar când a văzut şi mândrețea de noră pe care i-o aducea feciorul, cu un ochi a rămas să plângă şi cu celălalt s-a pornit pe râs.
Cum tot satul crezuse că Vaniuşa se prăpădise în vremea furtunii, nu-i de mirare că oamenii s-au adunat în ograda moşului, doritori să-l vadă şi să-l audă. Şi numai ce i-a văzut pe toţi strânși grămadă, că a început Vaniuşa să cânte.
Întâiul lui cântec a fost despre viaţa bătrânului care nu cunoscuse, în anii lui, nici o bucurie. Oamenii tăceau. Şi când s-a sfârșit cântecul, au început cu toţii să plângă, iar bătrânul lui Vaniuşa plângea cu lacrimi cât bobul de strugure, că limpede era înţelesul cântecului şi toată viaţa i se perindase pe dinaintea ochilor.
Dac-a văzut aşa, a-ntors Vaniuşa foaia. Şi-n seara aceea pentru întâia oară a răsunat în sat gopacul ucrainean. Băteau oamenii din palme,băteau din picioare şi, până la urmă, tinerii nu s-au mai putut stăpâni. Săltând ca pe arcuri, au prins să joace după cum le poruncea cântecul, şi-au jucat, au tot jucat, până abia au mai răsuflat. Ba încă şi bătrânul tată al lui Vaniuşa a dat pustiilor tristeţea, şi unde n-a-nceput să salte şi să-şi izbească cizmele cu palma, de ziceai că-i flăcău în floare, numai bun de-nsurătoare !
— Mare... mare bucurie mi-ai făcut, Vaniuşa, a strigat gâfâind şi așezându-se, frânt de oboseală. Prima bucurie, Vaniuşa.
Din ziua aceea cântecele au început să zboare prin lume. Şi le-a născocit Vaniuşa şi cuvinte potrivite, care mergeau la inima tinerilor şi bătrânilor, a fetelor şi băieţilor. La secerat Vaniuşa era acum în frunte. Şi snopii se ridicau mai lesne când apa cântecului pornea să curgă din zare până-n zare. Vezi că, dacă s-au răspândit cântecele prin lume, s-a făcut şi viaţa mai frumoasă, şi munca mai uşoară. Iar în timp de primejdie, când duşmanii se-ncercau să năvălească, au prins de-au ieşit alte cântece, de luptă şi de vitejie.
Dar nunta Rusalcăi cu Vaniuşa ! Păi ce-au cântat şi ce-au jucat, până azi nu s-a uitat. Când m-am dus şi eu la masă, oamenii plecau spre casă... Masă-a fost, cu băutură, da-mi trecu pe lângă gură şi mustaţa asta ninsă n-a fost, dragii mei, atinsă, nici de vin şi nici de bere, nici de stropii grei de miere. Dar, încălecând pe-o roată, v-am adus povestea toată !
[1] Insula Buian – insulă fabuloasă, caracteristică folclorului ucrainean.
Puteti descarca basmul de la atasamente